Observator-München,

Anul XVI, Nr. 2/3 (60-61) aprilie-septembrie 2003                                

 

Cuprinsul

 

Editorial: Radu Barbulescu: Alba-neagra, sau: Imaginea „ta­rii” in strainatate – pag. 1 si 19;

 

Aniversare: Titu Popescu : Monseniorul Octavian Barlea la 90 de ani – p. 2 ; Radu Barbulescu: La aniversare - Karol Wojtyla: Pinul polonez – p. 3 ;

 

Confluente: reproducem din presa din tara, despre: co­rup­tie, feribot Tulcea-Istambul, „litoralul pentru toti”, pal­mierii din Mamaia, batranii tarii, batranele monumente, Jus­titie si ame­ricanii de la Mihail Kogalniceanu  – p. 5-9;

 

Romanii de peste Prut: Contrafort Nr. 100 (reproducem): An­drei Cusco:Basarabia vazuta de celalalt sau eterna dile­ma a identitatii – p. 10-12,  Nicolae Spataru:  Tele­novela guvernarii comuniste – p. 12-13, si Igor Burciu: Ziaristii publicatiei Flux sunt cercetati de procuratura pentru dezvaluiri despre un libanez cu legaturi teroriste – p. 13;

 

Eseu: Pamfil Seicaru: Relatiile romano-ruse (3),  p. 14-18;

 

CULTURA

 

Carusel: Gheorghe Istrate: Painea literara – p. 19;

 

Ancheta: Literatura romana – unde suntem? Raspund: Leo But­naru, Marina Cap-Bun, Luiza Carol, Ioan Dan, Ale­xandru Ecovoiu, Gheorghe Istrate, Victor Loghin, Iv Marti­novici, Ion Murgeanu, Marian Popa, Titu Popescu, Eugen Doru Popin, Gheorghe Sasarman, Gabriel Stanescu, An­drei Zanca – p. 20-23;

 

Interviu: Nicolae Manolescu (a consemnat Tudorel Urian): Cul­tura euro­pea­na a ramas elitista in mare masura...  p. 24-26; Ale­xan­dru Ecovoiu (a consemnat Iolanda Mala­men): Ma salveaza un anume orgoliu... p. 26-29; Gheorghe Istrate (interviu prefigu­rat de Victoria Milescu): „Poezia a ramas ultima hrana natu­ra­la pentru spiritul meu alarmat pe care inca il mai locuiesc" , p. 29-32;

 

LITERATURA Poezie de: Iv Martinivici - p. 33; Stefan Ioanid, 12 frag­men­te din  „Jurnal cu Anselmus“ – p. 34; Sena Süleyman - p. 35; Au­tograf: Mihai Ursachi, Autoportret – p. 36; Proza scurta de: Titu Popescu, Tablouri si poezii – p. 37-40; Alba Postavaru, Poveste – p. 41-42; Virginia Serba­nes­cu, Dacti­lo­graful – p. 42-45; Lucian Sarbu, Posesie – p. 45-51; Victor Loghin, Dona Maria, p. 51-52; ; Constantin Rosu Pucu, Adidasii – p. 52-55; Teatru: Luiza Carol: Intoarcerea la Nagasaki – p. 55-60; Roman (fragmente): Ileana Cudalb, Fiica mea America (1) Ana – p. 61-74 ; Traian Danciu, Geamantanul cu romburi – p. 75-76; Din literatura europeana de azi: Manfred Wieninger (Au­stria): Drumul Brigittei prin Infern – p. 76-77;

 

Magazin: Istorie: George Muntean, Masoneria in Bucovina si Ba­sa­rabia – p. 78-79 // Meridian: Teresia B. Tataru, „Intalnire“ cu Di­mi­trie Cantemir – p. 80-81; Jakob Andern­handt (Bei­jing), Cu toate motoarele spre renastere. Capita­la Chinei isi transforma aspec­tul sub semnul banului – p. 82-83 // Cronica plastica: Gheor­ghe Sasarman, Carl Spitzweg – cu sevaletul prin Europa si Pa­siune baroca de colectionar – p. 84-86; Ion Murgeanu, Mar­ga­reta Sterian – Retrospec­tiva critica – p. 87; Auto(r)por­tret(e) - Membri ai Aso­ciatiei Scriitorilor Romani si Germani (ASRG/ DRSV, Bava­ria) – Titu Popescu, Gheorghe Sasarman, Virginia Serbanescu, Pavel Chihaia – p. 88-89;

 

Observator in lumea cartii: Nora Bratu Casal de­s­­pre: Virginia Serbanescu, autor dramatic p. 90-92; Stefan Cioaca-Ioanid, despre: Dinu Ianculescu, Un gand, un chip stiut, un vis, un timp... – p. 92-93; Ion Murgeanu, despre: Scrisoare din Germania: O poeta a dorului p. 93; Gheorghe Istrate, despre: Agenda Editurii Fundatiei Culturale Roma­ne: Albumul „Ro­ma­nia. O perspectiva inedita", Autor: Ste­fan Petrescu. – p. 93-94; Ion Murgeanu, despre: Constan­tin Prut, Dictionar de ar­ta mode­rna si contemporana - p. 94-95; Stefan Cioaca-Ioanid despre: Grigore T. Popa, „Re­for­­ma spiritului” – p. 95; Gheorghe Istrate, despre:  Doua carti – doua destine para­lele: Prietenii mei, Dumi­tru Pricop si Ion Panait – p. 96; Pe scurt: Radu Barbulescu, despre: Singular Destinies. Contemporary Poets of Bessarabia, Ed. Cartier, Chisinau, si Nichita Stanescu, Opere, vol I-3, Ed. Academia Romana. Univers enciclopedic (p. 96); Pro Do­mo Ra­du Barbulescu, despre: Alba Postavaru: Superio­rul By, - p. 97-98, si Bianca Marcovici, Cirese amare – p. 98;

 

In memoriam: Mariana Marin – p. 99; Constantin Piliuta - Mesterul Piliuta s-a mutat in cer (de Ion Murgea­nu) – p. 100; Doctorul Fritz Pankiewicz – p. 101;

 

Comemorari: Adrian Stanescu: 50 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu – p. 102-coperta ultima; Radu Barbulescu, Ganduri inutile (coperta ultima).

 

 

N. E. Revista Observator-München este o revista fondata in 1988, in exil, din initiativa particulara a lui Radu Barbulescu. Nu este ali­niata nici unei grupari politice, culturale, literare, religioase sau de bun obstesc din Ro­mania, Germania sau dinafara lor si continutul ei reda exclusiv ma­teriale ce se incadreaza in modul de gandire al editorului si redac­torului ei res­pon­sa­bil, a carui activitate de peste 20 de ani, in Occident, s-a dedicat prioritar libertatii, dem­nitatii, unitatii si prosperitatii tuturor romanilor si pentru care frontie­ra naturala, istorica si de drept a Romaniei este, la est, pe Nistru. Este o revista absolut independenta, ce se opune hotarit totalita­ris­melor de dreapta si stanga, sovinismului si xenofobiei, dar des­chisa oricaror opinii bineintentionate, si echidistanta – cu accent pe distanta –, fata de orice autoritati de stat sau oricare partida po­litica, al caror ajutor nu l-a solicitat pana acum si nici nu-l va soli­ci­ta pe viitor. Apare din investitia personala a familiei editorului, abo­namentele incheiate si din munca neretribuita a re­dactorilor si autorilor. Isi va opri aparitia doar cand mijloacele materiale ale editorului si numarul abonatilor vor scadea sub limita suporta­bilului, si cand bunavointa autorilor va inceta.

 

OBSERVATOR-MÜNCHEN  ISSN 0942-7759

 

Apare in /erscheint im Radu Barbulescu Verlag, Görzerstr. 105 A, D- 81549 München.

Proprietar, editor si redactor responsabil / Inhaber, Verleger und verantwortlicher Redakteur: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben.

Responsabil pentru anunturi / Für Anzeigen verantwortlich: Radu Ba­rbulescu, Anschrift wie oben/ adresa de mai sus.

Coredactori / Mitredakteuren: Iv Martinovici, Hunedoara, Gheor­ghe Is­trate, Bucuresti si / und dr. Titu Popescu, Dachau. Colaboratori / Mitar­beiter: Gina Sebastian Alcalay, Ashdod; Valentin Anesia, Paris; George Astalos, Paris; Luiza Carol, Haifa; dr. Pavel Chihaia, München; Emilia Dabu, Mangalia; Dan Danila, Leonberg; Ovidiu Dunareanu, Constanta; dr. Med. Vasile Iliescu, München; Wilfried H. Lang, Nürnberg; Eugenia Mihalea, Bucu­resti; Octavian Mihaescu, Gocksheim; Gheorghe Mocuta, Curtici; Dan Persa, Constanta; Dan Platon, München; Traian Pop Traian, Lud­wigs­burg; Eugen Popin, Bad Tölz; Alexandru Potcoava, Timisoara; Petre Raileanu, Paris; Sorin Rosca, Constanta; dr. Gheorghe Sasarman, München; Amelia Stanescu, Constanta; Sena Süley­man, Constanta, Cornelia Vissarion-Ma­nuceanu, München; Andrei Zanca, Heilbronn.

Abonament anual / Jahresabonnement in EU/EU-weit:: 28.— €; USA si restul lumii: 28 US$; Romania: 10.-- €. Corespondentele si materialele trimise nu se inapoiaza si nu se remunereaza. Opiniile exprimate angajeaza in primul rand pe autori si, in al doilea rand, redactia.

Multiplicare / Vervielfältigung: Radu Barbulescu, Anschrift w. o.

 

e-mail: archeobs @ radu-barbulescu.de

sau: radu-barbulescu @ web.de

http: www. radu-barbulescu. de, sau:.com

Tel. 089 / 6 89 17 03 / fax 089 / 6 89 14 97

 

_______________________________________________________________________
 
ALBA-NEAGRA, SAU:  IMAGINEA „taRII” IN STRaINaTATE

 

Omul normal, fie ca-i econom din fire, fie ca are o punga mai usurica sau o familie mai mare, trebuind sa-si chib­zuiasca banutii disponibili (euro sau dolari), calatoreste din si inspre Romania cu autobuzul. Este scutit, astfel, de des­cin­derile inoportune, la Budapesta, a punga­silor ce asteap­ta coborarea politistilor ce insotesc vagoa­ne­le de la granita austriaca si doar pana in capitala ungara (restul calatoriei se face pe risc propriu, important este sa nu speriem ves­ticii aiuriti ce folosesc caile ferate in loc de avionul care zboa­ra, la dus si la intors, peste saracie si necazuri!). 

Avionul il folosesc oricum doar „reprezentantii”, capatuitii sau cei care n-au, in Romania, rude, prieteni si cunoscuti si-si pot permite sa calatoreasca cu 20 de kile de bagaj. Cei ce au bani de avion sunt scu­titi, deci, atat sa afle, in prea scurta calatorie, ultimele cancanuri de la Bucuresti, dar si sa vada cum se schimba peisajul. Cel de pe fereas­tra tre­nu­lui/autobuzului, dar si cel uman. Sunt feriti si sa li se cior­deasca, de catre bandele internatio­nale de hoti spe­cializati ce bantuie Keleti Pu, fie valiza, fie bor­se­ta cu acte, fie por­to­felul. Dar ei pierd si ocazia de a vi­ziona un spec­tacol unic, ce poate fi intalnit, in Europa, doar din Austria mai in­colo, spre Est si spre Sud. 

Nevoind a ne pastra doar pentru noi impresiile de cala­to­rie, ci, dimpotriva, sa-i luminam si pe altii asupra frumu­se­tilor peisagistice dintre Sopron si Bucuresti, ne per­mitem, cu voia dvs., aceasta descri­ere „color”. Pentru a nu va os­teni cu viziunile proprii asupra problemelor lumii si ale tarii, sa ne ocupam de un do­meniu mai exotic: culoarea u­ma­­ni­tatii si a oa­me­nilor care o compun. 

Ne aflam, deci, in cursa de autobuz München-Bucuresti. Orele trec in leganarea confortabila a vehicolului. Autostra­da bine nivelata te poarta prin pusta maghiara. Undeva, la orizont, apar luminile colorate ale popasului unde se poate manca o excelenta ciorba de gulas, parfumata ademenitor cu paprica, la pretul castigului pe o zi al unei mun­citoare la Apaca. Autobuzul opreste. Majoritatea calatorilor coboara pen­­tru a fuma o tigareta, pentru a vizita toaleta po­pasului, pentru o cafea sau o ciorba. Alaturi de autobuz, ca prin far­mec, apare o masuta rabatabila, langa ca­re isi incep ac­ti­vitatea de entertainment cateva persoane ab­sor­bite intr-un joc pasionant: „alba-neagra”. Este un joc sim­plu: pro­prie­ta­rul mesei aseaza deasupra-i o boaba de ma­zare si trei de­getare, pe care le permuteaza cu rapi­ditate dintr-o po­zitie in alta. Cine ghiceste sub care degetar se a­fla boaba, a cas­tigat. Cam salariul lunar al doua mun­ci­toa­re de la Apa­ca, sau cat economiile pe doua sap­tamani ale unui cap­sunar ce se reintoarce in patrie dupa la recolta spa­niola. Castiga sigur cine-l cunoaste pe ma­nu­i­torul boa­bei de mazare. Restul pierd. Banii pe o saptama­na, pe do­ua, pe o luna, adunati cu grija ca sa asigure, in Roma­nia, mai multa bunastare celor de acasa: ne­vas­ta, copii, pa­rinti in varsta, frati si surioare, cumnati si cumnate. Din patru miscari de degetar s-au dus pe apa Sambetii panto­fii co­pilei, naframa nevestei, televi­zo­rul batranilor, purcelul pen­tru cumnatul Ghi­ta, banii de medicamente ai fratelui Ion. N-am vazut nici un occidental plesnindu-se peste frunte sau urland ca si-a pierdut banii: perdantul/perdanta a fost de fiecare data un amarastean „national”, cazut in plasa pro­priei lacomii si a visului dement de imbogatire subita.

Daca jocul s-ar limita in perimetrul unui popas din Unga­ria sau al catorva autogari janghinoase din Romania, poate ca n-am fi dat acest exemplu. Ideea desfasurarii jocului cu „alba-neagra” pe scala larg-na­tio­nala are insa o indelun­ga­ta (hebdoseculara) traditie la romani. De la Dej si Ceau­ses­cu, ale caror prognoze meteo dadeau din ce in ce mai mul­te grade pe strada, in masura in care ele scadeau in apar­ta­mentele romanilor si ale caror productii agricole, indus­tri­ale etc. cresteau in masura in ca­re prin fabrici, pe tarlale si in silozuri batea crivatul. De la propaganda care anunta, ne­abatuta, noi succese pe taramul libertatii de cazarma si al democratiei intre bosii cu acces la magazinele de partid.

Actuala guvernare se poate mandri cu tra­di­tia pe care o mentine vie, de peste jumatate de secol. Se poate mandri, de pilda, cu „privatizarea“ economiei roma­nesti direct in bu­zu­narele pionilor de partid (si de stat): Cu­lita Tarita, fratii Pa­­unescu, fratii Sachelarie etc., etc., alti in­ter­­pusi ai ac­tua­lei Puteri, miliardari de drept comun (in­tr-o tara cu respect fata de LEGI si PROPRIETATE). Se poa­te mandri, actuala Pu­tere, cu impunerea pana in plan de comuna sau sat, a pri­marilor sprijinitori ai PSD. Cu tentativa de a amuti – pe calea ministerului Jus­ti­tiei (?!) – atat Opozitia politica cat si pe jurnalistii care mai indraznesc sa critice… „Romania“.

Cunosc doar doua „gandiri politice” care au confundat „ta­ra” cu guvernarea, care au tentat (si impus) amutirea O­pozitiei si a Presei, doar doua va­­riante ale Puterii care au si reusit (pentru o vreme) acest lucru: bolsevicii, si, in ordine cronologica, nazistii. Ambele tipuri de guvernari au sfarsit dezastruos, cu toate ca au ju­cat, aproape la perfectie, jocul micilor borfasi de auto­stra­da, „alba-neagra“.

Or, in chiar acest sens, ma cuprinde un soi de mila, mai degraba de compasiune, pentru acei oameni ai Puterii de la Bucuresti, care mai incearca si azi, in anul al treilea al mileniului al treilea, mica pungaseala de drumul mare. F­i­ind­­­ca, daca-i mai pot pacali, pentru inca ceva vreme, pe dru­metii naivi, „nationali“, care mai asteapta sa le pice o para enorma in gurile cascate de lene, cu cei obisnuiti cu drumurile largi ale lumii nu mai au nici o sansa. Intarzierea (ca sa nu spun franarea!) reformelor necesare pentru in­trarea intr-o economie de piata libera, un aparat „de stat“ umflat pana la obezitate (28 de ministri fata de 29 cati au Statele Unite si Germania impreuna), coruptia care pla­sea­za Romania, statistic, in fruntea a optzeci de state din lu­mea larga, jocul timid de-a Europa Unita si (ceva mai putin) de-a NATO, dar si de-a v-ati ascunselea cu fostii sta­pani/ ve­cini/ „prieteni“ de la Est, inconsecventa si demagogia ge­nerala, sunt deja mai mult decat vizibile occidentalilor.

De aceea sunt convins ca sunt din start destinate unui esec lamentabil orice incercari ale Bucurestiului de a trans­forma „diaspora unita“  in asociatii mai mult sau mai putin „re­prezentative“ intr-o portavoce suplimentara care sa con­tri­buie la dregerea imaginii „tarii“ in strainatate. Sa lasam la o parte ca indelungata activitate a DIE si a altor servicii ale vechii Securitati, destinata sa dezbine exilul romanesc, au creat falii de netrecut intre romanii traitori in Vest, in asa ma­sura incat s-a ajuns la aparitia mai multor grupulete con­fesionale rivale, care de care mai ortodoxe (ungerea „patriarhului“ pentru Europa de Vest, Serafim, nu a con­tri­buit cu nimic, chiar dimpotriva, la unitatea ortodoxa, con­tes­tarile fiind cel putin la fel de numeroase si re­pre­zentative ca intrarile, mai mult sau mai putin conformiste, sub patra­firul proaspatului pastor). Dar cata vreme inves­ti­tiile even­tua­lilor interesati, cele ale organizatiilor comunitatii europe­ne sau americane vor fi incontinuu blocate de o ad­mi­nis­tratie greoaie, ineficienta si corupta, cata vreme la Bucu­resti nu se va liberaliza intr-adevar sistemul de inves­titii si pro­prietatea asupra terenurilor si unitatilor industriale va ra­mane o simpla declaratie goala de continut, la chere­mul pri­marilor, prefectilor si ministrilor, cata vreme „privatizarile“ marilor creatori de pagube din economia nationala se vor fa­ce pe sub mana, cata vreme sistemul bancar romanesc

 

continuare la pagina 19

 

ANIVERSARE

 

Exemplaritatea unei vieti:

 

Monseniorul Octavian Barlea la 90 de ani

 

Personalitatea Monseniorului Octavian Barlea a intrat demult in constiinta alcatuitorilor diasporei ro­ma­nesti, ca un simbol cu puternice si definitive ira­diatii semnificative. Dansul a traversat, in spatiu si in timp, categorii raspandite in Europa si America de ro­mani traitori in afara granitelor tarii, ducandu-le me­sajul cald al solidaritatii lor sufletesti, sprijinind acele idealuri pentru care o viata merita a fi traita si chiar jertfita. A dus mesajul unitatii noastre in cadrul marii familii a latinitatii occidentale, dar si cel al integrarii noastre demne in tarile de adoptiune. Intotdeauna, me­sajul purtat a fost o lectie de simtaminte inspirate de Biblie. Si ce poate alcatui un model de virtuti con­crete, daca nu invataturile biblice transpuse in ma­nual practic de viata?

A fost, peste tot unde destinul l-a purtat, in­carnarea vie a vietii daruite pentru idealuri. A lasat pretutindeni urme, raspandind cultura, viata curata si buna-in­te­legere. A infiintat societati, publicatii, a fost un activ promotor al initiativelor de afirmare spirituala si natio­nala. Exemplul lui s-a constituit tocmai din valoarea acestor initiative, fiindca viata si-a inchinat-o inde­pli­nirii lor. De aceea, numele Monseniorului a devenit un simbol al exilului intreg. Toti care l-au cunoscut l-au iubit, fiindca la impunea altruismul, curatenia con­duitei sale, modestia care i-a dat masura nobletei su­fletesti, impartialitatea lui intelegatoare.

Pe foarte multi i-a ajutat, la modul cel mai direct. A salvat pe multi, cand se parea ca greutatile in­ce­pu­tului de viata pe pamant strain coplesesc si omul ba­lanseaza primejdios pe marginea prapas­tiei. Ac­te­le lui caritative au trasat o dara luminoasa in consti­inta exilului. Nu a obosit sa traiasca pentru altii. Ce a ra­mas pentru dansul a fost fericirea de a fi putut sa fa­ca bine, sa ajute, sa edifice. Exilul ro­manesc a con­sti­tuit adevarata lui familie, iar dansul es­te pentru noi toti simbolul suprem de pater familias.

Dar mai presus de orice, Monseniorul Octavian Bar­lea a fost si este om al Bisericii, slujitor devotat al marii Biserici Universale, purtator integral al elanului si strategiei nascute din izvorul galgaitor al Vatica­nului. Biserica noastra Unita a gasit in dansul un e­rou al devotiunii. Nimeni nu i-a scris ca dansul istoria zbuciumata, nu i-a preamarit martirii si nu i-a trasat identitatea prin delimitari clare, atat fata de ortodoxie, cat si fata de romano-catolicism. Nimeni nu a crezut mai mult in valoarea crestineasca a ecumenismului, in continua regenerare a Bisericii si in destinul unitar al Bisericii lui Cristos.

Coborator din darzenia motilor Apusenilor, entu­ziat al culturii invatate la scolile Blajului, eminent invata­cel al propagandei religioase de la Roma, indrumator spiritual si ocrotitor al romanilor din lume, erudit al misionarismului biblic, tainuitor de in­vataminte cat o biblioteca intreaga, Monseniorul Octavian Barlea a fost recent sarbatorit, in comu­ni­tatea religioasa a greco-catolicilor münchenezi, la implinirea varstei de­plinatatii de 90 de ani – o viata deplina in sens moral si spiritual, pentru marcarea careia varsta rotunda nu este decat un pretext. Firea dansului a cristalizat, in unicitatea unui destin, aceste componente ale unei feri­cit-multiple, adau­gate sorginti: tenacitatea mo­teas­ca, impresionantul izvor de cultura latin, toleranta si ecumenicitatea in­vataturii apostolice, daruirea in continuul proces tranzitiv al smereniei crestine.

Gloria lor contine si omagiul recunostintei noas­tre, a tuturor, la implinirea a noua decenii de viata pil­du­i­tor de fecunda.

 

Sanatate, Monseniore, ad majorem Dei gloriam!

                                                                   

Titu Popescu

 

LA ANIVERSARE:

 

Gandindu-ne, la randul nostru, la un posibil dar pentru Monseniorul Octavian Barlea, la implinirea venerabilei varste de 90 de ani, am redescoperit, in ravasita nostra corespondenta, acest poem, prin publicarea caruia, suntem convinsi, ii vom face o mare bucurie. Chiar mai mare, poate, decat cateva randuri proprii, de com­plezenta. La multi ani cu sanatate, Monseniore!

 

Radu Barbulescu

 

Karol WOJTYLA:

 

      PINUL POLONEZ

 

Tu, pinul meu din Zakopane[1], copac simplu si adorat,

Dus de langa mama si frati, de langa ai tai toti instrainat,

Stai acum, ca un orfan in gradina straina,

Si nu-ti pasa ca-n jur sunt doar portocali si sulfina.

 

Cu drag, strainii si ei te-au inconjurat,

Dar n-ai mai crescut, de soare nu te-ai bucurat.

Roua de-aici si razele inalte nu ti-au priit,

Crengile toate au palit si te-ai garbovit.

 

Ce drag imi esti, oaspete scump, cand la tine ma uit,

Vad ca-mpreuna de-acelasi dor suferim;

Ca pelerin, si mie departe mi-e dat sa traiesc;

Pe meleaguri straine de multi ani viata-mi pterec.

 

Te ofilesti.

Trist te usuci pe brazda ce infloreste,

Viata din tine se duce, caci Patria-ti lipseste.

Copac credincios!

 

Strainatatea si dorul zi de zi te doboara.

O farama de toamna si viscolul in rafala

La pamant te pravale!

Si-n glie straina vei fi tintuit;

Voi fi eu, oare, mai fericit?

 

In romaneste de Nicolae MARES

 

 

 

 

Confluente

 

Reproducem, din presa din tara, materiale care co­res­pund pro­priei noastre optici asupra desfasurarilor ac­tu­a­le. Pentru a sim­pl­ifica efortul cititorului si pentru a veni in in­tampinarea celor care co­nsidera ca ne-ar preo­cupa ex­clu­siv aspectele negative, ne-am decis ca, din a­cest nu­mar, sa separam aceasta rubrica in aspecte bune si rele ale cotidianului romanesc recent.

Obs.

 

   BUNE…

 

Adrian Nastase nu mai vrea sa vorbeasca despre coruptie

 

In timp ce noi stam si discutam, altii castiga contracte in Irak, Rusia si Orientul Mijlociu, sustine premierul.

„Unii au legat afirmatiile mele (referitoare la coruptie - n.n.) de ceea ce a spus Michael Guest. Este o mare gre­seala. Eu nu m-am referit la ambasadorul american. Con­si­der ca el este un foarte bun prieten al Romaniei si ca in­cear­ca sa ne ajute. Problema e la noi", a spus, ieri, pre­mie­rul Adrian Nastase, la videoconferinta cu prefectii. Nas­tase, care, alaturi de presedintele Iliescu, s-a angajat intr-un schimb de replici cu oficialul american pe tema co­ruptiei din Romania, a incercat sa mute planul discutiei. In opinia primului ministru, imaginea externa a Romaniei re­feritoare la coruptie s-ar datora nu fenomenului in sine, ci dezbate­rilor prea ample din tara: „Plimbam acest su­biect de la unii la altii. Dupa aceea, subiectul este tran­s­ferat in articole de presa in strainatate, care nu sunt rele prin intentie, ci prin preluare. Ele sunt apoi aduse din nou pe piata interna, ge­ne­­randu-se o anumita perceptie, care in­seamna lipsa de in­­­teres economic, lipsa de investitii si lipsa de locuri de mun­­ca". Seful Executivului a trecut apoi la indemnuri mobi­lizatoare: „Putem sa ramanem in statia in care suntem a­cum si sa continuam sa ne injuram unii pe altii, sa ne auto­stig­matizam, sa aruncam cu noroi sau sa tratam aceste lu­cruri „business like"". Nastase sustine ca, in timp ce Roma­nia se pierde in discutii despre co­rup­­tie, altii castiga con­tracte in Irak, Orientul Mijlociu si Ru­sia. „Noi stam si dis­cu­tam despre coruptie si, candva, vom descoperi ca poate coruptia noastra este legata de a altora", a mai spus pre­mierul, laudand „abordarea prag­ma­tica si constructiva" a Ca­binetului sau, care identifica, pe rand, cauzele coruptiei si actioneaza impotriva lor. Pre­mierul nu a suflat, insa, nici un cuvant despre ra­poar­tele institutiilor internationale, ba­zate pe studii, si nu pe materiale de presa, care plaseaza Ro­mania in topul celor mai corupte tari.

 

Liliana Ruse,

Adevarul, 25.04.03

 

De la 1 mai, linie de feribot Tulcea-Istanbul

 

Incepand cu 1 mai a.c., Portul Tulcea va deveni port de tranzit pentru o linie de feribot care leaga portul ucrai­ne­an Reni de Istanbul. In baza unui contract incheiat de com­pa­nia tulceana de navigatie Transnav cu o companie din Tur­cia care efectueaza deja transport de persoane in­tre portul ucrainean de la Dunare - Reni - si Istanbul, na­va respectiva va face la fiecare drum escala si in Portul Tul­cea. Sunt folosite astfel dotarile portuare existente la Da­na Transnav, de unde se efectueaza transporturi tip fe­ri­bot spre Ucraina.

Escalele liniei de feribot Istanbul-Reni se vor efectua in Por­tul Tulcea de sase ori pe sap­ta­mana, ince­pand cu pri­ma zi a lunii mai din acest an. O calatorie cu fe­ribotul de la Tulcea la Istanbul va costa intre 50 si 70 de dolari, in func­tie de confortul din cabi­ne­le de cazare de pe nava care face acest drum. Un voiaj pe traseul Tulcea-Is­tanbul va du­ra aproximativ 20 de ore. Re­prezentantii firmei tulcene Transnav sustin ca pasage­rii vor avea conditii deo­sebite pe respectivul vapor, intru­cat aceasta linie de feribot detine nave moderne de mare capacitate.

 

Neculai Amihulesei

Romania Libera, 25.04.03

 

28 de hoteluri de pe litoralul romanesc prinse in programul „Litoral pentru toti"

 

 Dupa un val de peste 30.000 de turisti sositi pe litoral cu ocazia sarbatorilor pascale si apoi cu ocazia zilei de 1 mai, perioada optima de altfel petrecerii unei saptamani de va­canta dupa o lunga perioada de munca, litoralul a ramas mai liber in aceasta perioada. Desi numarul turistilor s-a im­putinat simtitor, foarte multe hoteluri au ramas deschise. Hotelurile care sunt deschise momentan sunt cele cuprinse in programul social initiat in urma cu doi ani de Ministerul Tu­rismului „Litoral pentru toti". Marea majoritate a roma­ni­lor nu au posibilitati de a veni pe litoral si a-si petrece cate­va zile. Perioada de extrasezon este una din cele mai cau­tate, motivul cel mai plauzibil fiind preturile mici la cazare, precum si la produsele alimentare.

 Ministerul Turismului a reusit sa ia in considerare si a­cest aspect si a creat un program special al celor cu veni­turi mici. Astfel ca cei care se incadreaza in aceasta cate­gorie pot cumpara de la agentiile de turism din tara bilete pentru 6 nopti la preturi enorm de mici: 399.000 lei pentru ca­zarea la hotelurile de doua stele si 499.000 lei pentru ca­zarea la hotelurile de trei stele. Programul „Litoral pentru toti" a inceput pe 1 mai si va dura pana pe data de 15 iunie a.c.. Hotelurile care sunt deschise si care au intrat in acest program sunt: in statiunea Mamaia - hotelurile Aurora (do­ua stele), Dacia (doua stele), Unirea (doua stele) si Sulina (doua stele); in statiunea Eforie Nord - hotelurile Bran (do­ua stele), Cupidon (doua stele) si Traian (doua stele); in statiunea Eforie Sud - hotelurile Capitol (doua stele) si Ri­viera (doua stele); in Costinesti - pensiunile Junona si Za­ha­ria; in statiunea Neptun - Olimp - hotelurile Clabucet (do­ua stele), Caraiman (doua stele), Dacia (doua stele), Dece­bal (doua stele), Prahova (doua stele) precum si complexul din Olimp; in statiunea Jupiter turistii vor gasi deschise ho­te­lurile Trandafir si Delta; la Cap Aurora singurul hotel care este prins in programul social este Diamant (trei stele); la Ve­nus hotelurile deschise sunt Lidia (doua stele), Pajura (o stea), Cocorul (o stea), Brandusa (doua stele), Florica (do­ua stele) si Sanda (o stea). La Mangalia singurul hotel care a intrat in programul social este Hotel Mangalia (trei stele).

 

Incasarile din sezonul estival 2003 vor creste cu 15%

 

 Pentru acest an proprietarii de hoteluri de pe litoral esti­mea­za o crestere cu aproximativ 15% a incasarilor in sezo­nul din acest an, comparativ cu nivelul din 2002, pe fondul majorarii tarifelor si a numarului de turisti. „Cresterea volu­mului incasarilor are la baza cresterea estimata a turistilor romani si straini si majorarea tarifelor practicate de hoteluri pentru a acoperi rata inflatiei", a declarat Daniel Vasilescu, presedintele Federatiei Patronatelor din Turismul Roma­nesc (FPTR). Incasarile hotelurilor de pe litoral reprezinta 35% din totalul inregistrat la nivel national, in timp ce ca­pacitatea de cazare din statiunile de la Marea Neagra constituie aproximativ 38% din locurile disponibile in Ro­mania. „Desi perioada in care exista turisti pe litoral este mai scurta decat in celelalte zone, este compensata de con­sumul din alimentatia publica, care este mai mare decat in statiunile montane sau balneare", a precizat Vasilescu. In ceea ce priveste vacanta de 1 Mai, reprezentantul FPTR este de parere ca in hotelurile din statiunile de pe litoral au fost cazati aproximativ 14.000-15.000 de turisti, la care se adauga cei care au preferat sa-si petreaca sejurul la casu­te, in vile, cu cortul sau au fost cazati „la negru".

Agentiile de turism au raportat, pentru minivacanta de pri­mavara, o majorare cu circa 50% a incasarilor fata de 2002, pe fondul cresterii numarului de clienti. Analizand in­ceputul sezonului, presedintele FPTR considera ca 2003 va fi un an mai bun pentru litoral decat cel anterior. „Este bine ca in statiunile romanesti vin si turisti straini, dar im­portant este sa vina cat mai multi romani pentru ca ei sunt baza, reprezentand circa 80% din totalul vizitatorilor", a spus Vasilescu.

 

Romania libera, 8.05.03

 

 

    RELE

 

Necazuri de-ale noastre...

 

Primul lot de 24 de palmieri, dusi la tratament dupa ce s-au uscat

 

 Un numar de 24 din cei 146 de palmieri din statiunea Ma­maia nu au rezistat temperaturilor scazute din aceasta iarna si au fost scosi din pamant si dusi intr-o sera din Constanta.

 Primarul municipiului Constanta, Radu Mazare, a decla­rat [...] ca palmierii au degerat pentru ca in aceasta iarna tem­peraturile au fost extrem de scazute, inghetand chiar si arbori obisnuiti cu climatul temperat. Cei 24 de palmieri vor fi tratati biologic cu substante speciale, iar in trei saptamani vor fi replantati, daca se vor revigora. In cazul in care nu vor mai fi recuperati, Primaria va achizitiona alti palmieri. Cei 146 de palmieri au fost cumparati din Grecia si plantati in iunie 2002 in statiunea Mamaia. Arborii au costat intre 200-800 de dolari bucata.

 

Romania libera, 8.05.03

 

Batrani, luati-va gandul!

 

In zbuciumatul nostru trecut istoric afla cronicarul cate o lucarna de pace si belsug, pe care cu vorbe de slava o trecea in slova, bunaoara, din partea Portii, ce stia in ras­timpuri sa fie sublima, o iertare de bir pe cate un an-doi, cand iute forfotea tara de oameni, de vite, de roade rar lu­mi­nis, cu atat mai de scos in fata cu cat ar fi putut sta pilda unei de durata randuieli. Mai catre noi, perioada in­­faptuirii Regatului, apoi aceea, interbelica, a Romaniei in­­­tregite larg respirand intre surorile ei europene, au con­st­ituit aseme­nea norocoase rastimpuri de inflorire, ce pa­reau de asigu­rata durata si indestructibile si n-au fost. Le tot pomenim, doar scepticii se indoiesc de ele, cum altii ca am trai in cea mai buna dintre lumile posibile, fie si o singura viata.

Si, cine stie, un asemenea fast moment de chiverni­sea­­la traim astazi pe netedul pamant al patriei, fara sa ne dam, cei mai multi seama, nu putini otraviti de propriile u­mori, car­tind la tot pasul, facand din orice fleac un prilej de ne­multumire, rabufnire, rafuiala, daca nu de blasfemie de-a drep­tul. Cine, insa, ar putea nega ca, in al treilea an de spo­rire a P.I.B.-ului, intr-o Europa stagnanta econo­mic, so­cie­tatea romaneasca, mandra de succesele sale pe plan in­ternational, cunoaste o crestere materiala fara precedent, de natura a pune cimentoase temelii unui vii­tor fara umbre, spaime si spasmuri? Sub o inteleapta, pli­na de continui­ta­te, ocarmuire, decisa a se jertfi mai de­par­­­­te doua-trei si chiar mai multe mandate, in slujba bu­na­­­starii obstesti, ca­re­ia ii imparte portiile pe biblicul pre­cept al celui care avand si mai mult inca va capata si in­vers.

Bineinteles, absoluta fericire nu-i este harazita robului pa­mantesc si chiar cand nici o problema materiala nu va mai apasa omenirea, firi chinuite, chipuri ale melancoliei, fu­riei, disperarii mai departe isi vor clama suferinta si vor trebui crezute. Fireste, vor fi din ce in ce mai putine...

Dar e mare distanta de acolo pana in zilele noastre unde un guvern al majorelor responsabilitati face tot posi­bilul, iar din cand in cand seturi de imposibil, spre a ne multumi. Nu­mai ca nu gaseste pretutindeni intelegerea me­­ritata. Asa se face ca omul de pe strada, care cu­noas­te in toata ama­nuntimea trista stare de a nu avea bani si o intelege la se­menul lui, nu judeca la fel in pri­vinta foru­lui ce-l oglindeste cel mai fidel statul, la mare nevoie si el, asa invelit in an­teriul lui Arvinte cum se ga­seste. Din toa­te azimuturile i se cer sume ori de se pra­buseste piciorul po­dului lui Traian, ori de-i zboara gos­podarului acoperi­sul. Iar el, el n-are.

 Cum procedeaza insul caruia nu-i ajung veniturile, asa cum se intampla, in posesia unei plapume de marimea u­nei batiste? Fireste, n-o va folosi la stersul nasului, ci se va chirci sub dansa, de maniera fachirilor. Cartofi fierti la ma­sa, daca este functionar, limuzina Jaguar si nu Bent­ley, da­ca este om de afaceri, iar cand este statul in per­soana, de la care toti spera reduceri, suspendari de plati. Intocmai cum decenta te obliga sa nu-ti exhibi mizeria, im­­pre­jurarea de a nu mai avea pat in spital, ba chiar nici spital deloc, de a nu mai primi medicamente gratuite sau compensate, ar fi trebuit de catre fiecare cetatean in ta­ce­re ascunsa in cel mai secret compartiment al inimii, ca pe o taina personala inviolabila.

Ei bine nu, uite ca a izbucnit un scandal de nu se mai ter­mina cu toate ca se stie prea bine ca situatia este fara iesire si asta cu vadita intentie de a demola moralul mi­nis­trului in cauza, o gingasa femeie. Analistul politic, poa­te chiar simplul pieton, a remarcat spontan ca in posturile ce­le mai fierbinti ale guvernului sanatate, justitie, invata­mant au fost numite fiice ale Evei, fapturi sensibile, prin sex ne­potrivite a se opune marelui eunuc al finantelor si, mai sus, celui ce le poate oricand trece in jurul gatului firul de ma­tase spatosul vizir

A nu se mai elibera batranilor leacuri cu reducere de pret sau chiar gratuit pare o cruzime, in fapt o con­dam­nare la moarte si au aparut semnale ca un lot deocam­data risipit de varstnici ne-au lasat, cum se spune, multa sanatate unul si-a dat chiar foc intr-o groapa. Pare cum­plit, te revolta in prima clipa. Dar sa ne intoarcem la is­to­rie, cea care, sin­gura, ofera raspunsuri la toate. Inca mai adanc in timp, cum procedau oamenii zorilor civili­za­tiei cu uzatii si ruginitii lor veterani? Nu-i catarau ei din ram in ram, in varful unor mladiosi arbori seculari, scutu­randu-i, apoi, cu energie? Iar un­de copaci nu cresteau, triburi de oa­meni ai gheturilor, nu-si aduceau edentatele ba­be ca­re, oricum, nu mai pu­teau musca din halca de morsa, la margini de zare, spre a fi papate de ursul polar?

Ajungea tribului un singur batran: samanul care sa se o­­puna temperamentalului conducator, cand acesta o lua raz­­na, pe calea unor alegeri necugetate sau efectuand prea dese consumatii de adversari. Si facea vraji cand co­­ruptia devenea de nesuferit, dadea sfaturi, colane. Pe a­tunci nu existau patru batrani de fiecare culegator/va­na­tor, cine nu vana nu manca, desi lozinca nici nu fusese ela­bo­rata, ursii albi, la randul lor, odata vanati ii readu­ceau pe bu­nici in stomacul nepotilor, intr-o sacra circu­la­ritate. Toate acestea s-au pierdut, desigur, si iata-ne, in primul deceniu al primului secol al celui de al treilea mi­leniu (suna rotund, parca am mai auzit) cu patru bravi ba­trani pe umeri de salariat si cu un plapand fond de pen­sie, care mai si dis­pare scurt, precum cursurile de apa, in pesteri.

Sa ne gandim numai ce usurare bugetara am resimti cand ar ramane doar trei, nu zic doi sau doar un singur pen­­sionar pe cap de om muncitor. Ce vremuri senine, ce promisiune de belsug Iar daca istoria nu ne e chiar de fo­losul scontat, sa ne indreptam privirile catre Occidentul in care incet, dar sigur, ne integram. Acolo, legislatii per­mit, in conditii bine precizate, eutanasierea batranilor la dorin­ta. Me­dici, asistente medicale, in spitale de toata o­no­ra­bi­li­ta­tea, se ocupau de necazul lor chiar mai dina­inte, pro­ce­dand la o lesnicioasa trimitere pe lumea cea­lalta a unor pa­cienti care o doreau sau ar fi fost cazul sa o do­reasca. O asemenea harnica asistenta a declarat mai bi­ne de doua duzini de batrani trimisi dincolo. Deo­cam­data, problema es­te in mainile justitiei si se dezbate public. Vom vedea...

 Oricum, populatia Europei imbatraneste si, indelebil semn ca Europei apartinem, si populatia tarisoarei noas­tre se rareste vazand cu ochii. Nepotii vor prinde vremuri cand se vor striga din magura in magura, precum buciu­masii unor veacuri de glorie. Supararea e ca, si asa, tot batranii vor fi tot mai numerosi. Aici, la portile Orientului, ei vor sa apuce varste matusalemice si se infatiseaza la pu­tinele far­macii care le mai dau doctorii pe retete com­pensate inca de la primele ore ale zilei. Cate unul dece­deaza la coada, acoperit pe caldaram cu cearceaful, altii doar cad la pa­mant clasica situatie despre care auto­ri­tatea afirma a o fi a­vand sub control.

Bani nu sunt, iar cei ce ii poseda ii detin sub forma de ca­pital, adica in folosul nu atat al lor, cat al societatii, in pro­portii fatal variabile. Impozite, taxe s-au pus, vreo do­ua sute douazeci si cinci; acolo unde depaseau venitu­rile, pri­mul ministru a dat sfatul, incontestabil pragmatic, de a nu fi platite. Statul este sarac, el si-a vandut averile si a tocat pa­ralele pe nevoi ce nu puteau fi ocolite, altele nu mai are. Afirmatia ca le-a cedat pe mai nimic sunt de evidenta rea credinta, dovada ca achizitorii falimenteaza pe rand....Ca sa nu mai vorbim ca medicamentele de com­­pensat, scum­pe de felul lor, nu pot fi distribuite in far­macii decat trecand printr-un sir de activi intermediari ce le incincesc costul. E clar, nu e nimic de facut. Dupa cum le va fi norocul, batranii vor inghiti cu apa de provenienta lo­cala, pilulele de fabri­catie nationala, pana cand, tinand seama ca si acestea au la baza saci de prafuri aduse tot din strainatati, si ele se vor scumpi. Cum vom avea un pat de spital la un milion de lo­cuitori, batranii vor putea sta pe bancile din fata stabilimen­tului daca intre timp nu vor fi fost vandalizate. Dar, poate, atunci, ei nu vor mai fi spre a da ocarmuirii posibilitatea ca, urmand indemnul po­pularei intelepciuni sa importe batrani.

In memorabilele sale calatorii, Gulliver a dat si peste o lu­­me in care bolnavii erau trasi la raspundere in fata tri­bu­­­nalelor si aspru pedepsiti, dupa lege, pentru metehnele lor, si mai dur cand incercau sa se dea drept sanatosi, in ciuda tusei si jalnicului lor aspect. In zilele noastre, cei bol­navi sunt pedepsiti nu numai de soarta ci si de catre legislatori. Dar, si aceasta intervine in favoarea auto­ri­ta­tilor, indiferent de varsta...

 

Barbu Cioculescu

Romania literara nr. 17, 30 04 2003

Monumente de patrimoniu, sub zodia dezastrului

 

Indiscutabil, trecutul unui neam este parte integranta a pre­zentului, pentru ca noi traim prin inaintasi in aseza­min­tele, in bogatia adunata de ei, prin munca si sacrificiul lor, in­conjurati de atatea frumuseti pe care le-au modelat in mo­­numente si alte opere de arta, hranindu-ne mereu cu­nos­­tintele din agoniseala pe care ne-au lasat-o. Su­fe­rim in­sa de doua mari neajunsuri: neglijenta si dispretul. De care nu se stie cand ne vom lepada... Chiar daca ce­ea ce se-ntam­pla de mai mult timp cu patrimoniul culturii na­tionale e nu numai revoltator, dar si condamnabil in acelasi timp. Nici Mehedintiul nu face exceptie de la re­gula. Cele 2,5 mi­li­arde de lei alocate de la buget pentru anul in curs acestui sector, din care circa doua treimi pentru restau­ra­rea manastirilor Gura Motrului, Strehaia si Schitul Topol­nitei, sunt extrem de putine spre a rezolva de­li­cata si atat de stringenta problema a protejarii si con­servarii celor mai bine de 435 de monumente istorice si culturale aflate in evidenta in judetul de la Dunare.

 

Podul lui Traian dupa 1900 de ani

 

Construit in urma primului razboi cu dacii si inaintea ce­lui de-al doilea, adica intre anii 103-105 d.Ch., Podul lui Tra­ian de peste Dunare, monumentala opera a arhi­tec­tului Apollo­dor din Damasc, minuneaza si azi vizi­ta­torii, care mai intalnesc pe malul fluviului doar cateva ru­ine macinate de timp si de nepasare. Sursele antice pri­mare referitoare la el, ca si comentariile lui Traian, nu s-au mai pastrat pana la noi. Singurele date le mai aflam din textele lui Dio Cas­sius, Procopius si cele ale poetului bi­zantin Tzetzes, care spun ca podul a fost construit intr-un loc unde albia Dunarii era mai ingusta, dar mai iute si mai adanca. Ruinele tuturor pilonilor podului au fost va­zu­te, pentru prima data, abia dupa ianuarie 1858, cand nivelul apei a scazut foarte mult, eveniment consemnat in doua rapoarte independente - Deuster si Imbriscovici – inain­­tate atunci comisiei centrale pen­­tru cercetarea si pas­trarea monumentelor istorice. Po­tri­vit afirmatiilor re­gre­tatului istoric Dumitru Tudor, fiu al aces­tor meleaguri, in anul 1909, pe partea romaneasca a malului navigabil al fluviului au fost distruse pilele ll si lll, ca­re impiedicau circulatia navelor. Din materialul rezultat atunci se mai pas­treaza la Muzeul Regiunii Portilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin doar doua barne de dimensiuni di­ferite, din restul - dupa cum sustinea acelasi mare istoric - s-au confectionat unele „obiecte-suveniruri" ce s-au facut ca­dou unor personalitati ale vremii. Din cele 28 de pile cate avea podul mai sunt vizibile azi patru in partea roma­neas­ca si alte patru in cea sarbeasca. Daca la vecinii nos­tri ele sunt bine protejate, la noi insa...

 

Degradarea in ritm galopant

 

... Ridicarea barajului hidrocentralei de la Ostrovu Mare a determinat formarea unui mare lac de acumulare in amon­te pe fluviu. Cresterea nivelului apei a impus execu­ta­rea unor lucrari in zona podului, incepand cu anul 1982; ve­chea cale ferata a fost mutata si ea cu sase metri mai sus si, ca atare, au avut de suferit piciorul po­dului, termele si la­tura de sud a castrului roman. Spre a nu fi acoperite de ape, s-a incercat mai intai sa se taie pi­lele podului si sa fie apoi stramutate mai sus pe malul inalt. Varianta a cazut, pen­tru ca nici macar cutitele Vidia aduse de la Cugir n-au re­zistat tariei cimentului incorpo­rat in pod cu circa 1900 de ani in urma de catre con­struc­tori. Atunci, s-a recurs in pripa la protejarea pilelor prin niste cuve de beton. Poate ca ide­ea n-a fost rea, dar pro­babil ca nu s-a studiat indeajuns im­pactul cu apa fluviului si cu cea din subteran, iar betonul realizat n-a corespuns cerintelor unei astfel de lucrari. Asa ca apa Dunarii si cea subterana dinspre uscat, basca pre­cipitatiile ce au cazut, au inundat incinta cuvei de protectie din beton si in acest mediu s-a aflat in ultimele decenii mai mereu piciorul po­dului supus unui agresiv proces de degra­dare. Apa scoa­sa cu pompa, in cel mult doua zile, are a­celasi nivel, lasand la o parte faptul ca o mare perioada de timp pom­pa n-a functionat. Iarna, fenomenul de inghet-dez­ghet lu­creaza continuu la degradarea pilelor, iar scur­ge­rea apei de pe versant, in lipsa proiectatei rigole, con­duce la bal­tirea ei in interiorul cuvei, de unde vara emana un miros patrunzator de starv, ca rezultat al descompunerii atator resturi de materii organice aruncate cu inconstienta de catre vizitatori... Procesul de eroziune a piciorului podu­lui s-a amplificat, devenind tot mai frecvente desprinderile de caramizi, pe care nimeni nu s-a mai ostenit sa le a­seze la locul lor. Ba s-au gasit unii „intreprinzatori" care le-au dat o condamnabila folosinta: cu ele au fost pavate treptele unei scari sapate in malul fluviului pe care, pana mai ieri, coborau inspre Dunare cei de la Marina granice­reasca, dar o fac si azi pescarii amatori ai orasului, pe­re­chile de indra­gostiti si multi alti curiosi veniti sa vada ru­inele Drobetei. Nu poate fi o mai mare blasfemie la a­dre­sa neamului decat sa calci in picioare propria-ti istorie!...

 

Intemperiile distrug si castrul roman

 

Din anul 1972, la ruinele castrului roman Drobeta nu s-a mai intervenit pentru conservare. Intemperiile au afec­tat mor­tarul, favorizand prabusirea, treptat-treptat, a in­tre­gii structuri. Precizam ca Drobeta ajunsese unul dintre cele mai mari orase ale imperiului si ocupa in acea vre­me circa 60 de hectare. Impreuna cu podul, castrul forma un com­plex arhitectonic unic. „Splendidissima Colonnia Dro­beta" a­vea doua necropole in care s-au descoperit mo­numente funerare, minitemple, expuse azi in parcul ar­he­ologic. Ele se afla insa protejate doar de catre... ce­rul liber. „Isi pierd din calitate - spune dr. Ion Stanga, directorul Muzeului Re­giunii Portile de Fier -, inscriptiile se sterg si nimic nu mai poa­te fi valorificat. Ar fi necesara construirea unui Lapi­darium din sticla. Astfel, s-ar putea pastra integritatea mo­nu­mentelor". Ce poate fi mai dez­ama­gitor pentru arheologi daca nici astazi, dupa 2000 de ani, nu se poate face o cer­cetare completa a templelor importante care au fost aici? „Le stim numai din epigrafe, scrieri pe piatra, pe monu­mente funerare" - a completat di­rectorul muzeului. Un lucru este cert: este nevoie ur­genta de o interventie capitala la aceste vestigii de o co­varsitoare importanta istorica pentru Romania, dar si la alte monumente din patrimoniul istorico-cultural, intre ca­re Cetatea Severinului, restaurarea si con­ser­varea Cetatii Ada-Kaleh din insula Simian - unde din 1977 lucrarile s-au sistat - pe care stapan este doar... de­zastrul, Cula lui Tudor Vladimirescu de la Cerneti, casele ce se vor a fi me­moriale ale lui C. Radulescu-Motru de la Butoiesti ori Gheorghe Anghel din Tr. Severin, Castelul Ple­sa de la Obar­sia de Camp si multe, multe altele... In lip­sa fondu­rilor, toate proiectele ce se tot vantura prin judet de mai multi ani raman insa doar niste iluzii. De fapt, inter­ventiile insistente ale celor de la directia de specialitate si de la muzeu au primit mereu din partea autoritatilor centra­le si locale acelasi raspuns: nu sunt bani...

 

Proiectele, doar niste iluzii...

 

In toamna anului 1998, Ministerul Culturii comanda un studiu la Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultu­ral Na­­tional pentru punerea in valoare a ruinelor monu­men­tului istoric Podul lui Traian. Proiectul a fost realizat, dar ma­terializarea lui s-a tot amanat. Asa ca nici in anul 2003, cand se implinesc 1900 de ani de la inceperea lu­crarilor de construire a podului si cand aflam, la nivel national, sunt pre­vazute a fi organizate unele manifestatii - inscrise in Programul UNESCO - in memoria impa­ra­tului Traian, lu­cra­­rile de protectie a piciorului podului nu vor incepe. Pre­cizam ca experti italieni prezenti cu cativa ani in urma la Drobeta-Turnu Severin au facut unele in­vestigatii biofizice si biologice pe ruine, incercand sa ga­seasca o solutie pen­tru a stopa erodarea materialelor. Dintre cele trei variante prevazute in proiect, ei s-ar fi o­prit asupra aceleia care pri­veste desfiintarea peretilor cu­vei de protectie existente, realizarea unei incinte de pa­mant largite, indiguite cu pereti de beton armat inspre lac si incinta. Apoi pilele podului ar urma sa fie ridicate prin zi­dire cu materiale similare celor ori­ginare si apa nu se va mai pompa. Varianta aleasa este, de altfel, aceeasi pe ca­re sarbii au folosit-o la consolidarea pilelor de pe malul lor la inceputul anilor '80 ai secolului abia incheiat. Pentru noi, romanii, decat niciodata, ar fi bine si acum, cand inca mai exista ceva din ramasitele cele­bru­lui pod, care, ala­turi de unul de dimensiuni mai mici din Ger­mania sunt sin­gurele constructii de acest gen, durate de romani in e­poca lor de glorie, ce-au rezistat pana in zilele noastre. Chiar numai si prin ruinele lor. Pentru care - culmea! – ve­­cinii nostri de peste Dunare au un cult, chiar daca n-au obarsie latina... Sansa de a trai intr-o zona in­carcata de atata istorie milenara - ce ar trebui sa ne faca mult mai deschisi catre lume - este un privilegiu, dar ne ce­re si ras­punderea de a restaura, proteja si conserva inesti­ma­­bilele valori pe care ni le-au lasat inaintasii. Pentru ca mai­ne sa nu ne blesteme urmasii...

 

Gheorghe Tiganele

Romania libera, 19. 04. 03

 

Conacul de la Cosambesti

 

Dezinformarea presei

 

La 1 noiembrie anul trecut, Directia Relatii cu Mass-Me­dia a Ministerului Culturii si Cultelor (MCC) a trimis pre­­sei un comunicat prin care anunta „programul recep­tiilor finale pentru lunile noiembrie si decembrie la obiec­ti­ve-monu­ment istoric aflate in Planul National de Resta­u­rare pe anul 2002". La numarul 2 era trecut Conacul Bo­lomey, din Co­sambesti, judetul Ialomita.

I-am lasat dlui ministru Razvan Theodorescu un ragaz de patru luni si am pornit la drum cu intentia de a vedea si, e­ventual, a lauda succesul MCC. Dezamagirea a fost crun­ta, mai presus de intalnirea cu alte monumente isto­rice din tara, ignorate complet de dl ministru si echipa dom­niei sale. Conacul nu numai ca nu e pregatit de o re­ceptie finala, dar este amenintat de ruinarea completa!

 

Mosieri de altadata

 

Dupa cum se exprima dna ing. Gabriela Alexandru, con­silier in cadrul Directiei Judetene de Cultura, Culte si Pa­tri­mo­niu Ialomita, intr-un interviu aparut in ziarul local Stirea, „Co­nacul insusi, in economia saraca arhitecturala a jude­tului, e un lux (...) si mai ales ca avem si un Pro­gram Na­tional de Restaurare, ne permitem un asemenea lux. Cu al­te cuvinte, reabilitarea acestei constructii se justifica, ea figurand in Lista monumentelor, ansamblu­ri­lor si siturilor is­torice, aprobata de Comisia Nationala in anii 1991-1992".

Anul trecut, Consiliul Judetean Ialomita a dat Conacul Bo­­lomey in administrarea Muzeului Judetean. Aceasta in­stitutie a avut, pana in 1993, relatii cultural-stiintifice cu ul­tima descendenta a neamului Bolomey, Alexandra Bo­lo­mey, cercetator stiintific in cadrul Muzeului National de Is­torie a Romaniei. Acum cativa ani, familia Bolomey a fost despagubita in bani si astfel conacul a intrat in aten­tia MCC, incepandu-se, timid, renovarea lui.

Construita in 1892, dupa alte surse in 1898, resedinta nea­mului Bolomey se inscrie prin structura si forma in plan intr-un program laic si putin cunoscut si cercetat pa­na a­cum, acela de locuinte rezidentiale cu anexe speci­fi­ce ex­ploatarilor agricole de mare intindere.

Cladirea cu doua niveluri si mici turnulete la colturi pre­zin­ta bogate decoratii interioare si exterioare, in prezent foar­­te deteriorate. La inceput, mosia cu conac, anexe, bi­se­rica si un parc superb, specific resedintelor boieresti, a a­partinut familiei Ghetu, care, la sfarsitul veacului, a van­dut-o lui Constantin Bolomey. Conacul a avut in total 15 in­caperi, iar la intrare un peron sustinut de doi stalpi. Din loc in loc, mai exista si acum portiuni pictate si decorate.

 

Sediul unui colhoz

 

Cu toate ca, in timp, constructia a fost afectata de cu­tre­mure majore, niciodata nu a beneficiat de consolidare sau reparatii. Parasita si jefuita, indeosebi in vremea co­lec­ti­vi­za­rii, ea a continuat sa se degradeze, mai ales dupa 1991. Au fost furate de vandalii din Bora, cartierul rau-fa­mat al municipiului Slobozia, tabla de zinc de pe acope­ris, portiuni din sarpanta de lemn, pardoseli, usi, ferestre si chiar ca­ramida din peretii parterului. De doi ani, aici nu s-a lucrat absolut nimic.

Pe vremea comunistilor, conacul a fost sediul a tot felul de ciudatenii, inclusiv al Gospodariei Agricole Colective si al unei puiernite („ferma" de pasari).

 

Necazurile lui nea Costel

 

Lui nea Costel, paznicul conacului, i s-a luat, de auto­ri­tatile locale, pana si becul care lumina noaptea mo­nu­men­tul, pentru economii! A fost batut de tiganii din Bora de ne­nu­marate ori. I s-a acrit de mult. Nu-si poate trata ra­nile, fiindca nu are carte de munca. Simbria care i se da, doua milioane de lei, este si pentru el si pentru cei doi fii ai sai, care pazesc si ei conacul. Infruntand hotii, nea Cos­tica si-a facut dusmani si in Cosambesti si in Bora, un­de a copilarit. A cerut pamantul, viitorul parc, sa-l ingri­jeasca si a fost re­fuzat. „Norocosul" care a obtinut tere­nul, un inginer, a fost batut mar si l-a abandonat.

Cu toate acestea, conacul din Cosambesti trece, gratie co­municatului Directiei Relatii cu Mass-Media a MCC, ca re­­ceptionat. Nu este prima oara, si probabil nici ultima oa­ra, cand Ministerul Culturii si Cultelor, in frunte cu mi­nistrul, minte de zvanta!

 

Adrian Bucurescu

Romania Libera, 25.04.03

 

PD cere demisia ministrului Justitiei, acuzand politizarea CSM

 

PD solicita ministrului Justitiei sa prezinte in fata Co­mi­sii­lor juridice ale celor doua Camere „motivele care au stat la baza deciziei sale de a nu propune reinvestirea in functie a cinci judecatori pentru Consiliul Superior al Magistraturii".

Vi­cepresedintele Emil Boc a declarat ca in UE schim­ba­rea din functie la nivelul CSM „nu se face decat in cazuri de in­disciplina si lipsa de profesionalism". „Ca sa nu in­te­legem ca este vorba despre santaj politic, de imixtiune po­litica si ca Ministerul Justitiei da dovada de transparenta". Din pa­cate insa, Rodica Stanoiu a dovedit „influenta poli­tica la ni­velul Curtii Supreme a Justitiei". O dovada clara a pese­di­zarii o constituie faptul ca judecatori care nu sunt re­pre­zen­tativi in breasla lor au fost sustinuti de PSD. Astfel, Mircea Aron si Ion Tinca, de la CSM, au fost respinsi de Co­misiile juridice desi intruneau cele mai multe voturi ale Curtii Su­preme de Justitie.

„Si, pentru ca suntem in saptamana Pastelui, ar trebui ca Rodica Stanoiu sa faca un gest crestinesc si sa-si dea de­misia", a adaugat Boc.

 

Romania Libera, 25.04.03

 

…si: vin americanii, pleaca americanii

 

Alti 100 de americani vor sosi la MK

 

In ciuda faptului ca ne-a fost destul de greu sa ne obis­nuim cu ideea existentei unei baze militare americane pe te­ri­toriul judetului nostru am reusit sa transformam orice sus­piciune intr-un lucru destul de pozitiv pentru noi. Mo­men­tul pe care nu credeam ca-l vom intampina atat de rapid este despartirea de trupele americane, de oamenii ca­re odata cu venirea lor au facut mai multe lucruri decat ar fi facut alti edili de-ai nostri in ani buni. Momentan insa in baza Mihail Kogalniceanu pregatirile de plecare sunt in toi - avioanele tip cargo fiind umplute cu containere inca de acum cateva zile. La ora actuala in baza sunt aproximativ 600 de militari americani, dar in curand vor ramane mai pu­tin de 50 dupa declaratiile col. Steven Dreyer, comandantul contingentului american. Proiectele demarate de americani la sosirea lor in Constanta vor fi continuate, chiar daca acestia nu le vor mai folosi. Amintim faptul ca trupele ame­ricane au cheltuit pe reabilitarea drumurilor, pe cazare, pe masinile inchiriate si pe autocare aproximativ 19 milioane de dolari (din care 6.400.000$ pe cazare, 2.900.000$ pe au­tocare si masinile de serviciu, 1,5 milioane$ pe drumuri, 600.000$ pe sala de gimnastica care este in baza si 900.000$ pe imprejmuirile aeroportului). In timpul opera­tiu­ni­­lor militare in baza MK au fost 1.300 de aterizari, au tre­cut peste 6.200 de oameni pe aici si au fost transportate peste 11.200 tone de material. Prezent la aceasta ultima intal­nire oficiala cu mass-media locala si nationala a fost si Seful Statului Major al Fortelor Aeriene Romane, gen. Gheor­ghe Constantin, care s-a aratat extrem de multumit de colaborarea cu fortele americane si in special cu col. Ste­ven Dreyer: "La inceput, fiecare aveam o alta cultura, un alt mod de manifestare si a trebuit sa stam foarte mult de vorba pentru a reusi sa comunicam si sa strangem rela­tiile. Nu stiam ce pretentii are partea americana si ce pot ro­manii oferi. Toate aceste lucruri insa s-au rezolvat ex­trem de repede si totul s-a desfasurat printr-un dialog des­chis. A durat cam doua saptamani de cercetare reciproca, dupa care nu mai aveam nevoie de cuvinte, am reusit sa comunicam din priviri", a specificat gen. Gheorghe. Cele mai mari provocari pentru ambele parti au fost insa frigul si lipsa locurilor de cazare in primele saptamani. Stabilirea u­nei baze militare permanente la Mihail Kogalniceanu nu es­te pe lista de prioritati a americanilor. Col. Steven Dreyer a mentionat ca "Oficialii americani au fost aici si au ramas pla­­cut impresionati, dar este datoria Comandamentului Cen­­tral de a discuta cu Guvernul Roman pentru stabilirea acestui lucru". In baza MK insa vor sosi pe data de 2 iunie aproape 100 de piloti americani si 3-4 avioane americane. Acestia vin din baza americana din Germania si se vor an­trena alaturi de pilotii romani.

 

Luiza Musei

Romania libera, 24 mai 2003

 

 

ROMANIA DE PESTE PRUT

 

Alte 100 de motive sa nu uitam (?!!) Basarabia: revista Contrafort a ajuns la numarul 100.

 

Una din bucuriile noastre marunte, de neam aflat la ras­pan­tia tuturor rautatilor si sub nimicnicia tuturor vremurilor si stapanilor, o constituie repetatele dovezi ca nu chiar toti ro­­manii isi schimba nationalitatea odata cu stapanirea. Ase­me­nea dovezi ne-au dat romanii ardeleni sute de ani, pana la Unire, aceleasi dovezi ni le-au dat si ni le mai dau ro­manii basarabeni dupa repetatele ocupatii mus­ca­lesti, du­pa repetatele smulgeri de la trupul natiei, dupa repetate pus­tiiri in intinderile si lagarele Siberiei, fie sub tari, fie sub bolsevici. Aceleasi dovezi de indubitabila fratietate ni le-au dat dupa revenirea la patrie de dupa primul razboi mondial si dupa revenirea, de scurta durata, din timpul celui de-al doilea si aceleasi dovezi ni le dau permanent, din 1990 pa­na azi, sub ocupatia bolsevismului redivivus.

Ca jurnalisti, ca scriitori romani sau pur si simplu ca ro­mani aflati in exil din cauza bolsevismului impus Estului Eu­­ro­pei nu am ezitat nici acum aproape 20 de ani si nu ezitam nici acum sa ne declaram totala, definitiva solida­ri­tate cu acei romanii de peste Prut care-si doresc reintoar­cerea in Romania, in Limba, Biserica si Istoria romana si, totodata, in Europa careia ii apartin ca orice persoana nas­cuta la Bucuresti, Budapesta, Praga sau Varsovia, Roma, Paris, Berlin, München, Olching sau Atena.

Si ne bucura ca la ora aceasta exista la Chisinau o re­vista cum este revista Contrafort, ajunsa la numarul 100. O re­vista romaneasca - europeana deci - de buna calitate in­telectuala, iesita din provincialisme inguste si de sub abu­reala bolnavicioasa a influentelor alogene.

Felicitandu-i pe confratii de la Chisinau pentru perfor­man­ta de a nu fi cedat mediului politic ostil, otravit de afla­rea la Putere a unei partide retrograde, de provenienta stra­­ina, reproducem, in sprijinul afirmatiilor noastre, doua ma­teriale mai vechi, dar de acuta actualitate.

Ca sa parafrazez (convins fiind ca multora le-au intrat pe o ureche pentru a le iesi pe cealalta) cuvintele introductive ale emisiunilor Europei Libere privind (ne)respectarea Drep­­­turilor Omului, in Romania, de dinainte de decembrie ‘89: suntem de parere ca locul tuturor romanilor este in Ro­mania! Cu atat mai mult consideram ca locul tuturor ro­ma­nilor basarabeni este in Romania.

 

Radu Barbulescu

 

Andrei Cusco:

 

Basarabia vazuta de celalalt sau eterna dilema a identitatii

 

Astazi, cand problema identitatii colective a comunitatilor et­nice este o preocupare importanta atat a istoricilor, cat si a opiniei publice mondiale, pot fi identificate, totusi, unele re­­­giuni pentru care aceasta chestiune are, dincolo de im­por­tanta pur stiintifica, si o dimensiune existentala bine con­turata. Afirmatia e valabila, in special, in cazul regiu­nilor situate la intersectia multiplelor interese si influente cul­turale si geopolitice, in care chiar definirea identitatii lo­cu­itorilor este transformata intr-un element al jocului politic. Basarabia este, fara indoiala, un exemplu clasic al unei ast­fel de situatii. Constientizarea unei crize acute de iden­ti­tate a romanilor basarabeni este, cred, primul pas necesar pentru o analiza lucida si echidistanta a „fenomenului ba­sa­rabean" in contextul actual. Din fericire, acest pas a fost deja facut. Mai mult, daca in etapele initiale ale discutarii pro­blemelor identitare ale autohtonilor „criza de identitate" era prezentata ca inevitabila si era impregnata cu viziuni apo­caliptice, dandu-se retete destul de simpliste de rezol­vare a ei, acum exista o baza realista de evaluare a pro­blemei. In primul rand, s-a vazut ca realitatea este, pana la urma, mai nuantata decat cele mai negre pronosticuri. In al doilea rand, este evident ca adevarata natura a acestei „crize" este mult mai complicata decat se aprecia la in­ceput si nu poate fi pusa pe seama unui set de factori bine definiti. In consecinta, se impune revizuirea criteriilor de de­finire a crizei si, poate si mai pregnant, luarea in calcul a unei noi dimensiuni a problemei date, si anume a dimen­siunii istorice.

Nu vreau sa fiu inteles gresit: perspectiva istorica nu lip­seste completamente din numeroasele luari de atitudine si opinii exprimate in ultimul timp pe aceasta tema. Dimpo­tri­va, componenta istorica are un rol primordial in discursul legitimator al identitatii romanesti a basarabenilor. Proble­ma este, se pare, de alta natura: ambele „tabere" uzeaza de argumente esential similare in interminabila disputa ca­re se autoperpetueaza si risca sa degenereze intr-o contro­versa de tip scolastic. Un alt factor deosebit de nociv, in special pentru discursul pro-romanesc, este caderea in ana­cronism, adica extrapolarea, proiectarea realitatilor de astazi asupra trecutului. Pe langa faptul ca nu contribuie la ridicarea nivelului intelectual al discutiei, acest anacronism le este convenabil, in primul rand, celor care doresc sa fa­ca din identitatea basarabenilor un „bun negociabil" pentru a o manipula in propriul interes. O alta trasatura care de­termina specificul „controversei identitare" este concentra­rea unilaterala a atentiei asupra unor momente sau as­pecte ale istoriei Basarabiei in detrimentul altora, proces vizibil in ultimii zece ani. Astfel, de exemplu, se subliniaza fie importanta perioadei sovietice, fie a celor 22 de ani in­ter­belici, fie, dimpotriva, se incearca folosirea surselor me­dievale pentru a demonstra asertiuni care nu pot fi nici do­vedite, nici refutate pe baza acestora (de ex., etnonimul ba­sa­rabenilor etc.). Dupa parerea mea, perioada care a de­ter­minat si continua sa determine in mod fundamental e­volutia romanilor basarabeni este epoca stapanirii tariste. Si aceasta din mai multe considerente pe care voi incerca sa le detaliez mai jos.

Ar trebui sa pornim, cred, de la intrebarea cruciala: cand a aparut posibilitatea unei directii de evolutie deosebite a ro­manilor basarabeni fata de cei din Principate? Pentru ca o astfel de situatie sa se creeze, sunt necesare cateva premise, printre care: lipsa comunicarii directe a basara­be­nilor cu Principatele; existenta unui regim care sa franeze constient aceste contacte; desfasurarea unor transformari radicale cel putin intr-unul din cele doua spatii (Principatele sau Basarabia), cu conditia non-participarii unuia dintre ele la acestea; lipsa elementelor de identificare constienta a co­mu­nitatii etnice dintr-un spatiu cu aceeasi comunitate et­nica din celalalt spatiu etc. Oricat am cauta sa gasim imbinarea elementelor pe care le-am amintit atat inainte, cat si la inceputul si catre mijlocul secolului XIX, este e­vident ca anume in aceasta perioada sunt prezente con­ditiile necesare pentru crearea unei „desincronizari" iden­titare intre Basarabia si Principate.

De ce insist asupra faptului ca anume in perioada do­minatiei tariste in regiune ar trebui cautate radacinile „crizei identitare" de astazi? In primul rand, din cauza naturii so­cietatii basarabene din aceasta perioada. Basarabia seco­lului XIX era, prin excelenta, o societate traditionala, deci in mod covarsitor rurala si patriarhala. Caracterul rural al so­cie­tatii basarabene a timpului este ceva ce nu cred ca tre­buie demonstrat cu lux de amanunte. Mult mai importante decat constatarea acestui fapt in sine sunt implicatiile ce pot fi deduse din ruralitatea basarabenilor. Implicatia de ba­za a existentei unei societati agrare traditionale este loca­lismul ei, adica lipsa unui punct de referinta in autoiden­ti­ficarea locuitorilor care ar depasi cadrul local sau, eventual, regional. De aici, autoperceptia autohtonilor ca „moldoveni" care s-a cristalizat anume in perioada data. Am folosit con­stient in investigatia mea sursele rusesti ale epocii pentru a arata cum era vazuta Basarabia de cercurile rusesti si a co­rela viziunea acestora cu viziunea contemporana asupra problemei, ceea ce permite o apreciere multilaterala a na­tu­rii societatii basarabene din epoca tarista. Aprecierile ru­silor cu privire la Basarabia sunt interesante mai ales din cauza ca reprezinta ceva tipic pentru ideile europene din se­colul XIX privind societatile traditionale si, totodata, sunt marcate de o puternica amprenta a intereselor Rusiei in re­giune. Oricum, caracterul rural al societatii basarabene era prea evident pentru a nu fi subliniat de autorii rusi, desi a­cestia urmareau, uneori, si propriile scopuri si interese po­litice. Concluzia principala care se degaja din analiza per­ceptiei rusesti este deosebit de interesanta: ruralitatea Ba­sarabiei presupune existenta unei identitati traditionale, lo­ca­le, destul de bine definite. Aceasta forma de identitate co­lectiva include trasaturi sociale, religioase, etnice, cul­tu­rale care determina specificul unei anumite comunitati et­nice pe plan local. Pe de alta parte, insa, identitatea tra­di­tionala se bazeaza tocmai pe inexistenta constiintei na­tio­nale, fiind esential refractara fenomenului national. Astfel, caracterul rural al societatii basarabene a conditionat un ni­vel educational si cultural inferior in sanul populatiei majo­ri­tare. Din cauza inexistentei unui „impuls intelectual" care ar fi sistematizat componentele identitatii traditionale pentru a forja constiinta nationala a basarabenilor, traditionalismul si localismul societatii basarabene au ramas intacte pe par­cur­sul secolului XIX.

De rand cu ruralitatea Basarabiei, un alt factor care a con­tribuit la blocarea in rudimentar a constiintei nationale printre autohtoni a fost neparticiparea Basarabiei la trans­formarile ce aveau loc in Principate in aceasta perioada. Basarabia a ramas oarecum „in afara" procesului de crista­lizare a natiunii romane sub aspect politic si, indeosebi, in­te­lectual, o „absenta" ale carei sechele nu au disparut nici pana azi. Includerea Basarabiei in componenta Imperiului Rus a insemnat izolarea ei de influentele intelectuale occi­dentale care au format, in mare parte, imaginea natiunii ro­mane moderne. In afara de „comunicarea" cu Occidentul prin intermediul filierei ruse (sau, mai bine zis, a lipsei ori­carei comunicari intr-o periferie indepartata si inapoiata a Imperiului, care era Basarabia), politica guvernului tarist a contribuit si ea la nedezvoltarea laturii „nationale" a iden­ti­tatii autohtonilor. Specificul procesului de rusificare este un factor de prim rang. Pana prin anii 1870-’80 rusificarea a­vea forma unei „standardizari" administrative si culturale a Im­periului, insa cu o mica doza de influente nationaliste sau sovine velicoruse. In plus, identitatea religioasa cu na­tiu­nea dominanta ii facea pe basarabeni sa fie „pasivi" in fata presiunii rusesti. Rusia era ea insasi bazata, in mare parte, pe exploatarea identitatilor traditionale ale popoa­re­lor neruse si isi sublinia in continuu rolul „pan-ortodox" in dauna celui „national". Lucrurile se schimba incepand din anii 1880, insa societatea basarabeana a reactionat la na­tionalismul rus tot prin prisma traditionala, despre care vom vorbi ceva mai jos.

In Basarabia nu a avut loc nici macar „convertirea la mo­dernitate" a nobililor, care a avut un rol atat de important in cazul Principatelor. Modernizatorii societatii romanesti fiind, in marea lor majoritate, nobili, se parea ca si Basarabia ar fi putut fructifica potentialul boierimii autohtone ca „gene­rator" al constiintei nationale. Insa nu s-a intamplat asa, din mai multe considerente. In primul rand, nobilimea basara­beana nu era omogena sub aspect etnic si nu era intere­sata, in cea mai mare parte, sa schimbe statu-quo-ul domi­natiei rusesti, fie si sub aspect cultural (exceptiile tind doar sa confirme regula). In plus, lipsa comunicarii dintre boie­ri­me si restul societatii i-a impiedicat pe nobili sa aiba un cu­vant de spus in ce priveste soarta regiunii, mai ales in conditiile societatii patriarhale, boierii cautand sa se delimi­teze cat mai transant de paturile „inferioare" ale populatiei, in primul rand de taranime. Alte motive ale „inertiei" nobili­lor ar fi, pe de o parte, dinamica componentei lor, in con­ditiile innobilarilor masive facute de autoritatile rusesti pen­tru a „dilua" si mai mult caracterul romanesc al tagmei bo­ierilor si, pe de alta parte, avantajele integrarii in sistemul rangurilor nobiliare ruse, fie si cu pretul rusificarii. Perspec­ti­vele carierei ii interesau pe boieri mult mai mult decat o ipo­tetica sacrificare pentru niste idei pe care, in majoritatea lor, nu le intelegeau si nu le acceptau.

Identitatea traditionala, dupa cum am mentionat, desi es­te refractara constiintei, si, deci, identitatii nationale, conti­ne majoritatea componentelor acesteia. Identitatea etnica este piesa de baza a acestei constructii identitare si isi are locul si printre componentele traditiei. Apare, atunci, intre­ba­rea: de ce nu au reactionat basarabenii cu mai multa ve­he­menta la presiunile rusificarii, devenite deosebit de pu­ternice dupa 1880? Aceasta intrebare pare fara raspuns mai ales daca luam in considerare perceptia rusilor insisi fa­ta de autohtoni. Autorii rusi, aproape in unanimitate, ac­cepta fara rezerve caracterul etnic romanesc (fara a mai vorbi de cel romanic) al basarabenilor. Fapt ce nu-i impie­di­­ca, desigur, sa sustina diferite constructii teoretice despre primordialitatea locuirii slavilor in Basarabia sau despre ro­lul mesianic al Rusiei in regiune, insa aceste idiosincrasii nu sunt promovate pentru a nega romanitatea basarabe­ni­lor, care e privita ca ceva natural, desi, poate, „neplacut" au­toritatilor si intelectualilor rusi.

Cum, asadar, se explica lipsa de reactie a basarabenilor la rusificare si lipsa oricarui stimul pentru aparitia constiintei nationale pana aproape de Primul Razboi Mondial? O ex­pli­catie si un raspuns, totusi, exista, putand fi dedus din ce­ea ce am incercat sa arat mai sus. Aici este binevenita in­troducerea notiunii de „identitate reactiva", care exprima poa­te cel mai bine relatia basarabenilor cu celalalt si evo­lu­tia identitatii lor colective pe parcursul secolului XIX. „Iden­­titatea reactiva" reflecta impactul pe care politica auto­ri­ta­tilor ruse l-a avut asupra autohtonilor in timpul do­mi­natiei tariste. Basarabenii si-au consolidat identitatea colectiva ca urmare a unor masuri ale administratiei ruse ca­re au pro­vo­cat o reactie de raspuns cel putin in primii ani dupa ane­xa­re (de exemplu, lichidarea autonomiei Basara­biei etc.). In­sa - si aici este miezul problemei - aceasta i­den­­titate reac­tiva nu a depasit faza traditionala si a ramas construita pe aceeasi baza pre-moderna aproape pe par­cur­sul intregii pe­rioade tariste. Pe de alta parte, „reactia identitara" a avut si o consecinta neprevazuta pentru auto­ritatile ruse: a im­pie­dicat raspandirea efectiva a proiectului identitar rus in ma­sa taraneasca a populatiei autohtone. Ast­fel, starea iden­titara a basarabenilor catre inceputul se­colului XX poa­te fi inteleasa ca un mare paradox: rura­li­ta­tea, izolarea, ca­racterul periferic si modul de functionare a „i­dentitatii reac­tive" au facut imposibila implementarea in Ba­sarabia atat a proiectului identitar rusesc, cat si a celui ro­­manesc, pe par­cursul secolului XIX. Ambele „campuri iden­titare" se con­frun­tau cu dificultati insurmontabile: Rusia era impiedicata in eforturile de rusificare masiva de carac­terul etnic roma­nesc al Basarabiei si de conservatorismul ta­ranimii basara­bene, iar Romania - de lipsa constiintei na­tio­nale romanesti printre romanii din Basarabia. Acest pa­radox a ramas o con­stanta a autoidentificarii basara­be­nilor de atunci si pa­na astazi, desi in diferite forme.

Aceste concluzii nu pretind nici pe departe la o validitate absoluta, si cred ca ar trebui sa fac unele precizari de ri­goare. Situatia a ramas, in mare, neschimbata pana la Pri­mul Razboi Mondial, care a fost prima mare perturbatie ce a atins taranimea basarabeana aproape in intregul ei. Ca­racterul traditional si inchistat al societatii basarabene a inceput sa se schimbe treptat dupa 1914. Totusi, caracterul eminamente rural al identitatii basarabene si neintegrarea oraselor si a intelectualitatii urbane in procesul de conso­li­dare a identitatii, un factor derivat din structura societatii secolului XIX, nu a suferit schimbari substantiale nici pe par­cursul secolului XX. Dupa Unirea din 1918 mutatia prin­cipala care a survenit si a lasat urme durabile a fost cre­a­rea constiintei nationale romanesti si a unei intelectualitati ro­manesti in Basarabia. Totusi, data fiind durata scurta a ad­­ministratiei romanesti si numeroasele obstacole cu care s-a confruntat ea, raspandirea acestei constiinte nationale nu a fost atat de larga pe cat s-a dorit sau s-a putut. (Prin­tre altele, nu s-a reusit integrarea oraselor in spatiul ro­ma­nesc, iar cat priveste satele, succese palpabile s-au atins mai cu seama in educatie). Nu e scopul meu sa anali­zez perioada interbelica, despre care s-a scris deja destul de mult, insa consecintele celor 22 de ani sunt fundamen­tale, fiindca atunci, pentru prima data, a aparut o auto-con­stiinta mai larga a apartenentei la spatiul romanesc a basa­ra­be­nilor insisi. Fara amprenta anilor interbelici, nu este ex­clus ca proiectele „natiunii socialiste moldovenesti" sa fi re­usit pe deplin, dupa cum avem trista ocazie sa observam astazi in Transnistria. Fara a sublinia ca politica sovietica de „mo­der­nizare" si-a avut si ea propriile ambiguitati, as vrea doar sa spun ca „paradoxul" existent pana in1918 s-a adancit si mai mult ca urmare a politicii sovietice, acum sub o alta in­fa­tisare. Proiectul national romanesc a fost imple­mentat in­complet in Basarabia, ceea ce a dus la o situatie de nesi­gu­ranta si frustrare, care a declansat criza de iden­titate cu o noua forta dupa prabusirea URSS.

Nu as vrea sa ofer „solutii" pentru aceasta criza, mai ales ca in ultimul timp chiar in Contrafort au aparut cateva arti­co­le extrem de lucide, carora ar trebui sa li se dea mai mul­ta atentie decat li s-a acordat pana acum. Am cautat doar, in aceste pagini, sa schitez un sumar al izvoarelor si cau­zelor profunde ale crizei in care ne zbatem inca. Tot­odata, am vrut sa arat ca se poate depasi perspectiva in „alb-ne­gru" asupra evolutiei basarabenilor, ca si conceptia despre „unicitatea" sau „tragedia" destinului nostru istoric. In cele din urma, ar trebui sa intelegem ca Basarabia nu e decat un caz de „tinut de granita" (Borderland, in engleza), cu o mo­dernizare incompleta si cu o miza geostrategica ca­re ne va determina mereu soarta. Da, e un caz aparte, insa nu unic si irepetabil. Ar trebui sa fim intotdeauna cu ochii spre lumea in care traim si sa nu ne „localizam" in pro­priul „spa­tiu". Poate si experienta altora ne va invata, in sfarsit, ce­va. Oricum, secolul XXI semnifica intrarea in era globala, si depinde, in mare parte, si de noi, cum vom re­zolva dile­ma identitatii si unde ne vom incadra in noua structura a lumii.

 

Nicolae Spataru:

 

Telenovela guvernarii comuniste

 

In pofida faptului ca actuala guvernare a R.M. si-a facut pu­blice sentimentele sale de dragoste pentru don Alberto... pardon, pentru don Europa, inima ei tot la tov. Moscova este. Iar comisia nou-creata pentru integrarea Moldovei in struc­turile  europene  ramane ne-Putin-cioasa in fata senti­men­telor de veacuri pentru fratele mai mare. Si acest lucru s-a observat clar in perioada pregatirilor si desfasurarii sum­mit-ului sefilor de state-membre ale CSI din 6-7 oc­tombrie curent. Cat exces de zel s-a pus in aceasta „afa­cere"! Nu s-a tinut cont de nimeni si de nimic: strazi in­chi­se, trafic paralizat, cetateni huiduiti de fortele de mentinere a ordinii publice, copii alungati din parcuri... Euforia dirigu­itorilor a fost atat de mare incat au uitat sa mai traduca din rusa in limba de stat (nu va spun cum se numeste!) puzde­ria de pancarde care impanzisera toate strazile principale ale Chisinaului. Urbea parea teleportata intr-un alt timp si spatiu, cu 20-30 de ani in urma. Era umilita si coborata la statutul de simpla capitala a unei gubernii din salbaticia Siberiei.

Opozitia parlamentara si cea extraparla­mentara au fost si ele cuprinse de orbul gainii. Nici in ajunul si nici in timpul desfasurarii summit-ului vajnicele noastre partide pro-ro­ma­nesti si pro-europene n-au reusit sa organizeze barem o actiune de amploare anti-CSI. Ele au ratat sansa de a ara­ta opiniei publice mondiale ca in Basarabia sunt si forte po­litice care gandesc altfel, care pledeaza pentru democratie si integrare europeana. N-a intreprins nimic nici chiar parti­dul care cu ceva timp in urma incerca sa aduca pe ordinea de zi a parlamentului un proiect de lege cu privire la iesirea R.M. din Comunitatea Statelor Independente. Fata cu pasi­vi­tatea care cuprinsese capitala Moldovei pe durata sum­mit-ului CSI, usor te prindeai la gandul ca ceea ce se in­tampla la Chisinau reprezinta visul de veacuri al basa­rabenilor.

Pe cat de mare s-a dovedit „tam-tam"-ul mediatic de pa­na la summit, pe atat de trecute sub tacere au fost si sunt declaratiile finale ale clubului presedintilor tarilor CSI. De fapt, momentul forte al intrunirii a fost jubileul de 50 ani al lui Vladimir Putin. Celelalte, precum crearea unei zone de comert liber, integrarea „cu hurta" a tarilor membre ale CSI in UE sunt, in opinia comentatorilor politici si economici, ilu­zii desarte. CSI ramane un mecanism mort si oricat de mult si-ar dori Rusia sa-l faca functional, ea nu va reusi, pentru ca CSI se afla in coma. Si atunci e firesc sa te intrebi: in numele a ce s-a facut atata risipa de bani? Nu avem alte lucruri mai importante si mai necesare de facut? Nu mai avem restante la pensii, la salarii?...

De undeva se face auzita vocea oponentului meu: „Mar­furile moldovenesti nefiind competitive pe piata UE, doar Rusia si tarile membre CSI le pot digera". Si-atunci, bine­inteles, ca-l intreb: Dar care este motivul pentru care ele nu sunt competitive? Poate pentru ca suntem in CSI, poate pen­tru ca se investeste foarte putin in tehnologii avansate, pentru ca cei mai intreprinzatori basarabeni, profesori, doc­tori in stiinte, actori, ca sa-si faca un rost in viata, sunt siliti sa lucreze la negru in tarile UE, in timp ce parlamentul si gu­­­vernul de la Chisinau sunt fool de agramati si incom­petenti?…

Tarile Baltice, care nu sunt membre CSI, oare in ce con­ditii fac tranzactii economice cu rusii? Mult zgomot pentru nimic, ar spune filozoful autohton.

Problema conflictului transnistrean, dupa summit, a ra­mas si mai invaluita in incertitudine. Presedintele Rusiei a tinut sa-i atraga din start atentia „celui moldovean" ca „cel transnistrean" nu este nici un picut terorist. Ba din contra, e chiar baiat bun. Sa-l iertam (asa cum s-a mai procedat si alta data) pentru ca submineaza suveranitatea si integrita­tea R.M., pentru ca are detasamente paramilitare, pentru ca produce si comercializeaza armament, pentru... toate vi­i­toarele sale „greseli". Pentru ca a gresi si a ierta e ome­neste... chiar crestineste. Cu Smirnov trebuie sa se poata ne­gocia. Cu cecenii nu. Pentru ca ei vor sa faramiteze mi­-cu­ta palma de pamant care se numeste Rusia. Cu Ba­sa­ra­bia e alta poveste. Ea este o tara mare-mare.

Pe de alta parte, seful diplomatiei ruse declara cu putin timp in urma ca Rusia, probabil, nu-si va putea onora obli­ga­tiunile luate la Istanbul pentru ca autoritatile de la Tira­spol nu permit casarea si retragerea armamentului rusesc. Si nu avem nici un motiv sa nu-i dam crezare. Totusi, sa fie Rusia atat de vulnerabila in fata unor impostori? De ce este atat de loiala cu un regim mafiot si anticonstitutional si, in acelasi timp, atat de intransigenta fata de Cecenia, fata de Georgia? Sau poate Transnistria e asul din maneca al poli­ticii externe a Rusiei? Iar Smirnov va reactiva permanent, la semnul Moscovei, cateva zeci de „babe" (adica femei), care se vor arunca in fata garniturilor incarcate cu arma­ment, ca acum un deceniu, in perioada grevelor transnis­tre­ne impotriva limbii romane. In aceasta ordine de idei, te-ntrebi: cum poate Rusia fi stat-garant in rezolvarea conflic­tului cand ea insasi este „afectata" de atrocitatiile auto­ritatilor de la Tiraspol care, oficial, pur si simplu, nu vor sa mai tina cont nici de ea?

Dar sa revenim la don Alberto. Daca R.M. n-ar trebui sa-si peticeasca enormele gauri ale bugetului cu bani de la FM si BM, ea niciodata nu s-ar conforma cerintelor BM, CEDO, CE s.a. Visul de inceput al comunistilor moldoveni era sa creeze o Cuba in mijlocul Europei. Dar s-au convins si ei foarte repede ca, daca nu ai resurse financiare, pana si o Cuba este greu de „injghebat". Guvernantii se gandesc la democratizarea societatii moldave, la cresterea buna­sta­rii ei materiale si spirituale doar in ajunul unor noi transe. In rest, rezistenta comunistilor fata de valorile politice si cul­turale ale Occidentului ramane patologica, desi vremurile s-au schimbat.

P.S. Astazi, dupa cinci sute de ani si mai bine, pa­trun­zand in subteranele strategiei guvernantilor actuali, iti dai seama ce conducator inabil a fost Stefan cel Mare. Atunci cand Moldova era atacata de ieniceri, Maria sa, in loc sa dea o fugulita la Istanbul si sa ia Turcia drept stat-garant, el, culmea! ducea tratative cu tarile europene pentru a crea un front comun antiotoman. O, sfanta naivitate!

P.P.S. Sa nu credeti ca fac vreo aluzie la conflictul militar din stanga Nistrului, la recidivistii si cazacii veniti din Rusia, la armata a XIV-a, si ea tot ruseasca, la o tara-garant, si ea tot ruseasca samd. Sa nu credeti o bazaconie ca asta!


Contrafort (sept.-oct. 2002)

 

La inchiderea editiei: SLUGILE LUI Voro­nin VOR SA INTI­MI­­DEZE PRESA LIBERA


15 mai 2003: Ziaristii publicatiei Flux sunt cercetati de procuratura pentru dezvaluiri despre un libanez cu legaturi teroriste.

Seful adjunct al Sectiei urmarire penala a Procuraturii mu­­nicipiului Chisinau, Andrei Pantea, a efectuat marti o per­chezitie la redactia publicatiei periodice Flux cu scopul de a obtine contractele de munca ale unor autori care au semnat o serie de articole privind implicarea fostului consul onorific al Libanului la Chisinau, Hamoud Mahmmoud, in li­vrarea de armament catre gruparile teroriste islamice, care a solicitat deschiderea unui dosar penal pentru calomnie pu­blicatiei respective.

Perchezitia a durat mai multe ore, redactorul-sef al Flux, Igor Burciu si redactorul-sef adjunct, Vitalie Calugareanu, fi­ind avertizati ca, in cazul refuzului de a permite efec­tuarea perchezitiei, ar putea fi „fortati sa colaboreze”. An­gajatilor redactiei li s-a interzis sa fo­lo­seasca telefoanele (in­clusiv cele mobile) pentru a apela la avocati si pentru a a­nunta presa despre ceea ce se intampla in redactie. Pantea a declarat ca este mandatat sa le puna catuse la maini ziaristilor care nu-i vor asculta indicatiile. In urma per­chezitiei, din arhiva electronica a publicatiei au fost ridicate copii ale unor materiale referitoare la acest caz publicate in presa straina, precum si copiile unor declaratii ale SRI, De­par­tamentului american al Apararii, SIS, toate referindu-se la activitatea ilegala a lui  Hamoud Mahmmoud.

O actiune similara se va desfasura si la serviciul de con­tabilitate al publicatiei Flux, anchetatorii urmand sa ridice con­tractele de munca ale angajatilor care au semnat mate­ria­lele vizand persoana lui Hamoud Mahmmoud. Totodata, membrii conducerii redactiei au fost citati sa se prezinte a doua zi la procuratura pentru a depune marturie.

Conducerea redactiei Flux a declarat: „Este vorba des­pre o actiune de intimidare a presei pusa la cale de prese­din­tele Voronin. Insusi seful statului a semnat in octombrie 2001 decretul de retragere a cetateniei lui Hamoud Mahm­moud si a dispus expulzarea acestuia de pe teritoriul „Re­publicii Moldova” (ghilimelele noastre: Obs.) Prin urmare, pri­mul caruia procuratura ar trebui sa-i intenteze un dosar penal ar fi insusi Vladimir Voronin.

Atunci cand fostul director al Serviciului de Informatii si Se­curitate a sustinut un raport in fata Biroului permanent al Parlamentului (26 octombrie 2001), acesta a insistat asu­pra faptului ca legaturile lui Hamoud Mahmmoud cu gru­parile fundamentaliste islamice au fost stabilite de serviciile speciale occidentale si cele romanesti, ca cetateanul in cau­za a fost declarat persona non-grata pe teritoriul Roma­niei si ca reprezinta un pericol pentru securitatea nationala a „Republicii Moldova” (idem, Obs.). Cum insa, intre timp, Ha­moud Mahmmoud s-a casatorit cu una dintre fiicele lui Du­mitru Diacov, presedintele PD, iar Diacov se afla in re­latii foarte stranse cu presedintele Voronin, fostul consul onorific al Libanului la Chisinau a reaparut in „Republica Mol­dova” (idem, Obs.), iar fiica lui Diacov s-a ales cu o functie de diplomat in Germania.

Aceasta maniera tipic kaghebista de a strangula presa recomanda regimul Voronin ca pe unul de factura totalitara, care sfideaza normele democratice si dreptul la libera exer­citare a profesiei de ziarist. Cazul descinderii reprezentan­tilor procuraturii la Flux confirma o data in plus ca organele de ancheta au devenit unelte docile in mainile dictatorului Vo­ronin care le utilizeaza pentru a-i anihila pe cei care ii sunt indezirabili, indiferent cine sunt acestia: oameni poli­tici, concurenti electorali, oameni de afaceri sau ziaristi.

 

Igor Burciu

 

 

 

Pamfil seicaru: Relatiile romano-ruse. (3)

 

Con­tinuam in acest numar publicarea excelentului studiu al celui care a fost Pam­fil Seicaru, jurnalist roman de exceptie, fondatorul ziarului bucurestean Curentul (1928), decedat in 1981 la Dachau, in exilul in care a fost fortat de comunistii adusi de bolsevici la carma Romaniei. O facem cu intentia declarata de a lumina astfel, in anul XIII de la „revolutie”, atat mintile condu­ca­to­rilor actu­ali, mai mult sau mai putin post-comunisti, ai Roma­niei, cat si pe ale celora care, ind­iferent de locul“rezidentei“lor, n-au avut inca (?!) timp sa se informeze corect asu­pra pre­zen­tului si Istoriei Romaniei si vor sa acredi­teze ide­ea pre­zentei la Bucuresti a unor politicieni capabili, specializati si autorizati, responsabili si dedicati cumva binelui natiunii romane. Din pacate, o infinitate de date adunate pe par­cursul anilor in bi­blioteci si computere, ca si stirile zilnice din tara, ne conving, pe zi ce trece, de con­trariul. Daca n-ar fi fost asa, ne-am fi tinut si noi, cu pla­cere, de literatura si arta. Domenii in care dezastrul si ac­tiu­nea concertata a­supra fiintei romanesti a sub­ve­rsiunii subculturale comu­niste sunt mai vizibile decat oricand.

Consideram ca publicarea unor materiale cum este cel de mai jos are o importanta enorma in contextul intentiilor Bucurestiului de a incheia noi tratate (paguboase pentru Romania si romani), cu rapacii vecini de la Est. Chiar daca ele nu vor avea nici un efect asupra fostilor studenti de la Moscova, rolul lor de a­ver­tisment serios nu poate fi neglijat.

Vrem sa subliniem din nou ca randurile noastre nu se in­dreapta impotriva integritatii teritoriale a Rusiei si U­crainei, de la care, ca romani, doritori de relatii de buna-vecinatate si interesati in pastrarea unor relatii civilizate cu toti vecinii bine-intentionati, nu avem nici o pretentie teritoriala: noi nu dorim inapoi de­cat ceea ce ESTE AL NOSTRU. Le dorim sincer ru­silor insisi si ucrainenilor, guverne intelepte, cu o larga intele­gere a democratiei, care sa le creeze la ei acasa, in frumoasele si vastele lor teritorii, bogatia si libertatea pe care le merita cu pri­sosinta. De asemenea dorim sa-i asiguram inca o data, pe toti urmasii acelor rusi refugiati din motive umanitare si politi­ce in teritoriile romanesti din timpul lui Petru „cel Mare”, Eca­terina a II-a si al revolutiei bol­sevice, ca in mijlocul roma­nilor vor fi in con­tinuare respectati ca parteneri egali in drepturi si obligatii, putand sa-si practice ca pana acum, nestingheriti, obiceiurile si credinta religioasa si sa-si vorbeasca si sa-si invete in continuare fru­moasa limba stra­moseasca. Drepturi inalienabile ale popoarelor si et­niilor, care in statele CSI, mostenitoare (inclusiv) ale starii de nedreptate creata de bolsevici, le sunt refuzate roma­nilor auto­htoni, majoritari, ca sa nu vorbim de situa­tia in care acestia au nesansa de a fi „minoritarizati”.

Obs.

 

P. S.: Cuvintele cuprinse in paranteze drepte sunt comple­ta­rile aduse de noi textului dactilografiat, lacunar.

 

 

RUSIA MEREU ACEEASI CA STRUCTURa SI CA TENDINTE

 

Continuare din numerele anterioare

 

Exista un simbol al continuitatii spiritului mos­co­vit: insulele Solovetskaie sau Solovki, nume comun al mai multor insule. Aceste insule – sapte – au in­trat in istorie la sfarsitul secolului al XVI-lea, cand s-a format manastirea Sfantului Sosim si a Sfantului Savati.

 

Sub tarul Ivan cel Groaznic, manastirea Solo­vet­ski devine un punct strategic in expansiunea Rusiei catre Nord. Kremlinul (inseamna „castel fortificat“) insulei Solovetski a fost inconjurat in cursul anilor 1584-1596 de un zid formidabil, cu neputinta de tre­cut. Insula Solovetski devine astfel punctul principal de sprijin al fortificatiilor rusesti de Nord. Dar n-a intarziat mult ca manastirea sa devina locul unde ta­rii deportau pe inamicii Rusiei. Locul de rugaciune devine astfel si loc de pocainta, pentru „necredin­ciosi“, nu fata de Dumnezeu ci fata de „Sfanta Ru­sie“. In subteranele intunecate si umede ale Kremli­nului insulei Solovetski, prizonierii trebuiau sa ispa­seasca „crimele“ savarsite impotriva „Sfintei Rusii“. Fara intrerupere Moscova a fost centrul politic al Rusiei, mai exact al velikorusilor, adica al „rusilor mari“. Or ucrainenii nu uitau ca centrul slavilor de est a fost Kievul, cand Moscova nu exista. Intre ve­li­korusi si ucraineni lupta continua pana astazi de­oa­rece ucrainenii refuza sa accepte dominatia Mos­covei. Era deci logic ca unul dintre primii prizonieri in acest vechi camp de concentrare sa fie ultimul co­­­mandant al cazacilor din Zaporoje, Petrie Kalny­sheski. Rusia nu putea tolera resturile indepen­den­tei ucrainene, deci le-a suprimat si a transformat Ucraina intr-o provincie ruseasca. Ecaterina a 2-a a ordonat sa fie dezarmati cazacii ucraineni si sa se distruga taberele lor. Dupa ce a pus mana prin vi­cle­nie pe seful lor, a incercuit imediat cu 65.000 de soldati si 50 de tunuri tabara principala a cazacilor. Kalnyshevski a fost expediat la Solovetski. A ramas in subteranele Kremlinului de la 1775 pana la 1801. A fost eliberat la varsta de 110 ani si a murit in in­sula, la 1803. Tot aici au fost deportati si alti sefi ucraineni.

Sub Lenin s-au inaugurat in 1922 deportari de u­craineni, cari au continuat pana in 1941, cand raz­bo­iul cu Hitler l-a obligat pe Stalin sa faca o paran­teza in deportari. Proaspetii detinuti ucraineni au citit pe zidul manastirii, deasupra mormantului, in­scriptii in ruseste: „Aici se odihnesc resturile servi­to­rului lui Dumnezeu, Petrie Kalnyshevski, seful ar­matei Zaporoje, odinioara periculoasa, deportat in aceasta manastire din ordinul Majestatii Sale Eca­te­rina a 2-a pentru a ispasi. A ispasit si a murit la 26 Iulie 1803“.

Numarul deportatilor detinuti in subsolurile Krem­linului Solovetski pana la lovitura de stat bolsevica a variat intre 10 si 30 de persoane. Manastirea, pa­na in 1919, cand au fugit la Londra, a ramas sub di­rectia si administratia calugarilor rusi. Ceea ce tre­buie sa subliniem este ca si sub alti tari, ca si sub bolsevici, in tratamentul condamnatilor politici exis­ta o nuanta: pentru elementele cari intetineau flaca­ra nationalismului la nationalitatile din cuprinsul Ru­siei tratamentul era de o severitate cu vadite tendin­te de exterminare, spre deosebire de tratamentul a­plicat detinutilor politici velikorusi.

Doua exemple cari pun in evidenta dubla masura aplicata fata de detinutii politici. Din ordinul tarului Nicolae I, pentru ca a scris „versuri razvratitoare“ in limba ucraineana, poetul Taras Sevcenco a fost in­chis intr-o fortareata si apoi deportat in Asia Cen­trala. Pe sentinta, Nicolae a scris cu mana lui: „Cu interzicere de a scrie si a desena“. In ce consta con­­tinutul razvratitor al poeziilor petului ucrainean? Taras Sevcenco povestea in poeziile lui nenoro­ciri­le Ucrainei, deci ataca fatis imperialismul moscovit si, ceva mai provocator, el exprima convingerea ca Ucraina trebuie sa fie libera. Sub Alexandru al II-lea s-a obtinut eliberarea poetului ucrainean, dar a mu­rit imediat dupa ce a fost eliberat. Asupra poetu­lui Taras Sevcenco a scris un frumos studiu C. Do­bro­geanu Gherea. Moscovitii sunt contra tuturor na­tio­na­­lismelor, neacceptand decat un singur natio­na­lism: al rusilor. Ne mai poate surprinde prapadul pe care il face politica fata de nationalitati a regimului bolsevic, de la Lenin pana azi? Este o politica de ex­­terminare, prin deportari in Siberia a tuturor na­tionalitatilor existente in Rusia.

 

Sa aratam si un alt exemplu menit sa puna in lu­mina politica tarilor urmata fidel de regimul bolsevic.

Precum se stie, Vladimir Ilici Lenin a fost si el condamnat la deportare in Siberia pentru activitate revolutionara. Care a fost tratamentul acestui ani­mator si organizator al razvratirii contra tarismului? In documentele aflate in muzeul Lenin, la Mos­co­va, se gasesc si scrisorile pe care el le scria din Siberia sotiei lui, Krupskaia. Intr-una din acele scri­sori, Lenin spunea ca: „Imi ceri sa-ti spun cum imi trece timpul? Eu lucrez foarte mult. Uneori ma duc la vanatoare si seara jucam sah“. Deci deportatul, re­volutionarul Lenin putea sa scrie, primea cartile de care avea nevoie pentru lucrarile lui, seara juca sah, avea si pusca de vanatoare.

Sub regimul tarist sotiile puteau sa-si vada si chiar sa ramana langa sotii lor deportati in Siberia pentru actiuni revolutio­nare. Era firesc ca si sotia lui Lenin sa-si vada tovarasul. S-a dus si a ramas cat­va timp alaturi de el. In memoriile ei, Krupskaia a descris viata de deportat a lui Lenin: „Viata la Shuschevski este foarte ieftina. Pentru banii pe cari ii primea Lenin de la Stat – opt ruble pe luna – el putea sa aiba o camera proprie, trei mese pe zi si sa i se spele rufele. Taranul la care Lenin traia in de­portare taia un berbec batut (batal) in fiecare saptamana si Lenin avea carne in fiecare zi. Lapte, oua, paine, legume nu erau socotite, taranul le da­dea gratuit. Lenin avea si o servitoare. In camera lui se afla o mare biblioteca si foarte multe scrisori so­seau zilnic, deoarece Lenin conducea publicarea zia­relor la Petersburg si in strainatate“.

Daca aceste scrisori, ca si memoriile femeii lui Lenin, n-ar exista in muzeul Lenin [de] la Moscova, am fi inclinati sa credem ca sunt o nascocire a pro­pagandei anti-sovietice. Strasnicia regimului ta­rist fata de deportatii politici pare extrem de blan­da fata de bestialitatea regimului instaurat de acelasi Lenin. Bineinteles ca azi taranii din Siberia, multumita sis­te­mului comunist, nu mai au belsugul de odionioara si nici unul nu-si mai poate permite luxul unor ges­turi generoase: „laptele, ouale, pai­nea si legumele, taranul le dadea gratuit“ depor­ta­tului politic. Acum s-a produs o neinteleasa scadere a productiei agri­cole sub „centralismul democrat“.

Dar, chiar sub regimul sovietic, deportatii veliko­rusi beneficiaza de unele avantagii in raport cu de­portatii celorlalte nationalitati din cuprinsul Rusiei: nationalismul moscovit a ramas si sub sovietici.

In ce priveste conditiile deportatilor politici sub ta­rism, avem o pretioasa [marturie] a lui C. Stere, de­portat in Siberia dupa un stagiu in inchisoarea cen­trala unde i-a avut vecini de celula pe Lenin si pe Pilsudski. In romanul In preajma revolutiei, volumul IV, evoca viata pe care o aveau deportatii politici in Siberia. Ai putea crede ca Lenin gasise ca regimul tarist nu-si dadea bine seama de puterea exploziva a acestor condamnati politici, de aceea sub regimul „dictaturii proletariatului“ sunt privile­giati condam­natii de drept comun – pungasii de buzunare si chiar criminalii -, toata brutalitatea fiind concentrata impotriva contestatarilor regimului. Un simt de obiectivitate, fara de care nici o critica adusa unui regim nu este valabila, ma obliga sa-i recunosc lui Stalin o neintrecuta dibacie politica in organizarea propagandei externe. Dupa 1945, era de rigoare preamarirea lui Stalin. Nu mai vorbim de inte­lec­tualii comunisti, al caror cult pentru Stalin lua pro­portii de abjectie in degradarea demnitatii inteli­gentei, dar si intelectualii zisi progresisti aduceau ofrandele lor la altarul cultului. Fara sa aiba macar o umbra de pudoare, Andrè Wurmser ironiza: „Ei, imbecilii necomunisti, vorbesc de totalitarism, de dictatura, de sclavie moderna, de supunere“. Am asistat, cu prilejul procesului campurilor de concen­trare, la lupta disperata de a inabusi vocea adeva­rului. Procesul s-a uitat, deoarece s-a dezbatut in decembrie 1949. De atunci au trecut 23 de ani si s-ar parea ca tot Occidentul sufera de amnezie.

Intr-un articol publicat in Figaro Litteraire din 12 noiembrie [se] afirmase ca in Rusia exista milioane de „oameni cari fara judecata si prin simpla decizie zisa administrativa a politiei sunt deportati in cam­purile de munca fortata. Publicatia partidului comu­nist, Les Lettres francaises a luat apararea sis­te­mului represiv si penitenciar sovietic printr-un articol semnat de Pierre Daix, ziarist si romancier, cola­bo­rator permanent al revistei. Ca sa ne putem da sea­ma de zelul slugii in extaz, vom face cateva citate din proza lui Pierre Daix.

Dintr-un articol publicat in Lettres francaises din 12 martie 1953, intitulat „Protectorul oamenilor li­beri“. Titlul indica gradul de abdicare al salariatului:

„El (Stalin) i-a invatat pe creatori sa creeze pen­tru oameni liberi. Sa nu fie numai protestarea inte­ligentei contra nedreptatilor si visul inteligentei con­sacrat liberarii oamenilor, dar si ajutorul inteligentei dreptatii, aportul inteligentei la inteligenta tuturor, ca sa fie eliberata de piedicile care o impiedica sa se exprime. La zece ore dimineata, 9 martie 1953, lu­mea intreaga l-a salutat pe Stalin. Viata continua cu Stalin, dincolo de durere, catre viitorul nostru“. Era inchinarea lui Pierre Daix la moartea „Protectorului oamenilor liberi“.

Patru zile mai tarziu, Pierre Daix, intr-un articol apa­rut tot in Lettres francaises, recidiva. Titlul arti­co­lului, „Vers le printemps stalinien“:

„Iata ca se deschide o primavara colorata de ui­mitoare lumina. Din lumina lui Stalin nemuritor, a viitorului liber asa de aproape de noi. O primavara a lumii, in care imensa durere care ne-a cuprins se misca in constiinta noastra, instiintata, ascutita, matura dintr-o singura lovitura“.

 

Este de admirat ca Pierre Daix le scria dupa dez­baterile penibile din procesul campurilor de concen­trare sovietice. Cand a fost sa fie audiat martorul Jerzy Gliksman, doctor in drept al universitatii din Pa­ris si intre 1916 pana in 1939 membru al cer­curilor diriguitoare ale „Bund“-ului (partidul socialist evreiesc polonez), era un martor periculos, sfasia valurile minciunii propagandei moscovite. Jerzy Gliksman a scris o carte in care reda cumplita lui experienta sovietica. El fusese consilier al muni­cipiului Varsovia si cunoscuse prapadul totalita­rismului nazist, mama, sotia, copilul,sora i-au fost lichidati in camerele de ucidere rapida, prin gaze otravitoare. Fratele lui, Victor Alter, consilier muni­cipal al Varsoviei si unul dintre militantii eminenti in Internationala socialista, ca delegat al Bund-ului, a fost impuscat de Soviete, in acelasi timp cu Erlich, alt leader al Bund-ului. Era initiat infiorator in teh­nica ucigasa a celor doua regimuri totalitare. In 1943 a fost arestat de autoritatile sovietice si a facut turul campurilor de concentrare sovietice. Le-a descris in Tell the West (Spune-i Occidentului). Ce cutremuratoare este exclamatia lui: „Cum s-ar putea trai linistit dupa ce ai vazut ce este acolo si sa taci!“. Cand armata sovietica a invadat jumata­tea din Polonia obtinuta dupa acordul celor doi gangsteri Stalin si Hitler (cum s-a uitat), 350.000 de evrei refugiati din jumatatea Poloniei ramasa lui Hitler in Polonia intrata in stapanirea Rusiei sovie­tice au fost deportati in Siberia. Cum martorul prin declaratiile lui zguduia chiar cinismul avocatului co­munist Claude Morgan, acesta a strigat: „Este pro­cesul Uniunii Sovietice“.

Presedintele l-a chemat la ordine: „Taceti, nu a­veti cuvantul“. Dar Morgan urla: „Este un scandal. Acest om a avut toata familia ucisa de germani si pe Uniunea Sovietica o acuza. Este procesul Uni­unii Sovietice care se face in fata unui tribunal francez de catre persoane cari preiau propaganda lui Goebbels.“

Martorul Gliksman a raspuns cu tristete: „Aceasta mare minciuna cu privire la Goebbels, aceasta mare minciuna care consista in a atribui lui Goeb­bels si propagandei lui lucruri cari sunt purul a­devar, si repetata aici in fiecare zi, din nefericire, pentru ca nu se cunoaste adevarul. Este orbire, se astupa urechile“. In decembrie 1949 si 1972 Rusia sovietica este tabu[2].

Procesul campurilor de concentrare sovietice s-a publicat in 1950.

Ar fi poate necesar sa reproduc si din marturia lui Jules Margolus; este tot atat de strivitoare si zgu­duitoare depunerea Margaritei Buber Naumann, so­tia deputatului comunist in Reichstag, oaspete per­sonal al lui Stalin in 1932, arestat si impuscat in 1937 de sovietici, sotia lui fiind deportata in 1938 in Siberia. Scurta emotie produsa de acest proces a trecut repede. Occidentului nu-i plac emotiile prea pu­ternice, vrea drogul minciunii si Moscova are arta de a-i servi acest drog.

 

Exista o carte aparuta in limba franceza, la Bonn, in 1945, La justice sovietique, scrisa de doi juristi, Silvestre Mora si Pierre Sverniak. Cartea se reazi­ma pe analiza a peste patrusprezece mii de decla­ratii facute de barbati si femei care au stat in cam­purile de concentrare sovietice. Este un document un[ic] prin bogatia contributiei pe care o aduc cei care au cunoscut ce inseamna regimul sovietic, platind fiorosul tribut al unor suferinte inimaginabile. In juruc alestei carti s-a produs, ca la o nevazuta bagheta, cea mai masiva conspiratie a tacerii. Ex­plicabila: miile de depozitii, varietatea celor audiati, varietatea ca nationalitate si categorie sociala re­dau peisajul sinistru al unui regim de perversitate cri­minala ce aminteste de Gingis Han si Timur Lenk. Nici pana azi n-am putut sa aflu o explicatie a acestei inabusiri sub paturi de tacere a unei carti menite sa puna in lumina adevarului realitatea regi­mului sovietic. Am vazut reproduse fotografiile unor copii de evrei, spectre asemanatoare copiilor din Biafra. Nu sunt schelete, nici monstri, cu sunt copii vii. Citez numele catorva si diagnosticul. Balezecki Zdislaw, pelagra. Altul, necunoscut, probabil copil ratacit, fara parinti: pelagra si, inutil sa mai continui, la toti acelasi diagnostic. Copiii au fost evacuati din Rusia sovietica unde au fost exilati. Cum sa-mi pot exploica tacerea pastrata chiar de evrei? N-am iz­butit decat sa aflu un singur raspuns valabil: imensa frica pe care o proiecta Rusia sovietica dupa di­men­siunile pe care i le-au dat inconstienta lui Roose­­velt si-a lui Chrurchill. Depozitia lui Gliksman este decisiva: Occidentul refuza sa vada si sa auda. Si azi, fireste are mai putina frica dupa intra­reaa Chinei lui Mao in Natiunile Unite. Rusia sovie­tica inspira frica, intimideaza. Acesta este adevarul. Nu ideologia, ci tancurile, avioanele, tunurile, basti­mentele ce-si fac aparitia in toate marile si ocea­nele impresioneaza; este cutremuratorul santaj al razboiului, cand lumea vrea pacea.

 

Cine a luptat impotriva Rusiei nu afla nicicand iertare. Un exemplu din cartea acoperita de con­spiratia tacerii, La justice sovietique.

„Pentru ca eram decorat cu ordinul Virtutea Mi­litara, cea mai inalta decoratie poloneza, am pri­mit cateva palme; ei imi spuneau ca aceste palme erau decoratia pentru razboiul polono-sovietic din 1920”. (Declaratia 2783: J. S., agricultor, casatorit, arestat in decembrie 1939 si inchis la Krzem­le­niac.).

In 1920, Rusia bolsevica a atacat Polonia, care abia se injghebase ca stat liber, si polonezii au in­draznit nu numai sa reziste, ci sa-i si bata pe rusi, cari au fugit. Ori cum puteau sa ierte o asemenea crima cand le cazuse in mana un polon si inca decorat cu Virtutea Militara, indicatie ca se luptase eroic, deci cu atat mai vinovat?

Scriitorul francez Villiers de l’Isle Adam are o nuvela „Contes cruelles”, tortura prin speranta. A [re]inventat-o si aplicat-o NKVD-ul. „Purtarea auto­ritatilor NKVD era marsava. Eu am sa citez cazul generalului R. Acest batran a fost torturat in felul urmator: de mai multe ori l-au facut sa-si stranga efectele spunandu-i-se ca va fi pus in libertate si, cand el a trecut poarta inchisorii si se gasea in strada, ei il rechemau”. (Declaratia 1299, Z. K., 28 de ani, ofiter de cariera, prizonier la Leopol-Bry­ghidiki (inchisoarea din Leopol).

 

Cum isi formulau NKWD-istii dispretul fata de Ge­stapo: „La noi, in societatea culturala, nu exista inchisori (penitenciare, nici lanturi, ca in Occidentul putred”. Si acum o imperioasa declaratie cinica a unuia dintre cei mai mari sefi nkwd-isti: „Pentru ce sa-i impuscam neproductiv, cand cu o usoara con­strangere ei lucreaza pentru noi cativa ani si mor apoi singuri?”. Am putut sa ne convingem noi insine in putin timp, in clestele unui regim dement, ca li­mitele cele mai apropiate de sufletul (dobrudscie) ortodox rus, sunt de secole sadismul si cruzimea; datorita acestei „usoare constrangeri“ au murit mi­lioane de oameni. Ei exploateaza energia poten­tia­la a oamenilor pana la ultimul efort si pana la ultima suflare”. (Declaratia 13.476, J. S., 41 ani, inginer).

„Eu nu vad azi nici un fel de diferenta intre sco­purile germanilor nazisti si acelea pe cari le au bol­sevicii. Metodele celor doi vecini sunt totusi diferite. Bolsevicii sunt ipocriti si vicleni si este mult mai greu sa te aperi contra lor in opinia intregii lumi. Ei au incercat si elaborat metodele lor si vor avea in­totdeauna acelasi scop. Niciunul dintre ei nu re­nunta la scopul fixat, deoarece ei vor sa con­stru­iasca un mare stat militar si ei stiu tot ce mai lip­seste pentru a ajunge acolo. Ei au vointa politica, statornicia si talentul politic, o lipsa de mustrare de constiinta si o incredere barbara in ratiunea lor. Cand aceasta convenea intereselor lor, ei se prefa­ceau ca apara pe polonezi si pe ucraineni contra germanilor; ei i-au asmutit pe ucraineni si pe evrei contra polonezilor cari ii nelinisteau; i-au inarmat apoi pe polonezi contra ucrainenilor, saracii contra violentei bogatilor cari nu mai existau si asa mai de­parte, apoi toata lumea contra „minciunilor“ religiei, etc.

Functionarii NKWD-ului cei mai tampiti si cei mai fanatici deveneau turbati de manie daca li se amin­tea ca a existat un stat polonez. Ei spuneau ca asa ceva n-a existat niciodata, numai vechea Rusie a tarilor, de asemenea Germania si Austria. Ei se stra­duiau sa distruga credinta si religia, fara sa iz­buteasca totusi. Ei nimiceau in intregime proprie­tatea particulara, organizatiile filantropice si tot ce ar fi putut sa impiedice statul in sfortarile de rusifi­care, prin control si teroarea cea mai inspaiman­tatoare sub aspecte diferite. Toata conceptia lor in ce priveste organizarea sociala ruseasca, este un fals; fiecare isi poate dea seama ca intentia lor este nivelarea tuturor diferitelor populatii ale Uniunii so­vie­tice. Acolo unde ei comanda, propaganda ide­a­lu­­lui comunist este slaba si idioata, deoarece ei isi fac singuri  contra-propaganda,  fapt  de care toata lumea poate sa-si dea seama, rusii in primul rand. Toate acestea nu au pentru ei nici o importanta, deoarece ei recurg la teroare. Sa n-ai incredere in oameni, chiar in copiii si nevasta ta, in prieteni, este o conditie necesara de viata pentru fiecare si para­lizeaza totul”. (Declaratia 1645, M. S. S., inginer, nascut in 1897).

 

Inventivitatea in a amagi pe careo au rusii este de necrezut, manuiesc minciuna cu o arta de ni­meni egalata. Un caz de felul de a opera cu inge­niozitate in inventarea aparentelor inselatoare.

„O femeie, Dumitra Dobrenko, originara din Bu­covina, in inchisoare din 1936, era cu mine in ce­lula. In speranta unui viitor mai bun, fiind comu­nista, ea a trecut frontiera Basarabiei, ca idealista dorea sa lucreze in URSS. Cand, in 1940, bolse­vicii au ocupat Basarabia, au arestat-o pe una din prie­tenele ei care trecuse cu ea din Romania in Ba­sarabia, pentru a servi Rusia sovietica. Cele doua prietene s-au intalnit in inchisoare. Uimirea si de­cep­tia colegei ei au fost enorme, deoarece ea au­zise cu propriile ei urechi o transmisiune a Radio Moscova in care se anunta ca Dumitra Dobrenko fusese decorata pentru activitatea ei si a obtinut o insarcinare importanta in URSS. Dar contrar afir­ma­tiei postului de radio Moscova, rezulta ca Do­bren­ko fusese arestata imediat ce a trecut frontiera Rusiei si n-a mai fost pusa in libertate niciodata”. (Declaratia 11.660, G. J.).

Inventivitatea propagandei pentru inselarea nai­vilor si ralierea lor la cauza ruseasca este necon­testat remarcabila. Dar de ce sa fim surprinsi ca o biata muncitoare cu atat de redusele ei cunostinte, a putut sa fie amagita de mirajul Rusiei sovietice, cand exista atatia natarai cu invatatura multa cari se lasa amagiti? Conducerea Rusiei sovietice stie sa exploateze usurinta lumii libere, slabirea instinc­tului de conservare, ignoranta clasei politice, care nu-si da osteneala de a descifra ce se ascunde sub ideologia marxist-leninista: mereu acelasi imperia­lism moscovit (s. n., Radu Barbulescu). Ignorarea voita este mult mai co­moda decat adancirea unui fenomen politic de proportii amenintatoare pentru libertatea popoarelor, atunci cand ignori pericolul existenta este fara probleme nelinistitoare.

 

Continui sa rasfoiesc aceasta bogata documen­tare cuprinsa in La Justice sovietique, carte aparuta in 1945 in limba franceza, la Roma, alcatuita de doi juristi dintre care unul, Pierre Zwerniak, este polo­nez, [si care] lamureste pe oricine asupra meto­delor politicii rusesti ori in ce tara ce este ocupata de trupele moscovite. Probabil ca sa nu turbure vi­ziu­nea utopica a lui Roosevelt s-a organizat tacerea absoluta in jurul acestei carti.

Alte declaratii:

„Exproprierea si nimicirea proprietatii particulare, ca si nationalizarea si inchiderea bisericilor, au re­inceput. Indivizii presupusi periculosi au fost ares­tati, era suficient ca tatal a fost ofiter polonez sau ca a a apartinut clasei negustoresti, ca sa fii ares­tat. Neutralitatea sovietica era astfel facuta ca daca ocupai un apartament cu trei camere era con­siderat ca un apartament burghez. Pentru a fi an­ga­jat in in­diferent ce serviciu e necesar sa ai origini proletare. Am intalnit mai multi evrei exilati si de­portati de Soviete in campurile de concentrare. Unul dintre a­cestia, un dentist care lucra cu mine, a fost con­dam­nat la zece ani fiindca fusese in Man­ciuria ina­inte de razboi. Un altul fiindca scria surorii lui din Japonia. Explicatia pentru ce evreii polonezi nu pri­meau scrisori de la parinti, rudele lor sau de la pri­eteni este evidenta”.(Declaratia 10.562).

Alta: „Am fost martor al unei adevarate tragedii a catorva familii evreiesti care au fost persecutate numai fiindca tatal avusese un mic debit de tutun inainte de razboi; de aici nkwd-istii au ajuns la concluzia ca fusese un invalid de razboi si deci a luptat in 1920 contra bolsevicilor. (Concluzia se ba­za pe faptul cunoscut de bolsevici ca invalizii de razboi aveau in Polonia prioritate la concesionarea debitelor de tutun. Faptul ca nefericitii nu aveau nici un semn de invaliditate nu avea nici o importanta, ei utilizau pretextul). Nu numai tatal a fost con­damnat, dar odata cu el nevasta, copiii lui si de asemenea rudele cele mai indepartate”. (L. W., nascut in 1916, student la medicina, evreu).

Mai putem fi uimiti ca dupa capitularea fara con­ditii si cand si-au terminat misiunea de a continua razboiul contra fortelor germane pana in Tatra, ofi­terii romani au umplut inchisorile? Luptasera contra Rusiei sovietice, deci savarsisera crima de lezma­jes­tate impotriva muscalilor!

 

– va urma –

 

 

ALBA-NEAGRA...

 

continuare de la pagina 1

 

ra­­mane gaunos, permitand unor fiinte dubioase sa prac­tice scandaloase „inginerii“ financiare, atata timp cat cli­en­­te­lis­mul politic va ramane unica modalitate ca un in­ves­titor sa poata pune bazele unei afaceri oarecare, nici macar o solidaritate de nezdruncinat a diaporei roma­nesti, strans unita in jurul PSD, cam asa cum odinioara se de­clara unirea stransa (de gat) a „intregului popor roman“ in jurul carmaciului (de pluta) de la Scornicesti si-a con­soartei sale (ca doar ei se confundau, destul de recent, à la Lu­dovic al XIV-lea, cu „tara“), solidaritate im­posibil de a­tins, cum spuneam, tocmai din cauza actiunii contrarii a Se­curitatii, pana mai acum un deceniu, nu va putea convinge vreun occidental ca Romania a devenit o tara democrata, cu o economie de piata functionala. Fi­ind­ca vesticii au si al­te canale de informare, decat fru­moa­sele declaratii ale mi­nistrilor romani, sprijinite de vo­cile de sirena cu barba ale „reprezentativilor“ diasporeni si brosurile frumos colorate ale d-lui Adrian Nastase.

Se poate ca, la Bucuresti, sinceritatea in politica sa fie con­siderata inca, la modul levantin, o prostie. Dar o si mai mare prostie ar fi sa se creada ca Vestul, detinator de sa­teliti, centre de calcul si profesionisti in interpretarea da­telor, ar putea fi indus in eroare de cateva lumanari fu­mi­gene. Actualele autoritati, daca nu se vor pune intr-a­devar pe treaba serioasa, rezolvand problemele intr-ade­var strin­gente ale tarii – coruptia, birocratia excesiva, func­tiona­li­tatea Justitiei dincolo de interesele partidei afla­te la putere, lipsurile grave de infrastructura, incapaci­ta­tea de a folosi corect si eficient sprijinul financiar poten­tial al occidentului, problemele sociale ale tineretului pus pe emigrare si-ale ba­tranilor aflati la sublimita existentei, lipsa de transpa­ren­ta, lipsa reala de autonomie a admi­nistratiei locale, de la Ca­pitala si pana-n ultimul sat din Moldova, Maramures sau Baragan -, daca nu vor inceta tentativele de control ale o­piniei publice, evidente in ca­zul radioului, televiziunii si a mediilor tiparite, nu vor avea de cules decat roadele pro­pri­ei incapacitati – ca sa nu-i spunem reavointa -  de a veni in intampinarea mainii aju­ta­toare a occidentului, care nu va mai ramane mult timp intinsa spre Romania.

Stiu ca aceste randuri nu-i vor speria pe actualii gu­ver­nanti de la Bucuresti, preocupati doar sa-si asigure pu­terea – si sursele/turmele de muls – pe o perioada care sa de­pa­seasca actuala legislatura. Nici pe cei obisnuiti sa as­tepte in pozitie de drepti ordinele Bucurestilor nu-i va tre­zi acest semnal de alarma. Il lansam, insa, din sim­pla soli­da­ri­tate cu aceia care trag si vor avea de tras in continuare po­noa­sele :cetatenii obisnuiti ai Romaniei. Cei care vad ju­can­du-se sub ochii lor, dar la nivel aparent mult mai de sus, un joc stupid, de mahala,. si – inca – se mai lasa im­presionati.

 

In ce ne priveste, din experientele noastre in Germania (ca­­­re are si ea, ca orice alta tara, umbrele ei intunecate), a­mintim, aici, doar o fraza din Constitutie: „demnitatea per­soanei uma­­­­ne este inatacabila “. Nu ne asteptam, din partea actualelor autoritati romane, sa ne-o apere ele – asa cum continua fra­za in Constitutia germana. Dar, du­reros de constienti de mo­rali­ta­tea frazei respective, ne-ar parea ca ne calcam sin­guri in pi­cioare acest bun ines­timabil, demnitatea, cas­ti­gat cu pretul destararii, daca, „uitand“ ca imaginea Romaniei „se face“ la Bucures­ti, am abdica de la pozitia noas­tra, mar­­jand, din interese mes­chine, pe jocul Puterii din Ro­ma­nia : un joc de margine de autostrada - „alba-neagra“. 

 

Radu Barbulescu

 

 

   CARUSEL

 

Painea literara

 

Departe de eseu si polemica, de satira si jonglerie poli­ticarda, se stie de mult ca painea literara este aproape ab­­senta, ca obiect, de pe masa observatorilor analitici. In pen­umbra ei este vorba, de fapt, de minimum-ul de con­fort la care un creator ar avea acces intr-o societate ase­zata pe principii democratice - asa cum pretinde a se fi in­tronat pa­guboasa noastra guvernare.

Suflul retrocedarii cu orice pret a locuintelor, declansat a­cum doi ani in balul Uniunii Europene, purtand pe funda de­finitia "restitutio in integrum" - acceptata cu mana pe ini­­ma si de noi, pagubosii -, a afectat  cateva mici de mii de oa­meni (familii) absolut nevinovati, care au cazut cand­va din hornul lor demolat in vatra unor case de-a gata nationalizate.

Cu un creion fin, cineva (ghici!) a promulgat Legea 10, prin care ultimii romani statatori in pivnite nationalizate sunt de­cretati a fi criminalii si reactionarii activi ai Roma­niei -, si in consecinta, ex-localizati.

Astfel, scriitori de valoare precum Geo Dumitrescu, Fa­nus Neagu, Constanta Buzea, Profira Sadoveanu, Mircea Dinescu, George Balaita si cati or mai fi fiind (si eu, sem­natarul) sunt zvarliti in neantul unor efemeride, dupa ani intregi de innobilare a unor ziduri care, in mod obliga­to­riu, vor trebui sa poarte pe crucifixul lor inscriptia de con­semnare, in marmura, a prezentei stagiare a celor amin­titi, precum si altii, aruncati in neantul strazii.

Lumea valoroasa de sub condei pare, parca, a muri. Lu­­mea insa de sub condeiul confesiv si marturisitor se dilata si, candva, intradevar va depune marturie insan­gerata.

Intr-o criza necontrolata, pe care acum o regret, i-am tri­­mis un memoriu Presedintelui Romaniei, intrebandu-l: pe ce perete invizibil sa-mi atarn diploma de proaspat la­u­reat al Premiului Academiei Romane la regnul Poezie. Desigur, me­moriul meu s-a rasturnat ca o frunza vesteda in palma istoricului  Parc al Cotrocenilor.

Da, vom marturisi. Chiar vom marturisi!

Sufletul ne este deschis marturisirilor si dintr-o alta inal­ta datorie pe care numai litera o mai stie, concentrata in e­senta ei dureroasa. Ca poet roman aflat in cautarea unui colt de zid protector, infratit - teoretic - cu stralucitorii auro­laci, mi-e un somn imens in cimitirul literaturii roma­ne, intre stalpii careia, numerici, am convorbit si ne-am patat unii pe altii cu amprentele unei promisiuni nationale, care, oricum, se apropie de sfarsitul ei esuat.

Painea literara de mult s-a mucegait.

Mi-e urat de mine, literatura romana!

Adio!

 

Gheorghe Istrate

mai 2003

 

CULTURA - ANCHETA

 

Literatura romana – unde suntem?

 

Recunoastem ca titlul de sus si ideea sa directoare nu ne apar­tin. Aceasta este intrebarea tematica sub care ar fi trebuit sa aiba loc, la Neptun, a cincea Intrunire a scriitorilor romani de pretutindeni, intre 5-9 iunie a. c.  Motivul invocat al suspendarii manifestarii, initiata de regretatul Laurentiu Ulici si institutiona­lizata, sa spunem asa, prin rezultatele intrunirilor precedente, a fost, bineinteles, acela al tuturor nerealizarilor, mai ales pe taram cultural, literar, din ultimii 14 ani: lipsa de fonduri, respectiv „disparitia“ sponsorilor care ar fi trebuit sa asigure acele fonduri.

In ce ne priveste, ca scriitori din Occident, obisnuiti atat cu taierile masive in plan cultural din ultimii ani, cat si cu o anume independenta financiara, pricepem destul de usor ca, fara bani, nu se poate organiza o astfel de intrunire. Placerea de a ne revedea confratii din tara ne-a dus acolo, cu toate ca ne-am achitat din buzunarul propriu transportul la si de la Bucuresti, de fiecare data. Se poate ca, avand in vedere scopul nescris dar presupus al respectivelor Intruniri – acela de a spori gradul de cunoastere in lume a literaturii si scriitorilor romani de azi – roa­dele culese sa nu fie tocmai spectaculoase – destui dintre autorii romani din Occident nefiind capabili sa se reprezinte nici macar pe ei insisi, darite sa faca lobby pentru altii -, dar : nu poate fi negat rolul benefic al manifestarii pentru scriitorii romani din tara si din Basarabia, multi dintre ei avand astrfel ocazia unica de a petrece cateva zile la mare, pe care, din motivele cunoscute, nu si le pot permite pe buzunarul propriu.

 

Leo Butnaru (Basarabia):

 

Numai Unirea ne poate asigura libertatea

 

 [...] „...noi ne intrebam de ce inaintasii nostri de la 1918, scoliti in Rusia, vorbind aproximativ romaneste, au putut sa faca Unirea, pe cand astia, cu doctorate, nu indraznesc. Probabil este o micime pe care a implantat-o si chiar a clonat-o fostul sistem in caracterul omului. In ge­­nere, in contextul romanesc, eu cred ca exista o lipsa de caracter, de consecventa, si este o micime a sufletului si chiar a proiectului nostru. Proiectul nostru este de foar­te mici dimensiuni” [...].

 

Marina CAP-BUN (Constanta):

 

 „Am scapat oare de complexul izolarii si al limbii de mica cir­culatie?“

 

 „[...] Un lucru e cert: in lumea de astazi putem pa­trunde in constiinta mondiala daca avem vointa si consti­inta de a o face. Cum? Pe multe cai: prin schim­buri cultu­rale, participari la con­ferinte internationale, traduceri, spon­­so­rizarea lectoratelor exter­ne de limba romana, in­cu­rajarea spe­cia­listilor straini sa invete cate ceva despre noi si cate si mai cate. Azi, intr-un mediu propice cultivarii identita­tilor nationale, nu avem amba­sa­dor mai eficient decat cul­tu­ra in general si literatura romana in special. Schim­bul de idei in comunitatea stiintifica internationala,


 Ma gandesc, in acest sens, la programul Ministerului Turis­mu­lui – „Litoralul pentru toti“ (vezi pag. 5) - care ofera posibilitatea persoanelor dezavantajate material sa petreaca o saptamana la mare, la preturi modice, si ma gandesc ca, avand in vedere apartenenta scriitorilor romani, in mare, la grupa celor cu venituri minore, ministerul in cauza ar fi putut foarte bine „sponsoriza“ cazarea celor 150-200 de participanti din tara si din afara ei (avand in vedere ca ultimii trebuie sa-si plateasca oricum drumul, care nu costa putin), usurand astfel sponsori­zarea din alte surse a celorlalte cheltuieli. Poate ca s-ar fi putut apela si la generozitatea scriitorilor romani din Occident, aceia care-si pot permite, pentru acoperirea partiala a unor cheltuieli.

Dar acestea sunt ganduri post-festum.

 

Gandindu-ne, insa, din timp, asupra temei suspendatei Intal­niri, am intrebat si am primit raspunsurile sau am selectat ma­teriale concludente in acest sens, din partea a 14 scriitori de lim­ba romana, din Romania, Germania, Israel, Basarabia si Statele Unite; rezultatul anchetei noastre, prea vast pentru a-l reproduce aici integral, este cuprins deja in brosura Doar supa saracilor? Literatura romana – unde suntem, aparuta in editura noastra si care urma sa fie lansata la Neptun.

Redam, aici, in selectie, doar opiniile scriitorilor respectivi pri­vitoare la modalitatile de iesire din criza actuala, de im­bu­natatire a statutului literaturii romane si a scriitorului roman de azi.

 

Radu Barbulescu

 

 

intal­nirile scri­i­torilor de pretutindeni sunt probabil cea mai eficienta politica culturala.”

 

Luiza CAROL (Kiriat Yam, Israel)

 

Fotografie din satelit

 

 „[...] E adevarat ca cititorul de azi poate alege cu usu­rin­ta orice carte, calatorind liber in timp si in spatiu. Dar psihologia umana e de asa natura ca de cele mai multe ori ne intereseaza mai mult ce gandeste in clipa asta o persoana apropiata decat ce a gandit in urma cu sute de ani un filozof genial. Si mai trebuie sa tinem cont si de ata­­samentul instinctiv al fiecaruia dintre noi fata de lim­ba materna!

Cred ca vremea noastra este cea mai favorabila dez­vol­tarii li­­­te­­­ra­turii din cate au fost vreodata.[...]”

 

Ioan DAN (Los Angeles)

 

Cuvenite noutati

 

 „[...] - Domnule, in viata mea n-am avut ocazia si cin­stea sa stau de vorba cu un poet. Iubesc poezia si chiar am incercat sa fac versuri, dar mie imi lip­sesc astfel de calitati inalte. Daca nu ti-a fi cu supa­rare si daca doresti o plata pe masura harului pe care il ai, te rog invata-ma taina cuvantului dul­ce, spre a slavi omenestile bauturi in fata musteriilor.

 

Zice:

- Domnule hangiu, da-mi ragaz de intremare tru­peas­ca. Cel care a spus ca poetul canta frumos cand e fla­mand, a fost un mare natarau. Lipsa de hrana mi-a slabit pu­terea cugetului.

L-am poftit sa se ospateze dupa pofta inimii. La o sap­ta­mana, i-au revenit culorile in obraz. In cea de-a doua, straiele de pe el au inceput sa se intinda, in a treia, au plesnit pe la incheieturi. In a patra, arata ca un cimpoi. In a cincea, m-a prins teama ca o sa-i plesneasca o doaga.

Ii zic:

- Domnule, poate ca a venit vremea sa ma inveti taina cu­vantului dulce.

Zice:

- Dragul meu, cine a spus ca poetul ghiftuit poate sa cante frumos, a fost un magar. Osanza prea mul­ta mi-a naclait mintea”.

 

Alexandru ECOVOIU (Bucuresti)

 

Ma salveaza un anume orgoliu...

 

 „[…] macar la Stefan Agopian, un adevarat artist al cu­­vantului scris, daca se gandea... Ori la Adrian Otoiu, au­tor complex... La Daniel Banulescu... La Gheorghe Cra­ciun, editat - cu succes - in Franta... La poetele An­gela Ma­­rinescu, Ileana Malancioiu, Marta Petreu, Mariana Ma­rin... La poeti, sunt destui. Ion Muresan, Adrian Po­pes­cu, Ion Stratan, Ioan Es. Pop. Octavian Soviany, cel care il entuziasma candva pe regretatul Ra­du G. Teposu, iar azi - prin Cartea lui Benedict - pe multi altii... Ma­rian Dra­ghici, mai putin comentat, poet aparte... Un romancier in­so­lit, Gheor­ghe Schwartz... Gabriela Adamesteanu, Geor­­­­­ge Balaita, Adriana Bittel... Despre Radu Aldulescu, in Le Monde, s-a scris cu litere de-o schioapa... Mircea Di­nescu si Ana Blandiana au recunoastere ferma in spa­tiul germanic si nu doar... Si H.R. Patapievici tot scri­itor este, nu fitecine... Promitatori, se anunta - prin debu­turi re­cente - o seama de tineri...

Pe unii dintre acestia ii urmaresc „in direct" la cenaclul de la Filologie sau in cel al Uniunii Scriitorilor, „Euridice", de care se ocupa - impatimit - Marin Mincu. Spun absolut sincer: un text valoros care ma impresio­neaza ma bucura cu adevarat, indiferent de catre cine este semnat. Ma mo­­bi­lizeaza, totodata. Adica, recunosc, ma aduce intr-o - zic eu – ne­ce­­sara stare de alerta. Sunt castigat, atunci cand intalnesc texte de mare tinuta... Ma opresc, sunt in stare sa vorbesc pana maine despre pa­ginile altora... Nu i-am amintit pe multi... Ioan Grosan, Alexandru Vlad, Dan Stanca... Pe Ion Mircea si pe Nicolae Prelipceanu, poeti importanti, Ioan Flora... Nora Iuga, Constanta Buzea, Li­viu Ioan Stoi­ciu... Si mai sunt batranii lupi... Vrem, nu vrem, Nicolae Breban ramane - din muntele scris - cu carti importante... D. R. Popescu, M. H. Simi­onescu... Si mai este Norman Manea, locuieste in limba romana. Du­mi­tru Tepeneag, aidoma… Poeti precum Grisa Gherghei, in plina vi­goare artistica, si Horia Gane, lasat intr-un ne­me­­ritat con de umbra. Avem scriitori, dar nu toti au co­man­­damente care sa lucreze pentru im­pu­ne­rea lor, cu ori­­ce chip, asa cum se intampla, mai ales, in unul din ca­zuri...[…]”

 

N. R. A se vedea textul integral, in rubrica Interviu, pagina 29

 

Gheorghe ISTRATE (Bucuresti)

 

Literatura pe cont propriu

 

 „[...] Nu stiu cat de mult ne asteapta Europa – aceasta nici nu este problema ei. Ches­tiunea zace in casa noas­tra. Din lipsa ba­nilor si a angrenajelor sociale si politice anchilozate, boala aceasta s-a impamantenit aici, la noi, si a capatat radacini groa­se, de ancorare. Incotro-ul si l-au asumat cu dis­pe­ra­re si cu sa­crificiu personal dar si cu credinta, cativa scriitori, la mo­dul indi­vidual, lepadand de pe ei zeghea traditionalista, sufocanta si pasunista, aruncandu-se sinucigas in suvoiul cataractic al cultu­rilor lu­mii actuale, fara trac, fara melancolii si regrete, uneori cal­cand in chiar spinii experimentalismului de ultima ora, si cu ochii dilatati spre sansele unui viitor estetic modifi­cat. Si, atentiune! Unele cantare europene n-au intarziat sa se sensibilizeze si sa preia aceasta „marfa” noua – la ince­put cu oarecare suspiciune, dar din ce in ce cu mai mult interes si curiozitate.[…]”

 

Victor LoghiN (Constanta)

 

Literatura romana, unde suntem?  Incotro?

 

„[…] Daca in marasmul acesta de incultura, de rautate, de agresivi­ta­te si de prostocratie, reusim sa ne mai ga­sim un rost, trebuie sa mergem inainte. In urma cu cativa ani, tot la Neptun, la o adu­na­re similara, un con­frate a spus (citez din memorie) – fratilor scri­eti, scrieti, chiar da­ca ar fi sa ne citim intre noi! Mario Vargas Llosa spu­nea undeva ca: scrisul insusi ar fi, este asadar o aven­tura ce isi are modelul in aven­tura lui Don Quijote, adica in arhe­tipul aventurii.[…]”

 

Iv MARTINOVICI (Hunedoara)

 

Binevenita intrebare.

 

 „[…] De ani si ani visez sa fac o selectie din volumele me­le de poe­zie si sa alcatuiesc o antologie de autor. (Nu, nu aceea ce­ruta de acel editor din Cluj, cu ani in urma. O! Nu!)

Munca, se stie, nu este usoara. Urmeaza apoi dactilo­gra­fierea (de unde bani?). Apoi, cine imi da adresa EDI­TO­­RULUI? S-o las sa apa­ra... postum? Mersi de postu­mitate. […]

 

Ion MURGEANU (Bucuresti)

 

Literatura romana – unde suntem

 

„[…] Cativa dintre noi – intre care si sem­natarul aces­tor rinduri – fac efortul popularizarii culturii si li­teraturii romane in reviste, sau si in suplimente culturale ale unor ziare romanesti din America si Canada, sau si din tari eu­ropene, in special in Germania, Spania si Italia, Franta. Suntem pre­tu­tindeni si vom fi si mai mult decat atat, daca stravechiul dicton latin: Inter arma silent musae nu ne va coplesi, intr-o alta noapte a tacerii, mai grea poate decat toate cele de mai inainte. Dar atat cat suntem oriunde ne-am afla, sa fim, ori de cate ori prilejul ni se ofera, soli­dari, sau chiar si cate o ora pe zi eterni si inac­tuali, cum spunea intr-un loc, daca nu ma insel, G. Cali­nescu.[…]”

 

Marian POPA (Köln)

 

Literatura romana – unde suntem

 

 „[…] Mai intai va fi util ca o echipa de scriitori si critici compusa din Fanus Neagu, Nicolae Manolescu, Eugen Si­mion, Mihai Un­ghea­nu, Mircea Ma­rin, Adrian Pau­nes­cu, Corneliu Vadim Tudor, Mir­cea Cartarescu, Mircea Dinescu, Marius Tupan, Floarea Tutu­ianu, Gheorghe Io­va, Ioan Es Pop, Marius Ianus, Dumitru Bala­iet, Angela Ma­rinescu, George Pruteanu, Alexandru Ecovoiu si Radu Aldulescu sa-si asume niste cazmale, sape, greble, cio­ca­ne, substante de curatat, foarfeci, pensule, vopsele, rasaduri si seminte, cu care sa curete si sa remedieze mor­­mintele din par­cela repartizata in 1977 Uniunii Scri­itorilor la Cimitirul Straulesti, precum si pe cele risipite in Cimitirul Bellu si in altele, mai intai din Bucuresti.

Intr-o alta actiune de omogenizare aceeasi echipa au­to­­dotata cu pari, rangi, scari, pietre, sprayuri si galeti cu cu­lori, va dete­riora firmele ac­tuale din orasele Romaniei, ca­re implica aberant si gratuit geografia, realitatile obiec­tuale si institutionale ale altor tari. Aceasta, macar pana in momentul cand si in alte tari vor apare, fie si ca forme goale, firme bazate pe notiuni si expresii romanesti. […]

 

Titu POPESCU (Dachau)

 

Suntem intre doua scrisori

 

 „[…] Literatura romana nu poate fi chestionata global – „unde sun­tem?” – atata timp cat cea produsa in afara hotarelor tarii nu-si regaseste locul complet in miscarea care ar trebui sa fie organic-unitara a scrisului national. Literatura romana produsa de decenii bune in strainatate se afla inca intre semnalele de avertisment ale lui Mircea Eliade si Paul Goma: traind, adica, senzatia ca nu ne in­te­legem si ca existam doar circumstantial.”

 

Eugen D. POPIN (Bad Tölz)

 

Literatura romana: unde (mai ) suntem?

 

 „[...] credem ca aparitia unei carti in limba ro­ma­na in afara granitelor tarii, trist este faptul ca acelasi regim il au si car­tile care apar in tara, este un motiv de receptare a cartii, de medi­a­ti­za­re, motiv de a o primi in casa parintilor ei naturali. Exemplul unui con­fra­te, noua bine cunoscut, care a publicat o carte undeva in Europa in­tr-o limba pe care doar o invatase, pare-se atat de bine incat basti­na­sii il considera de-al lor, este motiv de reflectie.

Incercarea aceasta de a pune caciulile pe a si punctele pe i nu va aduce mare lucru, stim!

Mai stim insa ca de data asta n-am tacut. si asta e bine! […]”.

 

Gheorghe Sasarman (München)

 

Literatura romana – cum sa stim unde suntem

 

 „[...] Sa ne punem asadar intrebarea daca nu s-ar putea gasi un mijloc de a permanentiza spiritul acestor Intalniri. Cum? Prin infiintarea unei pu­blicatii periodice, a unei reviste lunare as zice, care sa pastreze con­tinuitatea dialogului intre doua editii consecutive, indeplinind toc­mai functia de informare generala, echilibrata si atotcu­prin­zatoare, a carei lipsa cred ca o resimtim cu totii. O re­vista editata cu sprijinul Departa­mentului pentru Romanii de Pretutindeni, al Fundatiei Culturale Ro­ma­ne, al Uniunii Scriitorilor si, de dorit, al altor uniuni de creatie, deci cu un posibil profil cultural mai larg, condusa de un colegiu de redactie com­petent si exigent, alcatuit din personalitati de frunte ale culturii roma­nesti, o revista la care sa co­n­tribuie scriitori, artisti plastici, muzicieni, cineasti, oameni de teatru, atat creatori cat si exegeti, atat din tara cat si din diaspora. O revista in care sa apara ce produce mai bun elita culturii romanesti si in care sa ne regasim cu totii, fara manie si par­tinire. Pe scurt, Revista Neptun. La o asemenea revista m-as abona cu drag, si cred ca nu numai eu, iar abonamentul ar fi chezasie pentru ras­pun­sul pertinent la intrebarea pe care ne-au pus-o organi­zatorii acestei Intalniri: unde suntem?”

 

Gabriel STANESCU (Norcross / USA)

 

Cum se face o revista, sau:  despre inconsec­ven­ta, la romani

 

 „[...] Intr-o con­fe­rinta tinuta la 21 februarie 1910 la Ate­neul Roman si in­titulata „Sufletul neamului nostru: calitati si defecte” Motru in­tarzie asupra aceleiasi trasaturi de caracter: „Romanul se apuca de orice, dar cand este sa execute prin fapta individuala lucrul de ca­re s-a apucat, atunci se lasa de el foarte usor. Nu este ini­tia­tiva pe care sa n-o ia romanul in grup! Sa facem o scoala? Sa facem do­ua, sa facem o societate cu scopul acesta si acesta? Sa facem si mai multe! Sa contribuim pentru a asigura mer­sul acestei si acestei institutiuni? De ce nu? Sa con­tribuim. Dar cand vine randul fiecaruia sa puna in exe­­cu­tie hotararea luata in grup, atunci fiecare amana pe mai­ne, sau se face nevazut […]“

Intelepciunea populara a surprins acest minus de ca­rac­ter in cuvin­te­le: „Se apuca romanul cu greu de cate ceva, dar de lasat se lasa usor.“

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, odata pornit la treaba, dim­po­triva, nu „ma las“ usor, atata timp cat mai exista ro­mani in lume care vorbesc, scriu si citesc in limba lui Eminescu.“

 

Andrei ZANCA (Heilbronn)

 

Capitalul este relatia cu publicul

 

 „[…] la un moment dat, omul va fi satul de dictatura i­ma­ginii, de ma­nipularea prin televiziune, de trairea la su­pra­fata, super­fi­ciala, si nu de cea in adancime. Lectura nu este in acest sens de­­cat o ascultare interiorizata (au­scultare). De unde si cele doua propozitii capitale: „cine ar urechi de auzit, sa auda”, in care se pun bazlele inte­riorizarii atat de necesare, precum si, atat de des utilizata propozitie comuna, de-o geni­ala intuitie, „lumea de azi nu mai asculta (de)….”

Se va putea supravietui oare in contextul dramatic, si de ce sa nu o spu­­nem tragic (sporit de o lege neate­nu­a­ta, ca in alte tari ca­pi­taliste cu traditie, a junglei), pe care-l traverseaza Tara, cand tari cu indelunga tra­­ditie capita­lista si democratica, de mai bine de trei sute de ani, isi pun cu stringenta tocmai aceste pro­bleme, incercand cu greu, insa per­petuu, o rezolvare?”

 

*

 

N. Red.: Cei ce doresc sa cunoasca integral textele anchetei noastre pe tema „Literatura romana – unde suntem”, pot comanda brosura Radu Barbulescu (redactor): DOAR SUPA SARACILOR? - Cateva raspunsuri pe tema Intrunirii scrii­to­rilor ro­mani de pretutindeni, „Literatura ro­mana – unde sun­tem?” Neptun 2003., ISBN 3-930672-84-7, 112 pag., Euro 10.--  in scris, telefonic, prin fax sau e-mail pe adresa Verlag Radu Barbulescu, Görzerstr. 105 A, 81549 München, Tel 089 / 6 89 17 03 // Fax 089 / 6 89 14 97, archeobs @ radu-barbulescu.de

 

 

INVITATIE

 

TABARA  ARTISTICA LA RAsNOV

 

Legat de proiectul de restaurare a Cetatii Rasnov (tara Barsei), arhitectul Paul Pfennings, din München, ii invita pe cei interesati – pictori, graficieni, fotografi, arhi­tecti, sculp­­tori, istorici, arheologi si toti ceilalti doritori sa par­ticipe, fie doar sufleteste, la salvarea vechii fortificatii, sa ia parte la Tabara artistica de vara de la Rasnov, ce ur­meaza a avea loc intre 15 si 19 august anul curent.

Ideea directoare a Taberei este redesteptarea si susti­ne­rea interesului pentru vestigiile istoriei locale. Lucrarile artistice care ar rezulta in perioada taberei de vara ar pu­tea infrumuseta si decora centrul cultural proiectat a lua fiinta. De asemenea, este binevenita participarea artistilor lo­cali, cantareti, ansambluri folclorice, care prin aportul lor ar aduce culoare si ritm manifestarii. Bineinteles ca pre­­sa scrisa, radiodifuzata si televiziunea romana ar pu­tea con­tribui, prin difuzarea acestui mesaj, la reusita Ta­berei de vara.

Doritorii sunt rugati sa-l contacteze pe organizator, d-l Paul Pfennings, fie in scris, pe adresa sa, Karl-Marx-Ring 55 B, 81735 Manchen, sau telefonic ori prin fax: 089 / 6706495.

 

URGENT!!!

 

Editura Radu Barbulescu si Asociatia Scriitorilor Ro­mani si Germani din Bavaria (c/o Radu Barbulescu, Gör­zer Str. 105 A, 81549 München, e-mail: archeobs@ radu-barbulescu.de) ii invita pe toti autorii romani din Germa­nia Federala sa trimita urgent, pe adresa noastra, ulti­mele aparitii de carte personala (cate 1 exemplar, perioa­da 2000-2003), insotita de o fisa bio-bibliografica, even­tual in romana si germana si o fotografie/portret. Ar fi foar­te bine daca fisa bio-bibliografica si fotografia ne-ar parveni in forma de fisiere electronice (WORD, respectiv JPG/JEPG). De asemenea, cate un text literar – poezie sau proza – de circa 10-12 pagini, in format electronic (WORD), de asemenea in romana si germana. Exempla­rele respective vor fi expuse in cadrul unei expozitii  itine­rante, ce va fi inaugurata in a doua jumatate a lunii oc­tom­brie. Fisa bio-bibliografica, prezentarea volumelor ex­puse si textele vor face parte din continutul catalogu­lui/antologie bilingv, insotitor al expozitiei. Avand in ve­dere timpul scurt avut la dispozitie pentru realizarea cata­logului si aranjamentul expozitiei, va rugam sa ne trimiteti intr-adevar de urgenta materialele solicitate.

 

Radu Barbulescu,

editor, Presedintele ASRG

 

 

INTERVIU

 

Nicolae Manolescu: Cultura euro­pea­na a ramas elitista in mare masura. Se si protejeaza in felul acesta

 

- Domnule Nicolae Manolescu, credeti in post­mo­der­nis­mul literar?

- E un cuvant ca oricare altul… Niciodata nu am fost foarte preocupat de a stabili sau de a accepta eticheta cea mai precisa in asemenea cazuri. Este o eticheta. In­tre­barea care se pune este daca ea se aplica si pe o a­nu­mita realitate. Parerea mea este ca da. Nu stiu daca de­numirea „postmodern” este cea mai potrivita pentru ce se intampla in literatura, in arta, la noi si in lume, de o bu­­na bucata de vre­me. Dar asta are mai putina im­por­tanta. Important este ca se intampla cu adevarat ceva di­ferit fata de trecut. Este o schimbare absolut vizibila de men­tali­ta­te culturala. Este limpede ca modernismul, asa cum s-a comportat el, de la sfarsitul secolului al XIX-lea pa­na aproape de sfarsitul secolului XX era un curent ra­dical, intolerant, care rescria trecutul, in­clinat catre ob­scu­ritate, dificultate, elitism, for­ma­lism. Toate aceste lu­cruri nu reprezentau neaparat niste trasaturi negative. Pur si simplu acestea erau particularitatile lui. In vreme ce, in momentul de fa­ta, exista o mult mai mare intele­gere fata de trecut. S-a redescoperit manierismul – adica scrisul in ma­niera altora -, nu mai avem pretentia ca cei dinainte sa ne semene noua, ne plac foarte mult asa cum sunt, s-au redus formalismul si radicalitatea si, mai ales, literatura si arta castiga o trasatura pe care mo­dernismul a impins-o catre margine: atractivita­tea, agreabilul. Mo­der­nismul era dezagreabil. Isi pro­punea sa fie deza­gre­abil. Ulysses de James Joy­ce, este un roman dezagre­abil. Poezia moder­nista, de la inceputurile ei este dez­agreabila. Cu intentie. Din nou, acum se pune accent pe agreabil si nu se mai considera ca literatura agreabila, fri­vola, este neaparat inferioara. Iata doua-trei ele­men­te ca­re demonstreaza ca s-a schimbat real­men­te ceva si ca ne trebuie un cuvant cu care sa definim aceasta noua mentalitate culturala. Care nu stiu exact de cand dateaza – poate sa fie de zece, de cincisprezece, de sapte ani -, dar care, oricum, este reala.

- Revenind la realitatea din cultura romana. Este lim­pede ca dupa decembrie 1989 s-a produs o re­volutie, cel putin la nivelul modului nostru de viata. Sa amintesc doar de noul peisaj al mass-media si la posibilitatile de infor­mare si comunicare oferite de Internet. Exista un cores­pondent al acestei schim­bari de paradigma existentiala la nivelul lite­raturii? Ne aflam in fata unui alt tip de abordare a actului literar generat de noua realitate?

- Sigur ca exista. Dar si inertiile celor doua sisteme sunt diferite. Este mult mai rapida schimbarea in do­me­niile politic, social, economic decat in litera­tura, in cul­tu­ra, unde inertia este mult mai mare. Dar exista. A aparut in momentul de fata – este limpede – o generatie de oameni, de scriitori, care vede altfel si literatura, si cri­tica literara, si difuzarea lor, si succesul, si limbajul. Gan­deste altfel, mult mai deschis, mult mai liber, mult mai aproape de cerintele unei economii de piata. Se discuta dezin­hi­bat despre succesul sau esecul comercial al unei carti. Pe noi, inainte de 1989, ne preocupa exclusiv va­loa­rea. Ne facuseram o strategie pentru promo­va­rea va­lorii – e limpede de ce, nu mai insist. Acum nu mai exista asa ceva. Aceasta dezinhibare merge pana la a spune: „de­geaba are valoare daca nu se vinde”. Toate aceste lu­cruri indica faptul ca se in­tampla ceva si in literatura. Si­gur, mi-e greu sa spun acum ca romanele lui X, poe­ziile lui Y sau ese­urile lui Z reflecta deja noua realitate. Sunt lu­cruri care nu se observa decat peste un timp. Ne vom trezi peste cativa ani ca vom avea pe brate un numar des­tul de insemnat de carti care sa tina de noua formula literara, de noua conceptie artistica. Si atunci vom putea spu­ne ca „iata, asta este, masa critica s-a constituit, am intrat in alta zodie, post­moderna sau cum doriti sa ii spuneti”.

- Intrebarea care se impune este in ce masura vechea literatura va mai avea vreo trecere in noile conditii? Vor mai putea fi cititi si intelesi clasicii in conditiile in care se schimba complet sensibilitatea artistica, ritmul de viata al oamenilor…

- Da, vor fi cititi la scoala. Daca urmarim pe firul is­to­riei intreaga literatura din totdeauna, observam ca dintr-o lite­ra­tura actuala, prezenta, la un moment is­toric dat, care se citea pentru o mie de motive de natura intelectuala, sen­timentala, ideologica, ling­vis­tica, nationala, aceasta se transforma intr-o li­teratura obiect de studiu, care are nevoie de glose pentru a intelege limba, de explicatii isto­rice, so­ciale, economice, politice pentru a pricepe ce se intampla cu personajele si la ce evenimente se face re­fe­rinta. Peste o suta de ani, cel de-al doilea raz­boi mondial va fi istorie asa cum este astazi pentru noi revolutia de la 1848. Si va avea nevoie de ex­plicatii. Asa se intampla si cu Shakespeare, si cu Goethe, si cu Homer, si cu toti. In­cet, incet devin scriitori lizibili numai prin scoala, cu aju­torul scolii, de catre cei care studiaza si nu de toata lu­mea de placere sau dintr-o emotie spontana.

- Inainte de 1989, clasicii faceau parte din ac­tua­litatea noastra literara. Erau citati, parafrazati con­tinuu, deveni­sera parte activa a modului nostru de viata. Acum sensi­bilitatea oamenilor – ma refer, fi­res­te, la masa – nu pare dis­pusa sa le mai ofere a­cest statut de reper permanent si universal.

- Caragiale este si acum actual… Eu cred ca s-a in­tam­­plat altceva. Literatura avea alt rol atunci. Nu era con­curata atat de violent si de reusit de tot felul de „institutii culturale” cum ar fi televiziunea, presa cotidiana, simpo­zioanele istorice chiar, in care se vine cu documente ine­dite, extraordinare sau scan­da­loase. Atunci literatura era aproape unicul mod de exprimare relativ liber. Doar in lite­ratura putea sa vina Marin Preda sa scrie despre Antonescu altfel decat in cele sapte-opt fraze sablon ale pro­pa­gandei de partid. Doar in literatura se putea vorbi despre viata unora si altora, in conditiile in care nu se putea citi in „Scanteia” si nici vedea la televizor sau in alta parte. Ceva, din punctul acesta de ve­de­re s-a mo­dificat. Niciodata literatura nu va mai fi ce a fost. Nu vom mai vedea niciodata cozile acelea de sute de persoane venite de cu noapte la editura Car­tea Romaneasca pen­tru a cumpara Cel mai iu­bit dintre pamanteni. Cand o car­te va avea un tiraj de 20 000 de exemplare se va vorbi despre un suc­ces enorm. Uitandu-se, de exemplu ca an­to­logia mea de poezie – cea din 1968, interzisa ulterior - a avut un tiraj de 100 000 de exmplare.

- In contextul integrarii euro-atlantice si al globa­li­zarii (inclusiv culturale) se impune o regandire a ra­portului din­tre organicitate sincronism in literatura?

 

- Nu… cred ca batalia va fi castigata de sincro­nism. De­­si, teoretic, am putea sa ne imaginam sce­nariul ur­mator. Globalizarea, deci lipsa frontierelor de na­tu­ra eco­nomica, politica etc., va trebui totusi sa fie com­pensata de precizarea frontierelor culturale. Altfel, identitatile cul­tu­rale nationale se pot destra­ma se pot topi intr-o iden­titate comuna europeana. In realitate, eu cred ca se va intampla ce s-a mai intamplat de cateva ori in istorie a­tunci cand a exis­tat o asemenea comunitate de state, in­diferent ca se numea imperiu sau altfel si anume toate a­ceste identitati s-au topit si a existat o buna bucata de vre­me o cultura de tip, sa spunem, euro­pean in cadrul ca­reia nu se distingeau ele­mentele compo­nente. De pil­da, Imperiul Roman. Imperiul Roman a lasat intregii Eu­ro­pe un cod juridic, (Codul roman civil), o forma de in­telepciune ilustrata intr-un mod foar­te precis (dictonurile romane) si o mos­tenire ling­vistica extrem de bogata pen­tru mai bine de ju­ma­tate din Europa. Imperiul Roman nu era, in fond, decat o comunitate de state. Era o con­structie cumva similara Uniunii Europene de astazi, dar rea­lizata pe alte cai. Aceasta a dus incet, incet la dis­paritia culturilor locale. Noi nu mai stim ce limba vor­beau dacii (se mai cunosc doar cateva cuvinte ca­re se pre­supune ca sunt din vechiul fond lingvis­tic al dacilor), stim ca nu scriau – dar nu suntem foarte siguri -, habar n-avem daca practicau vreo forma de literatura si arta. Acelasi lucru este valabil pentru toate popoarele. Minus cateva vase de cera­mi­ca si niste monumente funerare, nu stim daca po­poarele pe care Imperiul Roman le-a ab­sorbit si le-a globalizat existau ca identitati culturale. O evo­lutie similara se va putea petrece si acum. In a­ceas­ta situatie, distinctia se va mai face intre indi­vidualitati, deci intre scriitori indiferent de substratul cultural de care sunt legati prin nastere. Andrei Ma­kine, un rus care scrie si pu­blica in Franta, va fi identificat pur si simplu ca Makine. La fel, Mircea Cartarescu, un roman care este tradus a­cum si in ta­rile nordice dupa ce s-a facut cunoscut in Franta si Germania. Deci vom vorbi de Makine si Carta­res­cu, nu de un scriitor francez de origine rusa si de un roman pe care il cheama asa cum il cheama. Si poate ca este normal sa fie asa. Vom asculta mu­zica lui Enescu nu neaparat pentru ca apartine unui roman ci pentru ca este compusa de Enescu, il vom admira pe Bancusi nu pentru ca este gorjean de-al nostru, ci pentru ca este Bran­cusi. In felul a­cesta s-ar putea ca aportul nostru la patrimoniul cul­tural european sa fie unul consistent. Pen­tru ca s-ar putea intampla sa nu fie deloc.

- Sa fie consistent ca specificitate sau ca den­sitate a numelor reprezentative?

- Ca valoare. Ar fi o nenorocire sa mizam totul pe ideea specificitatii. Aceasta ar insemna sa ne pro­movam in con­tinuare muzica populara, mititeii, tui­ca, de altfel foarte bune.

- Poate ca prind si astea? Se pare ca sunt destui stra­ini care le apreciaza.

- Fara indoiala, prind. Dar mai marginal. Foarte mar­ginal.

- Se aud destule voci care pun in discutie insasi spe­ci­ficitatea culturala europeana, amenintata de cultura de larg consum („chewing gum pentru cre­ier”), promovata la scara planetara de Statele Unite.

- Asta s-a si intamplat intr-o buna masura. Civi­li­zatia oc­ci­dentala si, in curand, intreaga civilizatie europeana, vor fi bine americanizate. Si nu stiu da­ca se poate face ceva. Ne place sau nu ne place, asta e situatia. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca for­ta Americii a fost nu doar economica, ci si cultu­ra­la. Chiar daca produsele ameri­ca­ne de tip Holly­wood ne displac profund. Chiar daca kitsch-ul a­cesta inspaimantator – pe care l-au inventat eu­­ro­pe­nii, dar a carui splendoare a fost data de ame­ri­cani – papusi care imita chipul lui George W. Bush si spun vreo 5-6 propozitii cu vocea lui are o imen­sa priza la public. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca aceasta cu­ltura americana tampita se bucura de un succes imens. Are succes pentru ca este pe in­telesul celor multi. Cultu­ra europeana a ramas eli­tis­ta in mare masura. Se si pro­tejeaza in felul acesta.

- Am devenit spectatorii, unui proces de demo­cratizare a actului cultural, sesizabil la scara mon­diala?

- Daca democratizam cultura ajungem clar la fil­me­le holly­woodiene. Si unele semne au inceput de­ja sa apara. Ganditi-va doar ce extraordinare filme ve­neau din tarile comuniste inainte de 1989. Waj­da, Mihalkov, Zanoussi, Pin­tilie, Daneliuc faceau filme extraordinare. In momentul de fata, la marile festi­va­luri internationale nu mai exista nici un film de un nivel comparabil. Toate sunt cu doua-trei trep­te mai jos, sunt croite sablon pe model ame­ri­can, cu mare succes de public. Titanic-ul este acum reperul pa­ra­digmatic, nu Cenusa si diamant al lui Wajda. Tita­nic-ul, adica o prostie ingrozitoare, o dra­ma sinistra, dar va­zuta de milioane de oameni. E putin inspai­mantator.

- Ma tem ca si rezistenta intelectuala a spec­ta­torului a cam cedat. Cel putin in Romania, fiecare practica doua-trei slujbe pentru a putea sa supra­vie­tuiasca, ajunge a­casa epuizat, tracasat si ade­sea dezamagit. Or in aceste conditii poate ca se mul­tumeste cu un chewing gum pen­tru ochi.

- Cred ca se intampla si altceva aici. Intotdeauna cei care au inteles si au gustat literatura de elita au fost pu­tini. Numai ca asta nu a preocupat pe ni­meni. Hai sa ne gandim bine. Toata cultura antichi­tatii era facuta de cati­va. Cati stiau sa citeasca? Toa­ta cultura si civilizatia eu­ro­peana din Evul Me­diu este opera altor cativa, care ci­teau si scriau. Ca­lugarii de pilda. Oricum, foarte putini. Chiar cul­tura moderna, pana la cel de-al doilea razboi mon­­dial a fost facuta de o mana de oameni. Sa fim drepti. Nu erau nu stiu cati care sa-i citeasca pe Appo­li­naire sau pe Joyce. Nu stiu cati l-au citit pe Musil. Dar eu pot sa dau exemple de laureati ai Pre­miului Nobel – Ca­netti, de pilda – pe care nu i-a citit nimeni cand si-au pu­blicat cartile. Dar, deodata, chestiunea aceasta a devenit preocupanta, mai in­tai in Statele Unite si apoi doar in Eu­ropa. Ameri­canii si-au pus problema canonului si s-au in­trebat daca nu cumva acest canon este fals. Oare nu cum­va un canon care retine doar 10% din cultura lumii pen­tru 1% din populatia globului este gresit? Nu cumva acest canon trebuie spart, astfel incat el sa fie repre­zentativ pentru 90 % din cultura lumii si 99% din popu­latie? Si in momentul acesta totul s-a ispravit. Cultura si arta de consum au invadat piata. Cu urmarile de rigoare: editorii nu mai publica poe­zie pentru ca nu mai aduce bani, nu publica romane elaborate artistic pentru ca nu se citesc, vin cu re­tete verificate – sex, violenta etc. La fel se intampla cu filmele. Sunt ani buni de cand nu am mai va­zut la televizor un film acceptabil. Daca am noroc, poa­te vad cam trei-patru pe an. In rest sunt nu proaste, inspai­mantator de proaste si cu niste bugete in spa­te cu care s-ar putea scoate integrala Shake­speare si sa se dea si pe gratis.

- Cea mai recenta carte a lui Stephen King, un autor cu mare succes la public, a fost distribuita ex­clusiv pe In­ter­net, pe baza de comanda. Practic, fiecare capitol al car­tii a fost trimis separat celor care il comandau. In felul a­cesta profitul sau a fost unul fabulos. Se vorbeste despre 700 000 de dolari. Credeti ca incepe sa apuna era lui Gutenberg?

- Nu, in nici un caz. Fara nici o discutie, Internetul mo­difica o buna parte din deprinderile noastre. Nu doar Internetul. In general, computerul si toata a­ceas­ta lume virtuala care se dezvolta acum, sub o­chii nostri. Dar nu o inlocuieste pe cealalta. Dupa parerea mea, Internetul joa­ca in acest caz, ca si in ca­zul papusilor Bush, un rol de distributor. Nu schim­ba natura literaturii. Reprezinta doar o alta forma de distributie. Citesc romanul de pe Internet in loc sa il cumpar de la librarie. Ce s-a schimbat? Ste­phen King are succes nu pentru ca a scos car­tea pe In­ternet ci pentru ca oamenii erau interesati de scrisul sau. Probabil ca a sarit cateva verigi din lantul operatiunilor de editare a unei carti, a econo­misit o buna parte din chel­tuieli, profitul a fost mai mare. Dar cartea este aceeasi. Oricum, eu sunt con­­vins ca nu vom ajunge sa citim chiar toate car­tile pe computer. Suportul actual al cartii nu cred ca se va pierde prea curand. De aceea eu nu cred ca ie­sim din galaxia Gutenberg. Sigur, computerul ne va ajuta sa luam anumite bibliografii, sa citim chiar anumite lu­cruri, sa ne informam. Dar nu vad pe ci­neva citind Razboi si pace pe computer. Poeziile nu le citesti pe computer. Sigur, poti sa faci si ches­tia asta, dar parca placerea e alta cand mangai cu mana ta fila de carte. Eu nu cred ca suportul guten­bergian va disparea. Se va intampla si in acest caz ce s-a intamplat cu toate mijloacele noi de in­forma­re care au aparut in decursul timpului: radio, tele­fon, televizor. Initial toti s-au temut ca ele ocupa lo­cul tu­turor. S-a constatat ulterior ca fiecare s-a spe­cializat pe ce avea mai bun. In momentul de fata computerul este bun pentru cutare lucru. Sigur ne a­juta la bibliografie. Stu­dentii mei isi vor face vii­toarele teze de doctorat in ze­ce secunde. Dar, sunt sigur ca nu vor putea citi Razboi si pace pe cal­culator.

- Care credeti ca este viitorul literaturii? Va de­veni ea apanajul unui grup tot mai restrans de initiati sau va de­veni un produs de mase care va cobora con­tinuu sta­cheta pana la perfecta vulga­rizare?

- Incet-incet, o data trecuta euforia acestor noi mij­loace de informare in masa va reveni la statutul si rosturile ei dintotdeauna. Adevarata literatura va fi pen­tru putini si va exista intotdeauna o literatura de consum pentru cei multi. Ele vor fi separate clar. Istoriile literare se vor ocu­pa doar de prima nu si de a doua. Pentru ca acum asta este tendinta in Sta­tele Unite: sa facem o istorie literara in care sa intre toti, asa cum sunt.

 

 

Alexandru ECOVOIU: „Ma sal­­­vea­za un anume orgoliu"

 

Stiind, din proprie experienta, reluctanta cu care Alexandru Ecovoiu iese din sfera creatiei literare pentru a-si oferi opiniile privind problemele cotidianului, fie acesta politic, fie el cultural sau de alta natura, m-am bucurat gasind intr-un numar relativ recent al cotidianului „Ziua” interviul datorat d-nei Ioana Malamen, pe care il reproducem mai jos. Nestiind sa se fi p­e­tre­cut intre aparitia materialului si pana azi evenimente care sa fi bulversat total consideratiile romancierului privind pro­blematica in cauza, sunt de parere ca ele au, atat in ochii sai, cat si ai cititorului acestei brosuri, aceeasi prospetime din momentul emisiei lor. In afara de asta, personal, tin mult la opiniile lui Alexandru Ecovoiu, extrem de concludente cand ne intrebam „unde sta literatura romana”. Si sunt extrem de concludente fiindca ele apartin unuia dintre putinii autori romani care par sa stea, azi, sub semnele cele mai bune: publicat si tradus in tara si in afara ei, invitat la targuri de carte internationale si seri de lectura in tara si in afara ei, apreciat la justa-i valoare de o parte (buna) a presei literare si a comentatorilor profesionisti, tinut „sub observare” suspicioasa de o alta parte a presei, mai mult sau mai putin de specialitate, mai ales din tara, Ecovoiu este mai mult decat indreptatit, prin ceea ce scrie el insusi, sa se exprime asupra „starii” literaturii romane in momentul de fata.

 

Radu Barbulescu

 

Iolanda Malamen: Draga Alexandru Ecovoiu, cand am c­itit romanul Statiunea - acum cativa ani - luam cu­nos­tinta cu scrisul tau. Mi s-a pa­rut extra­ordinar si l-am cla­si­ficat printre cartile importante ale ultimului deceniu. Car­tea urma dupa romanul Saludos, premiat si foarte bine pri­­mit de critici si de cititori. Cum percepi acum destinul car­tilor respec­tive, care ti-au adus notorietate si confrun­tare cu piata dura a literaturii?

Alexandru Ecovoiu: Saludos a fost tiparita dupa multi ani... Ca o com­pen­satie, a avut sansa unei recunoasteri ra­pide. Critica excelenta, Pre­miul Uniunii Scriitorilor, Pre­miul Observator-München, traducere in ger­mana, in fran­ce­za, in germana, doua editii. Inca o editie in tara, la edi­tura Gramar, in colectia Capodopere ale romanului ro­ma­nesc. Cartea este obiect de studiu la Universitatea din Leip­zig. Statiunea, celalalt roman, la fel de bine comentat de critica literara, a primit Premiul Aca­demiei Romane. A­pre­cieri deosebite din partea unor oameni de litere din stra­i­natate... Ambele carti au aparut la editura EST, se­lecta.

I.M. Exista carti eveniment; altele isi castiga in timp re­cunoasterea. Nu esti un autor comod. Lu­mea ta este, in general, una inchisa. Per­sonajele balanseaza intre cer­titudine si incertitudine, asu­man­du-si dra­mele. Literatura, asa cum o percepi, prin ceea ce faci, ti se pare atat de im­portanta, incat sa merite toate privatiunile, renuntarile? Este scriitorul adevarat, din anumite puncte de vedere, un erou?

A.E.: Un critic a spus despre Statiunea, la a­paritie, ca e cel mai bun roman politic scris pana atunci la noi. Am adus in discutie un sistem au­toritar,  care devine,  treptat, dictatorial. O tiranie luminata, care este su­primata de o a­lta tiranie, a poporului!... O democratie populara nu poate fi de­cat un sistem inchis... Saludos are deschidere maxi­ma, planeta. Per­sonajul principal o strabate cu pasul. Cu min­tea. Numai cu imagi­natia, cum se dovedeste - cu oa­recare probabilitate – pana la urma, cand se inchide cercul. Sey Mondy iese din imprejmuire potrivit propriei fantezii... Cat despre dramele asumate, vina, desigur, es­te a mea. I-am pus pe eroi in situatii incomode. La o po­sibila Judecata de apoi, o sa platesc... Platesc de pe-acum, fara sa existe ceva eroic. Dimpotriva. Uneori mi se pare umilitor. Daca ii spui cuiva ca esti scriitor, starnesti - in cel mai bun caz - doar o vaga curiozitate... Ma rog, mai sunt ex­cep­tii... Impresia de umilinta o traversez aproape instantaneu, ma salveaza un anume orgoliu... Ori, poate, o brusca indiferenta, ma sperii uneori, cand ma sur­prind... Un mijloc pentru a rezista. Cei care ma cunosc mai putin cred, probabil, ca e vorba de infatuare...

I.M.: Ai fost tradus in Germania, Spania, in presa lite­ra­ra sau in vo­lum, ai lansat la Paris, Saludos. Ai lansat, de asemenea, carti la Viena, München, Leipzig. Ai citit publi­cului in orasele mentionate - si in altele - din cartile tra­duse, fiind cotat ca unul dintre cei mai importanti autori din Est. Te-a surprins intrarea intr-un circuit dificil, singu­ra „arma" fiind lite­ratura ta?

A.E.: Nu mi-am propus sa realizez precis dimen­siunea celor ce mi se intimpla... Emotiile au dis­pa­rut de mult. Nici nu prea le-am avut, am fa­cut sport candva... Si aici este vorba de o competitie, chiar daca terme­nul nu este prea agreat atunci cand este raportat la viata literara... Com­­petitie? Razboi, uneori! Dusmanii de o viata! Vende­te! Tocmai pentru aceasta apreciez marile camaraderii literare, atunci cand - rar - exista... Nu am folosit cuvantul pri­etenii, pentru ca asa ceva aproape ca tine de fictiune. Exagerez putin, evident, pentru a reliefa mai clar anu­mi­te aspecte ale mediului literar de aici si nu doar... Si nici nu e ceva de ieri, de alaltaieri. Rousseau si Voltaire s-au dus­­manit o viata. Au murit in acelasi an, la putin timp unul de altul. Cel ramas - vremelnic - singur nu mai avea un adversar pe masura... Si Creanga a sfarsit la cateva luni dupa Eminescu, dintr-o mare iubire de aceasta data. Se mai intimpla... Aproape ca il „inteleg" pe Mircea Car­ta­rescu de ce a spus, pe alte meleaguri, ca este singurul scriitor de valoare din tara... Totusi, macar la Stefan Ago­pian, un adevarat artist al cuvintului scris, daca se gan­dea... Ori la Adrian Otoiu, autor complex... La Daniel Banulescu... La Gheorghe Craciun, editat - cu succes - in Franta... La poetele An­gela Marinescu, Ileana Malancio­iu, Marta Petreu, Mariana Marin... La poeti, sunt destui. Ion Muresan, Adrian Popescu, Ion Stratan, Ioan Es. Pop. Octavian Soviany, cel care il entuziasma candva pe re­gre­tatul Ra­du G. Teposu, iar azi - prin Cartea lui Benedict - pe multi altii... Ma­rian Draghici, mai putin comentat, poet aparte... Un romancier insolit, Gheor­ghe Schwartz... Ga­bri­ela Adamesteanu, George Balaita, Adriana Bittel... Despre Radu Aldulescu, in Le Monde, s-a scris cu litere de-o schioapa... Mircea Dinescu si Ana Blandiana au re­cunoastere ferma in spatiul germanic si nu doar... Si H.R. Patapievici tot scriitor este, nu fitecine... Promitatori, se anunta - prin debuturi recente - o seama de tineri...

Pe unii dintre acestia ii urmaresc „in direct" la cenaclul de la Filologie sau in cel al Uniunii Scriitorilor, „Euridice", de care se ocupa - impatimit - Marin Mincu. Spun absolut sincer: un text valoros care ma impresio­neaza ma bucura cu adevarat, indiferent de catre cine este semnat. Ma mo­bilizeaza, totodata. Adica, recunosc, ma aduce intr-o - zic eu – ne­ce­­sara stare de alerta. Sunt castigat, atunci cand intalnesc texte de mare tinuta... Ma opresc, sunt in stare sa vorbesc pana maine despre pa­ginile altora... Nu i-am amintit pe multi... Ioan Grosan, Alexandru Vlad, Dan Stanca... Pe Ion Mircea si pe Nicolae Prelipceanu, poeti importanti, Ioan Flora... Nora Iuga, Constanta Buzea, Li­viu Ioan Stoi­ciu... Si mai sunt batranii lupi... Vrem, nu vrem, Nicolae Breban ramane - din muntele scris - cu carti importante... D. R. Popescu, M. H. Simi­onescu... Si mai este Norman Manea, locuieste in limba romana. Du­mi­tru Tepeneag, aidoma… Poeti precum Grisa Gherghei, in plina vi­goare artistica, si Horia Gane, lasat intr-un nemeritat con de umbra. Avem scriitori, dar nu toti au comandamente care sa lucreze pentru im­pu­ne­rea lor, cu orice chip, asa cum se intampla, mai ales, in unul din ca­zuri... O insistenta - sfidare, mai degraba - care a inceput sa tre­zeas­ca zambete... Autorul in cauza este tot mai convins de ceea ce ii spune staff-ul... Pentru ca, altfel, nu ar declara ca este singurul... Sa continuam.

I.M.: Dupa Cei trei copii - Mozart, aparuta si in Ger­mania, a urmat Sigma. Un roman care mi se pare, prin cu­rajul intrebarilor, prin calea gasita de-a te mantui de lucrurile carora nu le-ai gasit sensul, prin constructia ce o apropie de muzicalitate, o carte cheie pentru matu­ritatea unui artist.

A.E.: Cei trei copii - Mozart cuprinde proze scrise in anii optzeci, publicate dupa 1990, aproape toate, in presa literara din tara sau din strainatate. Cunos­cutul traducator Joaquin Garrigos a tradus si publi­cat in presa literara din Spania o parte din textele respective. S-a pronuntat deo­se­bit de elogios... Volumul este in curs de traducere si in Iugosla­via. In slovaca a aparut ceva. Mai sunt surprize... Des­­pre Sigma vor­besc altii mai amanuntit decat mine, scriu...

I.M.: Sigma a nascut reactii adverse. Unii o con­sidera o blasfemie, altii vad in ea o mare carte, atat de necesara vre­murilor ipocrite pe care le traim. Eu cred ca este o carte luminoasa, o spovedanie aparte, o carte a iubirii...

A.E.: Prin fragmentele publicate in revista Roma­nia li­te­rara - in cinci numere - aproximativ saptezeci de pa­gini din carte - deja se conturase un orizont de asteptare. Favorabil/nefavorabil. Pentru ca a fost mai mult o panda. Paginile respective - multumesc mult revistei - erau citite si pe Internet. Primeam mesaje imediate din Suedia, poe­tul Alexandru Dohi telefona la miezul noptii, cate un ceas... Bianca Marcovici spunea ca as­teapta - in Israel – re­vista, sperand ca va mai gasi un fragment din Sigma... Aceleasi aprecieri deosebite din partea lui George Asta­los, aflat la Paris... Altele din Germania. Din Statele Uni­te. Aparitia romanu­lui a amplificat reac­tiile bune, rele...

Cartea este citita - multi mi-au spus ca au reluat-o „cu pixul in mana"... Se vinde foarte bine. Este discutata in fel si chip. Interviuri la posturi de radio, la tv., pentru pre­sa scrisa. Invitatii pentru lansarea cartii in tara, ultima ve­nita de la Ti­misoara. Un premiu al revistei Tomis. Capi­to­le deja traduse... Telefoane de tot felul, e-mail-uri. Sunt in­tre­bat tot mai des daca sunt evreu. Nu sunt. Daca as fi, care ar fi problema? O astfel de intrebare - in zilele noastre – surprin­de. Daca scriu o carte despre Ardeal, tre­buie sa ma intrebe cineva daca sunt ungur sau ro­man? Unii vor sa te fixeze undeva pentru a te gasi i­mediat, atunci cand trebuie sa te arate cu degetul... Des­pre Sigma, Mihai Sora a spus: „...realizare remarcabila din punct de vedere al scriiturii, al dramatismului, al ten­siunii din care nu poti iesi nici o clipa". Ca sa redau doar spusele unui patriarh al culturii...

I.M.: Cat este Alexandru Ecovoiu de „angrenat" in me­canismul vietii literare? Iti impui o anumita conduita? Te sus­tragi cu obstinatie lucru­ri­lor in care nu crezi?

A.E.: Sub o proza care mi-a fost tradusa in limba slo­vaca, scrie, prin­tre altele: „Alexandru Ecovoiu, prozator roman care traieste in exil"... O astfel de convingere a a­vut-o si un redactor de la Radio France. Acelasi lucru, l-am aflat, cu evidenta surprindere, de la studenti din Bu­cu­­resti... Stiau despre mine ca traiesc in Germania... Pentru ca despre mine vestile deosebite vin mai mult din afara, de la o vreme... Nu sunt sus­ti­nut - e drept ca nici nu am cautat - de grupari literare sau institutii cultu­rale din tara... Cred - din pacate - tot mai putin in obiecti­vi­tatea unora dintre acestea...

I.M.: In anumite cercuri literare din strainatate, in urma ci­tirii cartilor tale, se spune ca esti un posibil candidat, intr-un viitor apropiat, la Pre­miul Nobel. Care este reactia ta? Ce consecinte ar avea in breasla lite­rara roma­neas­ca, materializarea unei asemenea asertiuni? S-ar simti ne­­­drep­tatiti alti scriitori sau ar primi cu bucurie acest fapt?

A.E.: In lumea literara din afara tarii, aprecierile por­nesc - in primul rand - de la text... Acasa, de multe ori, da­ca nu esti agreat ca persoana sau nu esti sustinut de un grup sau institutie, cum am mai zis, esti lasat sub semnul unei taceri distrugatoare. Din fericire, nu totdea­una... Uniu­nea Scriitorilor nu a considerat ca este potrivit sa fiu inclus pe lista auto­rilor propusi sa fie tradusi in alte tari. Uniunea este chiar casa mea! Anul acesta, am fost no­minalizat pentru un premiu literar de catre ASPRO, nu de catre aceeasi Uniune... Cat despre o posibila candi­da­tu­ra la Nobel, daca va exista oficial vreodata, greu de cre­zut ca asa ceva ar fi rezultatul unei initiative pornite din tara. De la cei care ma stiu, ma vad aproape zilnic band un ceai la... Uniune. Un pahar cu vin, uneori. Imi sunt dragi, cei mai multi dintre ei. Unii dintre acestia me­rita cu sigu­ranta Nobelul. Nu se stie asupra cui isi va in­drepta Dum­nezeu Dege­tul... Primirea acestui premiu de catre un confrate - indiferent care - ar fi pentru cei mai multi un dezastru. Rapirea bastonului (pixului) de mare­sal din ranita... Invidia, stim bine din Miorita, se simte bi­ne „pe-o gura de rai"...

I.M.: Formarea unui scriitor de valoare este o lupta, un proces firesc al vocatiei, o urmare a unor frustrari, o „intamplare"?

A.E.: Tine, in primul rand, de har... La fel ca in muzica, pictura... Nu se poate altfel. In rest multa, extrem de multa munca si incredere in reusita. Mai ales atunci cand imprejurarile sunt potrivnice... Scriitorului, la noi - parca e un facut - aproape totul, mereu, ii este neprielnic...

I. M.: Exista vreo bariera de netrecut pentru un scriitor al mileniului trei?

A.E.: Nu de netrecut. Dar obstacole sunt. Unul dintre acestea, deo­se­bit de important, este de ordin editorial... Cine ii publica autorului textul, cum ii res­pecta editorul drepturile, cum se ingrijeste - acelasi editor - de difu­zare... Nu-mi fac, deocamdata, griji de felul acesta. Edi­tura Cartea Romaneasca mi-a publicat Sigma chiar inain­te de termenul fixat. Cu mult profesionalism. Mi-a oferit un contract conve­na­bil si conditii ase­ma­natoare pentru urmatoarea carte. Deci se poate. Se va gasi, aproa­pe tot­dea­una, un editor pentru un text care intereseaza... Sunt, din pa­cate, si situatii regretabile. Nu putine. Sta­rea mate­ria­la a scriito­rului, un alt factor decisiv, este dezas­truoasa... Pentru ca autorul nu se bucura de recunoas­terea cuvenita. Tot mai mult, societatea se pre­ocupa de distractii. Lectura poate schimba multe in starea ceta­teanului. Caruia, se pare, ii este tot mai bine fara carte. Dar se va forma, sper, o eli­ta a cititorilor. Putini, dar... Cum sunt azi marii ama­tori si colectionari de pictura.

I.M.: Ce sanse are proza romaneasca sa intre in uni­ver­salitate?

A.E.: Suficiente. Importante. Trebuie, in primul rand, sa credem ca este posibil asa ceva. Dupa a­pa­ritia romanului Statiunea, revista Roma­nia lite­ra­ra a primit - pentru pu­bli­care - un fax referitor la cartea respec­tiva, semnat Michel Wattremez. Bi­ne­cunoscut traducator, universitar francez, cu un doc­torat in literatura romana. Titlul textului trimis era „Atentie: capodopera!" Scris cu bold, am facut rost de o copie. Faxul, amplu, a fost publicat, dar cu alt titlu. „Ex­perienta unui roman"! Cum sa scrie Eco­voiu o ca­po­dopera? Un neutru socotise ca da. In tara, cineva cen­zu­rase categoric aprecierea... Dupa ce a citit acelasi ro­man, Joa­quin Garrigos mi-a trimis un mesaj in care, prin­tre altele, scria „Sunteti un mare scriitor". Inainte ca ro­manul respectiv sa primeasca Premiul Academiei... A primit unul si in Germania... E greu sa fie cineva profet in tara lui... In Romania, aproape imposibil. Pentru asta, mai ales tinerii - care au un acut simt al realizarii si nerea­lizarii, parasesc masiv aceas­ta tara... Si nu doar...

I.M.: Te-as defini ca pe un singuratic-introvertit-prie­te­nos, dispus sa-si deschida sufletul cui stie sa asculte. Am dreptate?

A.E.: Cunosc multi oameni. Multi dintre acestia ade­va­rate personali­tati... Ne intalnim mai mult intamplator... Nu cultiv sistemul vizitelor si con­travizitelor. Cei mai multi dintre ei sunt scriitori; si ei, si eu avem ne­vo­ie de liniste, de intimitate... Am, cred, cativa prieteni... Ne simtim bine cand ne vedem. Chiar si atunci cand ne merge rau.

I.M.: Deseori, mai ales in romanul Sigma, ti-am ase­mu­it stilul cu o com­pozitie wagneriana, asa mi s-a parut. Iti place muzica? Thomas Mann?

A.E.: Am studiat, candva, demult, pianul... A­proa­pe sa­se ani. Parintii s-au despartit si... gata. Dar am ramas un mare „folositor" de muzica... As­cult pia­nisti celebri, Ru­binstein mai ales, mari orchestre, in­terpreti vocali de marca. Inregistrari, fireste. Cand­va, mergeam la concer­te, la specta­cole de balet. In aproape toate scrierile mele, muzica are un anume loc. Ascult - uneori chiar cand scriu - muzica grego­riana, chitara clasica, Händel. Nu rar, rock and roll. Jerry Lee Lewis, Bill Haley, Chuck Berry. Dan­sez, cand am prilejul, rock... Pentru Beatlesi am o fi­xa­tie... In ceea ce il priveste pe Thomas Mann, as fi in stare sa citesc la infinit Muntele vrajit... Si pe o alta lume... Alta fixatie. Raman fidel marilor mele pasiuni...

I.M.: Daca ti-ai dramatiza - pentru scena - o carte, poti sa-mi spui care ar fi aceea?

A.E.: Exista deja o dramatizare, Sigma... Mai vorbim dupa ce va fi reprezentata...

I.M.: Nu ascund faptul ca esti un autor de al carui scris sunt foarte a­ta­sata. Poate la acest lucru con­tribuie si sta­tu­tul tau moral, faptul ca esti departe de lumea barfelor, a­gresiva, cu muscaturi otravite u­neori, prinsa tot mai mult in propria candoare si su­perficialitate. Pe cand o noua car­te?

A.E.: Incerc sa raman acelasi, fie ca sunt apre­ciat, fie ca sunt criticat. Cel mai greu este - cred - sa ramai acelasi cand esti nedreptatit. Totul trece, textele raman. O carte noua, tot un roman, peste aproape doi ani...

I.M.: Iti multumesc!

 

 

Gheorghe ISTRATE: „Poezia a ramas ultima hrana natu­ra­la pentru spiritul meu alarmat pe care inca il mai locuiesc"

 

- Delicata domnita Victoria Milescu! Hai sa dam un alt ton acestui interviu! Eu am respirat toate cele 13 intrebari pe care mi le-ati pus (13 este numarul meu favorit!) si voi purcede la o spovedanie cu por­ta­tive precise si deschise, astfel ca lectorul va simti, subtextual, temperaturile dife­ritelor dvs. interogari, in functie de raspunsul marturisitor. De altfel, mi-amintesc ca, dupa debutul meu din 1968, undeva, prin fosnetul castanier al Buzaului, v-am sarutat, in taina, degetul de argint cu care va scrieti poezia cea de acum. Il aveam alaturi de noi pe nepretuitul prieten Gheor­ghe Pitut si pe confratii condeieri din Buzau.

Deci, sa incepem!

 

Ritmul si simetria universului

Nu eu am descoperit Poezia - ci Poezia m-a des­coperit pe mine.

Inca de mic, inaintea scolirii, m-a surprins o anu­me si­me­trie a universului imediat: frunza salcamului (acest pal­mier al Baraganului), penetul pasarilor, ari­­pile fluturilor, ti­pa­­­tul cucuvelei, singularitatea tris­ta a sonorizarilor cucu­lui, a greierilor, a broas­te­lor, chiar si a injuraturilor tara­nesti, a clopotului, a bo­ce­telor peste morminte, a picurilor din turturii de ghea­ta (metronomul imprimavararii) s. a. m. d. Mi-am dat seama, astfel, intuitiv, fara sa stiu sa fac re­flectii a­dancite, ca in univers exista o armonie, o re­petitie necesara, vitala, esentiala, asemenea sunetului pa­silor nos­tri pe pamant. Asa am descoperit ritmul, logica rostirii cantate. Mergeam cu mieii pe viroaga si ma po­me­neam cantand cuvinte care, de fapt, erau rime: mura-su­ra-bata­tura, coase-oase-putu­roa­­­se, deste-peste-impie­tres­te, cu­cu­ri­gu-strigu'-fri­gu'... Le hauleam cu mirarea cu care pal­mele mele se priveau una pe alta, ca in oglinda, si se de­s­co­pereau surori gemene.

Din aceasta arheologie lingvistica in rostogolire, deo­da­ta am avut sentimentul logodnei, al inrudirii vor­belor (al „sin­tagmelor", cum aveam sa descopar mai tarziu). Suri­oa­rele mele - cele trei, mai mari de­- cat mine, dintre care cea mai draga s-a retras in cer - ma credeau un „apucat", fiindca behaiam tot timpul fara oboseala, si la camp, si in pre­pelac, si sub sea­ra cand maturam batatura pentru cu­ratul de di­minea­ta. Si aveam, inca de mic, nazdravania de-a inventa cuvinte, de a le deforma; cuiva, unei ve­ci­ne cam naravite la placeri, ii strigam printre scandu­rile gar­du­lui: „ghioaco, ghioaco!" Savuram poreclele satului, care declansau o fabuloasa voluptate a rosti­rii: Strapazan si Stra­pazanca, Gogila si Gogi­loaica, Babarosu si Babaroa­sa, Sucher si Suche­roaia, Carsote, Papalici, Gajgan, Ra­la si Raloaica, Paitoi si Paitoaica, Paraipan si Parai­pa­ni­ta, Ho­dorog si Ho­dorogioaica si multe altele. „Polocrul" ro­manesc are pla­cerea consoanelor tari si a dif­ton­gurilor masculine.

Pe la sase ani, deprinsesem (tot de la surioare) alfa­be­tul si scrierea pe tablita de ardezie. Primul zece fara ca­ta­log l-am avut de la invatatorul Du­mi­tru Iliescu, intr-o in­spec­tie acasa. Tabla inmultirii o invatasem ca pe un can­tec ritmat - si unde piciorul tropic lipsea, lungeam vocala ca astfel cuvantul sa incapa silit in euritmie (in Patul lui Procust): „doi ori unu: dó-oi; cinci ori unu: ci-inci!".

Norocul meu cel mare este ca m-am nascut la sat. Noi nu am avut cheia legata la gat. Noi am trait cu cheia ca­sei, a bisericii, si a satului revarsata in suflet - si era una singura, scanteietoare, pentru toate aceste descuietori. Si pentru ca tot veni vorba de sat, de Limpezisul meu na­tal, am avut grija ca, inainte de moartea lor, parintii sa fie incredintati ca in intreaga mea viata liceala, universitara si cartu­ra­reasca nu am avut profesori mai mari decat dan­sii. Si nimeni pe pamant nu m-a iubit mai mult decat dansii.

Mama n-a stiut niciodata sa se iscaleasca, dar ras­co­lea librariile Buzaului in cautarea cartilor mele, iar cand van­zatoarele, obosite, renuntau, ea des­co­perea si le ara­ta coperta bine cunoscuta si cumpara totul, laudandu-se: „asta e baiatul meu!". Carti, pe care le daruia copiilor din sat, alaturi de o inghetata cum numai ea stia sa o pre­pa­re, intr-un cazan de arama cositorit.

Noi totdeauna am avut in fundul curtii o ghetarie uri­asa, al carei ultim bulgar se topea abia prin sep­tembrie. Alaturi de acest „igloo" (tineam acolo laptele, man­­carea, bu­lionul, pepenii, carnea, zarzavatul – na­tur etc.), era un mar urias sub care niciodata n-a crescut nimic - decat um­bra lui. Bratele inlantuite a trei oameni nu i-ar fi putut cuprinde circumferinta. Marul acesta neobisnuit era geo­grafia mea: din trun­chiul lui centenar porneau sase cra­cane, mai groase decat mine, in suisul carora, frunzos, eu mi-am pregatit sase prepeleacuri. Astfel ca, botezate dupa cele sase continente stiute de mine pe atunci (eram printr-a V-a, si-l citeam razbit pe Jules Verne, imprumutat de la dl Popa, invatatorul care ne-a va­rat pentru prima data cu botul si urechile in limba rusa), in fiecare zi ca­laream un alt continent, dupa lecturi si dupa inspiratie, du­pa chef si dupa price­perea de a ma ascunde la stri­gatele disperate ale surioarelor care nu m-au des­co­perit niciodata in na­cela mea supraterestra. Acolo, sus, am citit oda­ta niste pagini bizare desprinse dintr-o carte ga­sita in podul preotului Gh. Iliescu (nasul meu de botez), ca­re incepeau cu ilustrul vers ce mi s-a intiparit pe frunte: „Canta-mi, zeita, mania..." Dar tot acolo, in­tre frunzele dinspre Africa, am citit extraordinara carte Timur si baietii lui de Arkadi Gaidar (sinu­ci­sul...). Mai apoi, Calatoriile lui Gulliver si mereu in­fricosatoarele si exta­ziantele Basmele Roma­nilor ale lui Ispirescu - pe care si azi le mai ras­foiesc, din cand in cand, ca pe un erzat salvator...

Acest amestec de lecturi mi-a aprins creierii si nu stiu cand am inceput sa notez versuri (?) pe mar­ginea pa­ginilor sau pe copertile interioare, in creion. Plus, desene. Al naibi mi-a placut sa desenez! Printr-a VI-a, mi-am fa­cut acasa o gazeta de pe­rete, cu poezii si CV-uri de scriitori (!) - era prin 1953 -, insotite de portretele lor, pre­luate din ma­nualele scolare, pe care le-am impatratit sub grila si le-am marit, la scara, cu tente de umbra si cu­loare. Pacat ca ai mei nu le-au pastrat. Vestea a ajuns si la invatatoarea mea, Stela Draghicescu, care a ve­nit sa citeasca minunea. Aveam ochii de un albas­tru intens si creioanele imi ardeau degetele. A doua zi, cand nimeni din clasa n-a stiut sa scoata „ideile principale" din „Ma­ma" (fragment) de Gorki, eu le-am enuntat cu claritate si am primit doi de cinci (maximum-ul rusesc) la aceeasi ora si in aceeasi rubrica din catalog - fapt fara precedent in scoala noastra din Movila Banului.

Prima carte adevarata din biblioteca mea de copil a fost Poezii de M. Eminescu, pe care mama mi-a cumpa­rat-o de la Buzau. Cred ca eram printr-a IV-a. Prea can­tam frumos, impreuna cu surioarele, „Vezi randunelele se duc" si „Mai am un singur dor". Dupa care, am recoltat un set de carti, apoi un raft si, incet-incet, o biblioteca per­sonala cu multi­ple sute de volume, pe care, dupa pleca­rea mea la Bucuresti, mi-au devorat-o nepotii, dar si copii sa­tu­lui - fapt pentru care ma mandresc.

Si, astfel, am patruns pe taramul constient al Poeziei.

 

Primul scriitor viu

Desi traiam in plin proces proletcultist, Invatatorul nos­tru - Eminescu, apoi Cosbuc si Alecsandri ne-au corectat mersul. Dupa care avea sa vina, ca o fla­ma taioasa, Labis. In acel incalcis ideologic, noi survolasem, fara voia noastra, intr-o orbire totala, pe interzisii Macedonski, Bla­ga, Arghezi, I. Barbu, Pillat, V. Voiculescu si atatia altii.

Debutul meu poetic din 1956 s-a numit debutul nostru: trei colegi - elevi semnam aceeasi poezie aparuta in zia­rul raional, Viata Buzaului. Poezie la care eu contribu­i­sem foarte putin, drept pentru care iscalisem ultimul. Pri­mii doi si-au stins talentul nu­mai, banuiesc, in acel gra­tios "Martisor". Am sem­nat, apoi singur, si tot ca elev, in Flamura Prahovei. Si astfel s-a urnit roata morii, dar si roata mortii.

Din pacate n-am avut nici un indrumator - nici in litera­tu­ra si cu atat mai putin in poezie. Am mers de-a busilea, mirosind si surpand munti de hartie, apoi am deprins gus­tul revistelor: Gazeta literara, Con­temporanul, Tanarul scri­itor si, mai tarziu, Lu­ceafarul. Fara sa-mi dau seama, imi pusesem hala­tul de scriitor incipient, scriam (erotic) ca­ie­te intregi, publicam din cand in cand, cumparam carti pe care le datam ca pe niste zodiace ale interiorizarii, cau­­tam busola adevarului mereu ravasit - si de nicaieri nu se arata un indrumar luminat.

Pana intr-o dupa-amiaza cand, la cenaclul „Al. Sahia" de la Casa de cultura, condus de inginerul-poet Gh. Cea­usu (fie-i numele in veci pomenit!), a a­parut un insurgent. Eram singur in incapere, veni­sem primul. S-a prezentat scurt si aproape rastit: Ion Gheorghe! Eu am inlemnit. Sti­am totul despre el - despre scrisorile trimise cenaclului in care si el crescuse, despre premiul „Tanarului scriitor". Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decat un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul in versuri Paine si sa­re - si iata ca asa am primit eu cel din­tai au­to­graf din via­ta mea si astfel am „respirat" eu, ex­ta­ziat, efigia vie a primului scriitor (poet!) intalnit in a­cel efluviu al tineretii. Un mare scriitor adevarat.

Tot Ion Gheorghe avea sa-mi naseasca debutul edi­to­rial cu Mastile Somnului din anul 1968. Cum? Eram stu­dent in ultimul an. M-a sfatuit sa-mi ordo­nez poeziile „intr-un fel anume", m-a impins pe usa Editurii Tineretului de pe strada Ion Ghica, si in sap­te luni cartea a aparut in celebra colectie „Lu­ceafarul", debutata de Nichita Sta­nescu, Cezar Baltag si Ilie Constantin. A fost un triumf. Pri­ma cro­nica, a lui N. Manolescu, in Contemporanul, mi-a taiat respiratia. Au urmat cele ale lui Dumitru Micu si Ion Caraion (care m-a apoteozat, luandu-ma si pu­tin de u­rechi). Cronicheta se afla in volumul Du­e­lul cu crini. Mastile Somnului a primit premiul revis­tei Amfiteatru (sem­nificativ la vremea aceea) si al revistei Breve din Napoli-Italia (medalia de argint; pe cea de aur o primea Ma­rin Sorescu). Erau pre­mii de intruziune cultural-politica intre ghetarii Eu­ropei sud-estice. Apoi, mult mai tarziu, ca o incu­nunare, a urmat cronica literara capitala a lui St. Aug. Doinas, la vol. Rune din 1980, aparut in co­lectia „Hy­pe­rion" ctitorita de Mircea Ciobanu, unul din ultimii mari editori si confrati.

Alunecand pe ramura unei intrebari pe care mi-o pu­neti, sunt nevoit sa developez si o paranteza du­reroasa (la vremea aceea, dramatica). Din cauza „de dosar", am fost exmatriculat „definitiv" din inva­tamantul superior timp de 5 ani si trimis la munca de jos (am facut studii com­plete si servicii de impie­gat de miscare C.F.R.), dupa ca­re au urmat anii de armata.

Binecuvantez, in postumitatea sa, pe fostul mi­nistru al apararii nationale, generalul Leontin Sala­jan, cel care, per­sonal, mi-a aprobat sa depun din nou examen (desi eram soldat in anul al II-lea), la Facultatea de limba si lite­ratura romana, in vara lui 1963, trecut cu brio (chiar si cu bursa pe toata pe­rioa­da celor 5 ani de studii: 1963-1968). Aici aveam sa fiu coleg de serie cu Adrian Pau­nescu, Con­stanta Buzea, Dorin Tudoran, Tia Serba­nes­cu, Liviu Grasoiu si, mai tarziu, cu Ioan Alexandru. In paralel, cu doi ani mai sus ca mine, eram coleg cu Gh. Pitut, Gabriela Melinescu, Marius Robescu, Mircea Iorgu­lescu, Marin Mincu, Laurentiu Ulici s.a

 

Nevoia de a contempla eternitati

Dar mai inainte de toate acestea se intamplase o „vra­jitorie"!

In ultimul an de armata, primisem premiul I la po­e­zie din partea revistei Viata Militara, intr-un con­curs despre care eu habar nu aveam. Faptul poate fi concentrat intr-o fraza: trimisesem 3 poezii re­dactiei, iar N. Tautu, citindu-le, le-a introdus intr-un plic „secret" pentru concursul cu pricina, apoi a ex­pediat la Constanta, in gara unde-mi fa­ceam eu ar­mata la C.F.R., pe poetul Nicolae Dumbrava sa constate „daca exist cu adevarat" - si astfel m-am po­menit cu un premiu de 2000 de lei (de patru ori mai mare decat salariul meu de fost bibliotecar), din care, aproape jumatate, i-am trimis parintilor mei in­marmuriti in fata ata­tui banet. Din restul mi-am cum­parat un stilou foarte lux­os (ravneam de mult!) Mont Blanc, care mi-a fost furat in tren, la liberare, de pe masa vagonului restaurant, la in­toarcerea a­casa. Parintii, cand m-au vazut intrand - civil - in curte, au tresarit: „Ma, tu ai dezertat!". „Nu, ma­mi­tica si nu, taticule: am reusit la facultate si mi-au dat drumul cu trei luni mai devreme". De atunci stiu de la tata ca anii fara sot sunt ani cu noroc. Aferim! Pur­tam dupa mine pul­berea entuziasmului - si poe­zia isi rupsese toate pecetile si galgaia intr-un vad cu precizie inalta. Ma simteam rob dar si imparat, iar bunul Dumnezeu mi-a cercetat totdea­una mai­nile si a vazut in ele mereu decenta smerita si ilumi­narea in altarele interioare si nu pe arenele pu­trede ale vietii.

Cu greierii mei la subtioara si cu libelulele sub lim­ba, cu brotaceii sub talpi smiorcaind in sevele pamantului, am patruns taraneste pe coridoarele Uni­versitatii, dar si pe cele ale Poeziei, gustand du­micatul lor modest, dar consistent, neingrosandu-mi glasul in peisaje care sa ma reclame ceva mai in fa­ta, mai mult decat eram. Mi-au fost suficiente umbrele gonflabile ale celorlalti (vreo doi co­legi), su­focante pana si pentru ei insisi. Dinspre ei mi-e dor uneori de ipostaza lor studenteasca, dar nici­o­data de ciocoismul de astazi, strivitor si anulator al propriei lor o­pe­re. Fragezimea respiratiei poetice in ei s-a carbonizat, ei traiesc din coji, din crampee de luciditati mineralizate, spaima lor cea mare este ca mica lor zgarietura de pe o­braz nu a devenit inca, abrupt, si o suferinta nationala...

Vrajitoria despre care pomenisem mai sus o strang intre aripi ca pe o cheie a zborurilor mele tai­nuitoare. Ple­casem in catanie, stranse-ntr-un ziar, in valiza indispen­sa­bila, cu doua carti minuscul-bi­bliofile: Arghezi si Ese­nin, nebanuind ca pe una din ele (ghiciti!) voi primi un au­tograf aurifer! Dupa pre­miul pomenit de la revista Viata Militara, am fost transferat in Gara de Nord din Capitala, intre ace­leasi telefoane ceferistice, cu care urmaream si di­ri­jam vagoanele si trenurile militare pe una din supra­fe­tele zonale cele mai intinse ale tarii.

Si, astfel, intr-o zi de 21 mai 1963, am fost pre­luat de un alai de colonei, dar si de soldati semi-inculti de la ma­nu­tanta, si dus in Bd. Aviatorilor, si aratat lui Tudor Ar­ghezi ca pe o ciudatenie adunata intr-un veston si-o ca­tarama, cu totul in greutate de nici 40 de kg. Maestrul m-a „mirosit" de departe cu antenele lui oltenesti, mi-a simtit „lipiciul" si duhov­ni­cia mea sincera si totala aspirata din litera sa, si mi-a suspendat brusc si barbateste sarutul pe care, involuntar, il aplecasem spre mana lui dreapta cu ca­­re ma strangea. Eram dizolvat, ca in fata lui Iisus. „Ar­ghezianul" care eram, crescusem in idolatria si in ide­alitatea spirituala a Poeziei acestuia si nici­de­cum in ipos­taza sa casnica in care il descopeream viu, alaturi de Doam­na Paraschiva, alaturi de tigara si cafea, asezat ome­neste, la 83 de ani, intr-un fo­toliu atat de domestic si intr-un amvon innourat.

Fotografii fotografiau, filmagiii filmau.

Apoi am iesit la o plimbare pe Soseaua Aviato­rilor. To­tul s-a inregistrat pe pelicula si, vreme de o jumatate de an, la indezirabilul „Jurnal" ce premer­gea orice derulare cinematografica, micul reportaj omagial a fost programat si ma vedeam mereu bo­ca­nind extaziat in spatele mae­stru­lui rezemat in bastonul lui „prin Bucuresti". Filmul se afla depozitat in arhiva Studioului Cinematografic Militar, daca va mai fi fiind.

Dupa un an, la 21 mai 1964, dintr-un impuls erup­tiv, l-am vizitat din nou, de data asta singur, ca student in anul I, din nevoia pura de a contempla eternitati. Era tot acolo si parca ma astepta. Acum eram fara nesuferitul vest­mant cazon - si nu m-a re­cunoscut. Dar m-a tinut alaturi de sine ore intregi. Era lume multa. Ne-am fotografiat (Dan Er. Grigo­rescu, repauzat in diaspora, unde-i vor fi fiind fil­mele?) Culmea!, desprins intre generali (socrul Mitzurei) critici (George Ivascu) si artisti (Ludovic Antal), maestrul a tinut sa ma conduca spre ple­care; ne-am re­tras mai intai intr-un colt umbros, unde mi-a soptit: „Ti­nere, te rog sa treci cat mai des pe la mine, dar da-mi un telefon inainte, fiindca viata mea tine de aceasta broasca labartata, cufar negru..." Apoi: „Inspiratie bogata, tinere!"

Mana despartirii n-am mai spalat-o vreme de 24 de ore, timp in care mi-am sfintit prietenii si colegii de facul­tate (cred ca si pe A. Paunescu), cu o im­bratisare reala din partea lui Tudor Arghezi.

 

Poezia in marsupiu

Fragezimile de acum 40-50 de ani ma hranesc si as­tazi cu aceeasi putere si cu acelasi impuls care-mi sparg catusile nevazute, dar prezente mereu, de pe ochi, de pe brate, de pe pulmoni si inima. Imi mai raman talpile, pen­tru o retragere somnoroasa in pestera analogica.

Poezia mi-am ascuns-o mereu „in gusa", „in mar­su­piu", dar cel mai exact in credinta. N-am iesit cu ea ni­cio­data la drumul mare, haiduceste.

Sunt un credincios schiop, creierul meu de fost pionier a fost circumcis de foarfeca intemperiilor ide­ologice, de­ru­tante si deformante. Metafizica mea mai are inca de lucru cu mine. Simt gheara unei bu­sole sangerand catre norduri apuse, catre suduri vestice -, dar drumul e sigur, fiindca la capat stiu pe Cineva, stiu pe Cine voi intalni. Da­ca nu cumva ne-am si intalnit, dar mai amana recu­noas­terea, prote­jandu-mi balbaiala emotiei si elanul pustiu...

Ceea ce ma intristeaza este sentimentul insin­gu­rarii. Exis­tenta nu mai este participativa. Existenta a devenit selectar-elitista si selectar-ciocoista.

Nu este greu de scris. Este greu sa-ti aduci lu­mea inte­rioara la suprafata, la o ordine ceruta de scrierea insasi, de ratiunea ei precisa. Alcoolurile launtrice trebuie picu­rate cu masura, in recipiente exacte si reci.

Pipai cartile necitite inca si ma infior. De cand - ca pe niste iubite - nu le-am mai cercetat litera si ama­nuntul? Ne-au furat apele si ecluzele amare ale vietii, ne luptam pentru un mic nucleon pamantesc - dar pana si acela se va sparge si ne vom roti pe o bula de sapun furata de hor­bota vanturilor lumii.

 

Nuferii otraviti

Stau si citesc intre cartile confratilor ca intre co­ri­doa­rele coastelor lor. Prea multi mimeaza du­rerea si haul existential. In unele nici macar sotron (cru­cea lui Iisus) nu se joaca, ci niste dizgratiozitati ver­bale, adeseori vulgare, pentru a excita urechea citi­torului, zic ei. Zic eu: namolul unei astfel de literaturi deviate, pretins textualiste, post-postmoderniste cu orice pret, ridicate din acest aluat si­luit, va inflori nu­feri otraviti. Care au si aparut. Incifrarile lor geni­a­le ma lasa rece sau cel mult ma dezgusta.

Trebuie sa luam exemplu de la natura, de la sin­ce­ri­tatea exprimarii ei clare si limpezi, de la destoi­nicia si ab­sti­nenta arborilor de a rodi ciclic, uneori chiar la distante mirabile, si nu a clocoti, aproape lu­nar, in repetate eflo­rescente nevirile, asa cum fac unii veleitari care ne inun­da chiar si cu cate cinci „volume" pe an.

Mi-a placut candva discretia Anei Blandiana care si-a intitulat una dintre carti A treia taina, fiindca isi impusese sa rodeasca numai din trei in trei ani. Azi cred ca ritmul ei s-a precipitat - si e pacat. De altfel, toti am iesit derutati din decalogul nostru construit cu atata migala si sacri­ficiu. Grila valorilor s-a schim­­bat prabusitor. Un ochi rece care ar cerceta lis­ta premiantilor literari din ultimii 50 de ani s-ar nauci si ar exploda de stupefactie. Cu cateva ex­cep­tii bine-stiute si meritate.

Strigoii n-au ce cauta in literatura de azi. Avem prea multi pe calculator. Poezia a ramas ultima hra­na naturala - precum privirea si auzul - pentru spiri­tul meu alarmat pe care inca il mai locuiesc.

Ultima dvs intrebare ma lasa perplex: ce va doriti pen­tru acest an, 2003? Raspuns febril: o casa! Fiind­ca in chiar aceste ore sunt „exmatriculat" din nou exmatriculat! din imobilul in care am locuit cu familia aproape un sfert de veac. Recent, ultimul meu volum, Fragmente despre infinit, aparut in anul 2000 la Editura Crater a lui Ion Papuc, a fost in­cununat cu Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Romane. Pe ce perete invizibil sa spanzur eu a­ceasta diploma in valoare (fizica) de patru milioa­ne de lei, dar „nemuritoare" (sic!) in continut? Mai bine as fi pri­mit o casa. O casa pentru copiii mei, pentru manuscrise si pentru multiplele mele mii de carti. Dar si pentru vise.

Vantul hohoteste bacovian si lugubru (pleo­nasm?) in cot­loanele istoriei viitoare: „O, tara trista, plina de hu­mor!".

18/19 ianuarie 2003 

 

Interviu prefigurat de Victoria Milescu

 

 

 

Iv MARTINOVICI

        Hunedoara      

 

MOMENT INUTIL

 

Lumina versului albastruie

zadarnic m-am straduit s-o incrustez

in slove ample se lafaia obez

caduc si sterp un gand ce nu e.

 

Un tainic fosnet de rime visez,

cum sculptorul alba statuie,

sa simt din adancuri cum suie

ecou muzical de tarm malaiez.

 

Superba noptii floare de-agata

zadarnic si-agita magicu-i semn

in suflet – sahara – nu-i suflu de-ndemn

 

spre alte-orizonturi prada bogata

isi indreapta ireala ei fata

inima-i minge, gestul, paiata.

 

(1947)

 

 

MEDIEVALa

 

Ne joaca frematand coroanele pe frunte

si picurii de apa se topesc usor

abia mai putem tine fraiele in mana

piatra scapara sub copita cailor.

 

Se spune ca-n trei zile balul sta sa-nceapa

la Castelul unde Printesa asteapta petitorii

vom trece cu nesat si munti si apa

si-acolo Cavalerii vom aprinde zorii.

 

Dar fiti atenti la farmecele pale

Printesa-i renumita in sapte-mparatii

ea e soarta noastra si vrajile sale

ne pot, sub lacate de-arama, pe veci tinti.

 

 

SUNT SINGUR – Ma LUMINEZ,

Ma-NTUNEC

 

Incet, lin, in poveste alunec –

pe cale ma insotesc cantecele mele

sunt singur – ma luminez, ma intunec?

O stea, de-asupra-mi, cu sclipirile grele.

 

Se aude o curgere zgomotoasa de ape

verzi, luminoase – unde se duc?

Sau vin, cu taioase, lichide sape –

infloreste o mana? surad, ma usuc?

 

Uite-o, se-arata din valuri de ceturi

ce frumoasa, superba, cunoscuta zee –

incerc s-o intampin, ma-mpresoara gheturi

fruntea imi arde sub ploi de curcubee.

 

 

INTRE MINE SI TINE

 

Intre mine si tine e un rost

n-am sa spun niciodata „a fost”

intre tine si mine e un rost

n-am sa spun niciodata „a fost”.

 

Intre mine si tine e un cal alb

tanar si infocat ca un val

cand si cand la tine ma duce

cand soarele viu cade peste cruce.

 

Intre tine si mine e un zid nevazut

pe care numai eu stiu sa-l deschid.

Intre tine si mine mai sunt cuvinte

care mai stiu sa te mangaie, sa te alinte.

 

 

BaTRANUL DOMN

 

Un domn batran, inalt, usor incovoiat

urca abia cu ochii stinsi, spre mormant.

Cauta printre sute, o singura cruce, una –

ce i-a mai ramas, ziua, soarele, noaptea, luna.

 

Pasul greu ii retine zborul –

ajunge – si cade peste –

candva aripile atingeau norul

in zbor inlatura, i se pare, tempeste.

 

Lumanari flacari ilumineaza pamantul

sub care zeea verde sta necuprinsa –

ruga lui se transforma in cant

coroana pe frunte arde incinsa.

 

3 februarie 2003

 

 

 

 

 

 

Sena SÜLEYMAN

         Constanta

 

Cadiz, octombrie,2000

Motto: Poezia este un jurnal miraculos al trairilor care ma tulbura si pe  care nu le pot uita.

 

Dulce Don Juan
in ochii tai danseaza valurile albastre-verzui ale oceanului
mintea ta, libera de orice balast,
aluneca lin pe aripi de surf
“If you listen, you can talk”
iti spuneam ca sunt nepoata lui Ginghiz Han
ti-ai adus aminte repede, firesc, de sangerosul mongol
ne-am dus apoi sa cinam in grupul de sase
limba ta ca un sarpe rozaliu
se-ncolacea ademenind o Eva sa guste fructul (auto)cunoasterii
mi-ai oferit sa gust dintr-un fel necunoscut mie
mi-a placut si, generos, mi-ai mai dat
tu aproape ai ramas flamand, cred
dar ne hranea diafanul nectar din priviri
la plecare, i-am lasat inelul de aur de pe deget lui „Buda feliz” drept
ofranda intoarcerii mele acasa
intorsi la hostal Colon (Cristobal Colon pornise din Cadiz pe ocean :
a descoperit fara sa vrea si fara sa stie o Noua Lume)
am facut poze in holisorul cu ferestre deasupra,
de unde ne vegheau salbaticele stele
spuneai ca nu se stie daca pleci a doua zi
si dimineata ai plecat
cu imensul rucsac in spate, inalt ca un brad,
senin si voios ca un copil
cu limpedele cer in suflet si-n priviri…
Rar se-ntalnesc in ceruri soarele cu luna
tu inoti in lumina plina a soarelui
cu trupul atletic, viguros, dezbracat de orice prejudecata;
eu ma oglindesc in lumina rotunda a lunii,
in dans oriental pe tremurate ritmuri de darbuka,
duioase mangaieri de vioara
si fluide sarutari de flaut
imi undui soldurile ascunse de valuri grele de matase
si delicate voaluri de parfum
in negre valuri de plete jucause …
ma despart oceane de hazarduri
pana ma voi intalni din nou cu tine.
A DIOS!

 

Poemul iubirii

 

Nu-l mai cauta pe Dumnezeu: e pretutindeni
este in tine, in forma si culoarea chipului tau
este in pamantul care ne va adaposti dupa moarte
este in apa clara pe care o bei si care ti-a limpezit botezul
este in aerul pe care-l respiri si-n care zboara pasarile
este in nectarul hranei imbelsugate
in ritmul dansului si-n toate harurile cu care e inzestrat omul
este in lumina zilei si-n intunericul noptii
in arsita desertului si-n gheturile (pana nu demult) vesnice
in fluturele impodobit de polen ce clipoceste prin iarba si soare
in tezaurul plantelor si-n suflul mereu proaspat al padurii
in miresmele dulcilor flori de tei
in toate vietuitoarele si fenomenele (elucidate si neelucidate ale naturii)
este in echilibrul planetelor si-n gaurile negre
in miracolul stiintei cu constiinta, in curatenia trupului si-n vindecarea
de boala
in soarta sau hazard
in relativitatea lucrurilor si in rabdarea suferintei
Dumnezeu pluteste nestingherit printre balivernele ateilor
si-n infernul nihilistilor
Dumnezeu este libertatea de opinie si credinta
este sclipirea din ochii persoanei iubite si
simfonia de culori sentimentale
este impreunarea celor doua inele de aur
si strigatul nasterii
Dumnezeu este  laptele matern, sanul familiei, acasa
Dumnezeu este curgerea coloanei infinitului timp
forta regeneratoare a somnului
puterea si simplitatea diamantina a rugaciunii
Dumnezeu e mai presus de perfectiune
Dumnezeu e poezie
Nu-l mai cauta pe Dumnezeu: nu se mai numeste astfel
poeti vestiti, deja batrani, il striga pe numele mic
se arata adanc intristati (disperati, sceptici si asa mai departe) ca nu le
raspunde
si nascocesc tot ce se poate nascoci din labirinturile
creierului de cuvinte
(de curand) Dumnezeu nu (mai) are (un ) nume
are nenumarabile nume
dragostea mea, Allah, iubire, pace sufleteasca…

 

 

 

Autograf: Mihai Ursachi

 

 

Stefan IOANID

      Bucuresti

 

12 fragmente din  „Jurnal cu Anselmus“

 

21 decembrie 2002

 

Iarna mi-a placut cel mai mult

eram cu Pieter Breugel

la o vanatoare cu caini

 

in zapezile mari din Evul Mediu

 

pe raul inghetat patinau

fetele de la Liceul Carmelitelor

 

 

30 decembrie 2002

 

O multime de ape in letargie

printre pini si rate salbatice

 

pe care nu le mai vede nimeni

 

fiinta omului era pretutindeni

iar omul nicaieri

 

 

31 decembrie 2002

 

Algoritmul Eternitatii a murit

 

 

27 ianuarie 2002

 

Astazi am scris

o mare prostie:

 

„Ce frumoasa

 

ar fi moartea

 

daca nu ar fi

 

existenta“

 

 

30 ianuarie 2002

 

Era acolo

 

deasupra Hebronului

 

lumea tot mai grea

 

                     a Omului

 

 

1 februarie 2003

 

Cel mai greu lucru era

sa te intorci din viitorul

carnii tale

 

2 februarie 2003