Observator-München,

Anul XVI, Nr. 2/3 (60-61) aprilie-septembrie 2003                                

 

Cuprinsul

 

Editorial: Radu Barbulescu: Alba-neagra, sau: Imaginea „ta­rii” in strainatate – pag. 1 si 19;

 

Aniversare: Titu Popescu : Monseniorul Octavian Barlea la 90 de ani – p. 2 ; Radu Barbulescu: La aniversare - Karol Wojtyla: Pinul polonez – p. 3 ;

 

Confluente: reproducem din presa din tara, despre: co­rup­tie, feribot Tulcea-Istambul, „litoralul pentru toti”, pal­mierii din Mamaia, batranii tarii, batranele monumente, Jus­titie si ame­ricanii de la Mihail Kogalniceanu  – p. 5-9;

 

Romanii de peste Prut: Contrafort Nr. 100 (reproducem): An­drei Cusco:Basarabia vazuta de celalalt sau eterna dile­ma a identitatii – p. 10-12,  Nicolae Spataru:  Tele­novela guvernarii comuniste – p. 12-13, si Igor Burciu: Ziaristii publicatiei Flux sunt cercetati de procuratura pentru dezvaluiri despre un libanez cu legaturi teroriste – p. 13;

 

Eseu: Pamfil Seicaru: Relatiile romano-ruse (3),  p. 14-18;

 

CULTURA

 

Carusel: Gheorghe Istrate: Painea literara – p. 19;

 

Ancheta: Literatura romana – unde suntem? Raspund: Leo But­naru, Marina Cap-Bun, Luiza Carol, Ioan Dan, Ale­xandru Ecovoiu, Gheorghe Istrate, Victor Loghin, Iv Marti­novici, Ion Murgeanu, Marian Popa, Titu Popescu, Eugen Doru Popin, Gheorghe Sasarman, Gabriel Stanescu, An­drei Zanca – p. 20-23;

 

Interviu: Nicolae Manolescu (a consemnat Tudorel Urian): Cul­tura euro­pea­na a ramas elitista in mare masura...  p. 24-26; Ale­xan­dru Ecovoiu (a consemnat Iolanda Mala­men): Ma salveaza un anume orgoliu... p. 26-29; Gheorghe Istrate (interviu prefigu­rat de Victoria Milescu): „Poezia a ramas ultima hrana natu­ra­la pentru spiritul meu alarmat pe care inca il mai locuiesc" , p. 29-32;

 

LITERATURA Poezie de: Iv Martinivici - p. 33; Stefan Ioanid, 12 frag­men­te din  „Jurnal cu Anselmus“ – p. 34; Sena Süleyman - p. 35; Au­tograf: Mihai Ursachi, Autoportret – p. 36; Proza scurta de: Titu Popescu, Tablouri si poezii – p. 37-40; Alba Postavaru, Poveste – p. 41-42; Virginia Serba­nes­cu, Dacti­lo­graful – p. 42-45; Lucian Sarbu, Posesie – p. 45-51; Victor Loghin, Dona Maria, p. 51-52; ; Constantin Rosu Pucu, Adidasii – p. 52-55; Teatru: Luiza Carol: Intoarcerea la Nagasaki – p. 55-60; Roman (fragmente): Ileana Cudalb, Fiica mea America (1) Ana – p. 61-74 ; Traian Danciu, Geamantanul cu romburi – p. 75-76; Din literatura europeana de azi: Manfred Wieninger (Au­stria): Drumul Brigittei prin Infern – p. 76-77;

 

Magazin: Istorie: George Muntean, Masoneria in Bucovina si Ba­sa­rabia – p. 78-79 // Meridian: Teresia B. Tataru, „Intalnire“ cu Di­mi­trie Cantemir – p. 80-81; Jakob Andern­handt (Bei­jing), Cu toate motoarele spre renastere. Capita­la Chinei isi transforma aspec­tul sub semnul banului – p. 82-83 // Cronica plastica: Gheor­ghe Sasarman, Carl Spitzweg – cu sevaletul prin Europa si Pa­siune baroca de colectionar – p. 84-86; Ion Murgeanu, Mar­ga­reta Sterian – Retrospec­tiva critica – p. 87; Auto(r)por­tret(e) - Membri ai Aso­ciatiei Scriitorilor Romani si Germani (ASRG/ DRSV, Bava­ria) – Titu Popescu, Gheorghe Sasarman, Virginia Serbanescu, Pavel Chihaia – p. 88-89;

 

Observator in lumea cartii: Nora Bratu Casal de­s­­pre: Virginia Serbanescu, autor dramatic p. 90-92; Stefan Cioaca-Ioanid, despre: Dinu Ianculescu, Un gand, un chip stiut, un vis, un timp... – p. 92-93; Ion Murgeanu, despre: Scrisoare din Germania: O poeta a dorului p. 93; Gheorghe Istrate, despre: Agenda Editurii Fundatiei Culturale Roma­ne: Albumul „Ro­ma­nia. O perspectiva inedita", Autor: Ste­fan Petrescu. – p. 93-94; Ion Murgeanu, despre: Constan­tin Prut, Dictionar de ar­ta mode­rna si contemporana - p. 94-95; Stefan Cioaca-Ioanid despre: Grigore T. Popa, „Re­for­­ma spiritului” – p. 95; Gheorghe Istrate, despre:  Doua carti – doua destine para­lele: Prietenii mei, Dumi­tru Pricop si Ion Panait – p. 96; Pe scurt: Radu Barbulescu, despre: Singular Destinies. Contemporary Poets of Bessarabia, Ed. Cartier, Chisinau, si Nichita Stanescu, Opere, vol I-3, Ed. Academia Romana. Univers enciclopedic (p. 96); Pro Do­mo Ra­du Barbulescu, despre: Alba Postavaru: Superio­rul By, - p. 97-98, si Bianca Marcovici, Cirese amare – p. 98;

 

In memoriam: Mariana Marin – p. 99; Constantin Piliuta - Mesterul Piliuta s-a mutat in cer (de Ion Murgea­nu) – p. 100; Doctorul Fritz Pankiewicz – p. 101;

 

Comemorari: Adrian Stanescu: 50 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu – p. 102-coperta ultima; Radu Barbulescu, Ganduri inutile (coperta ultima).

 

 

N. E. Revista Observator-München este o revista fondata in 1988, in exil, din initiativa particulara a lui Radu Barbulescu. Nu este ali­niata nici unei grupari politice, culturale, literare, religioase sau de bun obstesc din Ro­mania, Germania sau dinafara lor si continutul ei reda exclusiv ma­teriale ce se incadreaza in modul de gandire al editorului si redac­torului ei res­pon­sa­bil, a carui activitate de peste 20 de ani, in Occident, s-a dedicat prioritar libertatii, dem­nitatii, unitatii si prosperitatii tuturor romanilor si pentru care frontie­ra naturala, istorica si de drept a Romaniei este, la est, pe Nistru. Este o revista absolut independenta, ce se opune hotarit totalita­ris­melor de dreapta si stanga, sovinismului si xenofobiei, dar des­chisa oricaror opinii bineintentionate, si echidistanta – cu accent pe distanta –, fata de orice autoritati de stat sau oricare partida po­litica, al caror ajutor nu l-a solicitat pana acum si nici nu-l va soli­ci­ta pe viitor. Apare din investitia personala a familiei editorului, abo­namentele incheiate si din munca neretribuita a re­dactorilor si autorilor. Isi va opri aparitia doar cand mijloacele materiale ale editorului si numarul abonatilor vor scadea sub limita suporta­bilului, si cand bunavointa autorilor va inceta.

 

OBSERVATOR-MÜNCHEN  ISSN 0942-7759

 

Apare in /erscheint im Radu Barbulescu Verlag, Görzerstr. 105 A, D- 81549 München.

Proprietar, editor si redactor responsabil / Inhaber, Verleger und verantwortlicher Redakteur: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben.

Responsabil pentru anunturi / Für Anzeigen verantwortlich: Radu Ba­rbulescu, Anschrift wie oben/ adresa de mai sus.

Coredactori / Mitredakteuren: Iv Martinovici, Hunedoara, Gheor­ghe Is­trate, Bucuresti si / und dr. Titu Popescu, Dachau. Colaboratori / Mitar­beiter: Gina Sebastian Alcalay, Ashdod; Valentin Anesia, Paris; George Astalos, Paris; Luiza Carol, Haifa; dr. Pavel Chihaia, München; Emilia Dabu, Mangalia; Dan Danila, Leonberg; Ovidiu Dunareanu, Constanta; dr. Med. Vasile Iliescu, München; Wilfried H. Lang, Nürnberg; Eugenia Mihalea, Bucu­resti; Octavian Mihaescu, Gocksheim; Gheorghe Mocuta, Curtici; Dan Persa, Constanta; Dan Platon, München; Traian Pop Traian, Lud­wigs­burg; Eugen Popin, Bad Tölz; Alexandru Potcoava, Timisoara; Petre Raileanu, Paris; Sorin Rosca, Constanta; dr. Gheorghe Sasarman, München; Amelia Stanescu, Constanta; Sena Süley­man, Constanta, Cornelia Vissarion-Ma­nuceanu, München; Andrei Zanca, Heilbronn.

Abonament anual / Jahresabonnement in EU/EU-weit:: 28.— €; USA si restul lumii: 28 US$; Romania: 10.-- €. Corespondentele si materialele trimise nu se inapoiaza si nu se remunereaza. Opiniile exprimate angajeaza in primul rand pe autori si, in al doilea rand, redactia.

Multiplicare / Vervielfältigung: Radu Barbulescu, Anschrift w. o.

 

e-mail: archeobs @ radu-barbulescu.de

sau: radu-barbulescu @ web.de

http: www. radu-barbulescu. de, sau:.com

Tel. 089 / 6 89 17 03 / fax 089 / 6 89 14 97

 

_______________________________________________________________________
 
ALBA-NEAGRA, SAU:  IMAGINEA „taRII” IN STRaINaTATE

 

Omul normal, fie ca-i econom din fire, fie ca are o punga mai usurica sau o familie mai mare, trebuind sa-si chib­zuiasca banutii disponibili (euro sau dolari), calatoreste din si inspre Romania cu autobuzul. Este scutit, astfel, de des­cin­derile inoportune, la Budapesta, a punga­silor ce asteap­ta coborarea politistilor ce insotesc vagoa­ne­le de la granita austriaca si doar pana in capitala ungara (restul calatoriei se face pe risc propriu, important este sa nu speriem ves­ticii aiuriti ce folosesc caile ferate in loc de avionul care zboa­ra, la dus si la intors, peste saracie si necazuri!). 

Avionul il folosesc oricum doar „reprezentantii”, capatuitii sau cei care n-au, in Romania, rude, prieteni si cunoscuti si-si pot permite sa calatoreasca cu 20 de kile de bagaj. Cei ce au bani de avion sunt scu­titi, deci, atat sa afle, in prea scurta calatorie, ultimele cancanuri de la Bucuresti, dar si sa vada cum se schimba peisajul. Cel de pe fereas­tra tre­nu­lui/autobuzului, dar si cel uman. Sunt feriti si sa li se cior­deasca, de catre bandele internatio­nale de hoti spe­cializati ce bantuie Keleti Pu, fie valiza, fie bor­se­ta cu acte, fie por­to­felul. Dar ei pierd si ocazia de a vi­ziona un spec­tacol unic, ce poate fi intalnit, in Europa, doar din Austria mai in­colo, spre Est si spre Sud. 

Nevoind a ne pastra doar pentru noi impresiile de cala­to­rie, ci, dimpotriva, sa-i luminam si pe altii asupra frumu­se­tilor peisagistice dintre Sopron si Bucuresti, ne per­mitem, cu voia dvs., aceasta descri­ere „color”. Pentru a nu va os­teni cu viziunile proprii asupra problemelor lumii si ale tarii, sa ne ocupam de un do­meniu mai exotic: culoarea u­ma­­ni­tatii si a oa­me­nilor care o compun. 

Ne aflam, deci, in cursa de autobuz München-Bucuresti. Orele trec in leganarea confortabila a vehicolului. Autostra­da bine nivelata te poarta prin pusta maghiara. Undeva, la orizont, apar luminile colorate ale popasului unde se poate manca o excelenta ciorba de gulas, parfumata ademenitor cu paprica, la pretul castigului pe o zi al unei mun­citoare la Apaca. Autobuzul opreste. Majoritatea calatorilor coboara pen­­tru a fuma o tigareta, pentru a vizita toaleta po­pasului, pentru o cafea sau o ciorba. Alaturi de autobuz, ca prin far­mec, apare o masuta rabatabila, langa ca­re isi incep ac­ti­vitatea de entertainment cateva persoane ab­sor­bite intr-un joc pasionant: „alba-neagra”. Este un joc sim­plu: pro­prie­ta­rul mesei aseaza deasupra-i o boaba de ma­zare si trei de­getare, pe care le permuteaza cu rapi­ditate dintr-o po­zitie in alta. Cine ghiceste sub care degetar se a­fla boaba, a cas­tigat. Cam salariul lunar al doua mun­ci­toa­re de la Apa­ca, sau cat economiile pe doua sap­tamani ale unui cap­sunar ce se reintoarce in patrie dupa la recolta spa­niola. Castiga sigur cine-l cunoaste pe ma­nu­i­torul boa­bei de mazare. Restul pierd. Banii pe o saptama­na, pe do­ua, pe o luna, adunati cu grija ca sa asigure, in Roma­nia, mai multa bunastare celor de acasa: ne­vas­ta, copii, pa­rinti in varsta, frati si surioare, cumnati si cumnate. Din patru miscari de degetar s-au dus pe apa Sambetii panto­fii co­pilei, naframa nevestei, televi­zo­rul batranilor, purcelul pen­tru cumnatul Ghi­ta, banii de medicamente ai fratelui Ion. N-am vazut nici un occidental plesnindu-se peste frunte sau urland ca si-a pierdut banii: perdantul/perdanta a fost de fiecare data un amarastean „national”, cazut in plasa pro­priei lacomii si a visului dement de imbogatire subita.

Daca jocul s-ar limita in perimetrul unui popas din Unga­ria sau al catorva autogari janghinoase din Romania, poate ca n-am fi dat acest exemplu. Ideea desfasurarii jocului cu „alba-neagra” pe scala larg-na­tio­nala are insa o indelun­ga­ta (hebdoseculara) traditie la romani. De la Dej si Ceau­ses­cu, ale caror prognoze meteo dadeau din ce in ce mai mul­te grade pe strada, in masura in care ele scadeau in apar­ta­mentele romanilor si ale caror productii agricole, indus­tri­ale etc. cresteau in masura in ca­re prin fabrici, pe tarlale si in silozuri batea crivatul. De la propaganda care anunta, ne­abatuta, noi succese pe taramul libertatii de cazarma si al democratiei intre bosii cu acces la magazinele de partid.

Actuala guvernare se poate mandri cu tra­di­tia pe care o mentine vie, de peste jumatate de secol. Se poate mandri, de pilda, cu „privatizarea“ economiei roma­nesti direct in bu­zu­narele pionilor de partid (si de stat): Cu­lita Tarita, fratii Pa­­unescu, fratii Sachelarie etc., etc., alti in­ter­­pusi ai ac­tua­lei Puteri, miliardari de drept comun (in­tr-o tara cu respect fata de LEGI si PROPRIETATE). Se poa­te mandri, actuala Pu­tere, cu impunerea pana in plan de comuna sau sat, a pri­marilor sprijinitori ai PSD. Cu tentativa de a amuti – pe calea ministerului Jus­ti­tiei (?!) – atat Opozitia politica cat si pe jurnalistii care mai indraznesc sa critice… „Romania“.

Cunosc doar doua „gandiri politice” care au confundat „ta­ra” cu guvernarea, care au tentat (si impus) amutirea O­pozitiei si a Presei, doar doua va­­riante ale Puterii care au si reusit (pentru o vreme) acest lucru: bolsevicii, si, in ordine cronologica, nazistii. Ambele tipuri de guvernari au sfarsit dezastruos, cu toate ca au ju­cat, aproape la perfectie, jocul micilor borfasi de auto­stra­da, „alba-neagra“.

Or, in chiar acest sens, ma cuprinde un soi de mila, mai degraba de compasiune, pentru acei oameni ai Puterii de la Bucuresti, care mai incearca si azi, in anul al treilea al mileniului al treilea, mica pungaseala de drumul mare. F­i­ind­­­ca, daca-i mai pot pacali, pentru inca ceva vreme, pe dru­metii naivi, „nationali“, care mai asteapta sa le pice o para enorma in gurile cascate de lene, cu cei obisnuiti cu drumurile largi ale lumii nu mai au nici o sansa. Intarzierea (ca sa nu spun franarea!) reformelor necesare pentru in­trarea intr-o economie de piata libera, un aparat „de stat“ umflat pana la obezitate (28 de ministri fata de 29 cati au Statele Unite si Germania impreuna), coruptia care pla­sea­za Romania, statistic, in fruntea a optzeci de state din lu­mea larga, jocul timid de-a Europa Unita si (ceva mai putin) de-a NATO, dar si de-a v-ati ascunselea cu fostii sta­pani/ ve­cini/ „prieteni“ de la Est, inconsecventa si demagogia ge­nerala, sunt deja mai mult decat vizibile occidentalilor.

De aceea sunt convins ca sunt din start destinate unui esec lamentabil orice incercari ale Bucurestiului de a trans­forma „diaspora unita“  in asociatii mai mult sau mai putin „re­prezentative“ intr-o portavoce suplimentara care sa con­tri­buie la dregerea imaginii „tarii“ in strainatate. Sa lasam la o parte ca indelungata activitate a DIE si a altor servicii ale vechii Securitati, destinata sa dezbine exilul romanesc, au creat falii de netrecut intre romanii traitori in Vest, in asa ma­sura incat s-a ajuns la aparitia mai multor grupulete con­fesionale rivale, care de care mai ortodoxe (ungerea „patriarhului“ pentru Europa de Vest, Serafim, nu a con­tri­buit cu nimic, chiar dimpotriva, la unitatea ortodoxa, con­tes­tarile fiind cel putin la fel de numeroase si re­pre­zentative ca intrarile, mai mult sau mai putin conformiste, sub patra­firul proaspatului pastor). Dar cata vreme inves­ti­tiile even­tua­lilor interesati, cele ale organizatiilor comunitatii europe­ne sau americane vor fi incontinuu blocate de o ad­mi­nis­tratie greoaie, ineficienta si corupta, cata vreme la Bucu­resti nu se va liberaliza intr-adevar sistemul de inves­titii si pro­prietatea asupra terenurilor si unitatilor industriale va ra­mane o simpla declaratie goala de continut, la chere­mul pri­marilor, prefectilor si ministrilor, cata vreme „privatizarile“ marilor creatori de pagube din economia nationala se vor fa­ce pe sub mana, cata vreme sistemul bancar romanesc

 

continuare la pagina 19

 

ANIVERSARE

 

Exemplaritatea unei vieti:

 

Monseniorul Octavian Barlea la 90 de ani

 

Personalitatea Monseniorului Octavian Barlea a intrat demult in constiinta alcatuitorilor diasporei ro­ma­nesti, ca un simbol cu puternice si definitive ira­diatii semnificative. Dansul a traversat, in spatiu si in timp, categorii raspandite in Europa si America de ro­mani traitori in afara granitelor tarii, ducandu-le me­sajul cald al solidaritatii lor sufletesti, sprijinind acele idealuri pentru care o viata merita a fi traita si chiar jertfita. A dus mesajul unitatii noastre in cadrul marii familii a latinitatii occidentale, dar si cel al integrarii noastre demne in tarile de adoptiune. Intotdeauna, me­sajul purtat a fost o lectie de simtaminte inspirate de Biblie. Si ce poate alcatui un model de virtuti con­crete, daca nu invataturile biblice transpuse in ma­nual practic de viata?

A fost, peste tot unde destinul l-a purtat, in­carnarea vie a vietii daruite pentru idealuri. A lasat pretutindeni urme, raspandind cultura, viata curata si buna-in­te­legere. A infiintat societati, publicatii, a fost un activ promotor al initiativelor de afirmare spirituala si natio­nala. Exemplul lui s-a constituit tocmai din valoarea acestor initiative, fiindca viata si-a inchinat-o inde­pli­nirii lor. De aceea, numele Monseniorului a devenit un simbol al exilului intreg. Toti care l-au cunoscut l-au iubit, fiindca la impunea altruismul, curatenia con­duitei sale, modestia care i-a dat masura nobletei su­fletesti, impartialitatea lui intelegatoare.

Pe foarte multi i-a ajutat, la modul cel mai direct. A salvat pe multi, cand se parea ca greutatile in­ce­pu­tului de viata pe pamant strain coplesesc si omul ba­lanseaza primejdios pe marginea prapas­tiei. Ac­te­le lui caritative au trasat o dara luminoasa in consti­inta exilului. Nu a obosit sa traiasca pentru altii. Ce a ra­mas pentru dansul a fost fericirea de a fi putut sa fa­ca bine, sa ajute, sa edifice. Exilul ro­manesc a con­sti­tuit adevarata lui familie, iar dansul es­te pentru noi toti simbolul suprem de pater familias.

Dar mai presus de orice, Monseniorul Octavian Bar­lea a fost si este om al Bisericii, slujitor devotat al marii Biserici Universale, purtator integral al elanului si strategiei nascute din izvorul galgaitor al Vatica­nului. Biserica noastra Unita a gasit in dansul un e­rou al devotiunii. Nimeni nu i-a scris ca dansul istoria zbuciumata, nu i-a preamarit martirii si nu i-a trasat identitatea prin delimitari clare, atat fata de ortodoxie, cat si fata de romano-catolicism. Nimeni nu a crezut mai mult in valoarea crestineasca a ecumenismului, in continua regenerare a Bisericii si in destinul unitar al Bisericii lui Cristos.

Coborator din darzenia motilor Apusenilor, entu­ziat al culturii invatate la scolile Blajului, eminent invata­cel al propagandei religioase de la Roma, indrumator spiritual si ocrotitor al romanilor din lume, erudit al misionarismului biblic, tainuitor de in­vataminte cat o biblioteca intreaga, Monseniorul Octavian Barlea a fost recent sarbatorit, in comu­ni­tatea religioasa a greco-catolicilor münchenezi, la implinirea varstei de­plinatatii de 90 de ani – o viata deplina in sens moral si spiritual, pentru marcarea careia varsta rotunda nu este decat un pretext. Firea dansului a cristalizat, in unicitatea unui destin, aceste componente ale unei feri­cit-multiple, adau­gate sorginti: tenacitatea mo­teas­ca, impresionantul izvor de cultura latin, toleranta si ecumenicitatea in­vataturii apostolice, daruirea in continuul proces tranzitiv al smereniei crestine.

Gloria lor contine si omagiul recunostintei noas­tre, a tuturor, la implinirea a noua decenii de viata pil­du­i­tor de fecunda.

 

Sanatate, Monseniore, ad majorem Dei gloriam!

                                                                   

Titu Popescu

 

LA ANIVERSARE:

 

Gandindu-ne, la randul nostru, la un posibil dar pentru Monseniorul Octavian Barlea, la implinirea venerabilei varste de 90 de ani, am redescoperit, in ravasita nostra corespondenta, acest poem, prin publicarea caruia, suntem convinsi, ii vom face o mare bucurie. Chiar mai mare, poate, decat cateva randuri proprii, de com­plezenta. La multi ani cu sanatate, Monseniore!

 

Radu Barbulescu

 

Karol WOJTYLA:

 

      PINUL POLONEZ

 

Tu, pinul meu din Zakopane[1], copac simplu si adorat,

Dus de langa mama si frati, de langa ai tai toti instrainat,

Stai acum, ca un orfan in gradina straina,

Si nu-ti pasa ca-n jur sunt doar portocali si sulfina.

 

Cu drag, strainii si ei te-au inconjurat,

Dar n-ai mai crescut, de soare nu te-ai bucurat.

Roua de-aici si razele inalte nu ti-au priit,

Crengile toate au palit si te-ai garbovit.

 

Ce drag imi esti, oaspete scump, cand la tine ma uit,

Vad ca-mpreuna de-acelasi dor suferim;

Ca pelerin, si mie departe mi-e dat sa traiesc;

Pe meleaguri straine de multi ani viata-mi pterec.

 

Te ofilesti.

Trist te usuci pe brazda ce infloreste,

Viata din tine se duce, caci Patria-ti lipseste.

Copac credincios!

 

Strainatatea si dorul zi de zi te doboara.

O farama de toamna si viscolul in rafala

La pamant te pravale!

Si-n glie straina vei fi tintuit;

Voi fi eu, oare, mai fericit?

 

In romaneste de Nicolae MARES

 

 

 

 

Confluente

 

Reproducem, din presa din tara, materiale care co­res­pund pro­priei noastre optici asupra desfasurarilor ac­tu­a­le. Pentru a sim­pl­ifica efortul cititorului si pentru a veni in in­tampinarea celor care co­nsidera ca ne-ar preo­cupa ex­clu­siv aspectele negative, ne-am decis ca, din a­cest nu­mar, sa separam aceasta rubrica in aspecte bune si rele ale cotidianului romanesc recent.

Obs.

 

   BUNE…

 

Adrian Nastase nu mai vrea sa vorbeasca despre coruptie

 

In timp ce noi stam si discutam, altii castiga contracte in Irak, Rusia si Orientul Mijlociu, sustine premierul.

„Unii au legat afirmatiile mele (referitoare la coruptie - n.n.) de ceea ce a spus Michael Guest. Este o mare gre­seala. Eu nu m-am referit la ambasadorul american. Con­si­der ca el este un foarte bun prieten al Romaniei si ca in­cear­ca sa ne ajute. Problema e la noi", a spus, ieri, pre­mie­rul Adrian Nastase, la videoconferinta cu prefectii. Nas­tase, care, alaturi de presedintele Iliescu, s-a angajat intr-un schimb de replici cu oficialul american pe tema co­ruptiei din Romania, a incercat sa mute planul discutiei. In opinia primului ministru, imaginea externa a Romaniei re­feritoare la coruptie s-ar datora nu fenomenului in sine, ci dezbate­rilor prea ample din tara: „Plimbam acest su­biect de la unii la altii. Dupa aceea, subiectul este tran­s­ferat in articole de presa in strainatate, care nu sunt rele prin intentie, ci prin preluare. Ele sunt apoi aduse din nou pe piata interna, ge­ne­­randu-se o anumita perceptie, care in­seamna lipsa de in­­­teres economic, lipsa de investitii si lipsa de locuri de mun­­ca". Seful Executivului a trecut apoi la indemnuri mobi­lizatoare: „Putem sa ramanem in statia in care suntem a­cum si sa continuam sa ne injuram unii pe altii, sa ne auto­stig­matizam, sa aruncam cu noroi sau sa tratam aceste lu­cruri „business like"". Nastase sustine ca, in timp ce Roma­nia se pierde in discutii despre co­rup­­tie, altii castiga con­tracte in Irak, Orientul Mijlociu si Ru­sia. „Noi stam si dis­cu­tam despre coruptie si, candva, vom descoperi ca poate coruptia noastra este legata de a altora", a mai spus pre­mierul, laudand „abordarea prag­ma­tica si constructiva" a Ca­binetului sau, care identifica, pe rand, cauzele coruptiei si actioneaza impotriva lor. Pre­mierul nu a suflat, insa, nici un cuvant despre ra­poar­tele institutiilor internationale, ba­zate pe studii, si nu pe materiale de presa, care plaseaza Ro­mania in topul celor mai corupte tari.

 

Liliana Ruse,

Adevarul, 25.04.03

 

De la 1 mai, linie de feribot Tulcea-Istanbul

 

Incepand cu 1 mai a.c., Portul Tulcea va deveni port de tranzit pentru o linie de feribot care leaga portul ucrai­ne­an Reni de Istanbul. In baza unui contract incheiat de com­pa­nia tulceana de navigatie Transnav cu o companie din Tur­cia care efectueaza deja transport de persoane in­tre portul ucrainean de la Dunare - Reni - si Istanbul, na­va respectiva va face la fiecare drum escala si in Portul Tul­cea. Sunt folosite astfel dotarile portuare existente la Da­na Transnav, de unde se efectueaza transporturi tip fe­ri­bot spre Ucraina.

Escalele liniei de feribot Istanbul-Reni se vor efectua in Por­tul Tulcea de sase ori pe sap­ta­mana, ince­pand cu pri­ma zi a lunii mai din acest an. O calatorie cu fe­ribotul de la Tulcea la Istanbul va costa intre 50 si 70 de dolari, in func­tie de confortul din cabi­ne­le de cazare de pe nava care face acest drum. Un voiaj pe traseul Tulcea-Is­tanbul va du­ra aproximativ 20 de ore. Re­prezentantii firmei tulcene Transnav sustin ca pasage­rii vor avea conditii deo­sebite pe respectivul vapor, intru­cat aceasta linie de feribot detine nave moderne de mare capacitate.

 

Neculai Amihulesei

Romania Libera, 25.04.03

 

28 de hoteluri de pe litoralul romanesc prinse in programul „Litoral pentru toti"

 

 Dupa un val de peste 30.000 de turisti sositi pe litoral cu ocazia sarbatorilor pascale si apoi cu ocazia zilei de 1 mai, perioada optima de altfel petrecerii unei saptamani de va­canta dupa o lunga perioada de munca, litoralul a ramas mai liber in aceasta perioada. Desi numarul turistilor s-a im­putinat simtitor, foarte multe hoteluri au ramas deschise. Hotelurile care sunt deschise momentan sunt cele cuprinse in programul social initiat in urma cu doi ani de Ministerul Tu­rismului „Litoral pentru toti". Marea majoritate a roma­ni­lor nu au posibilitati de a veni pe litoral si a-si petrece cate­va zile. Perioada de extrasezon este una din cele mai cau­tate, motivul cel mai plauzibil fiind preturile mici la cazare, precum si la produsele alimentare.

 Ministerul Turismului a reusit sa ia in considerare si a­cest aspect si a creat un program special al celor cu veni­turi mici. Astfel ca cei care se incadreaza in aceasta cate­gorie pot cumpara de la agentiile de turism din tara bilete pentru 6 nopti la preturi enorm de mici: 399.000 lei pentru ca­zarea la hotelurile de doua stele si 499.000 lei pentru ca­zarea la hotelurile de trei stele. Programul „Litoral pentru toti" a inceput pe 1 mai si va dura pana pe data de 15 iunie a.c.. Hotelurile care sunt deschise si care au intrat in acest program sunt: in statiunea Mamaia - hotelurile Aurora (do­ua stele), Dacia (doua stele), Unirea (doua stele) si Sulina (doua stele); in statiunea Eforie Nord - hotelurile Bran (do­ua stele), Cupidon (doua stele) si Traian (doua stele); in statiunea Eforie Sud - hotelurile Capitol (doua stele) si Ri­viera (doua stele); in Costinesti - pensiunile Junona si Za­ha­ria; in statiunea Neptun - Olimp - hotelurile Clabucet (do­ua stele), Caraiman (doua stele), Dacia (doua stele), Dece­bal (doua stele), Prahova (doua stele) precum si complexul din Olimp; in statiunea Jupiter turistii vor gasi deschise ho­te­lurile Trandafir si Delta; la Cap Aurora singurul hotel care este prins in programul social este Diamant (trei stele); la Ve­nus hotelurile deschise sunt Lidia (doua stele), Pajura (o stea), Cocorul (o stea), Brandusa (doua stele), Florica (do­ua stele) si Sanda (o stea). La Mangalia singurul hotel care a intrat in programul social este Hotel Mangalia (trei stele).

 

Incasarile din sezonul estival 2003 vor creste cu 15%

 

 Pentru acest an proprietarii de hoteluri de pe litoral esti­mea­za o crestere cu aproximativ 15% a incasarilor in sezo­nul din acest an, comparativ cu nivelul din 2002, pe fondul majorarii tarifelor si a numarului de turisti. „Cresterea volu­mului incasarilor are la baza cresterea estimata a turistilor romani si straini si majorarea tarifelor practicate de hoteluri pentru a acoperi rata inflatiei", a declarat Daniel Vasilescu, presedintele Federatiei Patronatelor din Turismul Roma­nesc (FPTR). Incasarile hotelurilor de pe litoral reprezinta 35% din totalul inregistrat la nivel national, in timp ce ca­pacitatea de cazare din statiunile de la Marea Neagra constituie aproximativ 38% din locurile disponibile in Ro­mania. „Desi perioada in care exista turisti pe litoral este mai scurta decat in celelalte zone, este compensata de con­sumul din alimentatia publica, care este mai mare decat in statiunile montane sau balneare", a precizat Vasilescu. In ceea ce priveste vacanta de 1 Mai, reprezentantul FPTR este de parere ca in hotelurile din statiunile de pe litoral au fost cazati aproximativ 14.000-15.000 de turisti, la care se adauga cei care au preferat sa-si petreaca sejurul la casu­te, in vile, cu cortul sau au fost cazati „la negru".

Agentiile de turism au raportat, pentru minivacanta de pri­mavara, o majorare cu circa 50% a incasarilor fata de 2002, pe fondul cresterii numarului de clienti. Analizand in­ceputul sezonului, presedintele FPTR considera ca 2003 va fi un an mai bun pentru litoral decat cel anterior. „Este bine ca in statiunile romanesti vin si turisti straini, dar im­portant este sa vina cat mai multi romani pentru ca ei sunt baza, reprezentand circa 80% din totalul vizitatorilor", a spus Vasilescu.

 

Romania libera, 8.05.03

 

 

    RELE

 

Necazuri de-ale noastre...

 

Primul lot de 24 de palmieri, dusi la tratament dupa ce s-au uscat

 

 Un numar de 24 din cei 146 de palmieri din statiunea Ma­maia nu au rezistat temperaturilor scazute din aceasta iarna si au fost scosi din pamant si dusi intr-o sera din Constanta.

 Primarul municipiului Constanta, Radu Mazare, a decla­rat [...] ca palmierii au degerat pentru ca in aceasta iarna tem­peraturile au fost extrem de scazute, inghetand chiar si arbori obisnuiti cu climatul temperat. Cei 24 de palmieri vor fi tratati biologic cu substante speciale, iar in trei saptamani vor fi replantati, daca se vor revigora. In cazul in care nu vor mai fi recuperati, Primaria va achizitiona alti palmieri. Cei 146 de palmieri au fost cumparati din Grecia si plantati in iunie 2002 in statiunea Mamaia. Arborii au costat intre 200-800 de dolari bucata.

 

Romania libera, 8.05.03

 

Batrani, luati-va gandul!

 

In zbuciumatul nostru trecut istoric afla cronicarul cate o lucarna de pace si belsug, pe care cu vorbe de slava o trecea in slova, bunaoara, din partea Portii, ce stia in ras­timpuri sa fie sublima, o iertare de bir pe cate un an-doi, cand iute forfotea tara de oameni, de vite, de roade rar lu­mi­nis, cu atat mai de scos in fata cu cat ar fi putut sta pilda unei de durata randuieli. Mai catre noi, perioada in­­faptuirii Regatului, apoi aceea, interbelica, a Romaniei in­­­tregite larg respirand intre surorile ei europene, au con­st­ituit aseme­nea norocoase rastimpuri de inflorire, ce pa­reau de asigu­rata durata si indestructibile si n-au fost. Le tot pomenim, doar scepticii se indoiesc de ele, cum altii ca am trai in cea mai buna dintre lumile posibile, fie si o singura viata.

Si, cine stie, un asemenea fast moment de chiverni­sea­­la traim astazi pe netedul pamant al patriei, fara sa ne dam, cei mai multi seama, nu putini otraviti de propriile u­mori, car­tind la tot pasul, facand din orice fleac un prilej de ne­multumire, rabufnire, rafuiala, daca nu de blasfemie de-a drep­tul. Cine, insa, ar putea nega ca, in al treilea an de spo­rire a P.I.B.-ului, intr-o Europa stagnanta econo­mic, so­cie­tatea romaneasca, mandra de succesele sale pe plan in­ternational, cunoaste o crestere materiala fara precedent, de natura a pune cimentoase temelii unui vii­tor fara umbre, spaime si spasmuri? Sub o inteleapta, pli­na de continui­ta­te, ocarmuire, decisa a se jertfi mai de­par­­­­te doua-trei si chiar mai multe mandate, in slujba bu­na­­­starii obstesti, ca­re­ia ii imparte portiile pe biblicul pre­cept al celui care avand si mai mult inca va capata si in­vers.

Bineinteles, absoluta fericire nu-i este harazita robului pa­mantesc si chiar cand nici o problema materiala nu va mai apasa omenirea, firi chinuite, chipuri ale melancoliei, fu­riei, disperarii mai departe isi vor clama suferinta si vor trebui crezute. Fireste, vor fi din ce in ce mai putine...

Dar e mare distanta de acolo pana in zilele noastre unde un guvern al majorelor responsabilitati face tot posi­bilul, iar din cand in cand seturi de imposibil, spre a ne multumi. Nu­mai ca nu gaseste pretutindeni intelegerea me­­ritata. Asa se face ca omul de pe strada, care cu­noas­te in toata ama­nuntimea trista stare de a nu avea bani si o intelege la se­menul lui, nu judeca la fel in pri­vinta foru­lui ce-l oglindeste cel mai fidel statul, la mare nevoie si el, asa invelit in an­teriul lui Arvinte cum se ga­seste. Din toa­te azimuturile i se cer sume ori de se pra­buseste piciorul po­dului lui Traian, ori de-i zboara gos­podarului acoperi­sul. Iar el, el n-are.

 Cum procedeaza insul caruia nu-i ajung veniturile, asa cum se intampla, in posesia unei plapume de marimea u­nei batiste? Fireste, n-o va folosi la stersul nasului, ci se va chirci sub dansa, de maniera fachirilor. Cartofi fierti la ma­sa, daca este functionar, limuzina Jaguar si nu Bent­ley, da­ca este om de afaceri, iar cand este statul in per­soana, de la care toti spera reduceri, suspendari de plati. Intocmai cum decenta te obliga sa nu-ti exhibi mizeria, im­­pre­jurarea de a nu mai avea pat in spital, ba chiar nici spital deloc, de a nu mai primi medicamente gratuite sau compensate, ar fi trebuit de catre fiecare cetatean in ta­ce­re ascunsa in cel mai secret compartiment al inimii, ca pe o taina personala inviolabila.

Ei bine nu, uite ca a izbucnit un scandal de nu se mai ter­mina cu toate ca se stie prea bine ca situatia este fara iesire si asta cu vadita intentie de a demola moralul mi­nis­trului in cauza, o gingasa femeie. Analistul politic, poa­te chiar simplul pieton, a remarcat spontan ca in posturile ce­le mai fierbinti ale guvernului sanatate, justitie, invata­mant au fost numite fiice ale Evei, fapturi sensibile, prin sex ne­potrivite a se opune marelui eunuc al finantelor si, mai sus, celui ce le poate oricand trece in jurul gatului firul de ma­tase spatosul vizir

A nu se mai elibera batranilor leacuri cu reducere de pret sau chiar gratuit pare o cruzime, in fapt o con­dam­nare la moarte si au aparut semnale ca un lot deocam­data risipit de varstnici ne-au lasat, cum se spune, multa sanatate unul si-a dat chiar foc intr-o groapa. Pare cum­plit, te revolta in prima clipa. Dar sa ne intoarcem la is­to­rie, cea care, sin­gura, ofera raspunsuri la toate. Inca mai adanc in timp, cum procedau oamenii zorilor civili­za­tiei cu uzatii si ruginitii lor veterani? Nu-i catarau ei din ram in ram, in varful unor mladiosi arbori seculari, scutu­randu-i, apoi, cu energie? Iar un­de copaci nu cresteau, triburi de oa­meni ai gheturilor, nu-si aduceau edentatele ba­be ca­re, oricum, nu mai pu­teau musca din halca de morsa, la margini de zare, spre a fi papate de ursul polar?

Ajungea tribului un singur batran: samanul care sa se o­­puna temperamentalului conducator, cand acesta o lua raz­­na, pe calea unor alegeri necugetate sau efectuand prea dese consumatii de adversari. Si facea vraji cand co­­ruptia devenea de nesuferit, dadea sfaturi, colane. Pe a­tunci nu existau patru batrani de fiecare culegator/va­na­tor, cine nu vana nu manca, desi lozinca nici nu fusese ela­bo­rata, ursii albi, la randul lor, odata vanati ii readu­ceau pe bu­nici in stomacul nepotilor, intr-o sacra circu­la­ritate. Toate acestea s-au pierdut, desigur, si iata-ne, in primul deceniu al primului secol al celui de al treilea mi­leniu (suna rotund, parca am mai auzit) cu patru bravi ba­trani pe umeri de salariat si cu un plapand fond de pen­sie, care mai si dis­pare scurt, precum cursurile de apa, in pesteri.

Sa ne gandim numai ce usurare bugetara am resimti cand ar ramane doar trei, nu zic doi sau doar un singur pen­­sionar pe cap de om muncitor. Ce vremuri senine, ce promisiune de belsug Iar daca istoria nu ne e chiar de fo­losul scontat, sa ne indreptam privirile catre Occidentul in care incet, dar sigur, ne integram. Acolo, legislatii per­mit, in conditii bine precizate, eutanasierea batranilor la dorin­ta. Me­dici, asistente medicale, in spitale de toata o­no­ra­bi­li­ta­tea, se ocupau de necazul lor chiar mai dina­inte, pro­ce­dand la o lesnicioasa trimitere pe lumea cea­lalta a unor pa­cienti care o doreau sau ar fi fost cazul sa o do­reasca. O asemenea harnica asistenta a declarat mai bi­ne de doua duzini de batrani trimisi dincolo. Deo­cam­data, problema es­te in mainile justitiei si se dezbate public. Vom vedea...

 Oricum, populatia Europei imbatraneste si, indelebil semn ca Europei apartinem, si populatia tarisoarei noas­tre se rareste vazand cu ochii. Nepotii vor prinde vremuri cand se vor striga din magura in magura, precum buciu­masii unor veacuri de glorie. Supararea e ca, si asa, tot batranii vor fi tot mai numerosi. Aici, la portile Orientului, ei vor sa apuce varste matusalemice si se infatiseaza la pu­tinele far­macii care le mai dau doctorii pe retete com­pensate inca de la primele ore ale zilei. Cate unul dece­deaza la coada, acoperit pe caldaram cu cearceaful, altii doar cad la pa­mant clasica situatie despre care auto­ri­tatea afirma a o fi a­vand sub control.

Bani nu sunt, iar cei ce ii poseda ii detin sub forma de ca­pital, adica in folosul nu atat al lor, cat al societatii, in pro­portii fatal variabile. Impozite, taxe s-au pus, vreo do­ua sute douazeci si cinci; acolo unde depaseau venitu­rile, pri­mul ministru a dat sfatul, incontestabil pragmatic, de a nu fi platite. Statul este sarac, el si-a vandut averile si a tocat pa­ralele pe nevoi ce nu puteau fi ocolite, altele nu mai are. Afirmatia ca le-a cedat pe mai nimic sunt de evidenta rea credinta, dovada ca achizitorii falimenteaza pe rand....Ca sa nu mai vorbim ca medicamentele de com­­pensat, scum­pe de felul lor, nu pot fi distribuite in far­macii decat trecand printr-un sir de activi intermediari ce le incincesc costul. E clar, nu e nimic de facut. Dupa cum le va fi norocul, batranii vor inghiti cu apa de provenienta lo­cala, pilulele de fabri­catie nationala, pana cand, tinand seama ca si acestea au la baza saci de prafuri aduse tot din strainatati, si ele se vor scumpi. Cum vom avea un pat de spital la un milion de lo­cuitori, batranii vor putea sta pe bancile din fata stabilimen­tului daca intre timp nu vor fi fost vandalizate. Dar, poate, atunci, ei nu vor mai fi spre a da ocarmuirii posibilitatea ca, urmand indemnul po­pularei intelepciuni sa importe batrani.

In memorabilele sale calatorii, Gulliver a dat si peste o lu­­me in care bolnavii erau trasi la raspundere in fata tri­bu­­­nalelor si aspru pedepsiti, dupa lege, pentru metehnele lor, si mai dur cand incercau sa se dea drept sanatosi, in ciuda tusei si jalnicului lor aspect. In zilele noastre, cei bol­navi sunt pedepsiti nu numai de soarta ci si de catre legislatori. Dar, si aceasta intervine in favoarea auto­ri­ta­tilor, indiferent de varsta...

 

Barbu Cioculescu

Romania literara nr. 17, 30 04 2003

Monumente de patrimoniu, sub zodia dezastrului

 

Indiscutabil, trecutul unui neam este parte integranta a pre­zentului, pentru ca noi traim prin inaintasi in aseza­min­tele, in bogatia adunata de ei, prin munca si sacrificiul lor, in­conjurati de atatea frumuseti pe care le-au modelat in mo­­numente si alte opere de arta, hranindu-ne mereu cu­nos­­tintele din agoniseala pe care ne-au lasat-o. Su­fe­rim in­sa de doua mari neajunsuri: neglijenta si dispretul. De care nu se stie cand ne vom lepada... Chiar daca ce­ea ce se-ntam­pla de mai mult timp cu patrimoniul culturii na­tionale e nu numai revoltator, dar si condamnabil in acelasi timp. Nici Mehedintiul nu face exceptie de la re­gula. Cele 2,5 mi­li­arde de lei alocate de la buget pentru anul in curs acestui sector, din care circa doua treimi pentru restau­ra­rea manastirilor Gura Motrului, Strehaia si Schitul Topol­nitei, sunt extrem de putine spre a rezolva de­li­cata si atat de stringenta problema a protejarii si con­servarii celor mai bine de 435 de monumente istorice si culturale aflate in evidenta in judetul de la Dunare.

 

Podul lui Traian dupa 1900 de ani

 

Construit in urma primului razboi cu dacii si inaintea ce­lui de-al doilea, adica intre anii 103-105 d.Ch., Podul lui Tra­ian de peste Dunare, monumentala opera a arhi­tec­tului Apollo­dor din Damasc, minuneaza si azi vizi­ta­torii, care mai intalnesc pe malul fluviului doar cateva ru­ine macinate de timp si de nepasare. Sursele antice pri­mare referitoare la el, ca si comentariile lui Traian, nu s-au mai pastrat pana la noi. Singurele date le mai aflam din textele lui Dio Cas­sius, Procopius si cele ale poetului bi­zantin Tzetzes, care spun ca podul a fost construit intr-un loc unde albia Dunarii era mai ingusta, dar mai iute si mai adanca. Ruinele tuturor pilonilor podului au fost va­zu­te, pentru prima data, abia dupa ianuarie 1858, cand nivelul apei a scazut foarte mult, eveniment consemnat in doua rapoarte independente - Deuster si Imbriscovici – inain­­tate atunci comisiei centrale pen­­tru cercetarea si pas­trarea monumentelor istorice. Po­tri­vit afirmatiilor re­gre­tatului istoric Dumitru Tudor, fiu al aces­tor meleaguri, in anul 1909, pe partea romaneasca a malului navigabil al fluviului au fost distruse pilele ll si lll, ca­re impiedicau circulatia navelor. Din materialul rezultat atunci se mai pas­treaza la Muzeul Regiunii Portilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin doar doua barne de dimensiuni di­ferite, din restul - dupa cum sustinea acelasi mare istoric - s-au confectionat unele „obiecte-suveniruri" ce s-au facut ca­dou unor personalitati ale vremii. Din cele 28 de pile cate avea podul mai sunt vizibile azi patru in partea roma­neas­ca si alte patru in cea sarbeasca. Daca la vecinii nos­tri ele sunt bine protejate, la noi insa...

 

Degradarea in ritm galopant

 

... Ridicarea barajului hidrocentralei de la Ostrovu Mare a determinat formarea unui mare lac de acumulare in amon­te pe fluviu. Cresterea nivelului apei a impus execu­ta­rea unor lucrari in zona podului, incepand cu anul 1982; ve­chea cale ferata a fost mutata si ea cu sase metri mai sus si, ca atare, au avut de suferit piciorul po­dului, termele si la­tura de sud a castrului roman. Spre a nu fi acoperite de ape, s-a incercat mai intai sa se taie pi­lele podului si sa fie apoi stramutate mai sus pe malul inalt. Varianta a cazut, pen­tru ca nici macar cutitele Vidia aduse de la Cugir n-au re­zistat tariei cimentului incorpo­rat in pod cu circa 1900 de ani in urma de catre con­struc­tori. Atunci, s-a recurs in pripa la protejarea pilelor prin niste cuve de beton. Poate ca ide­ea n-a fost rea, dar pro­babil ca nu s-a studiat indeajuns im­pactul cu apa fluviului si cu cea din subteran, iar betonul realizat n-a corespuns cerintelor unei astfel de lucrari. Asa ca apa Dunarii si cea subterana dinspre uscat, basca pre­cipitatiile ce au cazut, au inundat incinta cuvei de protectie din beton si in acest mediu s-a aflat in ultimele decenii mai mereu piciorul po­dului supus unui agresiv proces de degra­dare. Apa scoa­sa cu pompa, in cel mult doua zile, are a­celasi nivel, lasand la o parte faptul ca o mare perioada de timp pom­pa n-a functionat. Iarna, fenomenul de inghet-dez­ghet lu­creaza continuu la degradarea pilelor, iar scur­ge­rea apei de pe versant, in lipsa proiectatei rigole, con­duce la bal­tirea ei in interiorul cuvei, de unde vara emana un miros patrunzator de starv, ca rezultat al descompunerii atator resturi de materii organice aruncate cu inconstienta de catre vizitatori... Procesul de eroziune a piciorului podu­lui s-a amplificat, devenind tot mai frecvente desprinderile de caramizi, pe care nimeni nu s-a mai ostenit sa le a­seze la locul lor. Ba s-au gasit unii „intreprinzatori" care le-au dat o condamnabila folosinta: cu ele au fost pavate treptele unei scari sapate in malul fluviului pe care, pana mai ieri, coborau inspre Dunare cei de la Marina granice­reasca, dar o fac si azi pescarii amatori ai orasului, pe­re­chile de indra­gostiti si multi alti curiosi veniti sa vada ru­inele Drobetei. Nu poate fi o mai mare blasfemie la a­dre­sa neamului decat sa calci in picioare propria-ti istorie!...

 

Intemperiile distrug si castrul roman

 

Din anul 1972, la ruinele castrului roman Drobeta nu s-a mai intervenit pentru conservare. Intemperiile au afec­tat mor­tarul, favorizand prabusirea, treptat-treptat, a in­tre­gii structuri. Precizam ca Drobeta ajunsese unul dintre cele mai mari orase ale imperiului si ocupa in acea vre­me circa 60 de hectare. Impreuna cu podul, castrul forma un com­plex arhitectonic unic. „Splendidissima Colonnia Dro­beta" a­vea doua necropole in care s-au descoperit mo­numente funerare, minitemple, expuse azi in parcul ar­he­ologic. Ele se afla insa protejate doar de catre... ce­rul liber. „Isi pierd din calitate - spune dr. Ion Stanga, directorul Muzeului Re­giunii Portile de Fier -, inscriptiile se sterg si nimic nu mai poa­te fi valorificat. Ar fi necesara construirea unui Lapi­darium din sticla. Astfel, s-ar putea pastra integritatea mo­nu­mentelor". Ce poate fi mai dez­ama­gitor pentru arheologi daca nici astazi, dupa 2000 de ani, nu se poate face o cer­cetare completa a templelor importante care au fost aici? „Le stim numai din epigrafe, scrieri pe piatra, pe monu­mente funerare" - a completat di­rectorul muzeului. Un lucru este cert: este nevoie ur­genta de o interventie capitala la aceste vestigii de o co­varsitoare importanta istorica pentru Romania, dar si la alte monumente din patrimoniul istorico-cultural, intre ca­re Cetatea Severinului, restaurarea si con­ser­varea Cetatii Ada-Kaleh din insula Simian - unde din 1977 lucrarile s-au sistat - pe care stapan este doar... de­zastrul, Cula lui Tudor Vladimirescu de la Cerneti, casele ce se vor a fi me­moriale ale lui C. Radulescu-Motru de la Butoiesti ori Gheorghe Anghel din Tr. Severin, Castelul Ple­sa de la Obar­sia de Camp si multe, multe altele... In lip­sa fondu­rilor, toate proiectele ce se tot vantura prin judet de mai multi ani raman insa doar niste iluzii. De fapt, inter­ventiile insistente ale celor de la directia de specialitate si de la muzeu au primit mereu din partea autoritatilor centra­le si locale acelasi raspuns: nu sunt bani...

 

Proiectele, doar niste iluzii...

 

In toamna anului 1998, Ministerul Culturii comanda un studiu la Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultu­ral Na­­tional pentru punerea in valoare a ruinelor monu­men­tului istoric Podul lui Traian. Proiectul a fost realizat, dar ma­terializarea lui s-a tot amanat. Asa ca nici in anul 2003, cand se implinesc 1900 de ani de la inceperea lu­crarilor de construire a podului si cand aflam, la nivel national, sunt pre­vazute a fi organizate unele manifestatii - inscrise in Programul UNESCO - in memoria impa­ra­tului Traian, lu­cra­­rile de protectie a piciorului podului nu vor incepe. Pre­cizam ca experti italieni prezenti cu cativa ani in urma la Drobeta-Turnu Severin au facut unele in­vestigatii biofizice si biologice pe ruine, incercand sa ga­seasca o solutie pen­tru a stopa erodarea materialelor. Dintre cele trei variante prevazute in proiect, ei s-ar fi o­prit asupra aceleia care pri­veste desfiintarea peretilor cu­vei de protectie existente, realizarea unei incinte de pa­mant largite, indiguite cu pereti de beton armat inspre lac si incinta. Apoi pilele podului ar urma sa fie ridicate prin zi­dire cu materiale similare celor ori­ginare si apa nu se va mai pompa. Varianta aleasa este, de altfel, aceeasi pe ca­re sarbii au folosit-o la consolidarea pilelor de pe malul lor la inceputul anilor '80 ai secolului abia incheiat. Pentru noi, romanii, decat niciodata, ar fi bine si acum, cand inca mai exista ceva din ramasitele cele­bru­lui pod, care, ala­turi de unul de dimensiuni mai mici din Ger­mania sunt sin­gurele constructii de acest gen, durate de romani in e­poca lor de glorie, ce-au rezistat pana in zilele noastre. Chiar numai si prin ruinele lor. Pentru care - culmea! – ve­­cinii nostri de peste Dunare au un cult, chiar daca n-au obarsie latina... Sansa de a trai intr-o zona in­carcata de atata istorie milenara - ce ar trebui sa ne faca mult mai deschisi catre lume - este un privilegiu, dar ne ce­re si ras­punderea de a restaura, proteja si conserva inesti­ma­­bilele valori pe care ni le-au lasat inaintasii. Pentru ca mai­ne sa nu ne blesteme urmasii...

 

Gheorghe Tiganele

Romania libera, 19. 04. 03

 

Conacul de la Cosambesti

 

Dezinformarea presei

 

La 1 noiembrie anul trecut, Directia Relatii cu Mass-Me­dia a Ministerului Culturii si Cultelor (MCC) a trimis pre­­sei un comunicat prin care anunta „programul recep­tiilor finale pentru lunile noiembrie si decembrie la obiec­ti­ve-monu­ment istoric aflate in Planul National de Resta­u­rare pe anul 2002". La numarul 2 era trecut Conacul Bo­lomey, din Co­sambesti, judetul Ialomita.

I-am lasat dlui ministru Razvan Theodorescu un ragaz de patru luni si am pornit la drum cu intentia de a vedea si, e­ventual, a lauda succesul MCC. Dezamagirea a fost crun­ta, mai presus de intalnirea cu alte monumente isto­rice din tara, ignorate complet de dl ministru si echipa dom­niei sale. Conacul nu numai ca nu e pregatit de o re­ceptie finala, dar este amenintat de ruinarea completa!

 

Mosieri de altadata

 

Dupa cum se exprima dna ing. Gabriela Alexandru, con­silier in cadrul Directiei Judetene de Cultura, Culte si Pa­tri­mo­niu Ialomita, intr-un interviu aparut in ziarul local Stirea, „Co­nacul insusi, in economia saraca arhitecturala a jude­tului, e un lux (...) si mai ales ca avem si un Pro­gram Na­tional de Restaurare, ne permitem un asemenea lux. Cu al­te cuvinte, reabilitarea acestei constructii se justifica, ea figurand in Lista monumentelor, ansamblu­ri­lor si siturilor is­torice, aprobata de Comisia Nationala in anii 1991-1992".

Anul trecut, Consiliul Judetean Ialomita a dat Conacul Bo­­lomey in administrarea Muzeului Judetean. Aceasta in­stitutie a avut, pana in 1993, relatii cultural-stiintifice cu ul­tima descendenta a neamului Bolomey, Alexandra Bo­lo­mey, cercetator stiintific in cadrul Muzeului National de Is­torie a Romaniei. Acum cativa ani, familia Bolomey a fost despagubita in bani si astfel conacul a intrat in aten­tia MCC, incepandu-se, timid, renovarea lui.

Construita in 1892, dupa alte surse in 1898, resedinta nea­mului Bolomey se inscrie prin structura si forma in plan intr-un program laic si putin cunoscut si cercetat pa­na a­cum, acela de locuinte rezidentiale cu anexe speci­fi­ce ex­ploatarilor agricole de mare intindere.

Cladirea cu doua niveluri si mici turnulete la colturi pre­zin­ta bogate decoratii interioare si exterioare, in prezent foar­­te deteriorate. La inceput, mosia cu conac, anexe, bi­se­rica si un parc superb, specific resedintelor boieresti, a a­partinut familiei Ghetu, care, la sfarsitul veacului, a van­dut-o lui Constantin Bolomey. Conacul a avut in total 15 in­caperi, iar la intrare un peron sustinut de doi stalpi. Din loc in loc, mai exista si acum portiuni pictate si decorate.

 

Sediul unui colhoz

 

Cu toate ca, in timp, constructia a fost afectata de cu­tre­mure majore, niciodata nu a beneficiat de consolidare sau reparatii. Parasita si jefuita, indeosebi in vremea co­lec­ti­vi­za­rii, ea a continuat sa se degradeze, mai ales dupa 1991. Au fost furate de vandalii din Bora, cartierul rau-fa­mat al municipiului Slobozia, tabla de zinc de pe acope­ris, portiuni din sarpanta de lemn, pardoseli, usi, ferestre si chiar ca­ramida din peretii parterului. De doi ani, aici nu s-a lucrat absolut nimic.

Pe vremea comunistilor, conacul a fost sediul a tot felul de ciudatenii, inclusiv al Gospodariei Agricole Colective si al unei puiernite („ferma" de pasari).

 

Necazurile lui nea Costel

 

Lui nea Costel, paznicul conacului, i s-a luat, de auto­ri­tatile locale, pana si becul care lumina noaptea mo­nu­men­tul, pentru economii! A fost batut de tiganii din Bora de ne­nu­marate ori. I s-a acrit de mult. Nu-si poate trata ra­nile, fiindca nu are carte de munca. Simbria care i se da, doua milioane de lei, este si pentru el si pentru cei doi fii ai sai, care pazesc si ei conacul. Infruntand hotii, nea Cos­tica si-a facut dusmani si in Cosambesti si in Bora, un­de a copilarit. A cerut pamantul, viitorul parc, sa-l ingri­jeasca si a fost re­fuzat. „Norocosul" care a obtinut tere­nul, un inginer, a fost batut mar si l-a abandonat.

Cu toate acestea, conacul din Cosambesti trece, gratie co­municatului Directiei Relatii cu Mass-Media a MCC, ca re­­ceptionat. Nu este prima oara, si probabil nici ultima oa­ra, cand Ministerul Culturii si Cultelor, in frunte cu mi­nistrul, minte de zvanta!

 

Adrian Bucurescu

Romania Libera, 25.04.03

 

PD cere demisia ministrului Justitiei, acuzand politizarea CSM

 

PD solicita ministrului Justitiei sa prezinte in fata Co­mi­sii­lor juridice ale celor doua Camere „motivele care au stat la baza deciziei sale de a nu propune reinvestirea in functie a cinci judecatori pentru Consiliul Superior al Magistraturii".

Vi­cepresedintele Emil Boc a declarat ca in UE schim­ba­rea din functie la nivelul CSM „nu se face decat in cazuri de in­disciplina si lipsa de profesionalism". „Ca sa nu in­te­legem ca este vorba despre santaj politic, de imixtiune po­litica si ca Ministerul Justitiei da dovada de transparenta". Din pa­cate insa, Rodica Stanoiu a dovedit „influenta poli­tica la ni­velul Curtii Supreme a Justitiei". O dovada clara a pese­di­zarii o constituie faptul ca judecatori care nu sunt re­pre­zen­tativi in breasla lor au fost sustinuti de PSD. Astfel, Mircea Aron si Ion Tinca, de la CSM, au fost respinsi de Co­misiile juridice desi intruneau cele mai multe voturi ale Curtii Su­preme de Justitie.

„Si, pentru ca suntem in saptamana Pastelui, ar trebui ca Rodica Stanoiu sa faca un gest crestinesc si sa-si dea de­misia", a adaugat Boc.

 

Romania Libera, 25.04.03

 

…si: vin americanii, pleaca americanii

 

Alti 100 de americani vor sosi la MK

 

In ciuda faptului ca ne-a fost destul de greu sa ne obis­nuim cu ideea existentei unei baze militare americane pe te­ri­toriul judetului nostru am reusit sa transformam orice sus­piciune intr-un lucru destul de pozitiv pentru noi. Mo­men­tul pe care nu credeam ca-l vom intampina atat de rapid este despartirea de trupele americane, de oamenii ca­re odata cu venirea lor au facut mai multe lucruri decat ar fi facut alti edili de-ai nostri in ani buni. Momentan insa in baza Mihail Kogalniceanu pregatirile de plecare sunt in toi - avioanele tip cargo fiind umplute cu containere inca de acum cateva zile. La ora actuala in baza sunt aproximativ 600 de militari americani, dar in curand vor ramane mai pu­tin de 50 dupa declaratiile col. Steven Dreyer, comandantul contingentului american. Proiectele demarate de americani la sosirea lor in Constanta vor fi continuate, chiar daca acestia nu le vor mai folosi. Amintim faptul ca trupele ame­ricane au cheltuit pe reabilitarea drumurilor, pe cazare, pe masinile inchiriate si pe autocare aproximativ 19 milioane de dolari (din care 6.400.000$ pe cazare, 2.900.000$ pe au­tocare si masinile de serviciu, 1,5 milioane$ pe drumuri, 600.000$ pe sala de gimnastica care este in baza si 900.000$ pe imprejmuirile aeroportului). In timpul opera­tiu­ni­­lor militare in baza MK au fost 1.300 de aterizari, au tre­cut peste 6.200 de oameni pe aici si au fost transportate peste 11.200 tone de material. Prezent la aceasta ultima intal­nire oficiala cu mass-media locala si nationala a fost si Seful Statului Major al Fortelor Aeriene Romane, gen. Gheor­ghe Constantin, care s-a aratat extrem de multumit de colaborarea cu fortele americane si in special cu col. Ste­ven Dreyer: "La inceput, fiecare aveam o alta cultura, un alt mod de manifestare si a trebuit sa stam foarte mult de vorba pentru a reusi sa comunicam si sa strangem rela­tiile. Nu stiam ce pretentii are partea americana si ce pot ro­manii oferi. Toate aceste lucruri insa s-au rezolvat ex­trem de repede si totul s-a desfasurat printr-un dialog des­chis. A durat cam doua saptamani de cercetare reciproca, dupa care nu mai aveam nevoie de cuvinte, am reusit sa comunicam din priviri", a specificat gen. Gheorghe. Cele mai mari provocari pentru ambele parti au fost insa frigul si lipsa locurilor de cazare in primele saptamani. Stabilirea u­nei baze militare permanente la Mihail Kogalniceanu nu es­te pe lista de prioritati a americanilor. Col. Steven Dreyer a mentionat ca "Oficialii americani au fost aici si au ramas pla­­cut impresionati, dar este datoria Comandamentului Cen­­tral de a discuta cu Guvernul Roman pentru stabilirea acestui lucru". In baza MK insa vor sosi pe data de 2 iunie aproape 100 de piloti americani si 3-4 avioane americane. Acestia vin din baza americana din Germania si se vor an­trena alaturi de pilotii romani.

 

Luiza Musei

Romania libera, 24 mai 2003

 

 

ROMANIA DE PESTE PRUT

 

Alte 100 de motive sa nu uitam (?!!) Basarabia: revista Contrafort a ajuns la numarul 100.

 

Una din bucuriile noastre marunte, de neam aflat la ras­pan­tia tuturor rautatilor si sub nimicnicia tuturor vremurilor si stapanilor, o constituie repetatele dovezi ca nu chiar toti ro­­manii isi schimba nationalitatea odata cu stapanirea. Ase­me­nea dovezi ne-au dat romanii ardeleni sute de ani, pana la Unire, aceleasi dovezi ni le-au dat si ni le mai dau ro­manii basarabeni dupa repetatele ocupatii mus­ca­lesti, du­pa repetatele smulgeri de la trupul natiei, dupa repetate pus­tiiri in intinderile si lagarele Siberiei, fie sub tari, fie sub bolsevici. Aceleasi dovezi de indubitabila fratietate ni le-au dat dupa revenirea la patrie de dupa primul razboi mondial si dupa revenirea, de scurta durata, din timpul celui de-al doilea si aceleasi dovezi ni le dau permanent, din 1990 pa­na azi, sub ocupatia bolsevismului redivivus.

Ca jurnalisti, ca scriitori romani sau pur si simplu ca ro­mani aflati in exil din cauza bolsevismului impus Estului Eu­­ro­pei nu am ezitat nici acum aproape 20 de ani si nu ezitam nici acum sa ne declaram totala, definitiva solida­ri­tate cu acei romanii de peste Prut care-si doresc reintoar­cerea in Romania, in Limba, Biserica si Istoria romana si, totodata, in Europa careia ii apartin ca orice persoana nas­cuta la Bucuresti, Budapesta, Praga sau Varsovia, Roma, Paris, Berlin, München, Olching sau Atena.

Si ne bucura ca la ora aceasta exista la Chisinau o re­vista cum este revista Contrafort, ajunsa la numarul 100. O re­vista romaneasca - europeana deci - de buna calitate in­telectuala, iesita din provincialisme inguste si de sub abu­reala bolnavicioasa a influentelor alogene.

Felicitandu-i pe confratii de la Chisinau pentru perfor­man­ta de a nu fi cedat mediului politic ostil, otravit de afla­rea la Putere a unei partide retrograde, de provenienta stra­­ina, reproducem, in sprijinul afirmatiilor noastre, doua ma­teriale mai vechi, dar de acuta actualitate.

Ca sa parafrazez (convins fiind ca multora le-au intrat pe o ureche pentru a le iesi pe cealalta) cuvintele introductive ale emisiunilor Europei Libere privind (ne)respectarea Drep­­­turilor Omului, in Romania, de dinainte de decembrie ‘89: suntem de parere ca locul tuturor romanilor este in Ro­mania! Cu atat mai mult consideram ca locul tuturor ro­ma­nilor basarabeni este in Romania.

 

Radu Barbulescu

 

Andrei Cusco:

 

Basarabia vazuta de celalalt sau eterna dilema a identitatii

 

Astazi, cand problema identitatii colective a comunitatilor et­nice este o preocupare importanta atat a istoricilor, cat si a opiniei publice mondiale, pot fi identificate, totusi, unele re­­­giuni pentru care aceasta chestiune are, dincolo de im­por­tanta pur stiintifica, si o dimensiune existentala bine con­turata. Afirmatia e valabila, in special, in cazul regiu­nilor situate la intersectia multiplelor interese si influente cul­turale si geopolitice, in care chiar definirea identitatii lo­cu­itorilor este transformata intr-un element al jocului politic. Basarabia este, fara indoiala, un exemplu clasic al unei ast­fel de situatii. Constientizarea unei crize acute de iden­ti­tate a romanilor basarabeni este, cred, primul pas necesar pentru o analiza lucida si echidistanta a „fenomenului ba­sa­rabean" in contextul actual. Din fericire, acest pas a fost deja facut. Mai mult, daca in etapele initiale ale discutarii pro­blemelor identitare ale autohtonilor „criza de identitate" era prezentata ca inevitabila si era impregnata cu viziuni apo­caliptice, dandu-se retete destul de simpliste de rezol­vare a ei, acum exista o baza realista de evaluare a pro­blemei. In primul rand, s-a vazut ca realitatea este, pana la urma, mai nuantata decat cele mai negre pronosticuri. In al doilea rand, este evident ca adevarata natura a acestei „crize" este mult mai complicata decat se aprecia la in­ceput si nu poate fi pusa pe seama unui set de factori bine definiti. In consecinta, se impune revizuirea criteriilor de de­finire a crizei si, poate si mai pregnant, luarea in calcul a unei noi dimensiuni a problemei date, si anume a dimen­siunii istorice.

Nu vreau sa fiu inteles gresit: perspectiva istorica nu lip­seste completamente din numeroasele luari de atitudine si opinii exprimate in ultimul timp pe aceasta tema. Dimpo­tri­va, componenta istorica are un rol primordial in discursul legitimator al identitatii romanesti a basarabenilor. Proble­ma este, se pare, de alta natura: ambele „tabere" uzeaza de argumente esential similare in interminabila disputa ca­re se autoperpetueaza si risca sa degenereze intr-o contro­versa de tip scolastic. Un alt factor deosebit de nociv, in special pentru discursul pro-romanesc, este caderea in ana­cronism, adica extrapolarea, proiectarea realitatilor de astazi asupra trecutului. Pe langa faptul ca nu contribuie la ridicarea nivelului intelectual al discutiei, acest anacronism le este convenabil, in primul rand, celor care doresc sa fa­ca din identitatea basarabenilor un „bun negociabil" pentru a o manipula in propriul interes. O alta trasatura care de­termina specificul „controversei identitare" este concentra­rea unilaterala a atentiei asupra unor momente sau as­pecte ale istoriei Basarabiei in detrimentul altora, proces vizibil in ultimii zece ani. Astfel, de exemplu, se subliniaza fie importanta perioadei sovietice, fie a celor 22 de ani in­ter­belici, fie, dimpotriva, se incearca folosirea surselor me­dievale pentru a demonstra asertiuni care nu pot fi nici do­vedite, nici refutate pe baza acestora (de ex., etnonimul ba­sa­rabenilor etc.). Dupa parerea mea, perioada care a de­ter­minat si continua sa determine in mod fundamental e­volutia romanilor basarabeni este epoca stapanirii tariste. Si aceasta din mai multe considerente pe care voi incerca sa le detaliez mai jos.

Ar trebui sa pornim, cred, de la intrebarea cruciala: cand a aparut posibilitatea unei directii de evolutie deosebite a ro­manilor basarabeni fata de cei din Principate? Pentru ca o astfel de situatie sa se creeze, sunt necesare cateva premise, printre care: lipsa comunicarii directe a basara­be­nilor cu Principatele; existenta unui regim care sa franeze constient aceste contacte; desfasurarea unor transformari radicale cel putin intr-unul din cele doua spatii (Principatele sau Basarabia), cu conditia non-participarii unuia dintre ele la acestea; lipsa elementelor de identificare constienta a co­mu­nitatii etnice dintr-un spatiu cu aceeasi comunitate et­nica din celalalt spatiu etc. Oricat am cauta sa gasim imbinarea elementelor pe care le-am amintit atat inainte, cat si la inceputul si catre mijlocul secolului XIX, este e­vident ca anume in aceasta perioada sunt prezente con­ditiile necesare pentru crearea unei „desincronizari" iden­titare intre Basarabia si Principate.

De ce insist asupra faptului ca anume in perioada do­minatiei tariste in regiune ar trebui cautate radacinile „crizei identitare" de astazi? In primul rand, din cauza naturii so­cietatii basarabene din aceasta perioada. Basarabia seco­lului XIX era, prin excelenta, o societate traditionala, deci in mod covarsitor rurala si patriarhala. Caracterul rural al so­cie­tatii basarabene a timpului este ceva ce nu cred ca tre­buie demonstrat cu lux de amanunte. Mult mai importante decat constatarea acestui fapt in sine sunt implicatiile ce pot fi deduse din ruralitatea basarabenilor. Implicatia de ba­za a existentei unei societati agrare traditionale este loca­lismul ei, adica lipsa unui punct de referinta in autoiden­ti­ficarea locuitorilor care ar depasi cadrul local sau, eventual, regional. De aici, autoperceptia autohtonilor ca „moldoveni" care s-a cristalizat anume in perioada data. Am folosit con­stient in investigatia mea sursele rusesti ale epocii pentru a arata cum era vazuta Basarabia de cercurile rusesti si a co­rela viziunea acestora cu viziunea contemporana asupra problemei, ceea ce permite o apreciere multilaterala a na­tu­rii societatii basarabene din epoca tarista. Aprecierile ru­silor cu privire la Basarabia sunt interesante mai ales din cauza ca reprezinta ceva tipic pentru ideile europene din se­colul XIX privind societatile traditionale si, totodata, sunt marcate de o puternica amprenta a intereselor Rusiei in re­giune. Oricum, caracterul rural al societatii basarabene era prea evident pentru a nu fi subliniat de autorii rusi, desi a­cestia urmareau, uneori, si propriile scopuri si interese po­litice. Concluzia principala care se degaja din analiza per­ceptiei rusesti este deosebit de interesanta: ruralitatea Ba­sarabiei presupune existenta unei identitati traditionale, lo­ca­le, destul de bine definite. Aceasta forma de identitate co­lectiva include trasaturi sociale, religioase, etnice, cul­tu­rale care determina specificul unei anumite comunitati et­nice pe plan local. Pe de alta parte, insa, identitatea tra­di­tionala se bazeaza tocmai pe inexistenta constiintei na­tio­nale, fiind esential refractara fenomenului national. Astfel, caracterul rural al societatii basarabene a conditionat un ni­vel educational si cultural inferior in sanul populatiei majo­ri­tare. Din cauza inexistentei unui „impuls intelectual" care ar fi sistematizat componentele identitatii traditionale pentru a forja constiinta nationala a basarabenilor, traditionalismul si localismul societatii basarabene au ramas intacte pe par­cur­sul secolului XIX.

De rand cu ruralitatea Basarabiei, un alt factor care a con­tribuit la blocarea in rudimentar a constiintei nationale printre autohtoni a fost neparticiparea Basarabiei la trans­formarile ce aveau loc in Principate in aceasta perioada. Basarabia a ramas oarecum „in afara" procesului de crista­lizare a natiunii romane sub aspect politic si, indeosebi, in­te­lectual, o „absenta" ale carei sechele nu au disparut nici pana azi. Includerea Basarabiei in componenta Imperiului Rus a insemnat izolarea ei de influentele intelectuale occi­dentale care au format, in mare parte, imaginea natiunii ro­mane moderne. In afara de „comunicarea" cu Occidentul prin intermediul filierei ruse (sau, mai bine zis, a lipsei ori­carei comunicari intr-o periferie indepartata si inapoiata a Imperiului, care era Basarabia), politica guvernului tarist a contribuit si ea la nedezvoltarea laturii „nationale" a iden­ti­tatii autohtonilor. Specificul procesului de rusificare este un factor de prim rang. Pana prin anii 1870-’80 rusificarea a­vea forma unei „standardizari" administrative si culturale a Im­periului, insa cu o mica doza de influente nationaliste sau sovine velicoruse. In plus, identitatea religioasa cu na­tiu­nea dominanta ii facea pe basarabeni sa fie „pasivi" in fata presiunii rusesti. Rusia era ea insasi bazata, in mare parte, pe exploatarea identitatilor traditionale ale popoa­re­lor neruse si isi sublinia in continuu rolul „pan-ortodox" in dauna celui „national". Lucrurile se schimba incepand din anii 1880, insa societatea basarabeana a reactionat la na­tionalismul rus tot prin prisma traditionala, despre care vom vorbi ceva mai jos.

In Basarabia nu a avut loc nici macar „convertirea la mo­dernitate" a nobililor, care a avut un rol atat de important in cazul Principatelor. Modernizatorii societatii romanesti fiind, in marea lor majoritate, nobili, se parea ca si Basarabia ar fi putut fructifica potentialul boierimii autohtone ca „gene­rator" al constiintei nationale. Insa nu s-a intamplat asa, din mai multe considerente. In primul rand, nobilimea basara­beana nu era omogena sub aspect etnic si nu era intere­sata, in cea mai mare parte, sa schimbe statu-quo-ul domi­natiei rusesti, fie si sub aspect cultural (exceptiile tind doar sa confirme regula). In plus, lipsa comunicarii dintre boie­ri­me si restul societatii i-a impiedicat pe nobili sa aiba un cu­vant de spus in ce priveste soarta regiunii, mai ales in conditiile societatii patriarhale, boierii cautand sa se delimi­teze cat mai transant de paturile „inferioare" ale populatiei, in primul rand de taranime. Alte motive ale „inertiei" nobili­lor ar fi, pe de o parte, dinamica componentei lor, in con­ditiile innobilarilor masive facute de autoritatile rusesti pen­tru a „dilua" si mai mult caracterul romanesc al tagmei bo­ierilor si, pe de alta parte, avantajele integrarii in sistemul rangurilor nobiliare ruse, fie si cu pretul rusificarii. Perspec­ti­vele carierei ii interesau pe boieri mult mai mult decat o ipo­tetica sacrificare pentru niste idei pe care, in majoritatea lor, nu le intelegeau si nu le acceptau.

Identitatea traditionala, dupa cum am mentionat, desi es­te refractara constiintei, si, deci, identitatii nationale, conti­ne majoritatea componentelor acesteia. Identitatea etnica este piesa de baza a acestei constructii identitare si isi are locul si printre componentele traditiei. Apare, atunci, intre­ba­rea: de ce nu au reactionat basarabenii cu mai multa ve­he­menta la presiunile rusificarii, devenite deosebit de pu­ternice dupa 1880? Aceasta intrebare pare fara raspuns mai ales daca luam in considerare perceptia rusilor insisi fa­ta de autohtoni. Autorii rusi, aproape in unanimitate, ac­cepta fara rezerve caracterul etnic romanesc (fara a mai vorbi de cel romanic) al basarabenilor. Fapt ce nu-i impie­di­­ca, desigur, sa sustina diferite constructii teoretice despre primordialitatea locuirii slavilor in Basarabia sau despre ro­lul mesianic al Rusiei in regiune, insa aceste idiosincrasii nu sunt promovate pentru a nega romanitatea basarabe­ni­lor, care e privita ca ceva natural, desi, poate, „neplacut" au­toritatilor si intelectualilor rusi.

Cum, asadar, se explica lipsa de reactie a basarabenilor la rusificare si lipsa oricarui stimul pentru aparitia constiintei nationale pana aproape de Primul Razboi Mondial? O ex­pli­catie si un raspuns, totusi, exista, putand fi dedus din ce­ea ce am incercat sa arat mai sus. Aici este binevenita in­troducerea notiunii de „identitate reactiva", care exprima poa­te cel mai bine relatia basarabenilor cu celalalt si evo­lu­tia identitatii lor colective pe parcursul secolului XIX. „Iden­­titatea reactiva" reflecta impactul pe care politica auto­ri­ta­tilor ruse l-a avut asupra autohtonilor in timpul do­mi­natiei tariste. Basarabenii si-au consolidat identitatea colectiva ca urmare a unor masuri ale administratiei ruse ca­re au pro­vo­cat o reactie de raspuns cel putin in primii ani dupa ane­xa­re (de exemplu, lichidarea autonomiei Basara­biei etc.). In­sa - si aici este miezul problemei - aceasta i­den­­titate reac­tiva nu a depasit faza traditionala si a ramas construita pe aceeasi baza pre-moderna aproape pe par­cur­sul intregii pe­rioade tariste. Pe de alta parte, „reactia identitara" a avut si o consecinta neprevazuta pentru auto­ritatile ruse: a im­pie­dicat raspandirea efectiva a proiectului identitar rus in ma­sa taraneasca a populatiei autohtone. Ast­fel, starea iden­titara a basarabenilor catre inceputul se­colului XX poa­te fi inteleasa ca un mare paradox: rura­li­ta­tea, izolarea, ca­racterul periferic si modul de functionare a „i­dentitatii reac­tive" au facut imposibila implementarea in Ba­sarabia atat a proiectului identitar rusesc, cat si a celui ro­­manesc, pe par­cursul secolului XIX. Ambele „campuri iden­titare" se con­frun­tau cu dificultati insurmontabile: Rusia era impiedicata in eforturile de rusificare masiva de carac­terul etnic roma­nesc al Basarabiei si de conservatorismul ta­ranimii basara­bene, iar Romania - de lipsa constiintei na­tio­nale romanesti printre romanii din Basarabia. Acest pa­radox a ramas o con­stanta a autoidentificarii basara­be­nilor de atunci si pa­na astazi, desi in diferite forme.

Aceste concluzii nu pretind nici pe departe la o validitate absoluta, si cred ca ar trebui sa fac unele precizari de ri­goare. Situatia a ramas, in mare, neschimbata pana la Pri­mul Razboi Mondial, care a fost prima mare perturbatie ce a atins taranimea basarabeana aproape in intregul ei. Ca­racterul traditional si inchistat al societatii basarabene a inceput sa se schimbe treptat dupa 1914. Totusi, caracterul eminamente rural al identitatii basarabene si neintegrarea oraselor si a intelectualitatii urbane in procesul de conso­li­dare a identitatii, un factor derivat din structura societatii secolului XIX, nu a suferit schimbari substantiale nici pe par­cursul secolului XX. Dupa Unirea din 1918 mutatia prin­cipala care a survenit si a lasat urme durabile a fost cre­a­rea constiintei nationale romanesti si a unei intelectualitati ro­manesti in Basarabia. Totusi, data fiind durata scurta a ad­­ministratiei romanesti si numeroasele obstacole cu care s-a confruntat ea, raspandirea acestei constiinte nationale nu a fost atat de larga pe cat s-a dorit sau s-a putut. (Prin­tre altele, nu s-a reusit integrarea oraselor in spatiul ro­ma­nesc, iar cat priveste satele, succese palpabile s-au atins mai cu seama in educatie). Nu e scopul meu sa anali­zez perioada interbelica, despre care s-a scris deja destul de mult, insa consecintele celor 22 de ani sunt fundamen­tale, fiindca atunci, pentru prima data, a aparut o auto-con­stiinta mai larga a apartenentei la spatiul romanesc a basa­ra­be­nilor insisi. Fara amprenta anilor interbelici, nu este ex­clus ca proiectele „natiunii socialiste moldovenesti" sa fi re­usit pe deplin, dupa cum avem trista ocazie sa observam astazi in Transnistria. Fara a sublinia ca politica sovietica de „mo­der­nizare" si-a avut si ea propriile ambiguitati, as vrea doar sa spun ca „paradoxul" existent pana in1918 s-a adancit si mai mult ca urmare a politicii sovietice, acum sub o alta in­fa­tisare. Proiectul national romanesc a fost imple­mentat in­complet in Basarabia, ceea ce a dus la o situatie de nesi­gu­ranta si frustrare, care a declansat criza de iden­titate cu o noua forta dupa prabusirea URSS.

Nu as vrea sa ofer „solutii" pentru aceasta criza, mai ales ca in ultimul timp chiar in Contrafort au aparut cateva arti­co­le extrem de lucide, carora ar trebui sa li se dea mai mul­ta atentie decat li s-a acordat pana acum. Am cautat doar, in aceste pagini, sa schitez un sumar al izvoarelor si cau­zelor profunde ale crizei in care ne zbatem inca. Tot­odata, am vrut sa arat ca se poate depasi perspectiva in „alb-ne­gru" asupra evolutiei basarabenilor, ca si conceptia despre „unicitatea" sau „tragedia" destinului nostru istoric. In cele din urma, ar trebui sa intelegem ca Basarabia nu e decat un caz de „tinut de granita" (Borderland, in engleza), cu o mo­dernizare incompleta si cu o miza geostrategica ca­re ne va determina mereu soarta. Da, e un caz aparte, insa nu unic si irepetabil. Ar trebui sa fim intotdeauna cu ochii spre lumea in care traim si sa nu ne „localizam" in pro­priul „spa­tiu". Poate si experienta altora ne va invata, in sfarsit, ce­va. Oricum, secolul XXI semnifica intrarea in era globala, si depinde, in mare parte, si de noi, cum vom re­zolva dile­ma identitatii si unde ne vom incadra in noua structura a lumii.

 

Nicolae Spataru:

 

Telenovela guvernarii comuniste

 

In pofida faptului ca actuala guvernare a R.M. si-a facut pu­blice sentimentele sale de dragoste pentru don Alberto... pardon, pentru don Europa, inima ei tot la tov. Moscova este. Iar comisia nou-creata pentru integrarea Moldovei in struc­turile  europene  ramane ne-Putin-cioasa in fata senti­men­telor de veacuri pentru fratele mai mare. Si acest lucru s-a observat clar in perioada pregatirilor si desfasurarii sum­mit-ului sefilor de state-membre ale CSI din 6-7 oc­tombrie curent. Cat exces de zel s-a pus in aceasta „afa­cere"! Nu s-a tinut cont de nimeni si de nimic: strazi in­chi­se, trafic paralizat, cetateni huiduiti de fortele de mentinere a ordinii publice, copii alungati din parcuri... Euforia dirigu­itorilor a fost atat de mare incat au uitat sa mai traduca din rusa in limba de stat (nu va spun cum se numeste!) puzde­ria de pancarde care impanzisera toate strazile principale ale Chisinaului. Urbea parea teleportata intr-un alt timp si spatiu, cu 20-30 de ani in urma. Era umilita si coborata la statutul de simpla capitala a unei gubernii din salbaticia Siberiei.

Opozitia parlamentara si cea extraparla­mentara au fost si ele cuprinse de orbul gainii. Nici in ajunul si nici in timpul desfasurarii summit-ului vajnicele noastre partide pro-ro­ma­nesti si pro-europene n-au reusit sa organizeze barem o actiune de amploare anti-CSI. Ele au ratat sansa de a ara­ta opiniei publice mondiale ca in Basarabia sunt si forte po­litice care gandesc altfel, care pledeaza pentru democratie si integrare europeana. N-a intreprins nimic nici chiar parti­dul care cu ceva timp in urma incerca sa aduca pe ordinea de zi a parlamentului un proiect de lege cu privire la iesirea R.M. din Comunitatea Statelor Independente. Fata cu pasi­vi­tatea care cuprinsese capitala Moldovei pe durata sum­mit-ului CSI, usor te prindeai la gandul ca ceea ce se in­tampla la Chisinau reprezinta visul de veacuri al basa­rabenilor.

Pe cat de mare s-a dovedit „tam-tam"-ul mediatic de pa­na la summit, pe atat de trecute sub tacere au fost si sunt declaratiile finale ale clubului presedintilor tarilor CSI. De fapt, momentul forte al intrunirii a fost jubileul de 50 ani al lui Vladimir Putin. Celelalte, precum crearea unei zone de comert liber, integrarea „cu hurta" a tarilor membre ale CSI in UE sunt, in opinia comentatorilor politici si economici, ilu­zii desarte. CSI ramane un mecanism mort si oricat de mult si-ar dori Rusia sa-l faca functional, ea nu va reusi, pentru ca CSI se afla in coma. Si atunci e firesc sa te intrebi: in numele a ce s-a facut atata risipa de bani? Nu avem alte lucruri mai importante si mai necesare de facut? Nu mai avem restante la pensii, la salarii?...

De undeva se face auzita vocea oponentului meu: „Mar­furile moldovenesti nefiind competitive pe piata UE, doar Rusia si tarile membre CSI le pot digera". Si-atunci, bine­inteles, ca-l intreb: Dar care este motivul pentru care ele nu sunt competitive? Poate pentru ca suntem in CSI, poate pen­tru ca se investeste foarte putin in tehnologii avansate, pentru ca cei mai intreprinzatori basarabeni, profesori, doc­tori in stiinte, actori, ca sa-si faca un rost in viata, sunt siliti sa lucreze la negru in tarile UE, in timp ce parlamentul si gu­­­vernul de la Chisinau sunt fool de agramati si incom­petenti?…

Tarile Baltice, care nu sunt membre CSI, oare in ce con­ditii fac tranzactii economice cu rusii? Mult zgomot pentru nimic, ar spune filozoful autohton.

Problema conflictului transnistrean, dupa summit, a ra­mas si mai invaluita in incertitudine. Presedintele Rusiei a tinut sa-i atraga din start atentia „celui moldovean" ca „cel transnistrean" nu este nici un picut terorist. Ba din contra, e chiar baiat bun. Sa-l iertam (asa cum s-a mai procedat si alta data) pentru ca submineaza suveranitatea si integrita­tea R.M., pentru ca are detasamente paramilitare, pentru ca produce si comercializeaza armament, pentru... toate vi­i­toarele sale „greseli". Pentru ca a gresi si a ierta e ome­neste... chiar crestineste. Cu Smirnov trebuie sa se poata ne­gocia. Cu cecenii nu. Pentru ca ei vor sa faramiteze mi­-cu­ta palma de pamant care se numeste Rusia. Cu Ba­sa­ra­bia e alta poveste. Ea este o tara mare-mare.

Pe de alta parte, seful diplomatiei ruse declara cu putin timp in urma ca Rusia, probabil, nu-si va putea onora obli­ga­tiunile luate la Istanbul pentru ca autoritatile de la Tira­spol nu permit casarea si retragerea armamentului rusesc. Si nu avem nici un motiv sa nu-i dam crezare. Totusi, sa fie Rusia atat de vulnerabila in fata unor impostori? De ce este atat de loiala cu un regim mafiot si anticonstitutional si, in acelasi timp, atat de intransigenta fata de Cecenia, fata de Georgia? Sau poate Transnistria e asul din maneca al poli­ticii externe a Rusiei? Iar Smirnov va reactiva permanent, la semnul Moscovei, cateva zeci de „babe" (adica femei), care se vor arunca in fata garniturilor incarcate cu arma­ment, ca acum un deceniu, in perioada grevelor transnis­tre­ne impotriva limbii romane. In aceasta ordine de idei, te-ntrebi: cum poate Rusia fi stat-garant in rezolvarea conflic­tului cand ea insasi este „afectata" de atrocitatiile auto­ritatilor de la Tiraspol care, oficial, pur si simplu, nu vor sa mai tina cont nici de ea?

Dar sa revenim la don Alberto. Daca R.M. n-ar trebui sa-si peticeasca enormele gauri ale bugetului cu bani de la FM si BM, ea niciodata nu s-ar conforma cerintelor BM, CEDO, CE s.a. Visul de inceput al comunistilor moldoveni era sa creeze o Cuba in mijlocul Europei. Dar s-au convins si ei foarte repede ca, daca nu ai resurse financiare, pana si o Cuba este greu de „injghebat". Guvernantii se gandesc la democratizarea societatii moldave, la cresterea buna­sta­rii ei materiale si spirituale doar in ajunul unor noi transe. In rest, rezistenta comunistilor fata de valorile politice si cul­turale ale Occidentului ramane patologica, desi vremurile s-au schimbat.

P.S. Astazi, dupa cinci sute de ani si mai bine, pa­trun­zand in subteranele strategiei guvernantilor actuali, iti dai seama ce conducator inabil a fost Stefan cel Mare. Atunci cand Moldova era atacata de ieniceri, Maria sa, in loc sa dea o fugulita la Istanbul si sa ia Turcia drept stat-garant, el, culmea! ducea tratative cu tarile europene pentru a crea un front comun antiotoman. O, sfanta naivitate!

P.P.S. Sa nu credeti ca fac vreo aluzie la conflictul militar din stanga Nistrului, la recidivistii si cazacii veniti din Rusia, la armata a XIV-a, si ea tot ruseasca, la o tara-garant, si ea tot ruseasca samd. Sa nu credeti o bazaconie ca asta!


Contrafort (sept.-oct. 2002)

 

La inchiderea editiei: SLUGILE LUI Voro­nin VOR SA INTI­MI­­DEZE PRESA LIBERA


15 mai 2003: Ziaristii publicatiei Flux sunt cercetati de procuratura pentru dezvaluiri despre un libanez cu legaturi teroriste.

Seful adjunct al Sectiei urmarire penala a Procuraturii mu­­nicipiului Chisinau, Andrei Pantea, a efectuat marti o per­chezitie la redactia publicatiei periodice Flux cu scopul de a obtine contractele de munca ale unor autori care au semnat o serie de articole privind implicarea fostului consul onorific al Libanului la Chisinau, Hamoud Mahmmoud, in li­vrarea de armament catre gruparile teroriste islamice, care a solicitat deschiderea unui dosar penal pentru calomnie pu­blicatiei respective.

Perchezitia a durat mai multe ore, redactorul-sef al Flux, Igor Burciu si redactorul-sef adjunct, Vitalie Calugareanu, fi­ind avertizati ca, in cazul refuzului de a permite efec­tuarea perchezitiei, ar putea fi „fortati sa colaboreze”. An­gajatilor redactiei li s-a interzis sa fo­lo­seasca telefoanele (in­clusiv cele mobile) pentru a apela la avocati si pentru a a­nunta presa despre ceea ce se intampla in redactie. Pantea a declarat ca este mandatat sa le puna catuse la maini ziaristilor care nu-i vor asculta indicatiile. In urma per­chezitiei, din arhiva electronica a publicatiei au fost ridicate copii ale unor materiale referitoare la acest caz publicate in presa straina, precum si copiile unor declaratii ale SRI, De­par­tamentului american al Apararii, SIS, toate referindu-se la activitatea ilegala a lui  Hamoud Mahmmoud.

O actiune similara se va desfasura si la serviciul de con­tabilitate al publicatiei Flux, anchetatorii urmand sa ridice con­tractele de munca ale angajatilor care au semnat mate­ria­lele vizand persoana lui Hamoud Mahmmoud. Totodata, membrii conducerii redactiei au fost citati sa se prezinte a doua zi la procuratura pentru a depune marturie.

Conducerea redactiei Flux a declarat: „Este vorba des­pre o actiune de intimidare a presei pusa la cale de prese­din­tele Voronin. Insusi seful statului a semnat in octombrie 2001 decretul de retragere a cetateniei lui Hamoud Mahm­moud si a dispus expulzarea acestuia de pe teritoriul „Re­publicii Moldova” (ghilimelele noastre: Obs.) Prin urmare, pri­mul caruia procuratura ar trebui sa-i intenteze un dosar penal ar fi insusi Vladimir Voronin.

Atunci cand fostul director al Serviciului de Informatii si Se­curitate a sustinut un raport in fata Biroului permanent al Parlamentului (26 octombrie 2001), acesta a insistat asu­pra faptului ca legaturile lui Hamoud Mahmmoud cu gru­parile fundamentaliste islamice au fost stabilite de serviciile speciale occidentale si cele romanesti, ca cetateanul in cau­za a fost declarat persona non-grata pe teritoriul Roma­niei si ca reprezinta un pericol pentru securitatea nationala a „Republicii Moldova” (idem, Obs.). Cum insa, intre timp, Ha­moud Mahmmoud s-a casatorit cu una dintre fiicele lui Du­mitru Diacov, presedintele PD, iar Diacov se afla in re­latii foarte stranse cu presedintele Voronin, fostul consul onorific al Libanului la Chisinau a reaparut in „Republica Mol­dova” (idem, Obs.), iar fiica lui Diacov s-a ales cu o functie de diplomat in Germania.

Aceasta maniera tipic kaghebista de a strangula presa recomanda regimul Voronin ca pe unul de factura totalitara, care sfideaza normele democratice si dreptul la libera exer­citare a profesiei de ziarist. Cazul descinderii reprezentan­tilor procuraturii la Flux confirma o data in plus ca organele de ancheta au devenit unelte docile in mainile dictatorului Vo­ronin care le utilizeaza pentru a-i anihila pe cei care ii sunt indezirabili, indiferent cine sunt acestia: oameni poli­tici, concurenti electorali, oameni de afaceri sau ziaristi.

 

Igor Burciu

 

 

 

Pamfil seicaru: Relatiile romano-ruse. (3)

 

Con­tinuam in acest numar publicarea excelentului studiu al celui care a fost Pam­fil Seicaru, jurnalist roman de exceptie, fondatorul ziarului bucurestean Curentul (1928), decedat in 1981 la Dachau, in exilul in care a fost fortat de comunistii adusi de bolsevici la carma Romaniei. O facem cu intentia declarata de a lumina astfel, in anul XIII de la „revolutie”, atat mintile condu­ca­to­rilor actu­ali, mai mult sau mai putin post-comunisti, ai Roma­niei, cat si pe ale celora care, ind­iferent de locul“rezidentei“lor, n-au avut inca (?!) timp sa se informeze corect asu­pra pre­zen­tului si Istoriei Romaniei si vor sa acredi­teze ide­ea pre­zentei la Bucuresti a unor politicieni capabili, specializati si autorizati, responsabili si dedicati cumva binelui natiunii romane. Din pacate, o infinitate de date adunate pe par­cursul anilor in bi­blioteci si computere, ca si stirile zilnice din tara, ne conving, pe zi ce trece, de con­trariul. Daca n-ar fi fost asa, ne-am fi tinut si noi, cu pla­cere, de literatura si arta. Domenii in care dezastrul si ac­tiu­nea concertata a­supra fiintei romanesti a sub­ve­rsiunii subculturale comu­niste sunt mai vizibile decat oricand.

Consideram ca publicarea unor materiale cum este cel de mai jos are o importanta enorma in contextul intentiilor Bucurestiului de a incheia noi tratate (paguboase pentru Romania si romani), cu rapacii vecini de la Est. Chiar daca ele nu vor avea nici un efect asupra fostilor studenti de la Moscova, rolul lor de a­ver­tisment serios nu poate fi neglijat.

Vrem sa subliniem din nou ca randurile noastre nu se in­dreapta impotriva integritatii teritoriale a Rusiei si U­crainei, de la care, ca romani, doritori de relatii de buna-vecinatate si interesati in pastrarea unor relatii civilizate cu toti vecinii bine-intentionati, nu avem nici o pretentie teritoriala: noi nu dorim inapoi de­cat ceea ce ESTE AL NOSTRU. Le dorim sincer ru­silor insisi si ucrainenilor, guverne intelepte, cu o larga intele­gere a democratiei, care sa le creeze la ei acasa, in frumoasele si vastele lor teritorii, bogatia si libertatea pe care le merita cu pri­sosinta. De asemenea dorim sa-i asiguram inca o data, pe toti urmasii acelor rusi refugiati din motive umanitare si politi­ce in teritoriile romanesti din timpul lui Petru „cel Mare”, Eca­terina a II-a si al revolutiei bol­sevice, ca in mijlocul roma­nilor vor fi in con­tinuare respectati ca parteneri egali in drepturi si obligatii, putand sa-si practice ca pana acum, nestingheriti, obiceiurile si credinta religioasa si sa-si vorbeasca si sa-si invete in continuare fru­moasa limba stra­moseasca. Drepturi inalienabile ale popoarelor si et­niilor, care in statele CSI, mostenitoare (inclusiv) ale starii de nedreptate creata de bolsevici, le sunt refuzate roma­nilor auto­htoni, majoritari, ca sa nu vorbim de situa­tia in care acestia au nesansa de a fi „minoritarizati”.

Obs.

 

P. S.: Cuvintele cuprinse in paranteze drepte sunt comple­ta­rile aduse de noi textului dactilografiat, lacunar.

 

 

RUSIA MEREU ACEEASI CA STRUCTURa SI CA TENDINTE

 

Continuare din numerele anterioare

 

Exista un simbol al continuitatii spiritului mos­co­vit: insulele Solovetskaie sau Solovki, nume comun al mai multor insule. Aceste insule – sapte – au in­trat in istorie la sfarsitul secolului al XVI-lea, cand s-a format manastirea Sfantului Sosim si a Sfantului Savati.

 

Sub tarul Ivan cel Groaznic, manastirea Solo­vet­ski devine un punct strategic in expansiunea Rusiei catre Nord. Kremlinul (inseamna „castel fortificat“) insulei Solovetski a fost inconjurat in cursul anilor 1584-1596 de un zid formidabil, cu neputinta de tre­cut. Insula Solovetski devine astfel punctul principal de sprijin al fortificatiilor rusesti de Nord. Dar n-a intarziat mult ca manastirea sa devina locul unde ta­rii deportau pe inamicii Rusiei. Locul de rugaciune devine astfel si loc de pocainta, pentru „necredin­ciosi“, nu fata de Dumnezeu ci fata de „Sfanta Ru­sie“. In subteranele intunecate si umede ale Kremli­nului insulei Solovetski, prizonierii trebuiau sa ispa­seasca „crimele“ savarsite impotriva „Sfintei Rusii“. Fara intrerupere Moscova a fost centrul politic al Rusiei, mai exact al velikorusilor, adica al „rusilor mari“. Or ucrainenii nu uitau ca centrul slavilor de est a fost Kievul, cand Moscova nu exista. Intre ve­li­korusi si ucraineni lupta continua pana astazi de­oa­rece ucrainenii refuza sa accepte dominatia Mos­covei. Era deci logic ca unul dintre primii prizonieri in acest vechi camp de concentrare sa fie ultimul co­­­mandant al cazacilor din Zaporoje, Petrie Kalny­sheski. Rusia nu putea tolera resturile indepen­den­tei ucrainene, deci le-a suprimat si a transformat Ucraina intr-o provincie ruseasca. Ecaterina a 2-a a ordonat sa fie dezarmati cazacii ucraineni si sa se distruga taberele lor. Dupa ce a pus mana prin vi­cle­nie pe seful lor, a incercuit imediat cu 65.000 de soldati si 50 de tunuri tabara principala a cazacilor. Kalnyshevski a fost expediat la Solovetski. A ramas in subteranele Kremlinului de la 1775 pana la 1801. A fost eliberat la varsta de 110 ani si a murit in in­sula, la 1803. Tot aici au fost deportati si alti sefi ucraineni.

Sub Lenin s-au inaugurat in 1922 deportari de u­craineni, cari au continuat pana in 1941, cand raz­bo­iul cu Hitler l-a obligat pe Stalin sa faca o paran­teza in deportari. Proaspetii detinuti ucraineni au citit pe zidul manastirii, deasupra mormantului, in­scriptii in ruseste: „Aici se odihnesc resturile servi­to­rului lui Dumnezeu, Petrie Kalnyshevski, seful ar­matei Zaporoje, odinioara periculoasa, deportat in aceasta manastire din ordinul Majestatii Sale Eca­te­rina a 2-a pentru a ispasi. A ispasit si a murit la 26 Iulie 1803“.

Numarul deportatilor detinuti in subsolurile Krem­linului Solovetski pana la lovitura de stat bolsevica a variat intre 10 si 30 de persoane. Manastirea, pa­na in 1919, cand au fugit la Londra, a ramas sub di­rectia si administratia calugarilor rusi. Ceea ce tre­buie sa subliniem este ca si sub alti tari, ca si sub bolsevici, in tratamentul condamnatilor politici exis­ta o nuanta: pentru elementele cari intetineau flaca­ra nationalismului la nationalitatile din cuprinsul Ru­siei tratamentul era de o severitate cu vadite tendin­te de exterminare, spre deosebire de tratamentul a­plicat detinutilor politici velikorusi.

Doua exemple cari pun in evidenta dubla masura aplicata fata de detinutii politici. Din ordinul tarului Nicolae I, pentru ca a scris „versuri razvratitoare“ in limba ucraineana, poetul Taras Sevcenco a fost in­chis intr-o fortareata si apoi deportat in Asia Cen­trala. Pe sentinta, Nicolae a scris cu mana lui: „Cu interzicere de a scrie si a desena“. In ce consta con­­tinutul razvratitor al poeziilor petului ucrainean? Taras Sevcenco povestea in poeziile lui nenoro­ciri­le Ucrainei, deci ataca fatis imperialismul moscovit si, ceva mai provocator, el exprima convingerea ca Ucraina trebuie sa fie libera. Sub Alexandru al II-lea s-a obtinut eliberarea poetului ucrainean, dar a mu­rit imediat dupa ce a fost eliberat. Asupra poetu­lui Taras Sevcenco a scris un frumos studiu C. Do­bro­geanu Gherea. Moscovitii sunt contra tuturor na­tio­na­­lismelor, neacceptand decat un singur natio­na­lism: al rusilor. Ne mai poate surprinde prapadul pe care il face politica fata de nationalitati a regimului bolsevic, de la Lenin pana azi? Este o politica de ex­­terminare, prin deportari in Siberia a tuturor na­tionalitatilor existente in Rusia.

 

Sa aratam si un alt exemplu menit sa puna in lu­mina politica tarilor urmata fidel de regimul bolsevic.

Precum se stie, Vladimir Ilici Lenin a fost si el condamnat la deportare in Siberia pentru activitate revolutionara. Care a fost tratamentul acestui ani­mator si organizator al razvratirii contra tarismului? In documentele aflate in muzeul Lenin, la Mos­co­va, se gasesc si scrisorile pe care el le scria din Siberia sotiei lui, Krupskaia. Intr-una din acele scri­sori, Lenin spunea ca: „Imi ceri sa-ti spun cum imi trece timpul? Eu lucrez foarte mult. Uneori ma duc la vanatoare si seara jucam sah“. Deci deportatul, re­volutionarul Lenin putea sa scrie, primea cartile de care avea nevoie pentru lucrarile lui, seara juca sah, avea si pusca de vanatoare.

Sub regimul tarist sotiile puteau sa-si vada si chiar sa ramana langa sotii lor deportati in Siberia pentru actiuni revolutio­nare. Era firesc ca si sotia lui Lenin sa-si vada tovarasul. S-a dus si a ramas cat­va timp alaturi de el. In memoriile ei, Krupskaia a descris viata de deportat a lui Lenin: „Viata la Shuschevski este foarte ieftina. Pentru banii pe cari ii primea Lenin de la Stat – opt ruble pe luna – el putea sa aiba o camera proprie, trei mese pe zi si sa i se spele rufele. Taranul la care Lenin traia in de­portare taia un berbec batut (batal) in fiecare saptamana si Lenin avea carne in fiecare zi. Lapte, oua, paine, legume nu erau socotite, taranul le da­dea gratuit. Lenin avea si o servitoare. In camera lui se afla o mare biblioteca si foarte multe scrisori so­seau zilnic, deoarece Lenin conducea publicarea zia­relor la Petersburg si in strainatate“.

Daca aceste scrisori, ca si memoriile femeii lui Lenin, n-ar exista in muzeul Lenin [de] la Moscova, am fi inclinati sa credem ca sunt o nascocire a pro­pagandei anti-sovietice. Strasnicia regimului ta­rist fata de deportatii politici pare extrem de blan­da fata de bestialitatea regimului instaurat de acelasi Lenin. Bineinteles ca azi taranii din Siberia, multumita sis­te­mului comunist, nu mai au belsugul de odionioara si nici unul nu-si mai poate permite luxul unor ges­turi generoase: „laptele, ouale, pai­nea si legumele, taranul le dadea gratuit“ depor­ta­tului politic. Acum s-a produs o neinteleasa scadere a productiei agri­cole sub „centralismul democrat“.

Dar, chiar sub regimul sovietic, deportatii veliko­rusi beneficiaza de unele avantagii in raport cu de­portatii celorlalte nationalitati din cuprinsul Rusiei: nationalismul moscovit a ramas si sub sovietici.

In ce priveste conditiile deportatilor politici sub ta­rism, avem o pretioasa [marturie] a lui C. Stere, de­portat in Siberia dupa un stagiu in inchisoarea cen­trala unde i-a avut vecini de celula pe Lenin si pe Pilsudski. In romanul In preajma revolutiei, volumul IV, evoca viata pe care o aveau deportatii politici in Siberia. Ai putea crede ca Lenin gasise ca regimul tarist nu-si dadea bine seama de puterea exploziva a acestor condamnati politici, de aceea sub regimul „dictaturii proletariatului“ sunt privile­giati condam­natii de drept comun – pungasii de buzunare si chiar criminalii -, toata brutalitatea fiind concentrata impotriva contestatarilor regimului. Un simt de obiectivitate, fara de care nici o critica adusa unui regim nu este valabila, ma obliga sa-i recunosc lui Stalin o neintrecuta dibacie politica in organizarea propagandei externe. Dupa 1945, era de rigoare preamarirea lui Stalin. Nu mai vorbim de inte­lec­tualii comunisti, al caror cult pentru Stalin lua pro­portii de abjectie in degradarea demnitatii inteli­gentei, dar si intelectualii zisi progresisti aduceau ofrandele lor la altarul cultului. Fara sa aiba macar o umbra de pudoare, Andrè Wurmser ironiza: „Ei, imbecilii necomunisti, vorbesc de totalitarism, de dictatura, de sclavie moderna, de supunere“. Am asistat, cu prilejul procesului campurilor de concen­trare, la lupta disperata de a inabusi vocea adeva­rului. Procesul s-a uitat, deoarece s-a dezbatut in decembrie 1949. De atunci au trecut 23 de ani si s-ar parea ca tot Occidentul sufera de amnezie.

Intr-un articol publicat in Figaro Litteraire din 12 noiembrie [se] afirmase ca in Rusia exista milioane de „oameni cari fara judecata si prin simpla decizie zisa administrativa a politiei sunt deportati in cam­purile de munca fortata. Publicatia partidului comu­nist, Les Lettres francaises a luat apararea sis­te­mului represiv si penitenciar sovietic printr-un articol semnat de Pierre Daix, ziarist si romancier, cola­bo­rator permanent al revistei. Ca sa ne putem da sea­ma de zelul slugii in extaz, vom face cateva citate din proza lui Pierre Daix.

Dintr-un articol publicat in Lettres francaises din 12 martie 1953, intitulat „Protectorul oamenilor li­beri“. Titlul indica gradul de abdicare al salariatului:

„El (Stalin) i-a invatat pe creatori sa creeze pen­tru oameni liberi. Sa nu fie numai protestarea inte­ligentei contra nedreptatilor si visul inteligentei con­sacrat liberarii oamenilor, dar si ajutorul inteligentei dreptatii, aportul inteligentei la inteligenta tuturor, ca sa fie eliberata de piedicile care o impiedica sa se exprime. La zece ore dimineata, 9 martie 1953, lu­mea intreaga l-a salutat pe Stalin. Viata continua cu Stalin, dincolo de durere, catre viitorul nostru“. Era inchinarea lui Pierre Daix la moartea „Protectorului oamenilor liberi“.

Patru zile mai tarziu, Pierre Daix, intr-un articol apa­rut tot in Lettres francaises, recidiva. Titlul arti­co­lului, „Vers le printemps stalinien“:

„Iata ca se deschide o primavara colorata de ui­mitoare lumina. Din lumina lui Stalin nemuritor, a viitorului liber asa de aproape de noi. O primavara a lumii, in care imensa durere care ne-a cuprins se misca in constiinta noastra, instiintata, ascutita, matura dintr-o singura lovitura“.

 

Este de admirat ca Pierre Daix le scria dupa dez­baterile penibile din procesul campurilor de concen­trare sovietice. Cand a fost sa fie audiat martorul Jerzy Gliksman, doctor in drept al universitatii din Pa­ris si intre 1916 pana in 1939 membru al cer­curilor diriguitoare ale „Bund“-ului (partidul socialist evreiesc polonez), era un martor periculos, sfasia valurile minciunii propagandei moscovite. Jerzy Gliksman a scris o carte in care reda cumplita lui experienta sovietica. El fusese consilier al muni­cipiului Varsovia si cunoscuse prapadul totalita­rismului nazist, mama, sotia, copilul,sora i-au fost lichidati in camerele de ucidere rapida, prin gaze otravitoare. Fratele lui, Victor Alter, consilier muni­cipal al Varsoviei si unul dintre militantii eminenti in Internationala socialista, ca delegat al Bund-ului, a fost impuscat de Soviete, in acelasi timp cu Erlich, alt leader al Bund-ului. Era initiat infiorator in teh­nica ucigasa a celor doua regimuri totalitare. In 1943 a fost arestat de autoritatile sovietice si a facut turul campurilor de concentrare sovietice. Le-a descris in Tell the West (Spune-i Occidentului). Ce cutremuratoare este exclamatia lui: „Cum s-ar putea trai linistit dupa ce ai vazut ce este acolo si sa taci!“. Cand armata sovietica a invadat jumata­tea din Polonia obtinuta dupa acordul celor doi gangsteri Stalin si Hitler (cum s-a uitat), 350.000 de evrei refugiati din jumatatea Poloniei ramasa lui Hitler in Polonia intrata in stapanirea Rusiei sovie­tice au fost deportati in Siberia. Cum martorul prin declaratiile lui zguduia chiar cinismul avocatului co­munist Claude Morgan, acesta a strigat: „Este pro­cesul Uniunii Sovietice“.

Presedintele l-a chemat la ordine: „Taceti, nu a­veti cuvantul“. Dar Morgan urla: „Este un scandal. Acest om a avut toata familia ucisa de germani si pe Uniunea Sovietica o acuza. Este procesul Uni­unii Sovietice care se face in fata unui tribunal francez de catre persoane cari preiau propaganda lui Goebbels.“

Martorul Gliksman a raspuns cu tristete: „Aceasta mare minciuna cu privire la Goebbels, aceasta mare minciuna care consista in a atribui lui Goeb­bels si propagandei lui lucruri cari sunt purul a­devar, si repetata aici in fiecare zi, din nefericire, pentru ca nu se cunoaste adevarul. Este orbire, se astupa urechile“. In decembrie 1949 si 1972 Rusia sovietica este tabu[2].

Procesul campurilor de concentrare sovietice s-a publicat in 1950.

Ar fi poate necesar sa reproduc si din marturia lui Jules Margolus; este tot atat de strivitoare si zgu­duitoare depunerea Margaritei Buber Naumann, so­tia deputatului comunist in Reichstag, oaspete per­sonal al lui Stalin in 1932, arestat si impuscat in 1937 de sovietici, sotia lui fiind deportata in 1938 in Siberia. Scurta emotie produsa de acest proces a trecut repede. Occidentului nu-i plac emotiile prea pu­ternice, vrea drogul minciunii si Moscova are arta de a-i servi acest drog.

 

Exista o carte aparuta in limba franceza, la Bonn, in 1945, La justice sovietique, scrisa de doi juristi, Silvestre Mora si Pierre Sverniak. Cartea se reazi­ma pe analiza a peste patrusprezece mii de decla­ratii facute de barbati si femei care au stat in cam­purile de concentrare sovietice. Este un document un[ic] prin bogatia contributiei pe care o aduc cei care au cunoscut ce inseamna regimul sovietic, platind fiorosul tribut al unor suferinte inimaginabile. In juruc alestei carti s-a produs, ca la o nevazuta bagheta, cea mai masiva conspiratie a tacerii. Ex­plicabila: miile de depozitii, varietatea celor audiati, varietatea ca nationalitate si categorie sociala re­dau peisajul sinistru al unui regim de perversitate cri­minala ce aminteste de Gingis Han si Timur Lenk. Nici pana azi n-am putut sa aflu o explicatie a acestei inabusiri sub paturi de tacere a unei carti menite sa puna in lumina adevarului realitatea regi­mului sovietic. Am vazut reproduse fotografiile unor copii de evrei, spectre asemanatoare copiilor din Biafra. Nu sunt schelete, nici monstri, cu sunt copii vii. Citez numele catorva si diagnosticul. Balezecki Zdislaw, pelagra. Altul, necunoscut, probabil copil ratacit, fara parinti: pelagra si, inutil sa mai continui, la toti acelasi diagnostic. Copiii au fost evacuati din Rusia sovietica unde au fost exilati. Cum sa-mi pot exploica tacerea pastrata chiar de evrei? N-am iz­butit decat sa aflu un singur raspuns valabil: imensa frica pe care o proiecta Rusia sovietica dupa di­men­siunile pe care i le-au dat inconstienta lui Roose­­velt si-a lui Chrurchill. Depozitia lui Gliksman este decisiva: Occidentul refuza sa vada si sa auda. Si azi, fireste are mai putina frica dupa intra­reaa Chinei lui Mao in Natiunile Unite. Rusia sovie­tica inspira frica, intimideaza. Acesta este adevarul. Nu ideologia, ci tancurile, avioanele, tunurile, basti­mentele ce-si fac aparitia in toate marile si ocea­nele impresioneaza; este cutremuratorul santaj al razboiului, cand lumea vrea pacea.

 

Cine a luptat impotriva Rusiei nu afla nicicand iertare. Un exemplu din cartea acoperita de con­spiratia tacerii, La justice sovietique.

„Pentru ca eram decorat cu ordinul Virtutea Mi­litara, cea mai inalta decoratie poloneza, am pri­mit cateva palme; ei imi spuneau ca aceste palme erau decoratia pentru razboiul polono-sovietic din 1920”. (Declaratia 2783: J. S., agricultor, casatorit, arestat in decembrie 1939 si inchis la Krzem­le­niac.).

In 1920, Rusia bolsevica a atacat Polonia, care abia se injghebase ca stat liber, si polonezii au in­draznit nu numai sa reziste, ci sa-i si bata pe rusi, cari au fugit. Ori cum puteau sa ierte o asemenea crima cand le cazuse in mana un polon si inca decorat cu Virtutea Militara, indicatie ca se luptase eroic, deci cu atat mai vinovat?

Scriitorul francez Villiers de l’Isle Adam are o nuvela „Contes cruelles”, tortura prin speranta. A [re]inventat-o si aplicat-o NKVD-ul. „Purtarea auto­ritatilor NKVD era marsava. Eu am sa citez cazul generalului R. Acest batran a fost torturat in felul urmator: de mai multe ori l-au facut sa-si stranga efectele spunandu-i-se ca va fi pus in libertate si, cand el a trecut poarta inchisorii si se gasea in strada, ei il rechemau”. (Declaratia 1299, Z. K., 28 de ani, ofiter de cariera, prizonier la Leopol-Bry­ghidiki (inchisoarea din Leopol).

 

Cum isi formulau NKWD-istii dispretul fata de Ge­stapo: „La noi, in societatea culturala, nu exista inchisori (penitenciare, nici lanturi, ca in Occidentul putred”. Si acum o imperioasa declaratie cinica a unuia dintre cei mai mari sefi nkwd-isti: „Pentru ce sa-i impuscam neproductiv, cand cu o usoara con­strangere ei lucreaza pentru noi cativa ani si mor apoi singuri?”. Am putut sa ne convingem noi insine in putin timp, in clestele unui regim dement, ca li­mitele cele mai apropiate de sufletul (dobrudscie) ortodox rus, sunt de secole sadismul si cruzimea; datorita acestei „usoare constrangeri“ au murit mi­lioane de oameni. Ei exploateaza energia poten­tia­la a oamenilor pana la ultimul efort si pana la ultima suflare”. (Declaratia 13.476, J. S., 41 ani, inginer).

„Eu nu vad azi nici un fel de diferenta intre sco­purile germanilor nazisti si acelea pe cari le au bol­sevicii. Metodele celor doi vecini sunt totusi diferite. Bolsevicii sunt ipocriti si vicleni si este mult mai greu sa te aperi contra lor in opinia intregii lumi. Ei au incercat si elaborat metodele lor si vor avea in­totdeauna acelasi scop. Niciunul dintre ei nu re­nunta la scopul fixat, deoarece ei vor sa con­stru­iasca un mare stat militar si ei stiu tot ce mai lip­seste pentru a ajunge acolo. Ei au vointa politica, statornicia si talentul politic, o lipsa de mustrare de constiinta si o incredere barbara in ratiunea lor. Cand aceasta convenea intereselor lor, ei se prefa­ceau ca apara pe polonezi si pe ucraineni contra germanilor; ei i-au asmutit pe ucraineni si pe evrei contra polonezilor cari ii nelinisteau; i-au inarmat apoi pe polonezi contra ucrainenilor, saracii contra violentei bogatilor cari nu mai existau si asa mai de­parte, apoi toata lumea contra „minciunilor“ religiei, etc.

Functionarii NKWD-ului cei mai tampiti si cei mai fanatici deveneau turbati de manie daca li se amin­tea ca a existat un stat polonez. Ei spuneau ca asa ceva n-a existat niciodata, numai vechea Rusie a tarilor, de asemenea Germania si Austria. Ei se stra­duiau sa distruga credinta si religia, fara sa iz­buteasca totusi. Ei nimiceau in intregime proprie­tatea particulara, organizatiile filantropice si tot ce ar fi putut sa impiedice statul in sfortarile de rusifi­care, prin control si teroarea cea mai inspaiman­tatoare sub aspecte diferite. Toata conceptia lor in ce priveste organizarea sociala ruseasca, este un fals; fiecare isi poate dea seama ca intentia lor este nivelarea tuturor diferitelor populatii ale Uniunii so­vie­tice. Acolo unde ei comanda, propaganda ide­a­lu­­lui comunist este slaba si idioata, deoarece ei isi fac singuri  contra-propaganda,  fapt  de care toata lumea poate sa-si dea seama, rusii in primul rand. Toate acestea nu au pentru ei nici o importanta, deoarece ei recurg la teroare. Sa n-ai incredere in oameni, chiar in copiii si nevasta ta, in prieteni, este o conditie necesara de viata pentru fiecare si para­lizeaza totul”. (Declaratia 1645, M. S. S., inginer, nascut in 1897).

 

Inventivitatea in a amagi pe careo au rusii este de necrezut, manuiesc minciuna cu o arta de ni­meni egalata. Un caz de felul de a opera cu inge­niozitate in inventarea aparentelor inselatoare.

„O femeie, Dumitra Dobrenko, originara din Bu­covina, in inchisoare din 1936, era cu mine in ce­lula. In speranta unui viitor mai bun, fiind comu­nista, ea a trecut frontiera Basarabiei, ca idealista dorea sa lucreze in URSS. Cand, in 1940, bolse­vicii au ocupat Basarabia, au arestat-o pe una din prie­tenele ei care trecuse cu ea din Romania in Ba­sarabia, pentru a servi Rusia sovietica. Cele doua prietene s-au intalnit in inchisoare. Uimirea si de­cep­tia colegei ei au fost enorme, deoarece ea au­zise cu propriile ei urechi o transmisiune a Radio Moscova in care se anunta ca Dumitra Dobrenko fusese decorata pentru activitatea ei si a obtinut o insarcinare importanta in URSS. Dar contrar afir­ma­tiei postului de radio Moscova, rezulta ca Do­bren­ko fusese arestata imediat ce a trecut frontiera Rusiei si n-a mai fost pusa in libertate niciodata”. (Declaratia 11.660, G. J.).

Inventivitatea propagandei pentru inselarea nai­vilor si ralierea lor la cauza ruseasca este necon­testat remarcabila. Dar de ce sa fim surprinsi ca o biata muncitoare cu atat de redusele ei cunostinte, a putut sa fie amagita de mirajul Rusiei sovietice, cand exista atatia natarai cu invatatura multa cari se lasa amagiti? Conducerea Rusiei sovietice stie sa exploateze usurinta lumii libere, slabirea instinc­tului de conservare, ignoranta clasei politice, care nu-si da osteneala de a descifra ce se ascunde sub ideologia marxist-leninista: mereu acelasi imperia­lism moscovit (s. n., Radu Barbulescu). Ignorarea voita este mult mai co­moda decat adancirea unui fenomen politic de proportii amenintatoare pentru libertatea popoarelor, atunci cand ignori pericolul existenta este fara probleme nelinistitoare.

 

Continui sa rasfoiesc aceasta bogata documen­tare cuprinsa in La Justice sovietique, carte aparuta in 1945 in limba franceza, la Roma, alcatuita de doi juristi dintre care unul, Pierre Zwerniak, este polo­nez, [si care] lamureste pe oricine asupra meto­delor politicii rusesti ori in ce tara ce este ocupata de trupele moscovite. Probabil ca sa nu turbure vi­ziu­nea utopica a lui Roosevelt s-a organizat tacerea absoluta in jurul acestei carti.

Alte declaratii:

„Exproprierea si nimicirea proprietatii particulare, ca si nationalizarea si inchiderea bisericilor, au re­inceput. Indivizii presupusi periculosi au fost ares­tati, era suficient ca tatal a fost ofiter polonez sau ca a a apartinut clasei negustoresti, ca sa fii ares­tat. Neutralitatea sovietica era astfel facuta ca daca ocupai un apartament cu trei camere era con­siderat ca un apartament burghez. Pentru a fi an­ga­jat in in­diferent ce serviciu e necesar sa ai origini proletare. Am intalnit mai multi evrei exilati si de­portati de Soviete in campurile de concentrare. Unul dintre a­cestia, un dentist care lucra cu mine, a fost con­dam­nat la zece ani fiindca fusese in Man­ciuria ina­inte de razboi. Un altul fiindca scria surorii lui din Japonia. Explicatia pentru ce evreii polonezi nu pri­meau scrisori de la parinti, rudele lor sau de la pri­eteni este evidenta”.(Declaratia 10.562).

Alta: „Am fost martor al unei adevarate tragedii a catorva familii evreiesti care au fost persecutate numai fiindca tatal avusese un mic debit de tutun inainte de razboi; de aici nkwd-istii au ajuns la concluzia ca fusese un invalid de razboi si deci a luptat in 1920 contra bolsevicilor. (Concluzia se ba­za pe faptul cunoscut de bolsevici ca invalizii de razboi aveau in Polonia prioritate la concesionarea debitelor de tutun. Faptul ca nefericitii nu aveau nici un semn de invaliditate nu avea nici o importanta, ei utilizau pretextul). Nu numai tatal a fost con­damnat, dar odata cu el nevasta, copiii lui si de asemenea rudele cele mai indepartate”. (L. W., nascut in 1916, student la medicina, evreu).

Mai putem fi uimiti ca dupa capitularea fara con­ditii si cand si-au terminat misiunea de a continua razboiul contra fortelor germane pana in Tatra, ofi­terii romani au umplut inchisorile? Luptasera contra Rusiei sovietice, deci savarsisera crima de lezma­jes­tate impotriva muscalilor!

 

– va urma –

 

 

ALBA-NEAGRA...

 

continuare de la pagina 1

 

ra­­mane gaunos, permitand unor fiinte dubioase sa prac­tice scandaloase „inginerii“ financiare, atata timp cat cli­en­­te­lis­mul politic va ramane unica modalitate ca un in­ves­titor sa poata pune bazele unei afaceri oarecare, nici macar o solidaritate de nezdruncinat a diaporei roma­nesti, strans unita in jurul PSD, cam asa cum odinioara se de­clara unirea stransa (de gat) a „intregului popor roman“ in jurul carmaciului (de pluta) de la Scornicesti si-a con­soartei sale (ca doar ei se confundau, destul de recent, à la Lu­dovic al XIV-lea, cu „tara“), solidaritate im­posibil de a­tins, cum spuneam, tocmai din cauza actiunii contrarii a Se­curitatii, pana mai acum un deceniu, nu va putea convinge vreun occidental ca Romania a devenit o tara democrata, cu o economie de piata functionala. Fi­ind­ca vesticii au si al­te canale de informare, decat fru­moa­sele declaratii ale mi­nistrilor romani, sprijinite de vo­cile de sirena cu barba ale „reprezentativilor“ diasporeni si brosurile frumos colorate ale d-lui Adrian Nastase.

Se poate ca, la Bucuresti, sinceritatea in politica sa fie con­siderata inca, la modul levantin, o prostie. Dar o si mai mare prostie ar fi sa se creada ca Vestul, detinator de sa­teliti, centre de calcul si profesionisti in interpretarea da­telor, ar putea fi indus in eroare de cateva lumanari fu­mi­gene. Actualele autoritati, daca nu se vor pune intr-a­devar pe treaba serioasa, rezolvand problemele intr-ade­var strin­gente ale tarii – coruptia, birocratia excesiva, func­tiona­li­tatea Justitiei dincolo de interesele partidei afla­te la putere, lipsurile grave de infrastructura, incapaci­ta­tea de a folosi corect si eficient sprijinul financiar poten­tial al occidentului, problemele sociale ale tineretului pus pe emigrare si-ale ba­tranilor aflati la sublimita existentei, lipsa de transpa­ren­ta, lipsa reala de autonomie a admi­nistratiei locale, de la Ca­pitala si pana-n ultimul sat din Moldova, Maramures sau Baragan -, daca nu vor inceta tentativele de control ale o­piniei publice, evidente in ca­zul radioului, televiziunii si a mediilor tiparite, nu vor avea de cules decat roadele pro­pri­ei incapacitati – ca sa nu-i spunem reavointa -  de a veni in intampinarea mainii aju­ta­toare a occidentului, care nu va mai ramane mult timp intinsa spre Romania.

Stiu ca aceste randuri nu-i vor speria pe actualii gu­ver­nanti de la Bucuresti, preocupati doar sa-si asigure pu­terea – si sursele/turmele de muls – pe o perioada care sa de­pa­seasca actuala legislatura. Nici pe cei obisnuiti sa as­tepte in pozitie de drepti ordinele Bucurestilor nu-i va tre­zi acest semnal de alarma. Il lansam, insa, din sim­pla soli­da­ri­tate cu aceia care trag si vor avea de tras in continuare po­noa­sele :cetatenii obisnuiti ai Romaniei. Cei care vad ju­can­du-se sub ochii lor, dar la nivel aparent mult mai de sus, un joc stupid, de mahala,. si – inca – se mai lasa im­presionati.

 

In ce ne priveste, din experientele noastre in Germania (ca­­­re are si ea, ca orice alta tara, umbrele ei intunecate), a­mintim, aici, doar o fraza din Constitutie: „demnitatea per­soanei uma­­­­ne este inatacabila “. Nu ne asteptam, din partea actualelor autoritati romane, sa ne-o apere ele – asa cum continua fra­za in Constitutia germana. Dar, du­reros de constienti de mo­rali­ta­tea frazei respective, ne-ar parea ca ne calcam sin­guri in pi­cioare acest bun ines­timabil, demnitatea, cas­ti­gat cu pretul destararii, daca, „uitand“ ca imaginea Romaniei „se face“ la Bucures­ti, am abdica de la pozitia noas­tra, mar­­jand, din interese mes­chine, pe jocul Puterii din Ro­ma­nia : un joc de margine de autostrada - „alba-neagra“. 

 

Radu Barbulescu

 

 

   CARUSEL

 

Painea literara

 

Departe de eseu si polemica, de satira si jonglerie poli­ticarda, se stie de mult ca painea literara este aproape ab­­senta, ca obiect, de pe masa observatorilor analitici. In pen­umbra ei este vorba, de fapt, de minimum-ul de con­fort la care un creator ar avea acces intr-o societate ase­zata pe principii democratice - asa cum pretinde a se fi in­tronat pa­guboasa noastra guvernare.

Suflul retrocedarii cu orice pret a locuintelor, declansat a­cum doi ani in balul Uniunii Europene, purtand pe funda de­finitia "restitutio in integrum" - acceptata cu mana pe ini­­ma si de noi, pagubosii -, a afectat  cateva mici de mii de oa­meni (familii) absolut nevinovati, care au cazut cand­va din hornul lor demolat in vatra unor case de-a gata nationalizate.

Cu un creion fin, cineva (ghici!) a promulgat Legea 10, prin care ultimii romani statatori in pivnite nationalizate sunt de­cretati a fi criminalii si reactionarii activi ai Roma­niei -, si in consecinta, ex-localizati.

Astfel, scriitori de valoare precum Geo Dumitrescu, Fa­nus Neagu, Constanta Buzea, Profira Sadoveanu, Mircea Dinescu, George Balaita si cati or mai fi fiind (si eu, sem­natarul) sunt zvarliti in neantul unor efemeride, dupa ani intregi de innobilare a unor ziduri care, in mod obliga­to­riu, vor trebui sa poarte pe crucifixul lor inscriptia de con­semnare, in marmura, a prezentei stagiare a celor amin­titi, precum si altii, aruncati in neantul strazii.

Lumea valoroasa de sub condei pare, parca, a muri. Lu­­mea insa de sub condeiul confesiv si marturisitor se dilata si, candva, intradevar va depune marturie insan­gerata.

Intr-o criza necontrolata, pe care acum o regret, i-am tri­­mis un memoriu Presedintelui Romaniei, intrebandu-l: pe ce perete invizibil sa-mi atarn diploma de proaspat la­u­reat al Premiului Academiei Romane la regnul Poezie. Desigur, me­moriul meu s-a rasturnat ca o frunza vesteda in palma istoricului  Parc al Cotrocenilor.

Da, vom marturisi. Chiar vom marturisi!

Sufletul ne este deschis marturisirilor si dintr-o alta inal­ta datorie pe care numai litera o mai stie, concentrata in e­senta ei dureroasa. Ca poet roman aflat in cautarea unui colt de zid protector, infratit - teoretic - cu stralucitorii auro­laci, mi-e un somn imens in cimitirul literaturii roma­ne, intre stalpii careia, numerici, am convorbit si ne-am patat unii pe altii cu amprentele unei promisiuni nationale, care, oricum, se apropie de sfarsitul ei esuat.

Painea literara de mult s-a mucegait.

Mi-e urat de mine, literatura romana!

Adio!

 

Gheorghe Istrate

mai 2003

 

CULTURA - ANCHETA

 

Literatura romana – unde suntem?

 

Recunoastem ca titlul de sus si ideea sa directoare nu ne apar­tin. Aceasta este intrebarea tematica sub care ar fi trebuit sa aiba loc, la Neptun, a cincea Intrunire a scriitorilor romani de pretutindeni, intre 5-9 iunie a. c.  Motivul invocat al suspendarii manifestarii, initiata de regretatul Laurentiu Ulici si institutiona­lizata, sa spunem asa, prin rezultatele intrunirilor precedente, a fost, bineinteles, acela al tuturor nerealizarilor, mai ales pe taram cultural, literar, din ultimii 14 ani: lipsa de fonduri, respectiv „disparitia“ sponsorilor care ar fi trebuit sa asigure acele fonduri.

In ce ne priveste, ca scriitori din Occident, obisnuiti atat cu taierile masive in plan cultural din ultimii ani, cat si cu o anume independenta financiara, pricepem destul de usor ca, fara bani, nu se poate organiza o astfel de intrunire. Placerea de a ne revedea confratii din tara ne-a dus acolo, cu toate ca ne-am achitat din buzunarul propriu transportul la si de la Bucuresti, de fiecare data. Se poate ca, avand in vedere scopul nescris dar presupus al respectivelor Intruniri – acela de a spori gradul de cunoastere in lume a literaturii si scriitorilor romani de azi – roa­dele culese sa nu fie tocmai spectaculoase – destui dintre autorii romani din Occident nefiind capabili sa se reprezinte nici macar pe ei insisi, darite sa faca lobby pentru altii -, dar : nu poate fi negat rolul benefic al manifestarii pentru scriitorii romani din tara si din Basarabia, multi dintre ei avand astrfel ocazia unica de a petrece cateva zile la mare, pe care, din motivele cunoscute, nu si le pot permite pe buzunarul propriu.

 

Leo Butnaru (Basarabia):

 

Numai Unirea ne poate asigura libertatea

 

 [...] „...noi ne intrebam de ce inaintasii nostri de la 1918, scoliti in Rusia, vorbind aproximativ romaneste, au putut sa faca Unirea, pe cand astia, cu doctorate, nu indraznesc. Probabil este o micime pe care a implantat-o si chiar a clonat-o fostul sistem in caracterul omului. In ge­­nere, in contextul romanesc, eu cred ca exista o lipsa de caracter, de consecventa, si este o micime a sufletului si chiar a proiectului nostru. Proiectul nostru este de foar­te mici dimensiuni” [...].

 

Marina CAP-BUN (Constanta):

 

 „Am scapat oare de complexul izolarii si al limbii de mica cir­culatie?“

 

 „[...] Un lucru e cert: in lumea de astazi putem pa­trunde in constiinta mondiala daca avem vointa si consti­inta de a o face. Cum? Pe multe cai: prin schim­buri cultu­rale, participari la con­ferinte internationale, traduceri, spon­­so­rizarea lectoratelor exter­ne de limba romana, in­cu­rajarea spe­cia­listilor straini sa invete cate ceva despre noi si cate si mai cate. Azi, intr-un mediu propice cultivarii identita­tilor nationale, nu avem amba­sa­dor mai eficient decat cul­tu­ra in general si literatura romana in special. Schim­bul de idei in comunitatea stiintifica internationala,


 Ma gandesc, in acest sens, la programul Ministerului Turis­mu­lui – „Litoralul pentru toti“ (vezi pag. 5) - care ofera posibilitatea persoanelor dezavantajate material sa petreaca o saptamana la mare, la preturi modice, si ma gandesc ca, avand in vedere apartenenta scriitorilor romani, in mare, la grupa celor cu venituri minore, ministerul in cauza ar fi putut foarte bine „sponsoriza“ cazarea celor 150-200 de participanti din tara si din afara ei (avand in vedere ca ultimii trebuie sa-si plateasca oricum drumul, care nu costa putin), usurand astfel sponsori­zarea din alte surse a celorlalte cheltuieli. Poate ca s-ar fi putut apela si la generozitatea scriitorilor romani din Occident, aceia care-si pot permite, pentru acoperirea partiala a unor cheltuieli.

Dar acestea sunt ganduri post-festum.

 

Gandindu-ne, insa, din timp, asupra temei suspendatei Intal­niri, am intrebat si am primit raspunsurile sau am selectat ma­teriale concludente in acest sens, din partea a 14 scriitori de lim­ba romana, din Romania, Germania, Israel, Basarabia si Statele Unite; rezultatul anchetei noastre, prea vast pentru a-l reproduce aici integral, este cuprins deja in brosura Doar supa saracilor? Literatura romana – unde suntem, aparuta in editura noastra si care urma sa fie lansata la Neptun.

Redam, aici, in selectie, doar opiniile scriitorilor respectivi pri­vitoare la modalitatile de iesire din criza actuala, de im­bu­natatire a statutului literaturii romane si a scriitorului roman de azi.

 

Radu Barbulescu

 

 

intal­nirile scri­i­torilor de pretutindeni sunt probabil cea mai eficienta politica culturala.”

 

Luiza CAROL (Kiriat Yam, Israel)

 

Fotografie din satelit

 

 „[...] E adevarat ca cititorul de azi poate alege cu usu­rin­ta orice carte, calatorind liber in timp si in spatiu. Dar psihologia umana e de asa natura ca de cele mai multe ori ne intereseaza mai mult ce gandeste in clipa asta o persoana apropiata decat ce a gandit in urma cu sute de ani un filozof genial. Si mai trebuie sa tinem cont si de ata­­samentul instinctiv al fiecaruia dintre noi fata de lim­ba materna!

Cred ca vremea noastra este cea mai favorabila dez­vol­tarii li­­­te­­­ra­turii din cate au fost vreodata.[...]”

 

Ioan DAN (Los Angeles)

 

Cuvenite noutati

 

 „[...] - Domnule, in viata mea n-am avut ocazia si cin­stea sa stau de vorba cu un poet. Iubesc poezia si chiar am incercat sa fac versuri, dar mie imi lip­sesc astfel de calitati inalte. Daca nu ti-a fi cu supa­rare si daca doresti o plata pe masura harului pe care il ai, te rog invata-ma taina cuvantului dul­ce, spre a slavi omenestile bauturi in fata musteriilor.

 

Zice:

- Domnule hangiu, da-mi ragaz de intremare tru­peas­ca. Cel care a spus ca poetul canta frumos cand e fla­mand, a fost un mare natarau. Lipsa de hrana mi-a slabit pu­terea cugetului.

L-am poftit sa se ospateze dupa pofta inimii. La o sap­ta­mana, i-au revenit culorile in obraz. In cea de-a doua, straiele de pe el au inceput sa se intinda, in a treia, au plesnit pe la incheieturi. In a patra, arata ca un cimpoi. In a cincea, m-a prins teama ca o sa-i plesneasca o doaga.

Ii zic:

- Domnule, poate ca a venit vremea sa ma inveti taina cu­vantului dulce.

Zice:

- Dragul meu, cine a spus ca poetul ghiftuit poate sa cante frumos, a fost un magar. Osanza prea mul­ta mi-a naclait mintea”.

 

Alexandru ECOVOIU (Bucuresti)

 

Ma salveaza un anume orgoliu...

 

 „[…] macar la Stefan Agopian, un adevarat artist al cu­­vantului scris, daca se gandea... Ori la Adrian Otoiu, au­tor complex... La Daniel Banulescu... La Gheorghe Cra­ciun, editat - cu succes - in Franta... La poetele An­gela Ma­­rinescu, Ileana Malancioiu, Marta Petreu, Mariana Ma­rin... La poeti, sunt destui. Ion Muresan, Adrian Po­pes­cu, Ion Stratan, Ioan Es. Pop. Octavian Soviany, cel care il entuziasma candva pe regretatul Ra­du G. Teposu, iar azi - prin Cartea lui Benedict - pe multi altii... Ma­rian Dra­ghici, mai putin comentat, poet aparte... Un romancier in­so­lit, Gheor­ghe Schwartz... Gabriela Adamesteanu, Geor­­­­­ge Balaita, Adriana Bittel... Despre Radu Aldulescu, in Le Monde, s-a scris cu litere de-o schioapa... Mircea Di­nescu si Ana Blandiana au recunoastere ferma in spa­tiul germanic si nu doar... Si H.R. Patapievici tot scri­itor este, nu fitecine... Promitatori, se anunta - prin debu­turi re­cente - o seama de tineri...

Pe unii dintre acestia ii urmaresc „in direct" la cenaclul de la Filologie sau in cel al Uniunii Scriitorilor, „Euridice", de care se ocupa - impatimit - Marin Mincu. Spun absolut sincer: un text valoros care ma impresio­neaza ma bucura cu adevarat, indiferent de catre cine este semnat. Ma mo­­bi­lizeaza, totodata. Adica, recunosc, ma aduce intr-o - zic eu – ne­ce­­sara stare de alerta. Sunt castigat, atunci cand intalnesc texte de mare tinuta... Ma opresc, sunt in stare sa vorbesc pana maine despre pa­ginile altora... Nu i-am amintit pe multi... Ioan Grosan, Alexandru Vlad, Dan Stanca... Pe Ion Mircea si pe Nicolae Prelipceanu, poeti importanti, Ioan Flora... Nora Iuga, Constanta Buzea, Li­viu Ioan Stoi­ciu... Si mai sunt batranii lupi... Vrem, nu vrem, Nicolae Breban ramane - din muntele scris - cu carti importante... D. R. Popescu, M. H. Simi­onescu... Si mai este Norman Manea, locuieste in limba romana. Du­mi­tru Tepeneag, aidoma… Poeti precum Grisa Gherghei, in plina vi­goare artistica, si Horia Gane, lasat intr-un ne­me­­ritat con de umbra. Avem scriitori, dar nu toti au co­man­­damente care sa lucreze pentru im­pu­ne­rea lor, cu ori­­ce chip, asa cum se intampla, mai ales, in unul din ca­zuri...[…]”

 

N. R. A se vedea textul integral, in rubrica Interviu, pagina 29

 

Gheorghe ISTRATE (Bucuresti)

 

Literatura pe cont propriu

 

 „[...] Nu stiu cat de mult ne asteapta Europa – aceasta nici nu este problema ei. Ches­tiunea zace in casa noas­tra. Din lipsa ba­nilor si a angrenajelor sociale si politice anchilozate, boala aceasta s-a impamantenit aici, la noi, si a capatat radacini groa­se, de ancorare. Incotro-ul si l-au asumat cu dis­pe­ra­re si cu sa­crificiu personal dar si cu credinta, cativa scriitori, la mo­dul indi­vidual, lepadand de pe ei zeghea traditionalista, sufocanta si pasunista, aruncandu-se sinucigas in suvoiul cataractic al cultu­rilor lu­mii actuale, fara trac, fara melancolii si regrete, uneori cal­cand in chiar spinii experimentalismului de ultima ora, si cu ochii dilatati spre sansele unui viitor estetic modifi­cat. Si, atentiune! Unele cantare europene n-au intarziat sa se sensibilizeze si sa preia aceasta „marfa” noua – la ince­put cu oarecare suspiciune, dar din ce in ce cu mai mult interes si curiozitate.[…]”

 

Victor LoghiN (Constanta)

 

Literatura romana, unde suntem?  Incotro?

 

„[…] Daca in marasmul acesta de incultura, de rautate, de agresivi­ta­te si de prostocratie, reusim sa ne mai ga­sim un rost, trebuie sa mergem inainte. In urma cu cativa ani, tot la Neptun, la o adu­na­re similara, un con­frate a spus (citez din memorie) – fratilor scri­eti, scrieti, chiar da­ca ar fi sa ne citim intre noi! Mario Vargas Llosa spu­nea undeva ca: scrisul insusi ar fi, este asadar o aven­tura ce isi are modelul in aven­tura lui Don Quijote, adica in arhe­tipul aventurii.[…]”

 

Iv MARTINOVICI (Hunedoara)

 

Binevenita intrebare.

 

 „[…] De ani si ani visez sa fac o selectie din volumele me­le de poe­zie si sa alcatuiesc o antologie de autor. (Nu, nu aceea ce­ruta de acel editor din Cluj, cu ani in urma. O! Nu!)

Munca, se stie, nu este usoara. Urmeaza apoi dactilo­gra­fierea (de unde bani?). Apoi, cine imi da adresa EDI­TO­­RULUI? S-o las sa apa­ra... postum? Mersi de postu­mitate. […]

 

Ion MURGEANU (Bucuresti)

 

Literatura romana – unde suntem

 

„[…] Cativa dintre noi – intre care si sem­natarul aces­tor rinduri – fac efortul popularizarii culturii si li­teraturii romane in reviste, sau si in suplimente culturale ale unor ziare romanesti din America si Canada, sau si din tari eu­ropene, in special in Germania, Spania si Italia, Franta. Suntem pre­tu­tindeni si vom fi si mai mult decat atat, daca stravechiul dicton latin: Inter arma silent musae nu ne va coplesi, intr-o alta noapte a tacerii, mai grea poate decat toate cele de mai inainte. Dar atat cat suntem oriunde ne-am afla, sa fim, ori de cate ori prilejul ni se ofera, soli­dari, sau chiar si cate o ora pe zi eterni si inac­tuali, cum spunea intr-un loc, daca nu ma insel, G. Cali­nescu.[…]”

 

Marian POPA (Köln)

 

Literatura romana – unde suntem

 

 „[…] Mai intai va fi util ca o echipa de scriitori si critici compusa din Fanus Neagu, Nicolae Manolescu, Eugen Si­mion, Mihai Un­ghea­nu, Mircea Ma­rin, Adrian Pau­nes­cu, Corneliu Vadim Tudor, Mir­cea Cartarescu, Mircea Dinescu, Marius Tupan, Floarea Tutu­ianu, Gheorghe Io­va, Ioan Es Pop, Marius Ianus, Dumitru Bala­iet, Angela Ma­rinescu, George Pruteanu, Alexandru Ecovoiu si Radu Aldulescu sa-si asume niste cazmale, sape, greble, cio­ca­ne, substante de curatat, foarfeci, pensule, vopsele, rasaduri si seminte, cu care sa curete si sa remedieze mor­­mintele din par­cela repartizata in 1977 Uniunii Scri­itorilor la Cimitirul Straulesti, precum si pe cele risipite in Cimitirul Bellu si in altele, mai intai din Bucuresti.

Intr-o alta actiune de omogenizare aceeasi echipa au­to­­dotata cu pari, rangi, scari, pietre, sprayuri si galeti cu cu­lori, va dete­riora firmele ac­tuale din orasele Romaniei, ca­re implica aberant si gratuit geografia, realitatile obiec­tuale si institutionale ale altor tari. Aceasta, macar pana in momentul cand si in alte tari vor apare, fie si ca forme goale, firme bazate pe notiuni si expresii romanesti. […]

 

Titu POPESCU (Dachau)

 

Suntem intre doua scrisori

 

 „[…] Literatura romana nu poate fi chestionata global – „unde sun­tem?” – atata timp cat cea produsa in afara hotarelor tarii nu-si regaseste locul complet in miscarea care ar trebui sa fie organic-unitara a scrisului national. Literatura romana produsa de decenii bune in strainatate se afla inca intre semnalele de avertisment ale lui Mircea Eliade si Paul Goma: traind, adica, senzatia ca nu ne in­te­legem si ca existam doar circumstantial.”

 

Eugen D. POPIN (Bad Tölz)

 

Literatura romana: unde (mai ) suntem?

 

 „[...] credem ca aparitia unei carti in limba ro­ma­na in afara granitelor tarii, trist este faptul ca acelasi regim il au si car­tile care apar in tara, este un motiv de receptare a cartii, de medi­a­ti­za­re, motiv de a o primi in casa parintilor ei naturali. Exemplul unui con­fra­te, noua bine cunoscut, care a publicat o carte undeva in Europa in­tr-o limba pe care doar o invatase, pare-se atat de bine incat basti­na­sii il considera de-al lor, este motiv de reflectie.

Incercarea aceasta de a pune caciulile pe a si punctele pe i nu va aduce mare lucru, stim!

Mai stim insa ca de data asta n-am tacut. si asta e bine! […]”.

 

Gheorghe Sasarman (München)

 

Literatura romana – cum sa stim unde suntem

 

 „[...] Sa ne punem asadar intrebarea daca nu s-ar putea gasi un mijloc de a permanentiza spiritul acestor Intalniri. Cum? Prin infiintarea unei pu­blicatii periodice, a unei reviste lunare as zice, care sa pastreze con­tinuitatea dialogului intre doua editii consecutive, indeplinind toc­mai functia de informare generala, echilibrata si atotcu­prin­zatoare, a carei lipsa cred ca o resimtim cu totii. O re­vista editata cu sprijinul Departa­mentului pentru Romanii de Pretutindeni, al Fundatiei Culturale Ro­ma­ne, al Uniunii Scriitorilor si, de dorit, al altor uniuni de creatie, deci cu un posibil profil cultural mai larg, condusa de un colegiu de redactie com­petent si exigent, alcatuit din personalitati de frunte ale culturii roma­nesti, o revista la care sa co­n­tribuie scriitori, artisti plastici, muzicieni, cineasti, oameni de teatru, atat creatori cat si exegeti, atat din tara cat si din diaspora. O revista in care sa apara ce produce mai bun elita culturii romanesti si in care sa ne regasim cu totii, fara manie si par­tinire. Pe scurt, Revista Neptun. La o asemenea revista m-as abona cu drag, si cred ca nu numai eu, iar abonamentul ar fi chezasie pentru ras­pun­sul pertinent la intrebarea pe care ne-au pus-o organi­zatorii acestei Intalniri: unde suntem?”

 

Gabriel STANESCU (Norcross / USA)

 

Cum se face o revista, sau:  despre inconsec­ven­ta, la romani

 

 „[...] Intr-o con­fe­rinta tinuta la 21 februarie 1910 la Ate­neul Roman si in­titulata „Sufletul neamului nostru: calitati si defecte” Motru in­tarzie asupra aceleiasi trasaturi de caracter: „Romanul se apuca de orice, dar cand este sa execute prin fapta individuala lucrul de ca­re s-a apucat, atunci se lasa de el foarte usor. Nu este ini­tia­tiva pe care sa n-o ia romanul in grup! Sa facem o scoala? Sa facem do­ua, sa facem o societate cu scopul acesta si acesta? Sa facem si mai multe! Sa contribuim pentru a asigura mer­sul acestei si acestei institutiuni? De ce nu? Sa con­tribuim. Dar cand vine randul fiecaruia sa puna in exe­­cu­tie hotararea luata in grup, atunci fiecare amana pe mai­ne, sau se face nevazut […]“

Intelepciunea populara a surprins acest minus de ca­rac­ter in cuvin­te­le: „Se apuca romanul cu greu de cate ceva, dar de lasat se lasa usor.“

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, odata pornit la treaba, dim­po­triva, nu „ma las“ usor, atata timp cat mai exista ro­mani in lume care vorbesc, scriu si citesc in limba lui Eminescu.“

 

Andrei ZANCA (Heilbronn)

 

Capitalul este relatia cu publicul

 

 „[…] la un moment dat, omul va fi satul de dictatura i­ma­ginii, de ma­nipularea prin televiziune, de trairea la su­pra­fata, super­fi­ciala, si nu de cea in adancime. Lectura nu este in acest sens de­­cat o ascultare interiorizata (au­scultare). De unde si cele doua propozitii capitale: „cine ar urechi de auzit, sa auda”, in care se pun bazlele inte­riorizarii atat de necesare, precum si, atat de des utilizata propozitie comuna, de-o geni­ala intuitie, „lumea de azi nu mai asculta (de)….”

Se va putea supravietui oare in contextul dramatic, si de ce sa nu o spu­­nem tragic (sporit de o lege neate­nu­a­ta, ca in alte tari ca­pi­taliste cu traditie, a junglei), pe care-l traverseaza Tara, cand tari cu indelunga tra­­ditie capita­lista si democratica, de mai bine de trei sute de ani, isi pun cu stringenta tocmai aceste pro­bleme, incercand cu greu, insa per­petuu, o rezolvare?”

 

*

 

N. Red.: Cei ce doresc sa cunoasca integral textele anchetei noastre pe tema „Literatura romana – unde suntem”, pot comanda brosura Radu Barbulescu (redactor): DOAR SUPA SARACILOR? - Cateva raspunsuri pe tema Intrunirii scrii­to­rilor ro­mani de pretutindeni, „Literatura ro­mana – unde sun­tem?” Neptun 2003., ISBN 3-930672-84-7, 112 pag., Euro 10.--  in scris, telefonic, prin fax sau e-mail pe adresa Verlag Radu Barbulescu, Görzerstr. 105 A, 81549 München, Tel 089 / 6 89 17 03 // Fax 089 / 6 89 14 97, archeobs @ radu-barbulescu.de

 

 

INVITATIE

 

TABARA  ARTISTICA LA RAsNOV

 

Legat de proiectul de restaurare a Cetatii Rasnov (tara Barsei), arhitectul Paul Pfennings, din München, ii invita pe cei interesati – pictori, graficieni, fotografi, arhi­tecti, sculp­­tori, istorici, arheologi si toti ceilalti doritori sa par­ticipe, fie doar sufleteste, la salvarea vechii fortificatii, sa ia parte la Tabara artistica de vara de la Rasnov, ce ur­meaza a avea loc intre 15 si 19 august anul curent.

Ideea directoare a Taberei este redesteptarea si susti­ne­rea interesului pentru vestigiile istoriei locale. Lucrarile artistice care ar rezulta in perioada taberei de vara ar pu­tea infrumuseta si decora centrul cultural proiectat a lua fiinta. De asemenea, este binevenita participarea artistilor lo­cali, cantareti, ansambluri folclorice, care prin aportul lor ar aduce culoare si ritm manifestarii. Bineinteles ca pre­­sa scrisa, radiodifuzata si televiziunea romana ar pu­tea con­tribui, prin difuzarea acestui mesaj, la reusita Ta­berei de vara.

Doritorii sunt rugati sa-l contacteze pe organizator, d-l Paul Pfennings, fie in scris, pe adresa sa, Karl-Marx-Ring 55 B, 81735 Manchen, sau telefonic ori prin fax: 089 / 6706495.

 

URGENT!!!

 

Editura Radu Barbulescu si Asociatia Scriitorilor Ro­mani si Germani din Bavaria (c/o Radu Barbulescu, Gör­zer Str. 105 A, 81549 München, e-mail: archeobs@ radu-barbulescu.de) ii invita pe toti autorii romani din Germa­nia Federala sa trimita urgent, pe adresa noastra, ulti­mele aparitii de carte personala (cate 1 exemplar, perioa­da 2000-2003), insotita de o fisa bio-bibliografica, even­tual in romana si germana si o fotografie/portret. Ar fi foar­te bine daca fisa bio-bibliografica si fotografia ne-ar parveni in forma de fisiere electronice (WORD, respectiv JPG/JEPG). De asemenea, cate un text literar – poezie sau proza – de circa 10-12 pagini, in format electronic (WORD), de asemenea in romana si germana. Exempla­rele respective vor fi expuse in cadrul unei expozitii  itine­rante, ce va fi inaugurata in a doua jumatate a lunii oc­tom­brie. Fisa bio-bibliografica, prezentarea volumelor ex­puse si textele vor face parte din continutul catalogu­lui/antologie bilingv, insotitor al expozitiei. Avand in ve­dere timpul scurt avut la dispozitie pentru realizarea cata­logului si aranjamentul expozitiei, va rugam sa ne trimiteti intr-adevar de urgenta materialele solicitate.

 

Radu Barbulescu,

editor, Presedintele ASRG

 

 

INTERVIU

 

Nicolae Manolescu: Cultura euro­pea­na a ramas elitista in mare masura. Se si protejeaza in felul acesta

 

- Domnule Nicolae Manolescu, credeti in post­mo­der­nis­mul literar?

- E un cuvant ca oricare altul… Niciodata nu am fost foarte preocupat de a stabili sau de a accepta eticheta cea mai precisa in asemenea cazuri. Este o eticheta. In­tre­barea care se pune este daca ea se aplica si pe o a­nu­mita realitate. Parerea mea este ca da. Nu stiu daca de­numirea „postmodern” este cea mai potrivita pentru ce se intampla in literatura, in arta, la noi si in lume, de o bu­­na bucata de vre­me. Dar asta are mai putina im­por­tanta. Important este ca se intampla cu adevarat ceva di­ferit fata de trecut. Este o schimbare absolut vizibila de men­tali­ta­te culturala. Este limpede ca modernismul, asa cum s-a comportat el, de la sfarsitul secolului al XIX-lea pa­na aproape de sfarsitul secolului XX era un curent ra­dical, intolerant, care rescria trecutul, in­clinat catre ob­scu­ritate, dificultate, elitism, for­ma­lism. Toate aceste lu­cruri nu reprezentau neaparat niste trasaturi negative. Pur si simplu acestea erau particularitatile lui. In vreme ce, in momentul de fa­ta, exista o mult mai mare intele­gere fata de trecut. S-a redescoperit manierismul – adica scrisul in ma­niera altora -, nu mai avem pretentia ca cei dinainte sa ne semene noua, ne plac foarte mult asa cum sunt, s-au redus formalismul si radicalitatea si, mai ales, literatura si arta castiga o trasatura pe care mo­dernismul a impins-o catre margine: atractivita­tea, agreabilul. Mo­der­nismul era dezagreabil. Isi pro­punea sa fie deza­gre­abil. Ulysses de James Joy­ce, este un roman dezagre­abil. Poezia moder­nista, de la inceputurile ei este dez­agreabila. Cu intentie. Din nou, acum se pune accent pe agreabil si nu se mai considera ca literatura agreabila, fri­vola, este neaparat inferioara. Iata doua-trei ele­men­te ca­re demonstreaza ca s-a schimbat real­men­te ceva si ca ne trebuie un cuvant cu care sa definim aceasta noua mentalitate culturala. Care nu stiu exact de cand dateaza – poate sa fie de zece, de cincisprezece, de sapte ani -, dar care, oricum, este reala.

- Revenind la realitatea din cultura romana. Este lim­pede ca dupa decembrie 1989 s-a produs o re­volutie, cel putin la nivelul modului nostru de viata. Sa amintesc doar de noul peisaj al mass-media si la posibilitatile de infor­mare si comunicare oferite de Internet. Exista un cores­pondent al acestei schim­bari de paradigma existentiala la nivelul lite­raturii? Ne aflam in fata unui alt tip de abordare a actului literar generat de noua realitate?

- Sigur ca exista. Dar si inertiile celor doua sisteme sunt diferite. Este mult mai rapida schimbarea in do­me­niile politic, social, economic decat in litera­tura, in cul­tu­ra, unde inertia este mult mai mare. Dar exista. A aparut in momentul de fata – este limpede – o generatie de oameni, de scriitori, care vede altfel si literatura, si cri­tica literara, si difuzarea lor, si succesul, si limbajul. Gan­deste altfel, mult mai deschis, mult mai liber, mult mai aproape de cerintele unei economii de piata. Se discuta dezin­hi­bat despre succesul sau esecul comercial al unei carti. Pe noi, inainte de 1989, ne preocupa exclusiv va­loa­rea. Ne facuseram o strategie pentru promo­va­rea va­lorii – e limpede de ce, nu mai insist. Acum nu mai exista asa ceva. Aceasta dezinhibare merge pana la a spune: „de­geaba are valoare daca nu se vinde”. Toate aceste lu­cruri indica faptul ca se in­tampla ceva si in literatura. Si­gur, mi-e greu sa spun acum ca romanele lui X, poe­ziile lui Y sau ese­urile lui Z reflecta deja noua realitate. Sunt lu­cruri care nu se observa decat peste un timp. Ne vom trezi peste cativa ani ca vom avea pe brate un numar des­tul de insemnat de carti care sa tina de noua formula literara, de noua conceptie artistica. Si atunci vom putea spu­ne ca „iata, asta este, masa critica s-a constituit, am intrat in alta zodie, post­moderna sau cum doriti sa ii spuneti”.

- Intrebarea care se impune este in ce masura vechea literatura va mai avea vreo trecere in noile conditii? Vor mai putea fi cititi si intelesi clasicii in conditiile in care se schimba complet sensibilitatea artistica, ritmul de viata al oamenilor…

- Da, vor fi cititi la scoala. Daca urmarim pe firul is­to­riei intreaga literatura din totdeauna, observam ca dintr-o lite­ra­tura actuala, prezenta, la un moment is­toric dat, care se citea pentru o mie de motive de natura intelectuala, sen­timentala, ideologica, ling­vis­tica, nationala, aceasta se transforma intr-o li­teratura obiect de studiu, care are nevoie de glose pentru a intelege limba, de explicatii isto­rice, so­ciale, economice, politice pentru a pricepe ce se intampla cu personajele si la ce evenimente se face re­fe­rinta. Peste o suta de ani, cel de-al doilea raz­boi mondial va fi istorie asa cum este astazi pentru noi revolutia de la 1848. Si va avea nevoie de ex­plicatii. Asa se intampla si cu Shakespeare, si cu Goethe, si cu Homer, si cu toti. In­cet, incet devin scriitori lizibili numai prin scoala, cu aju­torul scolii, de catre cei care studiaza si nu de toata lu­mea de placere sau dintr-o emotie spontana.

- Inainte de 1989, clasicii faceau parte din ac­tua­litatea noastra literara. Erau citati, parafrazati con­tinuu, deveni­sera parte activa a modului nostru de viata. Acum sensi­bilitatea oamenilor – ma refer, fi­res­te, la masa – nu pare dis­pusa sa le mai ofere a­cest statut de reper permanent si universal.

- Caragiale este si acum actual… Eu cred ca s-a in­tam­­plat altceva. Literatura avea alt rol atunci. Nu era con­curata atat de violent si de reusit de tot felul de „institutii culturale” cum ar fi televiziunea, presa cotidiana, simpo­zioanele istorice chiar, in care se vine cu documente ine­dite, extraordinare sau scan­da­loase. Atunci literatura era aproape unicul mod de exprimare relativ liber. Doar in lite­ratura putea sa vina Marin Preda sa scrie despre Antonescu altfel decat in cele sapte-opt fraze sablon ale pro­pa­gandei de partid. Doar in literatura se putea vorbi despre viata unora si altora, in conditiile in care nu se putea citi in „Scanteia” si nici vedea la televizor sau in alta parte. Ceva, din punctul acesta de ve­de­re s-a mo­dificat. Niciodata literatura nu va mai fi ce a fost. Nu vom mai vedea niciodata cozile acelea de sute de persoane venite de cu noapte la editura Car­tea Romaneasca pen­tru a cumpara Cel mai iu­bit dintre pamanteni. Cand o car­te va avea un tiraj de 20 000 de exemplare se va vorbi despre un suc­ces enorm. Uitandu-se, de exemplu ca an­to­logia mea de poezie – cea din 1968, interzisa ulterior - a avut un tiraj de 100 000 de exmplare.

- In contextul integrarii euro-atlantice si al globa­li­zarii (inclusiv culturale) se impune o regandire a ra­portului din­tre organicitate sincronism in literatura?

 

- Nu… cred ca batalia va fi castigata de sincro­nism. De­­si, teoretic, am putea sa ne imaginam sce­nariul ur­mator. Globalizarea, deci lipsa frontierelor de na­tu­ra eco­nomica, politica etc., va trebui totusi sa fie com­pensata de precizarea frontierelor culturale. Altfel, identitatile cul­tu­rale nationale se pot destra­ma se pot topi intr-o iden­titate comuna europeana. In realitate, eu cred ca se va intampla ce s-a mai intamplat de cateva ori in istorie a­tunci cand a exis­tat o asemenea comunitate de state, in­diferent ca se numea imperiu sau altfel si anume toate a­ceste identitati s-au topit si a existat o buna bucata de vre­me o cultura de tip, sa spunem, euro­pean in cadrul ca­reia nu se distingeau ele­mentele compo­nente. De pil­da, Imperiul Roman. Imperiul Roman a lasat intregii Eu­ro­pe un cod juridic, (Codul roman civil), o forma de in­telepciune ilustrata intr-un mod foar­te precis (dictonurile romane) si o mos­tenire ling­vistica extrem de bogata pen­tru mai bine de ju­ma­tate din Europa. Imperiul Roman nu era, in fond, decat o comunitate de state. Era o con­structie cumva similara Uniunii Europene de astazi, dar rea­lizata pe alte cai. Aceasta a dus incet, incet la dis­paritia culturilor locale. Noi nu mai stim ce limba vor­beau dacii (se mai cunosc doar cateva cuvinte ca­re se pre­supune ca sunt din vechiul fond lingvis­tic al dacilor), stim ca nu scriau – dar nu suntem foarte siguri -, habar n-avem daca practicau vreo forma de literatura si arta. Acelasi lucru este valabil pentru toate popoarele. Minus cateva vase de cera­mi­ca si niste monumente funerare, nu stim daca po­poarele pe care Imperiul Roman le-a ab­sorbit si le-a globalizat existau ca identitati culturale. O evo­lutie similara se va putea petrece si acum. In a­ceas­ta situatie, distinctia se va mai face intre indi­vidualitati, deci intre scriitori indiferent de substratul cultural de care sunt legati prin nastere. Andrei Ma­kine, un rus care scrie si pu­blica in Franta, va fi identificat pur si simplu ca Makine. La fel, Mircea Cartarescu, un roman care este tradus a­cum si in ta­rile nordice dupa ce s-a facut cunoscut in Franta si Germania. Deci vom vorbi de Makine si Carta­res­cu, nu de un scriitor francez de origine rusa si de un roman pe care il cheama asa cum il cheama. Si poate ca este normal sa fie asa. Vom asculta mu­zica lui Enescu nu neaparat pentru ca apartine unui roman ci pentru ca este compusa de Enescu, il vom admira pe Bancusi nu pentru ca este gorjean de-al nostru, ci pentru ca este Bran­cusi. In felul a­cesta s-ar putea ca aportul nostru la patrimoniul cul­tural european sa fie unul consistent. Pen­tru ca s-ar putea intampla sa nu fie deloc.

- Sa fie consistent ca specificitate sau ca den­sitate a numelor reprezentative?

- Ca valoare. Ar fi o nenorocire sa mizam totul pe ideea specificitatii. Aceasta ar insemna sa ne pro­movam in con­tinuare muzica populara, mititeii, tui­ca, de altfel foarte bune.

- Poate ca prind si astea? Se pare ca sunt destui stra­ini care le apreciaza.

- Fara indoiala, prind. Dar mai marginal. Foarte mar­ginal.

- Se aud destule voci care pun in discutie insasi spe­ci­ficitatea culturala europeana, amenintata de cultura de larg consum („chewing gum pentru cre­ier”), promovata la scara planetara de Statele Unite.

- Asta s-a si intamplat intr-o buna masura. Civi­li­zatia oc­ci­dentala si, in curand, intreaga civilizatie europeana, vor fi bine americanizate. Si nu stiu da­ca se poate face ceva. Ne place sau nu ne place, asta e situatia. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca for­ta Americii a fost nu doar economica, ci si cultu­ra­la. Chiar daca produsele ameri­ca­ne de tip Holly­wood ne displac profund. Chiar daca kitsch-ul a­cesta inspaimantator – pe care l-au inventat eu­­ro­pe­nii, dar a carui splendoare a fost data de ame­ri­cani – papusi care imita chipul lui George W. Bush si spun vreo 5-6 propozitii cu vocea lui are o imen­sa priza la public. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca aceasta cu­ltura americana tampita se bucura de un succes imens. Are succes pentru ca este pe in­telesul celor multi. Cultu­ra europeana a ramas eli­tis­ta in mare masura. Se si pro­tejeaza in felul acesta.

- Am devenit spectatorii, unui proces de demo­cratizare a actului cultural, sesizabil la scara mon­diala?

- Daca democratizam cultura ajungem clar la fil­me­le holly­woodiene. Si unele semne au inceput de­ja sa apara. Ganditi-va doar ce extraordinare filme ve­neau din tarile comuniste inainte de 1989. Waj­da, Mihalkov, Zanoussi, Pin­tilie, Daneliuc faceau filme extraordinare. In momentul de fata, la marile festi­va­luri internationale nu mai exista nici un film de un nivel comparabil. Toate sunt cu doua-trei trep­te mai jos, sunt croite sablon pe model ame­ri­can, cu mare succes de public. Titanic-ul este acum reperul pa­ra­digmatic, nu Cenusa si diamant al lui Wajda. Tita­nic-ul, adica o prostie ingrozitoare, o dra­ma sinistra, dar va­zuta de milioane de oameni. E putin inspai­mantator.

- Ma tem ca si rezistenta intelectuala a spec­ta­torului a cam cedat. Cel putin in Romania, fiecare practica doua-trei slujbe pentru a putea sa supra­vie­tuiasca, ajunge a­casa epuizat, tracasat si ade­sea dezamagit. Or in aceste conditii poate ca se mul­tumeste cu un chewing gum pen­tru ochi.

- Cred ca se intampla si altceva aici. Intotdeauna cei care au inteles si au gustat literatura de elita au fost pu­tini. Numai ca asta nu a preocupat pe ni­meni. Hai sa ne gandim bine. Toata cultura antichi­tatii era facuta de cati­va. Cati stiau sa citeasca? Toa­ta cultura si civilizatia eu­ro­peana din Evul Me­diu este opera altor cativa, care ci­teau si scriau. Ca­lugarii de pilda. Oricum, foarte putini. Chiar cul­tura moderna, pana la cel de-al doilea razboi mon­­dial a fost facuta de o mana de oameni. Sa fim drepti. Nu erau nu stiu cati care sa-i citeasca pe Appo­li­naire sau pe Joyce. Nu stiu cati l-au citit pe Musil. Dar eu pot sa dau exemple de laureati ai Pre­miului Nobel – Ca­netti, de pilda – pe care nu i-a citit nimeni cand si-au pu­blicat cartile. Dar, deodata, chestiunea aceasta a devenit preocupanta, mai in­tai in Statele Unite si apoi doar in Eu­ropa. Ameri­canii si-au pus problema canonului si s-au in­trebat daca nu cumva acest canon este fals. Oare nu cum­va un canon care retine doar 10% din cultura lumii pen­tru 1% din populatia globului este gresit? Nu cumva acest canon trebuie spart, astfel incat el sa fie repre­zentativ pentru 90 % din cultura lumii si 99% din popu­latie? Si in momentul acesta totul s-a ispravit. Cultura si arta de consum au invadat piata. Cu urmarile de rigoare: editorii nu mai publica poe­zie pentru ca nu mai aduce bani, nu publica romane elaborate artistic pentru ca nu se citesc, vin cu re­tete verificate – sex, violenta etc. La fel se intampla cu filmele. Sunt ani buni de cand nu am mai va­zut la televizor un film acceptabil. Daca am noroc, poa­te vad cam trei-patru pe an. In rest sunt nu proaste, inspai­mantator de proaste si cu niste bugete in spa­te cu care s-ar putea scoate integrala Shake­speare si sa se dea si pe gratis.

- Cea mai recenta carte a lui Stephen King, un autor cu mare succes la public, a fost distribuita ex­clusiv pe In­ter­net, pe baza de comanda. Practic, fiecare capitol al car­tii a fost trimis separat celor care il comandau. In felul a­cesta profitul sau a fost unul fabulos. Se vorbeste despre 700 000 de dolari. Credeti ca incepe sa apuna era lui Gutenberg?

- Nu, in nici un caz. Fara nici o discutie, Internetul mo­difica o buna parte din deprinderile noastre. Nu doar Internetul. In general, computerul si toata a­ceas­ta lume virtuala care se dezvolta acum, sub o­chii nostri. Dar nu o inlocuieste pe cealalta. Dupa parerea mea, Internetul joa­ca in acest caz, ca si in ca­zul papusilor Bush, un rol de distributor. Nu schim­ba natura literaturii. Reprezinta doar o alta forma de distributie. Citesc romanul de pe Internet in loc sa il cumpar de la librarie. Ce s-a schimbat? Ste­phen King are succes nu pentru ca a scos car­tea pe In­ternet ci pentru ca oamenii erau interesati de scrisul sau. Probabil ca a sarit cateva verigi din lantul operatiunilor de editare a unei carti, a econo­misit o buna parte din chel­tuieli, profitul a fost mai mare. Dar cartea este aceeasi. Oricum, eu sunt con­­vins ca nu vom ajunge sa citim chiar toate car­tile pe computer. Suportul actual al cartii nu cred ca se va pierde prea curand. De aceea eu nu cred ca ie­sim din galaxia Gutenberg. Sigur, computerul ne va ajuta sa luam anumite bibliografii, sa citim chiar anumite lu­cruri, sa ne informam. Dar nu vad pe ci­neva citind Razboi si pace pe computer. Poeziile nu le citesti pe computer. Sigur, poti sa faci si ches­tia asta, dar parca placerea e alta cand mangai cu mana ta fila de carte. Eu nu cred ca suportul guten­bergian va disparea. Se va intampla si in acest caz ce s-a intamplat cu toate mijloacele noi de in­forma­re care au aparut in decursul timpului: radio, tele­fon, televizor. Initial toti s-au temut ca ele ocupa lo­cul tu­turor. S-a constatat ulterior ca fiecare s-a spe­cializat pe ce avea mai bun. In momentul de fata computerul este bun pentru cutare lucru. Sigur ne a­juta la bibliografie. Stu­dentii mei isi vor face vii­toarele teze de doctorat in ze­ce secunde. Dar, sunt sigur ca nu vor putea citi Razboi si pace pe cal­culator.

- Care credeti ca este viitorul literaturii? Va de­veni ea apanajul unui grup tot mai restrans de initiati sau va de­veni un produs de mase care va cobora con­tinuu sta­cheta pana la perfecta vulga­rizare?

- Incet-incet, o data trecuta euforia acestor noi mij­loace de informare in masa va reveni la statutul si rosturile ei dintotdeauna. Adevarata literatura va fi pen­tru putini si va exista intotdeauna o literatura de consum pentru cei multi. Ele vor fi separate clar. Istoriile literare se vor ocu­pa doar de prima nu si de a doua. Pentru ca acum asta este tendinta in Sta­tele Unite: sa facem o istorie literara in care sa intre toti, asa cum sunt.

 

 

Alexandru ECOVOIU: „Ma sal­­­vea­za un anume orgoliu"

 

Stiind, din proprie experienta, reluctanta cu care Alexandru Ecovoiu iese din sfera creatiei literare pentru a-si oferi opiniile privind problemele cotidianului, fie acesta politic, fie el cultural sau de alta natura, m-am bucurat gasind intr-un numar relativ recent al cotidianului „Ziua” interviul datorat d-nei Ioana Malamen, pe care il reproducem mai jos. Nestiind sa se fi p­e­tre­cut intre aparitia materialului si pana azi evenimente care sa fi bulversat total consideratiile romancierului privind pro­blematica in cauza, sunt de parere ca ele au, atat in ochii sai, cat si ai cititorului acestei brosuri, aceeasi prospetime din momentul emisiei lor. In afara de asta, personal, tin mult la opiniile lui Alexandru Ecovoiu, extrem de concludente cand ne intrebam „unde sta literatura romana”. Si sunt extrem de concludente fiindca ele apartin unuia dintre putinii autori romani care par sa stea, azi, sub semnele cele mai bune: publicat si tradus in tara si in afara ei, invitat la targuri de carte internationale si seri de lectura in tara si in afara ei, apreciat la justa-i valoare de o parte (buna) a presei literare si a comentatorilor profesionisti, tinut „sub observare” suspicioasa de o alta parte a presei, mai mult sau mai putin de specialitate, mai ales din tara, Ecovoiu este mai mult decat indreptatit, prin ceea ce scrie el insusi, sa se exprime asupra „starii” literaturii romane in momentul de fata.

 

Radu Barbulescu

 

Iolanda Malamen: Draga Alexandru Ecovoiu, cand am c­itit romanul Statiunea - acum cativa ani - luam cu­nos­tinta cu scrisul tau. Mi s-a pa­rut extra­ordinar si l-am cla­si­ficat printre cartile importante ale ultimului deceniu. Car­tea urma dupa romanul Saludos, premiat si foarte bine pri­­mit de critici si de cititori. Cum percepi acum destinul car­tilor respec­tive, care ti-au adus notorietate si confrun­tare cu piata dura a literaturii?

Alexandru Ecovoiu: Saludos a fost tiparita dupa multi ani... Ca o com­pen­satie, a avut sansa unei recunoasteri ra­pide. Critica excelenta, Pre­miul Uniunii Scriitorilor, Pre­miul Observator-München, traducere in ger­mana, in fran­ce­za, in germana, doua editii. Inca o editie in tara, la edi­tura Gramar, in colectia Capodopere ale romanului ro­ma­nesc. Cartea este obiect de studiu la Universitatea din Leip­zig. Statiunea, celalalt roman, la fel de bine comentat de critica literara, a primit Premiul Aca­demiei Romane. A­pre­cieri deosebite din partea unor oameni de litere din stra­i­natate... Ambele carti au aparut la editura EST, se­lecta.

I.M. Exista carti eveniment; altele isi castiga in timp re­cunoasterea. Nu esti un autor comod. Lu­mea ta este, in general, una inchisa. Per­sonajele balanseaza intre cer­titudine si incertitudine, asu­man­du-si dra­mele. Literatura, asa cum o percepi, prin ceea ce faci, ti se pare atat de im­portanta, incat sa merite toate privatiunile, renuntarile? Este scriitorul adevarat, din anumite puncte de vedere, un erou?

A.E.: Un critic a spus despre Statiunea, la a­paritie, ca e cel mai bun roman politic scris pana atunci la noi. Am adus in discutie un sistem au­toritar,  care devine,  treptat, dictatorial. O tiranie luminata, care este su­primata de o a­lta tiranie, a poporului!... O democratie populara nu poate fi de­cat un sistem inchis... Saludos are deschidere maxi­ma, planeta. Per­sonajul principal o strabate cu pasul. Cu min­tea. Numai cu imagi­natia, cum se dovedeste - cu oa­recare probabilitate – pana la urma, cand se inchide cercul. Sey Mondy iese din imprejmuire potrivit propriei fantezii... Cat despre dramele asumate, vina, desigur, es­te a mea. I-am pus pe eroi in situatii incomode. La o po­sibila Judecata de apoi, o sa platesc... Platesc de pe-acum, fara sa existe ceva eroic. Dimpotriva. Uneori mi se pare umilitor. Daca ii spui cuiva ca esti scriitor, starnesti - in cel mai bun caz - doar o vaga curiozitate... Ma rog, mai sunt ex­cep­tii... Impresia de umilinta o traversez aproape instantaneu, ma salveaza un anume orgoliu... Ori, poate, o brusca indiferenta, ma sperii uneori, cand ma sur­prind... Un mijloc pentru a rezista. Cei care ma cunosc mai putin cred, probabil, ca e vorba de infatuare...

I.M.: Ai fost tradus in Germania, Spania, in presa lite­ra­ra sau in vo­lum, ai lansat la Paris, Saludos. Ai lansat, de asemenea, carti la Viena, München, Leipzig. Ai citit publi­cului in orasele mentionate - si in altele - din cartile tra­duse, fiind cotat ca unul dintre cei mai importanti autori din Est. Te-a surprins intrarea intr-un circuit dificil, singu­ra „arma" fiind lite­ratura ta?

A.E.: Nu mi-am propus sa realizez precis dimen­siunea celor ce mi se intimpla... Emotiile au dis­pa­rut de mult. Nici nu prea le-am avut, am fa­cut sport candva... Si aici este vorba de o competitie, chiar daca terme­nul nu este prea agreat atunci cand este raportat la viata literara... Com­­petitie? Razboi, uneori! Dusmanii de o viata! Vende­te! Tocmai pentru aceasta apreciez marile camaraderii literare, atunci cand - rar - exista... Nu am folosit cuvantul pri­etenii, pentru ca asa ceva aproape ca tine de fictiune. Exagerez putin, evident, pentru a reliefa mai clar anu­mi­te aspecte ale mediului literar de aici si nu doar... Si nici nu e ceva de ieri, de alaltaieri. Rousseau si Voltaire s-au dus­­manit o viata. Au murit in acelasi an, la putin timp unul de altul. Cel ramas - vremelnic - singur nu mai avea un adversar pe masura... Si Creanga a sfarsit la cateva luni dupa Eminescu, dintr-o mare iubire de aceasta data. Se mai intimpla... Aproape ca il „inteleg" pe Mircea Car­ta­rescu de ce a spus, pe alte meleaguri, ca este singurul scriitor de valoare din tara... Totusi, macar la Stefan Ago­pian, un adevarat artist al cuvintului scris, daca se gan­dea... Ori la Adrian Otoiu, autor complex... La Daniel Banulescu... La Gheorghe Craciun, editat - cu succes - in Franta... La poetele An­gela Marinescu, Ileana Malancio­iu, Marta Petreu, Mariana Marin... La poeti, sunt destui. Ion Muresan, Adrian Popescu, Ion Stratan, Ioan Es. Pop. Octavian Soviany, cel care il entuziasma candva pe re­gre­tatul Ra­du G. Teposu, iar azi - prin Cartea lui Benedict - pe multi altii... Ma­rian Draghici, mai putin comentat, poet aparte... Un romancier insolit, Gheor­ghe Schwartz... Ga­bri­ela Adamesteanu, George Balaita, Adriana Bittel... Despre Radu Aldulescu, in Le Monde, s-a scris cu litere de-o schioapa... Mircea Dinescu si Ana Blandiana au re­cunoastere ferma in spatiul germanic si nu doar... Si H.R. Patapievici tot scriitor este, nu fitecine... Promitatori, se anunta - prin debuturi recente - o seama de tineri...

Pe unii dintre acestia ii urmaresc „in direct" la cenaclul de la Filologie sau in cel al Uniunii Scriitorilor, „Euridice", de care se ocupa - impatimit - Marin Mincu. Spun absolut sincer: un text valoros care ma impresio­neaza ma bucura cu adevarat, indiferent de catre cine este semnat. Ma mo­bilizeaza, totodata. Adica, recunosc, ma aduce intr-o - zic eu – ne­ce­­sara stare de alerta. Sunt castigat, atunci cand intalnesc texte de mare tinuta... Ma opresc, sunt in stare sa vorbesc pana maine despre pa­ginile altora... Nu i-am amintit pe multi... Ioan Grosan, Alexandru Vlad, Dan Stanca... Pe Ion Mircea si pe Nicolae Prelipceanu, poeti importanti, Ioan Flora... Nora Iuga, Constanta Buzea, Li­viu Ioan Stoi­ciu... Si mai sunt batranii lupi... Vrem, nu vrem, Nicolae Breban ramane - din muntele scris - cu carti importante... D. R. Popescu, M. H. Simi­onescu... Si mai este Norman Manea, locuieste in limba romana. Du­mi­tru Tepeneag, aidoma… Poeti precum Grisa Gherghei, in plina vi­goare artistica, si Horia Gane, lasat intr-un nemeritat con de umbra. Avem scriitori, dar nu toti au comandamente care sa lucreze pentru im­pu­ne­rea lor, cu orice chip, asa cum se intampla, mai ales, in unul din ca­zuri... O insistenta - sfidare, mai degraba - care a inceput sa tre­zeas­ca zambete... Autorul in cauza este tot mai convins de ceea ce ii spune staff-ul... Pentru ca, altfel, nu ar declara ca este singurul... Sa continuam.

I.M.: Dupa Cei trei copii - Mozart, aparuta si in Ger­mania, a urmat Sigma. Un roman care mi se pare, prin cu­rajul intrebarilor, prin calea gasita de-a te mantui de lucrurile carora nu le-ai gasit sensul, prin constructia ce o apropie de muzicalitate, o carte cheie pentru matu­ritatea unui artist.

A.E.: Cei trei copii - Mozart cuprinde proze scrise in anii optzeci, publicate dupa 1990, aproape toate, in presa literara din tara sau din strainatate. Cunos­cutul traducator Joaquin Garrigos a tradus si publi­cat in presa literara din Spania o parte din textele respective. S-a pronuntat deo­se­bit de elogios... Volumul este in curs de traducere si in Iugosla­via. In slovaca a aparut ceva. Mai sunt surprize... Des­­pre Sigma vor­besc altii mai amanuntit decat mine, scriu...

I.M.: Sigma a nascut reactii adverse. Unii o con­sidera o blasfemie, altii vad in ea o mare carte, atat de necesara vre­murilor ipocrite pe care le traim. Eu cred ca este o carte luminoasa, o spovedanie aparte, o carte a iubirii...

A.E.: Prin fragmentele publicate in revista Roma­nia li­te­rara - in cinci numere - aproximativ saptezeci de pa­gini din carte - deja se conturase un orizont de asteptare. Favorabil/nefavorabil. Pentru ca a fost mai mult o panda. Paginile respective - multumesc mult revistei - erau citite si pe Internet. Primeam mesaje imediate din Suedia, poe­tul Alexandru Dohi telefona la miezul noptii, cate un ceas... Bianca Marcovici spunea ca as­teapta - in Israel – re­vista, sperand ca va mai gasi un fragment din Sigma... Aceleasi aprecieri deosebite din partea lui George Asta­los, aflat la Paris... Altele din Germania. Din Statele Uni­te. Aparitia romanu­lui a amplificat reac­tiile bune, rele...

Cartea este citita - multi mi-au spus ca au reluat-o „cu pixul in mana"... Se vinde foarte bine. Este discutata in fel si chip. Interviuri la posturi de radio, la tv., pentru pre­sa scrisa. Invitatii pentru lansarea cartii in tara, ultima ve­nita de la Ti­misoara. Un premiu al revistei Tomis. Capi­to­le deja traduse... Telefoane de tot felul, e-mail-uri. Sunt in­tre­bat tot mai des daca sunt evreu. Nu sunt. Daca as fi, care ar fi problema? O astfel de intrebare - in zilele noastre – surprin­de. Daca scriu o carte despre Ardeal, tre­buie sa ma intrebe cineva daca sunt ungur sau ro­man? Unii vor sa te fixeze undeva pentru a te gasi i­mediat, atunci cand trebuie sa te arate cu degetul... Des­pre Sigma, Mihai Sora a spus: „...realizare remarcabila din punct de vedere al scriiturii, al dramatismului, al ten­siunii din care nu poti iesi nici o clipa". Ca sa redau doar spusele unui patriarh al culturii...

I.M.: Cat este Alexandru Ecovoiu de „angrenat" in me­canismul vietii literare? Iti impui o anumita conduita? Te sus­tragi cu obstinatie lucru­ri­lor in care nu crezi?

A.E.: Sub o proza care mi-a fost tradusa in limba slo­vaca, scrie, prin­tre altele: „Alexandru Ecovoiu, prozator roman care traieste in exil"... O astfel de convingere a a­vut-o si un redactor de la Radio France. Acelasi lucru, l-am aflat, cu evidenta surprindere, de la studenti din Bu­cu­­resti... Stiau despre mine ca traiesc in Germania... Pentru ca despre mine vestile deosebite vin mai mult din afara, de la o vreme... Nu sunt sus­ti­nut - e drept ca nici nu am cautat - de grupari literare sau institutii cultu­rale din tara... Cred - din pacate - tot mai putin in obiecti­vi­tatea unora dintre acestea...

I.M.: In anumite cercuri literare din strainatate, in urma ci­tirii cartilor tale, se spune ca esti un posibil candidat, intr-un viitor apropiat, la Pre­miul Nobel. Care este reactia ta? Ce consecinte ar avea in breasla lite­rara roma­neas­ca, materializarea unei asemenea asertiuni? S-ar simti ne­­­drep­tatiti alti scriitori sau ar primi cu bucurie acest fapt?

A.E.: In lumea literara din afara tarii, aprecierile por­nesc - in primul rand - de la text... Acasa, de multe ori, da­ca nu esti agreat ca persoana sau nu esti sustinut de un grup sau institutie, cum am mai zis, esti lasat sub semnul unei taceri distrugatoare. Din fericire, nu totdea­una... Uniu­nea Scriitorilor nu a considerat ca este potrivit sa fiu inclus pe lista auto­rilor propusi sa fie tradusi in alte tari. Uniunea este chiar casa mea! Anul acesta, am fost no­minalizat pentru un premiu literar de catre ASPRO, nu de catre aceeasi Uniune... Cat despre o posibila candi­da­tu­ra la Nobel, daca va exista oficial vreodata, greu de cre­zut ca asa ceva ar fi rezultatul unei initiative pornite din tara. De la cei care ma stiu, ma vad aproape zilnic band un ceai la... Uniune. Un pahar cu vin, uneori. Imi sunt dragi, cei mai multi dintre ei. Unii dintre acestia me­rita cu sigu­ranta Nobelul. Nu se stie asupra cui isi va in­drepta Dum­nezeu Dege­tul... Primirea acestui premiu de catre un confrate - indiferent care - ar fi pentru cei mai multi un dezastru. Rapirea bastonului (pixului) de mare­sal din ranita... Invidia, stim bine din Miorita, se simte bi­ne „pe-o gura de rai"...

I.M.: Formarea unui scriitor de valoare este o lupta, un proces firesc al vocatiei, o urmare a unor frustrari, o „intamplare"?

A.E.: Tine, in primul rand, de har... La fel ca in muzica, pictura... Nu se poate altfel. In rest multa, extrem de multa munca si incredere in reusita. Mai ales atunci cand imprejurarile sunt potrivnice... Scriitorului, la noi - parca e un facut - aproape totul, mereu, ii este neprielnic...

I. M.: Exista vreo bariera de netrecut pentru un scriitor al mileniului trei?

A.E.: Nu de netrecut. Dar obstacole sunt. Unul dintre acestea, deo­se­bit de important, este de ordin editorial... Cine ii publica autorului textul, cum ii res­pecta editorul drepturile, cum se ingrijeste - acelasi editor - de difu­zare... Nu-mi fac, deocamdata, griji de felul acesta. Edi­tura Cartea Romaneasca mi-a publicat Sigma chiar inain­te de termenul fixat. Cu mult profesionalism. Mi-a oferit un contract conve­na­bil si conditii ase­ma­natoare pentru urmatoarea carte. Deci se poate. Se va gasi, aproa­pe tot­dea­una, un editor pentru un text care intereseaza... Sunt, din pa­cate, si situatii regretabile. Nu putine. Sta­rea mate­ria­la a scriito­rului, un alt factor decisiv, este dezas­truoasa... Pentru ca autorul nu se bucura de recunoas­terea cuvenita. Tot mai mult, societatea se pre­ocupa de distractii. Lectura poate schimba multe in starea ceta­teanului. Caruia, se pare, ii este tot mai bine fara carte. Dar se va forma, sper, o eli­ta a cititorilor. Putini, dar... Cum sunt azi marii ama­tori si colectionari de pictura.

I.M.: Ce sanse are proza romaneasca sa intre in uni­ver­salitate?

A.E.: Suficiente. Importante. Trebuie, in primul rand, sa credem ca este posibil asa ceva. Dupa a­pa­ritia romanului Statiunea, revista Roma­nia lite­ra­ra a primit - pentru pu­bli­care - un fax referitor la cartea respec­tiva, semnat Michel Wattremez. Bi­ne­cunoscut traducator, universitar francez, cu un doc­torat in literatura romana. Titlul textului trimis era „Atentie: capodopera!" Scris cu bold, am facut rost de o copie. Faxul, amplu, a fost publicat, dar cu alt titlu. „Ex­perienta unui roman"! Cum sa scrie Eco­voiu o ca­po­dopera? Un neutru socotise ca da. In tara, cineva cen­zu­rase categoric aprecierea... Dupa ce a citit acelasi ro­man, Joa­quin Garrigos mi-a trimis un mesaj in care, prin­tre altele, scria „Sunteti un mare scriitor". Inainte ca ro­manul respectiv sa primeasca Premiul Academiei... A primit unul si in Germania... E greu sa fie cineva profet in tara lui... In Romania, aproape imposibil. Pentru asta, mai ales tinerii - care au un acut simt al realizarii si nerea­lizarii, parasesc masiv aceas­ta tara... Si nu doar...

I.M.: Te-as defini ca pe un singuratic-introvertit-prie­te­nos, dispus sa-si deschida sufletul cui stie sa asculte. Am dreptate?

A.E.: Cunosc multi oameni. Multi dintre acestia ade­va­rate personali­tati... Ne intalnim mai mult intamplator... Nu cultiv sistemul vizitelor si con­travizitelor. Cei mai multi dintre ei sunt scriitori; si ei, si eu avem ne­vo­ie de liniste, de intimitate... Am, cred, cativa prieteni... Ne simtim bine cand ne vedem. Chiar si atunci cand ne merge rau.

I.M.: Deseori, mai ales in romanul Sigma, ti-am ase­mu­it stilul cu o com­pozitie wagneriana, asa mi s-a parut. Iti place muzica? Thomas Mann?

A.E.: Am studiat, candva, demult, pianul... A­proa­pe sa­se ani. Parintii s-au despartit si... gata. Dar am ramas un mare „folositor" de muzica... As­cult pia­nisti celebri, Ru­binstein mai ales, mari orchestre, in­terpreti vocali de marca. Inregistrari, fireste. Cand­va, mergeam la concer­te, la specta­cole de balet. In aproape toate scrierile mele, muzica are un anume loc. Ascult - uneori chiar cand scriu - muzica grego­riana, chitara clasica, Händel. Nu rar, rock and roll. Jerry Lee Lewis, Bill Haley, Chuck Berry. Dan­sez, cand am prilejul, rock... Pentru Beatlesi am o fi­xa­tie... In ceea ce il priveste pe Thomas Mann, as fi in stare sa citesc la infinit Muntele vrajit... Si pe o alta lume... Alta fixatie. Raman fidel marilor mele pasiuni...

I.M.: Daca ti-ai dramatiza - pentru scena - o carte, poti sa-mi spui care ar fi aceea?

A.E.: Exista deja o dramatizare, Sigma... Mai vorbim dupa ce va fi reprezentata...

I.M.: Nu ascund faptul ca esti un autor de al carui scris sunt foarte a­ta­sata. Poate la acest lucru con­tribuie si sta­tu­tul tau moral, faptul ca esti departe de lumea barfelor, a­gresiva, cu muscaturi otravite u­neori, prinsa tot mai mult in propria candoare si su­perficialitate. Pe cand o noua car­te?

A.E.: Incerc sa raman acelasi, fie ca sunt apre­ciat, fie ca sunt criticat. Cel mai greu este - cred - sa ramai acelasi cand esti nedreptatit. Totul trece, textele raman. O carte noua, tot un roman, peste aproape doi ani...

I.M.: Iti multumesc!

 

 

Gheorghe ISTRATE: „Poezia a ramas ultima hrana natu­ra­la pentru spiritul meu alarmat pe care inca il mai locuiesc"

 

- Delicata domnita Victoria Milescu! Hai sa dam un alt ton acestui interviu! Eu am respirat toate cele 13 intrebari pe care mi le-ati pus (13 este numarul meu favorit!) si voi purcede la o spovedanie cu por­ta­tive precise si deschise, astfel ca lectorul va simti, subtextual, temperaturile dife­ritelor dvs. interogari, in functie de raspunsul marturisitor. De altfel, mi-amintesc ca, dupa debutul meu din 1968, undeva, prin fosnetul castanier al Buzaului, v-am sarutat, in taina, degetul de argint cu care va scrieti poezia cea de acum. Il aveam alaturi de noi pe nepretuitul prieten Gheor­ghe Pitut si pe confratii condeieri din Buzau.

Deci, sa incepem!

 

Ritmul si simetria universului

Nu eu am descoperit Poezia - ci Poezia m-a des­coperit pe mine.

Inca de mic, inaintea scolirii, m-a surprins o anu­me si­me­trie a universului imediat: frunza salcamului (acest pal­mier al Baraganului), penetul pasarilor, ari­­pile fluturilor, ti­pa­­­tul cucuvelei, singularitatea tris­ta a sonorizarilor cucu­lui, a greierilor, a broas­te­lor, chiar si a injuraturilor tara­nesti, a clopotului, a bo­ce­telor peste morminte, a picurilor din turturii de ghea­ta (metronomul imprimavararii) s. a. m. d. Mi-am dat seama, astfel, intuitiv, fara sa stiu sa fac re­flectii a­dancite, ca in univers exista o armonie, o re­petitie necesara, vitala, esentiala, asemenea sunetului pa­silor nos­tri pe pamant. Asa am descoperit ritmul, logica rostirii cantate. Mergeam cu mieii pe viroaga si ma po­me­neam cantand cuvinte care, de fapt, erau rime: mura-su­ra-bata­tura, coase-oase-putu­roa­­­se, deste-peste-impie­tres­te, cu­cu­ri­gu-strigu'-fri­gu'... Le hauleam cu mirarea cu care pal­mele mele se priveau una pe alta, ca in oglinda, si se de­s­co­pereau surori gemene.

Din aceasta arheologie lingvistica in rostogolire, deo­da­ta am avut sentimentul logodnei, al inrudirii vor­belor (al „sin­tagmelor", cum aveam sa descopar mai tarziu). Suri­oa­rele mele - cele trei, mai mari de­- cat mine, dintre care cea mai draga s-a retras in cer - ma credeau un „apucat", fiindca behaiam tot timpul fara oboseala, si la camp, si in pre­pelac, si sub sea­ra cand maturam batatura pentru cu­ratul de di­minea­ta. Si aveam, inca de mic, nazdravania de-a inventa cuvinte, de a le deforma; cuiva, unei ve­ci­ne cam naravite la placeri, ii strigam printre scandu­rile gar­du­lui: „ghioaco, ghioaco!" Savuram poreclele satului, care declansau o fabuloasa voluptate a rosti­rii: Strapazan si Stra­pazanca, Gogila si Gogi­loaica, Babarosu si Babaroa­sa, Sucher si Suche­roaia, Carsote, Papalici, Gajgan, Ra­la si Raloaica, Paitoi si Paitoaica, Paraipan si Parai­pa­ni­ta, Ho­dorog si Ho­dorogioaica si multe altele. „Polocrul" ro­manesc are pla­cerea consoanelor tari si a dif­ton­gurilor masculine.

Pe la sase ani, deprinsesem (tot de la surioare) alfa­be­tul si scrierea pe tablita de ardezie. Primul zece fara ca­ta­log l-am avut de la invatatorul Du­mi­tru Iliescu, intr-o in­spec­tie acasa. Tabla inmultirii o invatasem ca pe un can­tec ritmat - si unde piciorul tropic lipsea, lungeam vocala ca astfel cuvantul sa incapa silit in euritmie (in Patul lui Procust): „doi ori unu: dó-oi; cinci ori unu: ci-inci!".

Norocul meu cel mare este ca m-am nascut la sat. Noi nu am avut cheia legata la gat. Noi am trait cu cheia ca­sei, a bisericii, si a satului revarsata in suflet - si era una singura, scanteietoare, pentru toate aceste descuietori. Si pentru ca tot veni vorba de sat, de Limpezisul meu na­tal, am avut grija ca, inainte de moartea lor, parintii sa fie incredintati ca in intreaga mea viata liceala, universitara si cartu­ra­reasca nu am avut profesori mai mari decat dan­sii. Si nimeni pe pamant nu m-a iubit mai mult decat dansii.

Mama n-a stiut niciodata sa se iscaleasca, dar ras­co­lea librariile Buzaului in cautarea cartilor mele, iar cand van­zatoarele, obosite, renuntau, ea des­co­perea si le ara­ta coperta bine cunoscuta si cumpara totul, laudandu-se: „asta e baiatul meu!". Carti, pe care le daruia copiilor din sat, alaturi de o inghetata cum numai ea stia sa o pre­pa­re, intr-un cazan de arama cositorit.

Noi totdeauna am avut in fundul curtii o ghetarie uri­asa, al carei ultim bulgar se topea abia prin sep­tembrie. Alaturi de acest „igloo" (tineam acolo laptele, man­­carea, bu­lionul, pepenii, carnea, zarzavatul – na­tur etc.), era un mar urias sub care niciodata n-a crescut nimic - decat um­bra lui. Bratele inlantuite a trei oameni nu i-ar fi putut cuprinde circumferinta. Marul acesta neobisnuit era geo­grafia mea: din trun­chiul lui centenar porneau sase cra­cane, mai groase decat mine, in suisul carora, frunzos, eu mi-am pregatit sase prepeleacuri. Astfel ca, botezate dupa cele sase continente stiute de mine pe atunci (eram printr-a V-a, si-l citeam razbit pe Jules Verne, imprumutat de la dl Popa, invatatorul care ne-a va­rat pentru prima data cu botul si urechile in limba rusa), in fiecare zi ca­laream un alt continent, dupa lecturi si dupa inspiratie, du­pa chef si dupa price­perea de a ma ascunde la stri­gatele disperate ale surioarelor care nu m-au des­co­perit niciodata in na­cela mea supraterestra. Acolo, sus, am citit oda­ta niste pagini bizare desprinse dintr-o carte ga­sita in podul preotului Gh. Iliescu (nasul meu de botez), ca­re incepeau cu ilustrul vers ce mi s-a intiparit pe frunte: „Canta-mi, zeita, mania..." Dar tot acolo, in­tre frunzele dinspre Africa, am citit extraordinara carte Timur si baietii lui de Arkadi Gaidar (sinu­ci­sul...). Mai apoi, Calatoriile lui Gulliver si mereu in­fricosatoarele si exta­ziantele Basmele Roma­nilor ale lui Ispirescu - pe care si azi le mai ras­foiesc, din cand in cand, ca pe un erzat salvator...

Acest amestec de lecturi mi-a aprins creierii si nu stiu cand am inceput sa notez versuri (?) pe mar­ginea pa­ginilor sau pe copertile interioare, in creion. Plus, desene. Al naibi mi-a placut sa desenez! Printr-a VI-a, mi-am fa­cut acasa o gazeta de pe­rete, cu poezii si CV-uri de scriitori (!) - era prin 1953 -, insotite de portretele lor, pre­luate din ma­nualele scolare, pe care le-am impatratit sub grila si le-am marit, la scara, cu tente de umbra si cu­loare. Pacat ca ai mei nu le-au pastrat. Vestea a ajuns si la invatatoarea mea, Stela Draghicescu, care a ve­nit sa citeasca minunea. Aveam ochii de un albas­tru intens si creioanele imi ardeau degetele. A doua zi, cand nimeni din clasa n-a stiut sa scoata „ideile principale" din „Ma­ma" (fragment) de Gorki, eu le-am enuntat cu claritate si am primit doi de cinci (maximum-ul rusesc) la aceeasi ora si in aceeasi rubrica din catalog - fapt fara precedent in scoala noastra din Movila Banului.

Prima carte adevarata din biblioteca mea de copil a fost Poezii de M. Eminescu, pe care mama mi-a cumpa­rat-o de la Buzau. Cred ca eram printr-a IV-a. Prea can­tam frumos, impreuna cu surioarele, „Vezi randunelele se duc" si „Mai am un singur dor". Dupa care, am recoltat un set de carti, apoi un raft si, incet-incet, o biblioteca per­sonala cu multi­ple sute de volume, pe care, dupa pleca­rea mea la Bucuresti, mi-au devorat-o nepotii, dar si copii sa­tu­lui - fapt pentru care ma mandresc.

Si, astfel, am patruns pe taramul constient al Poeziei.

 

Primul scriitor viu

Desi traiam in plin proces proletcultist, Invatatorul nos­tru - Eminescu, apoi Cosbuc si Alecsandri ne-au corectat mersul. Dupa care avea sa vina, ca o fla­ma taioasa, Labis. In acel incalcis ideologic, noi survolasem, fara voia noastra, intr-o orbire totala, pe interzisii Macedonski, Bla­ga, Arghezi, I. Barbu, Pillat, V. Voiculescu si atatia altii.

Debutul meu poetic din 1956 s-a numit debutul nostru: trei colegi - elevi semnam aceeasi poezie aparuta in zia­rul raional, Viata Buzaului. Poezie la care eu contribu­i­sem foarte putin, drept pentru care iscalisem ultimul. Pri­mii doi si-au stins talentul nu­mai, banuiesc, in acel gra­tios "Martisor". Am sem­nat, apoi singur, si tot ca elev, in Flamura Prahovei. Si astfel s-a urnit roata morii, dar si roata mortii.

Din pacate n-am avut nici un indrumator - nici in litera­tu­ra si cu atat mai putin in poezie. Am mers de-a busilea, mirosind si surpand munti de hartie, apoi am deprins gus­tul revistelor: Gazeta literara, Con­temporanul, Tanarul scri­itor si, mai tarziu, Lu­ceafarul. Fara sa-mi dau seama, imi pusesem hala­tul de scriitor incipient, scriam (erotic) ca­ie­te intregi, publicam din cand in cand, cumparam carti pe care le datam ca pe niste zodiace ale interiorizarii, cau­­tam busola adevarului mereu ravasit - si de nicaieri nu se arata un indrumar luminat.

Pana intr-o dupa-amiaza cand, la cenaclul „Al. Sahia" de la Casa de cultura, condus de inginerul-poet Gh. Cea­usu (fie-i numele in veci pomenit!), a a­parut un insurgent. Eram singur in incapere, veni­sem primul. S-a prezentat scurt si aproape rastit: Ion Gheorghe! Eu am inlemnit. Sti­am totul despre el - despre scrisorile trimise cenaclului in care si el crescuse, despre premiul „Tanarului scriitor". Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decat un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul in versuri Paine si sa­re - si iata ca asa am primit eu cel din­tai au­to­graf din via­ta mea si astfel am „respirat" eu, ex­ta­ziat, efigia vie a primului scriitor (poet!) intalnit in a­cel efluviu al tineretii. Un mare scriitor adevarat.

Tot Ion Gheorghe avea sa-mi naseasca debutul edi­to­rial cu Mastile Somnului din anul 1968. Cum? Eram stu­dent in ultimul an. M-a sfatuit sa-mi ordo­nez poeziile „intr-un fel anume", m-a impins pe usa Editurii Tineretului de pe strada Ion Ghica, si in sap­te luni cartea a aparut in celebra colectie „Lu­ceafarul", debutata de Nichita Sta­nescu, Cezar Baltag si Ilie Constantin. A fost un triumf. Pri­ma cro­nica, a lui N. Manolescu, in Contemporanul, mi-a taiat respiratia. Au urmat cele ale lui Dumitru Micu si Ion Caraion (care m-a apoteozat, luandu-ma si pu­tin de u­rechi). Cronicheta se afla in volumul Du­e­lul cu crini. Mastile Somnului a primit premiul revis­tei Amfiteatru (sem­nificativ la vremea aceea) si al revistei Breve din Napoli-Italia (medalia de argint; pe cea de aur o primea Ma­rin Sorescu). Erau pre­mii de intruziune cultural-politica intre ghetarii Eu­ropei sud-estice. Apoi, mult mai tarziu, ca o incu­nunare, a urmat cronica literara capitala a lui St. Aug. Doinas, la vol. Rune din 1980, aparut in co­lectia „Hy­pe­rion" ctitorita de Mircea Ciobanu, unul din ultimii mari editori si confrati.

Alunecand pe ramura unei intrebari pe care mi-o pu­neti, sunt nevoit sa developez si o paranteza du­reroasa (la vremea aceea, dramatica). Din cauza „de dosar", am fost exmatriculat „definitiv" din inva­tamantul superior timp de 5 ani si trimis la munca de jos (am facut studii com­plete si servicii de impie­gat de miscare C.F.R.), dupa ca­re au urmat anii de armata.

Binecuvantez, in postumitatea sa, pe fostul mi­nistru al apararii nationale, generalul Leontin Sala­jan, cel care, per­sonal, mi-a aprobat sa depun din nou examen (desi eram soldat in anul al II-lea), la Facultatea de limba si lite­ratura romana, in vara lui 1963, trecut cu brio (chiar si cu bursa pe toata pe­rioa­da celor 5 ani de studii: 1963-1968). Aici aveam sa fiu coleg de serie cu Adrian Pau­nescu, Con­stanta Buzea, Dorin Tudoran, Tia Serba­nes­cu, Liviu Grasoiu si, mai tarziu, cu Ioan Alexandru. In paralel, cu doi ani mai sus ca mine, eram coleg cu Gh. Pitut, Gabriela Melinescu, Marius Robescu, Mircea Iorgu­lescu, Marin Mincu, Laurentiu Ulici s.a

 

Nevoia de a contempla eternitati

Dar mai inainte de toate acestea se intamplase o „vra­jitorie"!

In ultimul an de armata, primisem premiul I la po­e­zie din partea revistei Viata Militara, intr-un con­curs despre care eu habar nu aveam. Faptul poate fi concentrat intr-o fraza: trimisesem 3 poezii re­dactiei, iar N. Tautu, citindu-le, le-a introdus intr-un plic „secret" pentru concursul cu pricina, apoi a ex­pediat la Constanta, in gara unde-mi fa­ceam eu ar­mata la C.F.R., pe poetul Nicolae Dumbrava sa constate „daca exist cu adevarat" - si astfel m-am po­menit cu un premiu de 2000 de lei (de patru ori mai mare decat salariul meu de fost bibliotecar), din care, aproape jumatate, i-am trimis parintilor mei in­marmuriti in fata ata­tui banet. Din restul mi-am cum­parat un stilou foarte lux­os (ravneam de mult!) Mont Blanc, care mi-a fost furat in tren, la liberare, de pe masa vagonului restaurant, la in­toarcerea a­casa. Parintii, cand m-au vazut intrand - civil - in curte, au tresarit: „Ma, tu ai dezertat!". „Nu, ma­mi­tica si nu, taticule: am reusit la facultate si mi-au dat drumul cu trei luni mai devreme". De atunci stiu de la tata ca anii fara sot sunt ani cu noroc. Aferim! Pur­tam dupa mine pul­berea entuziasmului - si poe­zia isi rupsese toate pecetile si galgaia intr-un vad cu precizie inalta. Ma simteam rob dar si imparat, iar bunul Dumnezeu mi-a cercetat totdea­una mai­nile si a vazut in ele mereu decenta smerita si ilumi­narea in altarele interioare si nu pe arenele pu­trede ale vietii.

Cu greierii mei la subtioara si cu libelulele sub lim­ba, cu brotaceii sub talpi smiorcaind in sevele pamantului, am patruns taraneste pe coridoarele Uni­versitatii, dar si pe cele ale Poeziei, gustand du­micatul lor modest, dar consistent, neingrosandu-mi glasul in peisaje care sa ma reclame ceva mai in fa­ta, mai mult decat eram. Mi-au fost suficiente umbrele gonflabile ale celorlalti (vreo doi co­legi), su­focante pana si pentru ei insisi. Dinspre ei mi-e dor uneori de ipostaza lor studenteasca, dar nici­o­data de ciocoismul de astazi, strivitor si anulator al propriei lor o­pe­re. Fragezimea respiratiei poetice in ei s-a carbonizat, ei traiesc din coji, din crampee de luciditati mineralizate, spaima lor cea mare este ca mica lor zgarietura de pe o­braz nu a devenit inca, abrupt, si o suferinta nationala...

Vrajitoria despre care pomenisem mai sus o strang intre aripi ca pe o cheie a zborurilor mele tai­nuitoare. Ple­casem in catanie, stranse-ntr-un ziar, in valiza indispen­sa­bila, cu doua carti minuscul-bi­bliofile: Arghezi si Ese­nin, nebanuind ca pe una din ele (ghiciti!) voi primi un au­tograf aurifer! Dupa pre­miul pomenit de la revista Viata Militara, am fost transferat in Gara de Nord din Capitala, intre ace­leasi telefoane ceferistice, cu care urmaream si di­ri­jam vagoanele si trenurile militare pe una din supra­fe­tele zonale cele mai intinse ale tarii.

Si, astfel, intr-o zi de 21 mai 1963, am fost pre­luat de un alai de colonei, dar si de soldati semi-inculti de la ma­nu­tanta, si dus in Bd. Aviatorilor, si aratat lui Tudor Ar­ghezi ca pe o ciudatenie adunata intr-un veston si-o ca­tarama, cu totul in greutate de nici 40 de kg. Maestrul m-a „mirosit" de departe cu antenele lui oltenesti, mi-a simtit „lipiciul" si duhov­ni­cia mea sincera si totala aspirata din litera sa, si mi-a suspendat brusc si barbateste sarutul pe care, involuntar, il aplecasem spre mana lui dreapta cu ca­­re ma strangea. Eram dizolvat, ca in fata lui Iisus. „Ar­ghezianul" care eram, crescusem in idolatria si in ide­alitatea spirituala a Poeziei acestuia si nici­de­cum in ipos­taza sa casnica in care il descopeream viu, alaturi de Doam­na Paraschiva, alaturi de tigara si cafea, asezat ome­neste, la 83 de ani, intr-un fo­toliu atat de domestic si intr-un amvon innourat.

Fotografii fotografiau, filmagiii filmau.

Apoi am iesit la o plimbare pe Soseaua Aviato­rilor. To­tul s-a inregistrat pe pelicula si, vreme de o jumatate de an, la indezirabilul „Jurnal" ce premer­gea orice derulare cinematografica, micul reportaj omagial a fost programat si ma vedeam mereu bo­ca­nind extaziat in spatele mae­stru­lui rezemat in bastonul lui „prin Bucuresti". Filmul se afla depozitat in arhiva Studioului Cinematografic Militar, daca va mai fi fiind.

Dupa un an, la 21 mai 1964, dintr-un impuls erup­tiv, l-am vizitat din nou, de data asta singur, ca student in anul I, din nevoia pura de a contempla eternitati. Era tot acolo si parca ma astepta. Acum eram fara nesuferitul vest­mant cazon - si nu m-a re­cunoscut. Dar m-a tinut alaturi de sine ore intregi. Era lume multa. Ne-am fotografiat (Dan Er. Grigo­rescu, repauzat in diaspora, unde-i vor fi fiind fil­mele?) Culmea!, desprins intre generali (socrul Mitzurei) critici (George Ivascu) si artisti (Ludovic Antal), maestrul a tinut sa ma conduca spre ple­care; ne-am re­tras mai intai intr-un colt umbros, unde mi-a soptit: „Ti­nere, te rog sa treci cat mai des pe la mine, dar da-mi un telefon inainte, fiindca viata mea tine de aceasta broasca labartata, cufar negru..." Apoi: „Inspiratie bogata, tinere!"

Mana despartirii n-am mai spalat-o vreme de 24 de ore, timp in care mi-am sfintit prietenii si colegii de facul­tate (cred ca si pe A. Paunescu), cu o im­bratisare reala din partea lui Tudor Arghezi.

 

Poezia in marsupiu

Fragezimile de acum 40-50 de ani ma hranesc si as­tazi cu aceeasi putere si cu acelasi impuls care-mi sparg catusile nevazute, dar prezente mereu, de pe ochi, de pe brate, de pe pulmoni si inima. Imi mai raman talpile, pen­tru o retragere somnoroasa in pestera analogica.

Poezia mi-am ascuns-o mereu „in gusa", „in mar­su­piu", dar cel mai exact in credinta. N-am iesit cu ea ni­cio­data la drumul mare, haiduceste.

Sunt un credincios schiop, creierul meu de fost pionier a fost circumcis de foarfeca intemperiilor ide­ologice, de­ru­tante si deformante. Metafizica mea mai are inca de lucru cu mine. Simt gheara unei bu­sole sangerand catre norduri apuse, catre suduri vestice -, dar drumul e sigur, fiindca la capat stiu pe Cineva, stiu pe Cine voi intalni. Da­ca nu cumva ne-am si intalnit, dar mai amana recu­noas­terea, prote­jandu-mi balbaiala emotiei si elanul pustiu...

Ceea ce ma intristeaza este sentimentul insin­gu­rarii. Exis­tenta nu mai este participativa. Existenta a devenit selectar-elitista si selectar-ciocoista.

Nu este greu de scris. Este greu sa-ti aduci lu­mea inte­rioara la suprafata, la o ordine ceruta de scrierea insasi, de ratiunea ei precisa. Alcoolurile launtrice trebuie picu­rate cu masura, in recipiente exacte si reci.

Pipai cartile necitite inca si ma infior. De cand - ca pe niste iubite - nu le-am mai cercetat litera si ama­nuntul? Ne-au furat apele si ecluzele amare ale vietii, ne luptam pentru un mic nucleon pamantesc - dar pana si acela se va sparge si ne vom roti pe o bula de sapun furata de hor­bota vanturilor lumii.

 

Nuferii otraviti

Stau si citesc intre cartile confratilor ca intre co­ri­doa­rele coastelor lor. Prea multi mimeaza du­rerea si haul existential. In unele nici macar sotron (cru­cea lui Iisus) nu se joaca, ci niste dizgratiozitati ver­bale, adeseori vulgare, pentru a excita urechea citi­torului, zic ei. Zic eu: namolul unei astfel de literaturi deviate, pretins textualiste, post-postmoderniste cu orice pret, ridicate din acest aluat si­luit, va inflori nu­feri otraviti. Care au si aparut. Incifrarile lor geni­a­le ma lasa rece sau cel mult ma dezgusta.

Trebuie sa luam exemplu de la natura, de la sin­ce­ri­tatea exprimarii ei clare si limpezi, de la destoi­nicia si ab­sti­nenta arborilor de a rodi ciclic, uneori chiar la distante mirabile, si nu a clocoti, aproape lu­nar, in repetate eflo­rescente nevirile, asa cum fac unii veleitari care ne inun­da chiar si cu cate cinci „volume" pe an.

Mi-a placut candva discretia Anei Blandiana care si-a intitulat una dintre carti A treia taina, fiindca isi impusese sa rodeasca numai din trei in trei ani. Azi cred ca ritmul ei s-a precipitat - si e pacat. De altfel, toti am iesit derutati din decalogul nostru construit cu atata migala si sacri­ficiu. Grila valorilor s-a schim­­bat prabusitor. Un ochi rece care ar cerceta lis­ta premiantilor literari din ultimii 50 de ani s-ar nauci si ar exploda de stupefactie. Cu cateva ex­cep­tii bine-stiute si meritate.

Strigoii n-au ce cauta in literatura de azi. Avem prea multi pe calculator. Poezia a ramas ultima hra­na naturala - precum privirea si auzul - pentru spiri­tul meu alarmat pe care inca il mai locuiesc.

Ultima dvs intrebare ma lasa perplex: ce va doriti pen­tru acest an, 2003? Raspuns febril: o casa! Fiind­ca in chiar aceste ore sunt „exmatriculat" din nou exmatriculat! din imobilul in care am locuit cu familia aproape un sfert de veac. Recent, ultimul meu volum, Fragmente despre infinit, aparut in anul 2000 la Editura Crater a lui Ion Papuc, a fost in­cununat cu Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Romane. Pe ce perete invizibil sa spanzur eu a­ceasta diploma in valoare (fizica) de patru milioa­ne de lei, dar „nemuritoare" (sic!) in continut? Mai bine as fi pri­mit o casa. O casa pentru copiii mei, pentru manuscrise si pentru multiplele mele mii de carti. Dar si pentru vise.

Vantul hohoteste bacovian si lugubru (pleo­nasm?) in cot­loanele istoriei viitoare: „O, tara trista, plina de hu­mor!".

18/19 ianuarie 2003 

 

Interviu prefigurat de Victoria Milescu

 

 

 

Iv MARTINOVICI

        Hunedoara      

 

MOMENT INUTIL

 

Lumina versului albastruie

zadarnic m-am straduit s-o incrustez

in slove ample se lafaia obez

caduc si sterp un gand ce nu e.

 

Un tainic fosnet de rime visez,

cum sculptorul alba statuie,

sa simt din adancuri cum suie

ecou muzical de tarm malaiez.

 

Superba noptii floare de-agata

zadarnic si-agita magicu-i semn

in suflet – sahara – nu-i suflu de-ndemn

 

spre alte-orizonturi prada bogata

isi indreapta ireala ei fata

inima-i minge, gestul, paiata.

 

(1947)

 

 

MEDIEVALa

 

Ne joaca frematand coroanele pe frunte

si picurii de apa se topesc usor

abia mai putem tine fraiele in mana

piatra scapara sub copita cailor.

 

Se spune ca-n trei zile balul sta sa-nceapa

la Castelul unde Printesa asteapta petitorii

vom trece cu nesat si munti si apa

si-acolo Cavalerii vom aprinde zorii.

 

Dar fiti atenti la farmecele pale

Printesa-i renumita in sapte-mparatii

ea e soarta noastra si vrajile sale

ne pot, sub lacate de-arama, pe veci tinti.

 

 

SUNT SINGUR – Ma LUMINEZ,

Ma-NTUNEC

 

Incet, lin, in poveste alunec –

pe cale ma insotesc cantecele mele

sunt singur – ma luminez, ma intunec?

O stea, de-asupra-mi, cu sclipirile grele.

 

Se aude o curgere zgomotoasa de ape

verzi, luminoase – unde se duc?

Sau vin, cu taioase, lichide sape –

infloreste o mana? surad, ma usuc?

 

Uite-o, se-arata din valuri de ceturi

ce frumoasa, superba, cunoscuta zee –

incerc s-o intampin, ma-mpresoara gheturi

fruntea imi arde sub ploi de curcubee.

 

 

INTRE MINE SI TINE

 

Intre mine si tine e un rost

n-am sa spun niciodata „a fost”

intre tine si mine e un rost

n-am sa spun niciodata „a fost”.

 

Intre mine si tine e un cal alb

tanar si infocat ca un val

cand si cand la tine ma duce

cand soarele viu cade peste cruce.

 

Intre tine si mine e un zid nevazut

pe care numai eu stiu sa-l deschid.

Intre tine si mine mai sunt cuvinte

care mai stiu sa te mangaie, sa te alinte.

 

 

BaTRANUL DOMN

 

Un domn batran, inalt, usor incovoiat

urca abia cu ochii stinsi, spre mormant.

Cauta printre sute, o singura cruce, una –

ce i-a mai ramas, ziua, soarele, noaptea, luna.

 

Pasul greu ii retine zborul –

ajunge – si cade peste –

candva aripile atingeau norul

in zbor inlatura, i se pare, tempeste.

 

Lumanari flacari ilumineaza pamantul

sub care zeea verde sta necuprinsa –

ruga lui se transforma in cant

coroana pe frunte arde incinsa.

 

3 februarie 2003

 

 

 

 

 

 

Sena SÜLEYMAN

         Constanta

 

Cadiz, octombrie,2000

Motto: Poezia este un jurnal miraculos al trairilor care ma tulbura si pe  care nu le pot uita.

 

Dulce Don Juan
in ochii tai danseaza valurile albastre-verzui ale oceanului
mintea ta, libera de orice balast,
aluneca lin pe aripi de surf
“If you listen, you can talk”
iti spuneam ca sunt nepoata lui Ginghiz Han
ti-ai adus aminte repede, firesc, de sangerosul mongol
ne-am dus apoi sa cinam in grupul de sase
limba ta ca un sarpe rozaliu
se-ncolacea ademenind o Eva sa guste fructul (auto)cunoasterii
mi-ai oferit sa gust dintr-un fel necunoscut mie
mi-a placut si, generos, mi-ai mai dat
tu aproape ai ramas flamand, cred
dar ne hranea diafanul nectar din priviri
la plecare, i-am lasat inelul de aur de pe deget lui „Buda feliz” drept
ofranda intoarcerii mele acasa
intorsi la hostal Colon (Cristobal Colon pornise din Cadiz pe ocean :
a descoperit fara sa vrea si fara sa stie o Noua Lume)
am facut poze in holisorul cu ferestre deasupra,
de unde ne vegheau salbaticele stele
spuneai ca nu se stie daca pleci a doua zi
si dimineata ai plecat
cu imensul rucsac in spate, inalt ca un brad,
senin si voios ca un copil
cu limpedele cer in suflet si-n priviri…
Rar se-ntalnesc in ceruri soarele cu luna
tu inoti in lumina plina a soarelui
cu trupul atletic, viguros, dezbracat de orice prejudecata;
eu ma oglindesc in lumina rotunda a lunii,
in dans oriental pe tremurate ritmuri de darbuka,
duioase mangaieri de vioara
si fluide sarutari de flaut
imi undui soldurile ascunse de valuri grele de matase
si delicate voaluri de parfum
in negre valuri de plete jucause …
ma despart oceane de hazarduri
pana ma voi intalni din nou cu tine.
A DIOS!

 

Poemul iubirii

 

Nu-l mai cauta pe Dumnezeu: e pretutindeni
este in tine, in forma si culoarea chipului tau
este in pamantul care ne va adaposti dupa moarte
este in apa clara pe care o bei si care ti-a limpezit botezul
este in aerul pe care-l respiri si-n care zboara pasarile
este in nectarul hranei imbelsugate
in ritmul dansului si-n toate harurile cu care e inzestrat omul
este in lumina zilei si-n intunericul noptii
in arsita desertului si-n gheturile (pana nu demult) vesnice
in fluturele impodobit de polen ce clipoceste prin iarba si soare
in tezaurul plantelor si-n suflul mereu proaspat al padurii
in miresmele dulcilor flori de tei
in toate vietuitoarele si fenomenele (elucidate si neelucidate ale naturii)
este in echilibrul planetelor si-n gaurile negre
in miracolul stiintei cu constiinta, in curatenia trupului si-n vindecarea
de boala
in soarta sau hazard
in relativitatea lucrurilor si in rabdarea suferintei
Dumnezeu pluteste nestingherit printre balivernele ateilor
si-n infernul nihilistilor
Dumnezeu este libertatea de opinie si credinta
este sclipirea din ochii persoanei iubite si
simfonia de culori sentimentale
este impreunarea celor doua inele de aur
si strigatul nasterii
Dumnezeu este  laptele matern, sanul familiei, acasa
Dumnezeu este curgerea coloanei infinitului timp
forta regeneratoare a somnului
puterea si simplitatea diamantina a rugaciunii
Dumnezeu e mai presus de perfectiune
Dumnezeu e poezie
Nu-l mai cauta pe Dumnezeu: nu se mai numeste astfel
poeti vestiti, deja batrani, il striga pe numele mic
se arata adanc intristati (disperati, sceptici si asa mai departe) ca nu le
raspunde
si nascocesc tot ce se poate nascoci din labirinturile
creierului de cuvinte
(de curand) Dumnezeu nu (mai) are (un ) nume
are nenumarabile nume
dragostea mea, Allah, iubire, pace sufleteasca…

 

 

 

Autograf: Mihai Ursachi

 

 

Stefan IOANID

      Bucuresti

 

12 fragmente din  „Jurnal cu Anselmus“

 

21 decembrie 2002

 

Iarna mi-a placut cel mai mult

eram cu Pieter Breugel

la o vanatoare cu caini

 

in zapezile mari din Evul Mediu

 

pe raul inghetat patinau

fetele de la Liceul Carmelitelor

 

 

30 decembrie 2002

 

O multime de ape in letargie

printre pini si rate salbatice

 

pe care nu le mai vede nimeni

 

fiinta omului era pretutindeni

iar omul nicaieri

 

 

31 decembrie 2002

 

Algoritmul Eternitatii a murit

 

 

27 ianuarie 2002

 

Astazi am scris

o mare prostie:

 

„Ce frumoasa

 

ar fi moartea

 

daca nu ar fi

 

existenta“

 

 

30 ianuarie 2002

 

Era acolo

 

deasupra Hebronului

 

lumea tot mai grea

 

                     a Omului

 

 

1 februarie 2003

 

Cel mai greu lucru era

sa te intorci din viitorul

carnii tale

 

2 februarie 2003

 

Ca acum aproape 40 de ani

priveam prin geamul inghetat

in zapada adanca la acvila

 

salbatica si cirenaica

 

prabusindu-se peste porumbelul de stanca

 

astazi 2 februarie 2003 dupa

aproape 40 de ani de insomnie

ma uit in oglinda:

 

 „Unde este moartea?

Si unde existenta?“

 

 

9 februarie 2003

 

Anselmus ce crezi ca a fost

acel numar l-am intrebat

pe Anselmus: o fi fost

fiara? Un Diablero? Dimineata

pe langa ape oamenii platisera

multi bani ca sa vada

         proportia aceasta

 

 

11 februarie 2003

 

Astazi am cumparat primele frezii

anul trecut pe vremea aceasta

cumparam lucruri mai mari

 

cresteau singure in zapada letala

 

 

13 martie 2003

 

Epoca Miceniana abia se sfarsise

incepea barbaria

peste munti treceau

 

tot mai multe metale

 

domnul Stanici paznicul

genetic al domeniilor

noastre monastice

 

nu mai intelegea aproape nimic

 

 

15 martie 2003

 

Peste 17 zile visinul

japonez din fata Scriptoriumului

va inflori pentru prima data

 

 

Titu POPESCU

        Dachau

 

Tablouri si poezii

 

         „Fiecare indura in propria fiinta aceasta unitate de dezastre: fenomenul om”.

                                                                                                                               Emil Cioran

 

Era la 2 sau 3 ani de la „deranjamentul din de­cembrie“ – cum numea un bun prieten ceea ce s-a intamplat in ´89 -, in preajma noii noastre Sarbatori nationale, cand primesc un telefon de la Consulat. Am recunoscut vocea consulului recent instalat in post, cu care incheiasem nu demult, in coada de peste, sedinta Asociatiei scriitorilor: adica intre man­­­­care si bautura, prelungita astfel pana la fatala decizie in favoarea celei de a doua alternative. Pri­lejul fusese bine-venit, pentru a mai destinde ceva din vechea animozitate dintre exilanti si institutiile reprezentative ale statului. E adevarat, aparusera si oameni noi, repede dispusi sa dea totul uitarii, dar inca neavizati ca memoria noastra functiona impe­ca­bil si nu ne lasam amagiti de aerul „limpezit“ asu­pra caruia atrageau cu orice ocazie atentia. Nici Consulatul nostru nu arata prea invi­o­rat, cu toata afisata bonomie a personalului. Tradi­tionala identi­ta­te de „Portile Orientului“ era extrem de greu a fi deghizata. Consulul general insusi isi oficia servi­ciul lui major la un biroul total neinspirat instalat in camera de asteptare, complet insensibil la fineturile civilizatiei discretiei. Din contra chiar, isi brava po­pu­lismul de care se simtea patruns, lan­sand spirite in directia asistentei si apoi savurand pe deasupra ochelarilor rumoarea cu care raspun­dea sala. Cat timp se pierdea cu retorica divaga­tiilor lui si cum se simtea petentul aflat la birou – iata mofturi care nu-l interesau. Era vizibil magulit ca profitorii disimulati din sala ii remarcau zgomotos si slugarnic spiritele, pe baza de raporturi specific nationale. La japonezi in schimb, unde fusesem nevoit sa stau cateva luni: perfecta civilizatie politi­coasa, discretie, eficienta, actele se intocmeau pe loc (maximum-ul de as­teptare acceptat in regimul de lucru: o jumatate de ora!), nimeni nu facea spi­ri­te cu nimeni, bunavointa indatoritoare din partea functionarilor, toti zimbeau din proprie buna-cres­tere, nu din reflexul mecanic al imitatiei...

Dar consulul care m-a sunat la telefon era nou ve­nit in post si aducea speranta unei promisiuni de schimbare in bine.

- Avem nevoie de un ajutor... prietenesc. Foarte important, dar mai ales urgent. De aceea, va invit pana la noi. Cand puteti veni?

Puteam a doua zi. Seara urmatoare ne gasi in­sta­lati in jurul unei mese dotate cu cafea si whisky: consulul, un reprezetant al Ministerului Culturii si eu, acum povestitor al intamplarii care a debutat atunci. Cel sosit din partea Culturii se numea dl. Gomoiu – nu auzisem de dansul si habar nu aveam cu ce se ocupa acolo. Am lasat ca lucrurile sa se lamureasca pe parcurs si aveam sa constat ce bine am facut ca nu am fortat nota; altfel, identitatea d-lui Gomoiu nu mi s-ar fi dezvaluit cu atata pregnan­ta evidenta.

Consulul isi luase atributia ospitaliera de a-mi in­fa­tisa, cu acordul tacit al d-lui Gomoiu, in ce va con­sta ajutorul meu. Rezum, pentru a-i evita diva­ga­tiile:

- In anul 1989, Ministerul de Externe a primit sar­cina sa trimita la ambasadele noastre din Eu­ro­pa Occidentala o expozitie itineranta, care sa arate rea­lizarile regimului si intemeierea istorica a par­ti­du­lui: tot tacimul unei expozitii tematice nascute din inestimabilele indicatii. Evenimentele din de­cem­brie au prins voioasele tablouri in depozitul Am­basadei noastre. Cand s-a infiintat consulatul, pe linga alte bu­­nuri, Ambasada ne-a dotat si cu ex­pozitia itine­ranta. E acolo! – si-mi arata spre o usa. S-a intim­plat insa ca cineva din minister si-a adus aminte de ea si ne-a indicat sa o vernisam de 1 De­cembrie. Bineinteles, reciclata. Cu putina prudenta, intentia ei initiala nu se va vedea. Portretele invata­torilor nea­­mului le-am dosit deja, desi ar fi trebuit pur si simplu sa le distrugem. Restul merge – sub o des­ti­natie schimbata, cu explicatii periate, mai re­nuntam la cele prea „tematice”. Ei, ce spuneti, ne ajutati?

- Desigur ca e posibil, i-am raspuns. Cu grija, ranile nu se vor vedea – si va fi o expozitie oma­gi­ala, de Ziua nationala.

Zambindu-mi cu multumire, consulul trecu la lu­cruri mai concrete.

- Va rugam sa revedeti subiectele, gruparea ta­blourilor si, cu multa grija, explicatiile la fiecare in parte. Unele vor trebui doar scurtate, altele refor­mulate. Numai sa nu scape ceva compromitator... Uitati-va bine la totul. Sa nu apara pe pereti vreun steag rosu cu secera si ciocanul, vreun carnet de partid, vreo sala de clasa cu portretul Invatatorului, vreun peisaj scornicestean... Explicatiile trebuie scoase din tipicul lor sec. Tocmai de aceea, Mini­sterul Culturii l-a delegat pe dl.Gomoiu, ca sa va ajute!

Consulul expusese diplomatic situatia: de fapt eu eram chemat sa-l „ajut“ pe dl.Gomoiu, care nu pa­rea a fi un oarecine in Minister; astfel, a vrut sa-mi rasplateasca – dar numai „intre noi“ – bunavointa. Desigur ca in raportul lui, lucrurile vor reveni la as­pectul lor oficial si meritul reprezentantului guver­nului nu va suferi atingere.

Rostindu-i numele, consulul ii transfera cuvantul: era randul d-lui Gomoiu sa se pronunte. Acesta se dezlipi de paharul pe care-l mirosea cu ahtierea cunoscatorului si isi lua avant pentru a-mi infatisa planul de actiune. Timp mult nu prea aveam – era limitat! Dar pana dl.Gomoiu sa se lanseze in dis­cursul operativ, consulul isi facu treaba la pahare, la cafea, apoi iesi preocupat din camera, lasand sa se inteleaga oarescari urgente.

- Da, se poate, se poate – conchise concesiv dl. Gomoiu. Le punem pe pereti, stergem ce-i de sters. Treaba buna, radicala! Sarbatoare – sarbatoare! Nu se mai stie... Is clare, am vazut. Daca-i uzina, n-o poti pune cu capul in jos, ca alea...

Dl.Gomoiu se referea la picturile abstracte. Pana a mai baut din whisky si din cafea, mi-am facut o rapida impresie:

Dl.Gomoiu este un om esential, vorbeste pe cu­vinte de baza, lasand pe dinafara uneltele grama­ti­cale de legatura. Scurt si cuprinzator! Ca orice ac­tivist destoinic, nu se incurca in amanunte. Dl. Go­moiu este un om radical: sarbatoare – sarbatoare!

Am inteles clar ce a vrut sa spuna cand a devenit mai confidential. Inclinandu-se catre mine, peste masa, mi-a destainuit, semn ca i-am castigat in­crederea:

- Mi-au spus ca putem face aici si o juisare!...

si mi-a tras cu ochiul. Al meu, stangul, incepuse sa zvacneasca. Dl.Gomoiu a luat act foarte multu­mit ca m-a impresionat limbajul de specialitate pe care-l folosea. Eu eram insa cu totul buimacit: ce rol urma sa joc in juisarea d-lui Gomoiu?

M-am disimulat intr-un pahar cu whisky, care mi-a revelat adevarul: d-lui Gomoiu i s-a vorbit despre jurizare. Pe de-a-ntregul am priceput in clipa urma­toare: dl.Gomoiu avea tot atata comun cu o expo­zitie cat aveau cucoanele ce insoteau standurile de carti romanesti la targurile internationale! Acestea, ahtiate de cumparaturi si alte placeri, apareau pe la standuri dupa orare strict impresioniste, alimentand in vaz international renumele anecdotic al punctu­a­litatii romanesti si al competentei de aceeasi provenienta.

Dl. Gomoiu venise si dansul – pentru juisare; poa­­te forma extra-teritoriala masculina a placerii de a merge la femininele cumparaturi.

Cu toata bunavointa, nu eram eu omul care sa ser­veasca de paravan d-lui Gomoiu. La cafeaua care a urmat, mi se cristalizase intreg planul.

- Ar fi bine sa vedem tablourile...

Foarte placut impresionat de punctualitatea initia­tivei mele, dl. Gomoiu m-a luat de brat si am intrat astfel in depozitul consulatului. Jumatate din acesta era ocupat de „expozitie”: trei randuri de tablouri, pe podea, de la un perete la altul, sprijinite in pozitia lor verticala. Le-am inclinat, pe rand, ca sa vedem ce „contin“ – si contineau exact ce spusese con­sulul. Dupa perdeaua care acoperea caloriferul, separat ambalate, am descoperit cele doua fatale portrete – avusese dreptate, mai bine le-ar fi risipit in containerul consulatului! Am avut grija sa iau de la fiecare tablou cartonul care-l insotea cu cate o explicatie, pentru a o „peria”.

Dovedind ravna, i-am deschis o perspectiva d-lui Gomoiu:

- Putem sa facem o expozitie mai completa: pic­tura si poezie. Adica eu voi cauta versuri care sa se potriveasca la fiecare tablou in parte si le vom ata­sa pe rol de „explicatii”. Vom avea astfel si plastica si literatura. Ambele nationale! Ce ziceti?

De atata entuziasm, dl.Gomoiu era gata sa faca apoplexie.

- Extraordinar, grozav! Nationale... patriotice! Te­ribil! – exclama dansul in limbaj esentializat.

si s-a repezit spre mine, sa ma imbratiseze. Eu, amintindu-mi de inclinarea lui declarata pentru jui­sare, am fentat intr-o parte, facandu-ma a-i as­cunde mai bine pe Ceausesti.

Am convenit ca voi reveni grabit cu cartoanele rescrise. Ceea ce s-a si intamplat exact peste doua zile. Am inceput panotarea si asezarea „explicatiilor lirice”, singur – dl. Gomoiu avea treburi mai impor­tan­te de rezolvat. Ne-am revazut doar in ziua festiva, in mijlocul expozitiei, cand a venit incantat spre mine, m-a batut voios pe umar si m-a gratulat, in limbajul lui esentializat:

- Bravo, maret! Energic! Recompensa! Da, avem grija!

Dupa care s-a fofilat printre grupurile de invitati, in­vatand si dansul desigur, de la altii mai mari, ca bunavointa strategica a sefilor dispune de rezerve limitate si nu trebuie irosita.

In agitatia obisnuita acestor intalniri mondene, insinuarea provocatoare a versurilor a scapat la in­ceput neobservata. Doar vreo doi-trei mai apropiati, trecand pe linga mine, au dat semne de ingrijorare; unul mi-a soptit verdictul: „Se cam scalda in fes­tivism expozitia asta!”, ceea ce nu era deloc greu de constatat. si in timp ce grupuri-grupuri balansau intre bufet si bar, am reparcurs traseul panourilor, recitind totul. Neobservate de nimeni dintre „oficiali“ – cand a deschis festivitatea, consulul general a rostit doar doua fraze absolut conventionale despre expozitie – „explicatiile lirice“ erau de un ridicol grotesc, in spiritul etatizat de poetii auto-acreditati la curtea partinica. La o scena de trafic urban mo­dern, am gasit ceva din Demostene Botez („Ca un gigantic, milenar panou,/ Doar uriasele-i dimensiuni / Putea-vor sa cuprinda omul nou/ si fresca lui intreaga de minuni”), la un peisaj dobrogean, ani­mat de activitati agricole, s-a potrivit o strofa din N. Tautu („Ma-ntreb si azi: zarit-am prin viltoare,/ In clipa nesfirsita de atac,/ Dobrogile de aur proletare/ Cu stelele Bicazului prin veac?”), la un altul, re­nascentist, vazut printr-o fereastra larga, a mers Otilia Cazimir („Ferestrele deschise larg spre soare/ Azi nu mai au nici gratii, nici zavoare/ si nici o mana nu le-a mai inchis;/ Ce-a fost doar vis, azi nu mai este vis”), la cel mioritic, a venit de minune N. Labis („In marile uzine de fier, alunecind/ Printre imense jerbe de scinteieri spectrale,/ Peste arate, negre intinderi de pamint,/ Ori linga blinde turme inchise in ocoale”), la un portret cu alura mareata, avea ceva de spus poetul Lucian Avramescu („Cu­vine-se deci, Om de omenie,/ Tu, fiu cinstit al pla­iului strabun,/ Sa ne traiesti cu tara-n vesnicie!/ Asta-ti doreste un poet roman.”), la un laborator care privea direct in viitor, l-am adus martor pe Teo­dor Bals („Adun necunoscutul in tipare/ si-i pipai chipul in laboratoare,/ dau visului noi spatii sa se-avinte/ si inimii-i dau strune noi/ sa cinte”), la un su­voi uman, revarsat dintr-o vale de munte, martor a fost R.Carneci („si ma inalti: puternic prin puterea/ acelor multi ce-n tine se-nfratesc/ si ma imboga­testi: imi esti averea/ tu, duh al meu, din duhul ro­manesc!”), la o compozitie ciber-spatiala, s-a aratat rezonanta Daniela Crasnaru („Un viitor spre care se indreapta/ acest popor avind in fruntea sa/ un OM DEPLIN, cu gindul si simtirea/ calauzite pururi de o dreapta stea”), la o livada primavarateca s-a exta­zi­at Mircea Dinescu („Zapada n-o sa cada pe floarea de cires/ Aici pazim cu totii, cu totii intelesi”), la o ascensiune alpina, inspiratoare de recorduri, a par­ti­cipat N. Dan Fruntelata („Avem un drum in fata de urcat,/ e greu, nu-i drum de-odihna si de flori,/ Dar sta-n puterea noastra sa-l urcam,/ Prieteni si to­varasi muncitori”), la un omagiu adus feminitatii, botticellian, a facut clasamentul Mara Nicoara („Pri­mei femei a tarii, Omagiul tarii-ntregi!/ Sta steaua linga stea, pe bolta vesniciei:/ Alaturi de Marele Barbat, vegheze/ Drumul de glorie al Romaniei!”), incrustrarea de nume pe copaci, intr-o scena sagal­nica, a descifrat-o Vasile Nicolescu („pe toate-ti scriu si ma imprim cu-aldine;/ inima de foc iti apar­tine!”), la un rasarit de soare in Baragan s-a uitat A. Paunescu („Cimpia-i luminata de soarele din stema/ si spicele eterne ii ramin/ Caci o inalta-ntr-o lumina demna/ Lumina vesnica, lumina demna”), la un fel de harta alegorica a tarii, explicatia a dat-o Paul Tutungiu („Noi credem in lumina, noi credem in Carpati,/ In Dunare noi credem, si-n Olt, si-n Prut, si-n Mures,/ Noi credem in barbatul nascut din mari barbati/ Ca-n muntele din care argintul curge iures”), la viziunile sugerate ale unui rapsod, face precizari R. Vulpescu („Ascult intens coralul ma­sinilor in noapte;/ Cint marile turbine cu spumegate jerbe;/ Cint sonda-nfipta-n ceruri si-n pacura ce fierbe;/ Cint omul, cint unealta, recoltele cint, coap­te.”) s.a.m.d.

Era o fierbere interioara in ceea ce alcatuisem, imposibil sa nu produca efecte. Acestea s-au vazut la sfarsit, cand ramasesem in grup restrans, cum se intampla intotdeauna la spartul petrecerilor. Dl. Gomoiu, facand sa straluceasca excelenta impresie de sine, isi bea paharele de sampanie in compania politicoasa a consulului general. Atunci, d-l Chihel, cel care pune intotdeauna degetul pe rana, afland ad-hoc de participarea mea la alcatuirea „expo­zi­tiei”, m-a somat la explicatii:

- Domnule, imi suna alarmant, ca o inexplicabila amestecatura, acesti pereti! – si arata cu mana jur-imprejurul salii.

- Asa este, i-am dat turnura dorita de dl. Gomoiu, responsabilul oficial. Iata de unde vin toate „explica­tiile lirice”: si am scos din servieta volumul inconfun­dabil Omagiu, aparut in 1986, la „65“ de ani ai par­tidului, asezandu-l in vazul circular al ramasilor la inchiderea petrecerii.

A urmat un moment de stupoare si panica. Ofi­cia­lii au decazut brusc din ascendentul pe care si-l plim­basera printre mese. Un fior de culpabilitate va­zuta public ii indemna spre usile laterale, pentru a se pierde in protectia de moment a culoarelor.

M-am intors spre dl. Gomoiu, dar reprezentantul Ministerului Culturii disparuse brusc din orizontul privirii. De atunci, nu l-am mai vazut niciodata...

 

 

Alba Postavaru

         München

 

POVESTE

 

…Intr-o cocioaba din Ulita Sarmanilor, locuia singura de foarte multi ani o copila uitata de Dum­nezeu si de satenii care erau mereu preocupati de mun­ca si nevoile lor…

Intr-o zi, s-a infasurat intr-o broboada si a plecat peste munte, dinspre unde auzea clopotele unei manastiri, in fiecare seara, ca o chemare din depar­tari. Plecata din zorii zilei, copila a ajuns cand se innopta langa zidurile innegrite de ploi – si cum nu cunostea nimic din asezarea aceea, s-a ascuns intre portaluri. Cuprinsa de oboseala, a adormit; intu­nericul si somnul i-au daruit oddihna binefa­ca­toare. S-a trezit cand soarele i-a incalzit usor pleoa­p­ele, ca si cand cineva ar fi mangaiat-o sop­tindu-i: hai, trezeste-te, ca e o zi frumoasa! A avut un vis care a incantat-o.

Repetandu-l cu ochii inchisi – l-a retrait zambind. … Cineva nevazut a indemnat-o parca sa intre pe poarta cea mare si sa priveasca aleile care duceau la diferite cladiri. Aproape toate erau acoperite cu frunzis uscat adus de vant. A iesit afara din curtea manastirii si a rupt crengi din tufisurile aflate la mar­ginea padurii, le-a legat tot cu nuiele de sanger si a facut o matura, asa cum vazuse ea la vecinii din satucul pierdut.Apoi a inceput sa mature, sa adune in gramajoare toate frunzele si uscaturile marunte, mergand tot asa pe mai multe cararui pana cand i-a venit ideea sa le si duca undeva, deoarece vantul se starnise iar toata munca ei ar fi fost zadarnica. Le-a pus in broboada, care broboada devenise un fel de sac si le-a carat intr-un loc unde mai gasise si alte ierburi uscate, deja aduse de alti oameni harnici. Potecutele care duceau la case marunte au fost si ele maturate, iar seara s-a retras tot in as­cun­zatoarea ei.

Dupa doua zile a aparut un calugar care o va­zu­se si o intreba: „Cine te-a pus pe matale sa ne ajuti, draga tatii?“ „Nimeni, dar cred ca ceea ce fac este de trebuinta… poate ca Dumnezeu m-a pus!“ „Nu vreau sa te mai intreb. Acest raspuns imi ajunge. Vino sa mananci cu noi la cantina.“

Copila, plecandu-si privirea, a multumit cu oare­ca­­­re sfiala dar l-a urmat pe calugar. Nu mai man­ca­se nimic – provizia ei, o ultima bucata de pai­ne, o man­case seara trecuta… Dupa ce a mancat cu pof­ta, s-a inchinat si a plecat iar pe potecute, apoi s-a furisat tot la ascunzatoarea dintre portaluri.

In ziua a treia, culegea buruienile din straturile cu flori si murmura un cantec. Un mare prelat, ca sa n-o sperie, ii zice: „Buna dimineata, copil harnic!“ „Bu­na dimineata, Sfintia Ta!“ „Te urmaresc de trei zile”, zice marele prelat, „si nimeni nu stie cine esti. L-am intrebat pe un diacon, dar el mi-a spus ca nu te cu­noaste nimeni si ca abia a indraznit sa te invite la masa de pranz… Spune-mi te rog, fara sfiala, cum te cheama?“ „Nu stiu”, raspunse fata, „ca am ui­tat… nimeni nu m-a mai strigat cu vreun nu­me, de foarte multa vreme!“ „Dar de ce ai venit la mana­sti­re?“ „Caaa… am vrut sa vad lumina soa­re­lui stralu­cind pe aceste potecute si de-a lungul dru­murilor…, ca am vazut flori multe, multe si am vrut sa stiu cum este aici. Auzeam din departari clo­po­tele rasunand uneori cand vantul aducea dan­gatul lor pana la ure­chile mele… Iar acum vreau sa ajut florile sa creas­ca si sa infloreasca multe si in toate culorile!..“ „Bine“, continua marele prelat, „te voi angaja sa lu­crezi aici intre flori. Spune-mi te rog nu­mele. Vei pri­mi si bani in fiecare luna, in plus vei capata o chilie si vei manca la masa noastra. Pri­mesti sa ramai la noi?“ „Da, primesc, va multu­mesc mult. Ra­man aici ca in satul meu pierdut intre munti nu mai stie nimeni de mine; parintii mei au murit – e­ram foarte mica – si alte rude n-am cunoscut… Va mul­tumesc”. „Dar cum te cheama?“ „Nu stiu!“

Marele prelat ramase pe ganduri. Copila continua sa-i vorbeasca: „Am visat ceva asa de frumos asta-noapte!“ „Unde ai dormit si ce ai visat?“ „Am dormit colo, intre portaluri, in toate noptile, infasurata in a­ceasta broboada si, privind stelele, am intrat in vis… unde se face ca se furisau ingerii si aruncau peste mine petalele rozelor… multe petale, multe ro­ze-trandafirii au aruncat peste mine si ma um­plu­sem de parfum si de bucurie ca nu sunt singura; co­linda mea printre ingeri care imi aruncau petalele rozelor ca o ninsoare m-a intarit si n-am mai plans de frica – imi era tare frica inainte de a avea acest vis”… „Bine ca mi-ai povestit visul”, in spuse marele prelat – „numele tau va fi de azi inainte Rozalia. Il luam din visul in care ingerii te-au nins cu roze…“

Asa a fost inscrisa in registrele manastirii si i s-a dat o chilie pe a carei usa a fost pusa o tablita cu nu­mele ROZALIA.

Dupa mai multe luni, sau chiar ani, se vorbea ca Rozalia de la manastire a nascut un baiat! Si ca baiatul ei a fost imediat adoptat de un mare mosier care mai avea un copil. El, mosierul, daruia calu­garilor multe cereale si ii ajuta chiar si cu bani, deoarece cu munca lor nu reuseau sa-si acopere cheltuielile. Rozalia muncea tot la manastire si isi vizita fiul de cateva ori pe saptamana, dar nu avea incuviintare de a-i spune copilului si nici altor per­soa­ne ca ea, Rozalia, este mama lui. Baiatul a fost crescut ca si fiul boierului, cu aceeasi grija. A fost dat la scoala; fiind foarte inteligent, a vrut sa-si alea­ga singur drumul vietii. Si nu i-a fost deloc usor sa-si gaseasca drumul… Visele care il alimentau erau sporite de citirea atator carti, incat sufletul lui capatase puterea de a imbina izbanda cu esecul si rabdarea l-a purtat pe culmi inalte… a fost purtato­rul propriului sau destin…

Aceasta „poveste“ am auzit-o adeseori, com­ple­tata pe parcursul anilor cu amanunte pe care la var­sta cand aveam 7-8 ani, curiozitatea nu ma retinea sa le ascult – iar memoria inregistra fara efort. Nici nu stiu de unde veneau aceste spuse; la fel ca ciripitul pasarelelor din padure: nu le vedeam, dar le auzeam. Ascultam privighetoarea care se acom­pa­nia cu cucul in serile linistite si calde. Nu le ve­deam. Dar le ascultam stand ascunsa in crang… Pe vremea aceea, ca toti copiii, nu cercetam; totul mi se parea normal, ca asa trebuie sa fie, ca toate intamplarile vin fiindca trebuie sa vina – si cuvantul normal incheia orice nedumerire. Este bine sa res­pectam ceea ce exista: marea creatie a lui Dum­nezeu, Natura… cum au gasit o­mu­letii cuvantul, oarecum, potrivit! „De unde vin, mama, pasarelele, florile, pomii, ploile, zapezile si caii?“ „Din Imparatia lui Dumnezeu“, imi raspundea mama…

Daca m-ar intreba cineva: „De ce n-ai fost atenta si de ce n-ai urmarit detaliile despre acesti eroi din povestirea de mai sus? Cine a fost Rozalia? Ce a devenit fiul ei? Cum s-a desfasurat drumul vietii lor?“ As raspunde: „Nu stiu! Nu stiu! Nu stiu!“… Sau, poate ca stiu?!?

____________________________________

Din volumul Superiorul By, editura Radu Barbulescu, ISBN 3-930672-81-2, München 2003, 354 pag., Euro 15.--. Comenzi scrise, prin fax sau telefonice, pe adresa noastra.

 

 

 

Virginia SERBANESCU

              München

 

DACTILOGRAFUL

 

In anul de dinaintea neprevazutei mele plecari de­finitive din Tara – la inceputul celui de-al optulea deceniu al veacului pe care l-am lasat in urma -, o fagaduiala care trebuia indeplinita si nu suferea a­manare m-a smuls din racoarea casei si m-a arun­cat, dis-de-dimineata, pe caldaramul incins al unei toride zile de vara.

Imi amintesc de parca a fost ieri…

 

Din inaltul cerului senin ca sticla soarele bine­cuvanteaza nemilos crestetele celor care se avanta pe strazile Bucurestiului. Purtand in mana plicul incredintat patrund intr-un edificiu public si, dinda­ratul ghiseului catre care ma dusesera pasii, func­tionarul respectiv imi spune ca actului de care am neaparata nevoie ii trebuie mai multe copii auten­tificate la notariatul din cartierul in care locuieste „suplicantul semnatar”. Inarmata cu o rabdare de martir pornesc la drum, spre indicatul notariat. Alte scari si aici. Alt ghiseu.

- Da. Se poate. Bateti la masina copiile si cum­parati timbre. Apoi reveniti.

Desigur. Trebuiau mai intai copiile. Doar mi se spu­sese. Dar ce vreti?…Caldura mare.

Cobor. La parter, la usa dactilografelor, pitita du­pa o intortochetura de salita, coada.

Aflu ca nu mi se poate satisface dorinta decat luni. Bineinteles era sfarsitul saptamanii. Si treaba e urgenta. Ce sa fac? Lucrul trebuie rezolvat astazi. Indurandu-se pe semne de disperarea ce mi se citea pe chip un cetatean cu suflet milostiv imi sopteste:

- In apropiere, pe dreapta cum mergeti in sus, e un particular. Poate aveti noroc…

Ii multumesc si fac repede o socoteala in gand sa vad cam cat noroc am agonisit pana acum in viata, cat am risipit si daca mi-a mai ramas ceva de rezer­va si ma indrept cu hotarire catre locul indicat. Ajung la intalnirea strazii Spiru Haret cu strada Nuferilor (fosta si actuala General Berthelot). Peste tot aparusera alte denumiri de parca cele dinainte ar fi fost de rusine – se schimonosisera si strazile asa cum se vadeau si chipurile „oamenilor noi”! Chiar in coasta Ministerului Invatamantului, dau de o firma zugravita pe geamul unui soi de magher­nite: BIROU DE SCRIS SI COPIAT ACTE. Aces­­ta trebuie sa fie locul cu pricina imi spun in gand si, hotarita, deschid usa si intru. Inauntru e cald ca-ntr-o etuva.

- Ce doriti?

Barbatul de la masina de scris – de la unica ma­sina de scris – un Olivetti cu car mare, de tip vechi, pe semne dintre primele produse de vestita firma - imi arunca o privire ostenita pe deasupra oche­larilor.

- Niste copii dupa un act.

- E cam tarziu. Am mult de lucru. Vedeti! – si arata cu un deget spre doar doua acte de stare civila care asteptau pe tejgheaua destul de lunga, cu o disperare in glas de parca ar fi avut de rezol­vat o intreaga arhiva. Trebuie sa asteptati.

- Astept. Da o sa dureze mult?

- Nu pot sa stiu. Aveti rabdare! ca si dumnealor asteapta… Si se intoarce calm la pagina inceputa.

„Dumnealor“ erau un tanar blond si o tanara bru­neta care ocupau singurele doua scaune din in­capere. Si aceasta era atat de mica incat iti da impresia de mare inghesuiala.

- Mai plimbati-va si reveniti dupa un ceas si ju­matate. Timpul e frumos, Cismigiul e colea… se in­dura sa ma indemne omul de la masina de scris induiosat pe semne de un oftat ce imi scapase fara voie.

De plimbare imi ardea mie! Dar, ce sa fac? Am plecat totusi si m-am intors la timpul soro­cit. „Dumnealor“ erau tot acolo. Caldura si ea dar si mai innabusitoare. Si omul de la tejghea batea tac­ticos, fara sa-si iuteasca ritmul.

- Acusi! vine asigurarea insotita de privirea care incaleca rama ochelarilor.

In sfarsit! dupa ceva vreme, clientii – din care ie­seau aburi – parasesc dugheana si ma asez si eu pe unul dintre cele doua scaune ramase libere, cu simtamantul ca l-am apucat pe Dumnezeu de un picior.

- Cate copii vreti?

- Patru.

- Pentru Notariat?

- Da.

- Atunci nu trebuie ca aici.

- Mie imi trebuie la fel.

- Nu se poate!

- De ce?!

- Fiindca asa trebuie. Se scrie totul la rand.

- Cum adica? Nu pricep... (Caldura e pe semne de vina, gandesc in sinea mea) pot sa las usa des­chisa, sa vina putin aer?

- Lasati-o.

De dupa lentile privirea atesta vagi semne de ne­rabdare si omul da sa-mi explice iar cum e cu „totul la rand“ pentru a-si argumenta si sustine punctul de vedere „profesional“ in ceea ce priveste aspectul copiilor.

Ii opresc insa elanul, fiindca imi dau seama ca tot nu as pricepe lamuririle lui de mare specialist in materie.

- Bine. Scrieti cum stiti dumneavoastra.

- Pai sigur! Asa da!

Aseaza tacticos foile de hartie si colile de carbon intre ele si le introduce in masina de scris cu satis­factie, apoi incepe sa bata urmarind textul cu o rigla de lemn si citind tare fiecare cuvant.

Intelegand ca nu am incotro si trebuie sa ma re­semnez incep sa ma uit in jurul meu. Nu este de fapt decat o singura camera. Pe trei sferturi din ea, in forma de L, pe un drug de fier fixat intre perete si tavan s-a agatat o perdea de stamba inflorata din mai multe fasii, trasa pe inele, izoland sfertul in care ne aflam, adica „Biroul de scris si copiat acte“ – circa doi metri. Printr-o crapatura dintre perdele se zareste locuinta propriu-zisa: un studio cubist cu somiera desfundata, acoperita de un creton cu colorit dubios – pe semne nespalata de mult -; deasupra lui, pe perete, un barometru mic si stricat desigur fiindca in timp ce afara nu e nici un norisor pe cer, asfaltul dogoreste si inauntru abia se poate respira, acul lui indica o temperatura sub zero grade, frig si furtuna. Pe lada de la capul studioului al carui furnir e aproape de tot scorojit, un teanc de ilustrate. Are pe semne cativa cunoscuti – din cei cu care joaca table iarna, marturie cutia alaturata – si care i-au scris de la bai. File smulse dintr-un ca­lendar, purtand sub data respectiva careuri de rebus completate sunt aruncate una peste alta. Dezleaga deci cuvinte incrucisate. O carte cu co­pertile invelite in hartie visinie si lasata deschisa pe la jumatate arata ca omul citeste. Mi-e ciuda ca nu-i pot distinge titlul scris pe o eticheta din acelea ca pentru caietele scolare. Vreun roman stiintifico-fan­tastic? Sau unul politist? Ce-o fi citind omul de la masina de scris?… Alaturi o icoana de lemn culcata tot pe ca- pacul lazii studioului, in vecinatatea unei veioze-ciuperca, o scrumiera ca acelea care se ga­sesc pe masutele din holurile hotelurilor din sta­tiunile cu ape termale, trei cutii cu chibrituri si un pachet de tigari din cele mai ieftine.Langa studio, pe dusumeaua acoperita cu bucati de linoleum ros si fasii de presuri de iuta decolorate, un frigider des­tul de mare. Ceva mai incolo, o masuta deasupra careia convietuiesc pasnic cateva farfurii ciobite, un tacam de inox, un pahar, un resou, o oglinda de mana, un pamatuf de barbierit din par de bursuc – cam tocit -, un ziar lasat deschis la anunturile in­mor­mantarilor si parastaselor si, intr-un cosulet din pai impletit rupt, un ciorchine de strugure. In coltul din fund o chiuveta minuscula langa un duslap mare – cat se poate de oarecare – ce va fi avut candva un lustru castaniu. Deasupra lui un gea­mantan scalciat. Intr-un cuier ruginit atarna o plasa de bumbac soioasa. Cu ea isi face desigur piata: cate o legatura de ceapa, una de usturoi, ceva mor­covi, praz sau gulii pe care le fierbe pe resou.

Am terminat indiscretul inventar al „garsonierei“ si-mi intorc privirile catre locul de munca, catre „Birou”. Afara de tejgheaua la care scrie dactilogra­ful si de cele doua scaune pentru clienti, in spatele lui se afla niste rafturi acoperite cu o carpa baltata pe mijlocul careia e lipit un afis unde sta scris cu litere mari frumos caligrafiate: FUMATUL OPRIT. Vitiul respectiv este deci interzis publicului si rezer­vat doar ceasurilor de intimitate dindaratul draperiei – vezi scrumiera, chibriturile si pachetul cu tigari. Cocotate pe catul de sus al acestor rafturi: doua lampi de birou, dintre care una cu pretentii de re­flec­tor, un vas plin de praf – care as jura ca a fost cas­tigat la o tombola -, un tablou mare inramat re­prezentand un apus de soare in Cismigiu – omul e vadit pasionat de frumoasa gradina din apropiere – si un caine mic din pasla roscata, jerpelit, cu un siret albastru legat in jurul gatului.

Ce cauta oare catelul-de-pasla-jucarie acolo?!

Tac…..tac….tac….tac…

Cu un deget, cu doua, dactilograful bate constiin­cios, murmurand din cand in cand cate ceva pentru sine dupa ce si-a mai muiat degetul in gura si trea­ba merge incet. La jumatatea paginii a gresit de­si­gur fiindca scoate coala din masina, o mototoleste si o arunca in cosul alaturat. Ia alta si o porneste de la inceput.

Clipele se tarasc greu, copiile si mai greu… Dac­ti­lograful, concentrat asupra muncii lui, cred ca a si uitat de prezenta mea. Pot deci sa-l privesc si sa-l iscodesc in toata linistea…

Ce altceva as putea face pana-i gata?

Soarele care bate in fereastra-vitrina de la strada il scalda in lumina. E mic de statura. Are o fata lun­guiata, parul incaruntit si putin ondulat; e neras si are niste ochi de nevastuica dincolo de ramele in­guste ale ochelarilor… Cati ani o fi avand? Omul din fata masinii de scris nu are varsta. O camasa in patrate, verde inchis cu negru, cu maneci lungi ii acopera putinatatea toracelui… Ce meserie o fi a­vut in viata lui? Doara n-o fi batut mereu la masina ca de abia dibuie…

A fost vreodata copil cu sosete si bereta marinar? S-a jucat candva? Catelul de pasla o fi vreo duioa­sa amintire de pe atunci?…Este, in tot cazul, unica trasatura de sentimentalism a locului…

A fost probabil si tanar…O fi iubit pe cineva? A avut poate dactilograful de azi o logodnica pe care o plimba in seri cu luna cu barca pe lacul din Cis­mi­giu sau poate pe un altul al vreunui parc de provin­cie?…Ea va fi avut o rochie de marchizet cu multe volane si pe cap o palarie de pai cu un buchetel de flori de camp pe borul lat …De ce o fi stricat lo­god­na? Fiindca omul sigur nu a fost insurat si nici va­duv nu e. Nu are verigheta pe deget si felul de trai pe care il vadesc lucrurile din jurul sau e al unui ce­li­batar inrait.…O unda de melancolie trece pe chi­pul lui… o usoara crispare Poate-i doar un tic ner­vos… De fapt se chinuie sa descifreze cuvintele de pe actul pe care i l-am adus…

Imi indrept din nou privirea spre fereastra. Peste drum de dugheana lui – o fi a lui sau numai inchi­ri­ata? – este sediul Institutului de Cultura Italiana. Automobile cu cifrul Corpului Diplomatic duc si a­duc barbati eleganti care intra sau ies grabiti. Din­spre Calea Victoriei, cand si cand, isi poarta silueta infatuata, parul valvoi, pletele sau barba, lavaliera sau numai neglijenta artistica, cate un scriitor sau poate numai un aspirant intru ale scrisului, care se indreapta spre coltul cu strada Luigi Cazzavillan. Unii au in servieta manuscrisul cald pe care-l vor preda Editurii Cartea Romaneasca; altii isi vor um­ple buzunarele – daca o fi zi de plata la Fondul Li­terar – cu incasari pe volume recent aparute; iar cei mai multi vor astepta la coada, in fata Casieriei, cu emotie sa afle daca li s-a aprobat imprumutul cerut. Pe trotuar trec femei tinere si zvelte. Omul din fata mea se uita oare cateodata la ele?…La primavara, va­ra sau toamna de dincolo de geam? El bate intr-una…

- Buna ziua. Ce doriti? Da. Acusi. Asteptati…

Afara se scurge viata sub feluritele ei aspecte. Copacii infrunzesc, infloresc, isi scutura roadele si se usuca. Vine zapada si se topeste si ea. El bate. Cu un deget, cu doua…

De unde vine? Cine o fi fost? Da, ma bate gandul ca va fi fiind poate unul dintre aceia denumiti pe a­tunci cu nuanta pejorativa „un fost“ care, pierzan­du-si bunurile si rangul avut in societatea burgheza sau poate… mai stii… iesit dupa vreo lunga si ne­dreap­­­ta detentie in una din numeroasele inchisori care impanzesc Capitala si Tara, e silit sa indure aceasta crunta saracie si sa-si castige cu greu o paine ca atat de multi altii….Cine o fi? Pe firma nici un nume. Un argument in plus la cele ce le banu­iesc. Dar cred ca nici nu e necesar. Viata lui a si trecut.

Cate va fi stiind? Cate va fi adunat in sufletul si in mintea lui de-a lungul anilor dactilograful din fata mea?! A avut si el un roman? Oricum, acum e prea tarziu pentru orice. In perimetrul vietii lui nu se mai poate petrece nimic. Peste o jumatate de ora va in­cuia usa de la intrare si se va retrage dincolo de perdeaua de stamba inflorata, isi va incalzi o portie de mancare si apoi se va intinde sa-si citeasca ziarul…

Proiecte de viitor? Da. Are. Trebuie sa-si duca la Nufarul doua camasi, un cearsaf si un prosop la spa­lat. Si maine va fi ca si azi si aidoma cu ieri. Clientii sosesc, stau ce stau si se duc. La inceput il interesau. Acum i se par toti la fel. E obosit. Din ce in ce mai obosit…

Intr-o seara se va intinde cuminte pe studioul cu arcurile stricate si nu se va mai ridica… Cine-i va in­chide oare ochii? Nimeni. Va ramane cu ei mari deschisi spre atatea chinuitoare intre intrebari ca­ro­ra nu le-a aflat nicodata raspuns… Asa or sa-l ga­seas­ca… Si unde si cine o sa-l ingroape?… De fapt are tot atat de putina insemnatate cat si biata lui vietuire stearsa! Cui ii va ramane catelul de pas­la?… Cine va plange cand se va stinge plapanda su­­flare a dactilografului din maghernita de la intre­ta­ierea strazii Nuferilor cu strada Spiru Haret – care poate nici ea nu va mai purta acest nume prea desuet?!…

- Gata!

Glasul ma readuce la realitate. Ceva asemanator unui zambet de satisfactie flutura pe buzele omului din fata mea. Imi intinde triumfator copiile scoase din masina:

- Controlati daca nu e vreo greseala. Mai scapa…

Imi arunc repede privirea pe text. Da. Au scapat multe. La ce bun sa-i mai spun?!

N-or sa bage de seama functionarii de la Nota­riat. Sunt supraaglomerati de numeroasa lor clien­tela, caci cererile de aprobari de pasapoarte ale acelora care spera ca odata ajunsi peste hotarele Tarii sa nu se mai intoarca sunt pe zi ce trece mai numeroase cu toate ca sansele de a le primi sunt minime! Iar daca tii seama de gramatica ce s-a in­vatat sub regimul comunist pe bancile scolilor in ul­timele trei decenii vor trece sigur neobservate.

- Cat va datorez?

- Saisprezece lei.

Is banutii pentru care a trudit mai mult de un ceas pe o cumplita zapuseala si-i pune pe un raft din spatele carpei de fundal. Leu peste leu. Agonisiti cu greu ca s-o duca de azi pe maine.

S-a ivit cineva in pragul usii.

- Dumneavoastra ce doriti?

- V-am lasat de ieri un act…

- Un act? Ce fel de act?

- Un livret militar.

- Ah! Da, isi aduce deodata aminte; apoi, cu im­portanta: nu-i gata. Ei, ce vreti?! Uitati, am clienti si doar doua maini. Fac si eu ce pot. Doar doua maini. Reveniti diseara. O sa-l aveti gata…sau nu… poate mai bine maine. Da. Da. Maine.

Si maine va fi ca si azi, ca si ieri… Am inchis usa si am plecat...

Dupa ce va fi sfarsit de pranzit si se va fi odihnit, dactilograful va insera alte hartii in masina de scris. Tac… tac… tac… tac… Cu un deget, cu doua… In­cet. Fara graba. Nu il asteapta nimeni si nimic…

M-am mai uitat odata indarat. Nici macar nu are numar la asa zisa lui casa… Si indreptandu-ma spre Notariat, in timp ce impatuream copiile, nu stiu de ce mi s-a ingemanat in minte chipul dactilogra­fu­lui din acea zi cu acela al flasnetarului care trecea, pasind agale prin Gradina Icoanei din anii copilariei mele, si purta in ritmul unei melodii foarte vechi le­ga­narea unui papagal plesuv… Ce necunoscute vi­bratii din adancurile sufletului meu vor fi tesut punte peste vreme sa lege umilele lor existente?!

 

S-au mai scurs inca doua decenii – in pribegie acestea – si am intrat in cel de-al treilea mileniu…

Povestindu-le intamplarea unor buni prieteni, romani locuind tot aici in orasul de la poalele Alpilor care mi-a gazduit si adapostit suferinta destararii, am aflat ca si ei l-au cunoscut pe dactilograf, tre­cand adesea pe langa acel minuscul Birou de Co­piat Acte, deoarece locuinta lor din Bucuresti se afla chiar pe strada Spiru Haret si cum au avut no­ro­cul sa-si recapete apartamentul luat cu japca de catre tovarasii instalati la conducerea Romaniei de „lumina ce ne venea de la Rasarit“ se mai duc din cand in cand pe acolo… Doamne! ce mica mai e lumea!

- Si cand ati fost in Tara, l-ati mai vazut? Mai e acolo? Mai traieste?

- Nuuu. Am aflat ca a murit de mult, iar peste du­gheana lui au trecut buldozerele. E un bloc acum acolo.

Si nu stiu de ce, reamintindu-mi cele aflate, a­cum, cand nu mai e mult pana la Craciun si se a­pro­pie sarbatoarea Nasterii Mantuitorului, m-am tre­zit intrebandu-ma cam pe unde va fi ratacind prin spatiu umbra dactilografului de odinioara si mi l-am inchipuit deodata asezat pe un scaunel, deasupra norilor, alaturi de jiltul Sfantului Petru, batand la ba­trana lui masina de scris – de care sigur nu s-a putut desparti nici dupa trecerea in nefiinta – acolo, in fata Portii Raiului, cererile acelora care se imbul­zesc asteptandu-si randul sa fie poate primiti din­co­lo de ea… Incet si rar… tac… tac… tac… tac… cu un deget, cu doua…

 

 

Lucian Sarbu

     Bucuresti

 

Posesie

 

„...ingeri, pentru ca in ei a stralucit mai intai

iluminarea divina.”

- Pseudo-Dionisie Areopagitul

 

...Trebuie, mai intai, sa intelegi bine acest lucru: daca esti batran, sunt la fel de batran ca tine; daca esti tanar, sunt la fel de tanar ca tine; bref, oricum ai fi, suntem la fel. Nu ma privi si nu te privi, ci, ca sa ne vezi pe amandoi, uita-te si tu la un pasager anonim: suntem ca el. Studiaza-i ochii si vei obser­va ca sunt ochii tai, studiaza-i visele si vei constata ca sunt visele tale, de parca toti nu am fi decat oglinda celorlalti, de parca acelasi individ blestemat se multiplica la infinit in mii de chipuri, mii de staturi, mii de biografii. Stiu ca te plictisesti in aceste clipe, in care iti aprinzi tigara si incerci cu greu sa-ti mas­chezi intrebarea: ce o fi vrand sa-mi spuna? Ei bine, arata-mi-l pe cel care nu s-ar plictisi in fata acestei lungi introduceri; nu-i asa ca te-am pus pe ganduri? Daca nu, atunci pleaca de langa mine, du-te si mai traieste, ne vom intalni alta data. Habar n-am cum te cheama, cine esti in acte, insa nu ma indoiesc ca te voi intalni: esti inconfundabil si om­ni­prezent, esti femeia pe care o strivesc sub saruturi sau prietenul cu care ma duc duminica la meciuri de fotbal, esti unchiul care mi-a murit acum trei ani si esti, totodata, si mama. Tu, miratule (mai inchide, rogu-te, ochii, ma hipnotizezi) esti toti acestia si totusi tu insuti. Felul in care pufnesti pe nas cu su­pe­rioritate, auzindu-mi cuvintele, imi confirma banu­ie­lile; ca ma socotesti idiot, iarasi nu ma poate so­ca, toti ma socotesc idiot. Ai auzit? Toti. Povestea pe care o vei afla nu e, asadar, numai a mea, ci si a ta ori a celorlalti; poate ca inceputul difera, dar ce mai conteaza inceputurile cand sfarsitul e unul? Nu baga in seama ce spun, ci doar ceea ce iti spun. Gandeste-te la noapte: e intuneric, dormi, felinarele sunt aprinse pe strada, singurul zgomot perceptibil e ticaitul pendulei pe care, de altfel, deja l-ai asimilat de ani de zile, astfel ca nu te mai deran­jeaza, transperanturile din ferestre nu lasa inauntru nici o raza de lumina, patul e moale, perna e moale, pufoasa, in camera nu e nici cald, nici frig, si deo­da­ta resimti o durere sinistra, ca si cum cineva a infipt lama unui cutit in tine si o roteste sadic, ucigas.

M-am trezit brusc, devenind imediat con­stient de ceea ce mi se intampla. Mi-am pipait mai intai burta, caci aveam senzatia vaga ca totul vine de la stomac (mancasem destul de neregulat in acea zi) insa durerea persista, chinuitoare. Am incercat sa ma ridic, dar trupul parca imi fusese tintuit: imediat, durerea se ascuti, avertizandu-ma serios ca daca vreau sa plec, nu-mi va fi usor. Cu greu am reusit sa intind mana dupa ceasul des­teptator si, apropiin­du-l foarte mult de ochi, i-am a­prins lampa: arata ora unu si patruzeci de minute. Disperat, l-am lasat sa cada pe perna, alaturi de fruntea mea pe care se formase o panza subtire de sudoare. Nu prea vroiam sa o strig pe mama, ma gandeam ca s-ar pu­tea supara, mai ales ca era pri­ma ei noapte de somn dupa vreo saptamana in care fusese nevoita sa faca nenumarate drumuri de la noi la tara, calatorind numai cu trenuri obositoare si dormind prin gari. Aerul se solidifica, devenind din ce in ce mai greu de respirat; plamanii tresa­reau in rastim­puri, zgaltaindu-mi toata fiinta, amplifi­cand prin nelinistea lor durerea ce imi despicase atat de si­nis­tru carnea. Nu stiu cat am rezistat, dar in zori am deschis iarasi ochii si, mirat, am vazut-o pe mama aplecata deasupra mea, in timp ce un medic imi facea o injectie. „Nu e decat o apendi­ci­ta.”, ii spuse medicul mamei; „Nu e mare lucru, il luam la spital, unde va fi operat, probabil, chiar as­tazi, iar maine seara va fi deja externat.” - continua el. Mama era speriata, isi tinea mana ei calda si chinuita pe fruntea mea si puteam vedea ca nu dormise prea mult nici in noaptea care trecuse. Mai tarziu mi-a povestit ca ma auzise gemand si, va­zand ca nu ma poate trezi, chemase salvarea. De fapt, a doua oa­ra nu mai adormisem, ci lesinasem. Doctorul in halat alb isi stranse trusa medicala, apoi iesi pe balcon, de unde striga la brancardieri sa vi­na sus. Ca prin vis m-am simtit ridicat de niste maini pu­ternice si asezat cu grija pe o targa; o voce cunos­cuta de curand, dar pe care o si uitasem, dadea cateva indicatii celor ce ma carau: „Il ducem direct la sala de urgente, saracul e intr-o stare des­tul de proasta. Va trebui operat chiar acum. Nu va faceti grija, doamna, totul va trece extrem de rapid. Puteti veni cu noi, dar n-are nici un rost. Mai bine veniti peste vreo trei ore si o sa-l gasiti deja sana­tos.” Mama plangea pe la capul meu si imediat m-am intrebat daca nu cumva murisem. Blocul nostru nu are lift, asa ca, din cauza zdruncinaturilor, am lesinat inca o data. Fac o paranteza, anticipand ni­tel continuarea: cred ca la spital m-am intalnit pen­tru prima oara cu Satan, ingerul cazut, care nu era altul decat chirurgul care m-a operat. Nu stiu de ce, insa, la un moment dat, pe cand stateam lungit in sala de operatii, cu masca pe nas, chirurgul a zis limpede: „Am dat tarcoale pe pamant si m-am plimbat in sus si-n jos. Dar asa apendicita n-am va­zut niciodata, nici macar in carti. Putea muri.”

Ei bine, primele cuvinte mi-au creat o indispozitie pro­funda, mi s-a parut ca acel om nu sta acolo pentru a ma face bine ci, dimpotriva, pentru a-mi provoca un rau; si nu un rau oarecare, un simplu chin, ci un rau ontologic, unul care sa-mi transforme negativ intreaga fiinta. Desigur, simpla intuitie nu poate sa stea in picioare ca dovada acuzatoare; de la o asistenta am aflat ca fusesem dat pe mana celui mai mare specialist din Romania in cazuri de apen­di­cita, un tip integru si doxat, care facuse scoala prin Occident si America. Toate astea nu ma impie­dica, totusi, sa cred ca era Satan insusi: e convin­ge­rea mea pe care nu mi-o poate scoate nimeni din cap. Razi? Sa stii ca te poti intalni cu dracul la orice colt de strada. De fapt ne intalnim zilnic, diavolul se plimba printre noi cum se plimba o oaie prin turma, numai ca nu avem ochi sa-l vedem. Diavolul poate fi, daca vrei sa stii, femeia pe care o strivesti sub saruturi sau prietenul cu care te duci duminica la meciuri de fotbal, unchiul care ti-a murit in urma cu trei ani sau maica-ta. Am termi­nat paranteza: sa re­venim la subiect.

Tin minte ca in masina salvarii era cald si ca instalatia de perfuzii nu functiona. Ma gan­deam ca trebuie neaparat sa ma fac bine cat mai repede, pentru a nu-mi pierde serviciul. Bran­car­dierii intin­sesera alaturi de mine un servetel si jucau poker impreuna cu medicul, in vreme ce soferul, tinand o singura mana pe volan, se straduia din rasputeri cu cealalta sa prinda mai bine nu stiu ce post de radio. Banuiesc ca mergea destul de tare, intrucat, dea­supra noastra, sirena zbiera ca o apucata. Am in­cercat sa intreb ceva, ori sa cer un pahar cu apa, insa nici nu mai aveam forta sa-mi desclestez falcile. „Stai linistit, in cinci minute ajun­gem si intr-o ora o sa fii gata.”, mi se adresa unul din ei, aran­jandu-si tacticos cartile. Inchizand ochii am uitat pentru scurta vreme de situatia delicata in care ma aflam; deodata franele masinii scrasnira, zgomotul sirenei inceta, soferul iesi afara si striga catre un portar nevazut sa deschida intrarea sase, jucatorii de poker abandonara jocul si, apucand fie­care de targa, ma transportara in spital, intr-un hol imens, alb, mirosind a formol. De aici ma preluara alti in­di­vizi, care ma dusera cu liftul pana in sala de ope­ratii. Spre deosebire de primii, acestia erau indi­fe­renti, nu vorbeau intre ei si cu atat mai putin cu mi­ne, citeai pe fetele lor cata experienta plictisitoare aveau in a vedea bolnavi si morti. Te atingeau cu ra­­ceala si profesionalism, te treceau de pe o targa pe alta cu o indemanare indelung exersata, meca­nica, lucrau ca niste roboti. Suferinta ta, chipul tau scofalcit de durere, gemetele, vaicarelile, nu mai pa­­reau sa insemne nimic pentru ei. Si totusi, repet, din tot spitalul nu am resimtit pe nimeni altcineva ca inamic, decat pe chirurg. Ce aparitie: un ins livid, cha­­rismatic, slabanog, inalt, parca plutind, si totusi puternic, osos, stand bine infipt pe picioare. Numai si-a pus mana pe pantecele meu si a fost de ajuns sa decreteze: „Putea muri.” Sunt sigur ca, desi imi vroia raul, nu vroia sa mor; e si normal, diavolul, ca sa imprastie nebunia in lume are nevoie de slujitori vii, sanatosi, nu de starvuri. De aceea nu mi-a pla­cut felul in care mi-a aparut pentru prima oara cand, probabil, o revelatie venita de la ingerul meu pazitor m-a condus la acea intuitie sumbra. Judeca si tu, oricine ai fi: nu ti se pare un pic pervers tonul lui, profesional la inceput, amabil la sfarsit? Vazan­du-ma, a ghicit ca eu sunt omul pe care il astepta, probabil, de cand se nascuse forma trupeasca de carne si sange pe care o poseda acum.

Diavolul, sa stii, e un mare fricos: lucreaza numai pe ascuns, loveste numai pe la spate si umbla doar noaptea, insa isi urmareste victimele cu incapata­nare. Asta si e cauza pentru care l-au trecut fiorii atunci cand si-a dat seama ca puteam muri mai inainte ca el sa ma opereze. Peste maini isi trasese niste manusi sinistre, galbene, fals-optimiste, rupte complet de realitate; de altfel nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata fara acele manusi - probabil ca, sub ele, puteai descoperi o piele negricioasa, repti­liana, si niste degete ornate cu gheare. Respiratia, pe care am avut prilejul sa i-o simt dupa operatie, mirosea a parfum, cred ca a magnolii - mirosul ei te imbata de placere si, culmea, desi fuma ca un turc, acel iz placut nu disparea niciodata. Venise la capul meu, vrand, chipurile, sa vada cum ma simt. A zis iarasi: „Am dat tarcoale pe pamant si m-am plim­bat in sus si-n jos. Dar asa apendicita n-am vazut nici­odata, nici macar in carti. Puteai muri.” „Stiu, ati fost in Oc­cident si in America.” - i-am raspuns nein­cre­zator. Fac o noua paranteza: cred ca nu e ne­voie sa-ti precizez ca atunci nu stiam cine e cu adevarat, pur si simplu pentru ca nu se petrecuse inca nimic. Dar intuiam. „De ce va place cuvantul «tarcoale»?” „Asa.” A cercetat cateva minute cu­sa­tura, asigu­randu-ma ca totul va fi in ordine, apoi mi-a zis ca, din cauza amplorii pe care o luase in­fectia, a fost obligat sa faca o taietura aproape du­bla fata de ce­le pe care le practica unor pacienti normali. S-a mirat, chipurile condescendent, ca du­rerile ince­pu­­sera atat de tarziu; mi-a prescris niste calmante. Mai tarziu a venit mama, s-a uitat si ea la burta mea, a inceput sa planga, i-a trecut, a plans inca o data, m-a sarutat pe frunte, m-a mangaiat si a plecat.

In sfarsit, ramasesem singur, caci nu mai era nici un bolnav in acel salon. Nu prea stiam ce sa fac: din pat nu puteam cobori, pe noptiera nu se gaseau decat cutii cu medicamente, fereastra era prea de­parte pentru a putea privi pe ea. Deodata - si acum te rog sa fii atent si sa nu te sperii - mi-am ridicat bratul stang si l-am pus usor pe pantece. Spre sur­prinderea mea nu se intampla nimic, nici o durere nu mai veni sa ma sfasie. Degetele palpara discret umflaturile cusaturii, trecand usor pe dea­supra lor, cu infinita pudoare si gratie, pana ce, brusc, am simtit ca ma zgarie ceva. Privind acolo am vazut cum un capat infim de ata atarna in afara, de parca ma invita sa trag de el - ceea ce am si facut, fara a sta prea mult pe ganduri. Ti se pare ira­tional, ab­surd, stupid, gestul meu? Bineinteles ca e irational, absurd, stupid: nimeni nu poate sa con­teste; dar te-ai gandit vreodata cata ratiune exista in alte acti­vitati asa-zis rationale? Aiurea, nu e nici macar un dram: ce nu e irational e instinctual - de exemplu „a manca” sau „a bea”. Doar nu vrei sa ma convingi ca exista vreo ratiune in mancare - exista numai instinctul supravietuirii. Si in instinct exista tot atata ratiune cata multumire se afla in clipa asta pe chi­pul tau. Stiu ca te plictisesc, nu te preface: insa trebuie sa recunosti sincer ca si tu, din curiozitate, ai fi facut la fel pentru ca si tu, din curiozitate, poti fi diabolic. Ata se desfacu foarte u­sor, ca un siret de pantof, si in abdomen mi se deschise dintr-o parte in cealalta un gauroi de toata frumusetea. Inca o data am fost surprins: desi imi vedeam trupul despi­cat, carnea violacee fluturandu-si cu nonsalanta buzele, propriul meu sange lucind obsesiv in scan­teieri fugare, nervii nu-mi inregistrau absolut nici un impuls dureros.

In copilarie am facut vreo doi ani de gimnastica; nu mi-am pierdut elas­ti­citatea niciodata, cu atat mai putin in perioada ope­ratiei cand, temporal vorbind, eram destul de tanar. Mi-am apropiat indemanatic fata de taietura, dorind sa observ mai bine toata ciu­datenia; si, cand am ajuns cu ochii la cativa cen­ti­metri de ea, mi s-a parut ca vad ceva miscandu-se inauntru. Conti­nu­and exercitiul de gimnastica, am izbutit sa ating cu fruntea crapatura si chiar sa-mi introduc capul in ea. In jur se intamplau lucruri stra­nii: patrunsesem intr-un fel de labirint tridimensional (de fapt cvadri-dimensional, caci trebuie sa punem la socoteala si timpul, ce continua sa functioneze), extrem de in­tortocheat; peste tot observai incepu­turi de galerii sculptate cu finete intr-o materie roza, probabil car­nea. Bataile inimii se auzeau infundate, apasa­toare, provocand mereu o pulsatie ritmica pe­retilor galeriilor. Fascinat, am stat un timp nedefinit aple­cat pe jumatate in mine insumi - pana cand, pe neasteptate, cineva ma lovi in spate, impingandu-ma inauntru. Astazi nu mai am nici o indoiala, sunt sigur ca a fost mana chirurgului, care se furisase inapoi in salon. Deasupra se auzi un hohot tulbu­rator si intrarea se cicatriza subit. Desi am cazut in cap, gatul nu mi se fractura, intrucat carnea mola­teca, vascoasa, atenua socul. Buimacit de rapi­di­tatea cu care se derulase intamplarea, m-am ridicat de jos, vrand sa explorez labirintul, insa o unda, insotita de un zgomot infundat, traversa materia pe care ma sprijineam, dezechilibrandu-ma: batuse ini­ma. Mi-a luat destul de multa vreme sa invat cum se sta in picioare - drept pentru care mersul meu e asemanator si azi cu mersul marinarilor batrani, care in mii de ore petrecute pe valuri ajung sa se balanseze ca un pendul atunci cand ies pe strada.

Ca sa pricepi mai clar in ce lume nimerisem, ar tre­bui sa rememorezi emisiunile de popularizarea sti­intei in care se vorbea despre cetatile incase din muntii Anzi: constructii intortocheate, migalos imbi­nate, suspendate la inaltimi uriase deasupra marii si dincolo de timp, nelocuite, pustii - mai degraba un fel de inutile opere de arta decat fortificatii reale. Tot asa era inauntrul meu, intrarile si iesirile cu­loarelor se deschideau fara sens in toate partile, neatentia te putea face sa cazi intr-un put ori sa ratezi o scara pretioasa. O pestera sau o mina nu prea ar fi exemplul potrivit, pentru ca in ele nu exista lumina - ceea ce nu era cazul aici. Pe de alta parte trebuia in permanenta sa ma feresc de caile blocate cu sange, secretii sau excretii, pentru a evi­ta orice pericol de accident prin intoxicare. De exem­plu, in jurul pancreasului, toate drumurile erau blocate cu o pasta cenusie, acra, care bolborosea periodic asemeni unui vulcan adormit; in jurul rini­chilor n-are rost sa-ti mai spun ca te impiedicai la fiecare pas de pietre si bolovani - unii dintre ei ex­trem de mari. Dar sa nu anticipam, caci ne vom in­talni cu rinichiul mai la vale, si sa revenim la po­veste. Sunt sigur ca vrei sa afli cum de am reusit sa ies de acolo, in conditiile in care intrarea se cica­trizase. Ei bine, daca mai inainte am defaimat ratiu­nea, acuma trebuie sa o laud, caci ea m-a scos din incurcatura: mai precis, doua rationamente cu ade­varat salvatoare. Prima traire pe care o aveai era aceea de a te lasa purtat la intamplare de pasi, intrucat nu erai in stare deloc, efectiv, sa te con­centrezi asupra unui plan de evadare: un puscarias cunoaste cu finete planul inchisorii, insa tu nu erai sigur ca esti puscarias sau ca esti liber. Situatia in care nimerisei te coplesea: aparent eram inchis in mine insumi, deci liber; in esenta, insa, conta nu­mai faptul de a fi inchis.

In fine - schimband la un moment dat directia de mers, ma intalnii nas in nas cu un diavol. Statea ne­mis­cat, grav, incordat, si pa­rea ca ma asteapta. La vederea lui am ramas pen­tru o clipa surprins, apoi, realizand cu ce pacos­te de creatura ma ga­seam fata in fata, am tras o spe­rietura groaznica. De frica mi se inmuiara pi­cioa­rele si la prima bataie a inimii ma prabusii fara vlaga, tremurand. Dracul era infasurat intr-o pele­rina nea­gra de piele, cusuta cu fir de aur si orna­mentata cu mandale scanteie­toa­re. Chipul sau nu exprima ab­solut nimic (spre deo­sebire de al meu!), pastrandu-se impenetrabil sub doua cornite mici, rotunjite, ce ieseau discret printr-o claie de par lung, brunet, ca­re ii inconjura fruntea inalta si negri­cioasa. Privirea nu emitea nici un pic de caldura, iar gura cu buze subtiri ca niste lame de ras parea predispusa la a spune prostii, minciuni si blasfemii. In jurul siluetei sale se putea observa cu usurinta o aura intune­ca­ta. Cu o mana monstruoasa, de ani­mal de prada, tinea strans tea­va unei flinte pe care o sprijinea pe umar. „Sa­tan...”, am glasuit stins, fara sa vreau. „...Nu sunt marele Satan.”, ma la­muri el cu o voce stranie, in­departata, ca si cum nu se afla la numai doi pasi in fata mea. „Atunci tu cine esti?”, l-am intrebat mai linistit. „...Legiune es­te numele meu, caci suntem multi.”, raspunse el si, imediat, din spa­tele sau se ivira o multime de draci care, desfa­candu-si pele­ri­nele ca niste aripi de li­lieci, pornira sa zburata­ceas­ca nebuneste, urland, razand, chi­uind asurzitor pe langa mine. Lumina se stinse brusc; stand cazut la pamant, m-am facut ime­diat covrig si mi-am dus mainile la urechi, inchi­zand ochii. Atunci am realizat primul rationament salva­tor; mi-am zis: „Daca exis­ta diavoli, exista si ingeri. Daca exista diavoli si ingeri, exista si Dum­nezeu. Daca exista diavoli, in­geri si Dumnezeu, atunci exista si Fiul lui Dumne­zeu. Dar daca exista Fiul, atunci ne mantuim cu totii.” Desigur, nu deti­neam la acea vreme prea mul­te notiuni de teologie si, de altfel, nu detin nici acuma, cu exceptia celor mai banale si arhicunos­cute; nici la biserica nu prea ma duceam insa, oricum, ca diavolul e rau si singur Dumnezeu se zi­ce ca-l pune pe fuga, stiam din copilarie. In conse­cinta, neavand nimic de pierdut, am luat si eu parte la scandalul general care se formase acolo, stri­gand cu toata puterea, de mai multe ori, numele Man­tuitorului. Efectul nu intarzie nici o secunda: imediat, diavolii, gemand ca niste animale injun­ghi­ate, se rostogolira prin jur zvarco­lindu-se, agitandu-si neputinciosi mainile si picioa­rele; din orbitele ochi­lor, din pavilioanele urechilor, tasnira cu putere suvoaie de sange vascos, negru ca smoala. Se pa­rea ca numele pe care-l pronun­tasem le provocase un fel de apasare enorma, ase­meni presiunii care exista in apa la adancimi mari. Pe masura ce viata lor se scurgea, galeria se lasa iarasi incarcata cu lumina. M-am ridicat in picioare continuand sa urlu cu disperare numele salvator, sor­bind din ochi spec­tacolul dezastrului ce cuprin­sese legiunea de iad. Lichidul intunecat forma o poj­ghita groasa, bol­borosinda, ce imi ajunse pana la glezne; ii simteam prin incaltaminte caldura. In curand trupurile moarte se evaporara, lasand ca amin­tire in urma lor nenu­marate pelerine din piele, cusute cu fir de aur si or­na­mentate cu mandale. Am fugit repede, caci aerul fusese otravit de descom­punerea cadavrelor: cea mai importanta batalie din­tre mine si ei, prima, se terminase cu victoria mea.

De atunci incolo am stiut mereu ce aveam de fa­cut cand ma mai intalneam cu vreun diavol. De­seori se intampla sa fiu atacat, sau sa-mi apara ca­te unul in fata zicandu-mi ca n-am voie sa merg mai departe, insa era de-ajuns sa pronunt numele Man­tuitorului nostru pentru ca orice bariera sa dispara. La prima ve­dere crezi ca diavolul are puteri infinite, ca e imbatabil, ca e foarte periculos dar, in realitate, e cea mai fragila si mai demna de dispret creatura. Diavolul e mai jalnic decat un iepure schiop. Fra­gi­litatea lui se exprima prin aceea ca niciodata nu-L poate dobori pe Dumnezeu si nici pe cei care sunt credinciosi. Credinta e ca un zid impenetrabil pen­tru puterile minuscule pe care le are diavolul.

Diavolul, asculta-ma bine, e insasi neputinta. Sa nu uiti toata viata ca armele cele mai bune intr-o eventuala confruntare cu el sunt credinta si mintea limpede - vei lovi mereu drept la tinta. Revenind la poveste, iti voi spune ca multa vreme si multi kilo­metri am ratacit prin labirint in cautarea libertatii; cand mi se facea foame scrijeleam peretii, man­cand carne cruda si, cand mi-era sete, ma adapam cu sange; pentru a-mi controla cresterea parului, a barbii si a unghiilor trebuia sa le rod periodic intre dinti; hainele mi se imputinara treptat, ajungand niste zdrente, pana ce, intr-o zi, am ramas gol; de ata­ta mers pielea talpilor mi se tabaci si mi se in­rosi, devenind un fel de opinca naturala; de dormit, dormeam prin cuiburi pe care mi le ame­najam cu grija, desenand in jurul lor cruci alaturi de care scri­am cu litere mari numele Mantuitorului; din cauza efortului fizic permanent, muschii mi se dezvoltara, devenind mai tari si mai supli. Intr-un cuvant, ma schim­basem deplin fata de personajul ce suferise operatia de apendicita. Totusi, nu schimbarea imi crea probleme, ci solitudinea - iti dai seama, nu puteam sa stau de vorba cu nimeni, sa schimb o impresie, sa merg la un meci de fotbal, sa joc table - caci, daca as fi iesit din singuratate, as fi fost pierdut pentru totdeauna. Cine nu-si asuma auto­izo­larea in astfel de momente critice este con­dam­nat la moarte. Ce ar fi urmat? Prima oara, probabil, i-as fi cerut o tigara celui dintai diavol pe care l-as fi intalnit, a doua oara l-as fi intrebat de sanatate, a treia oara il provocam la o partida de poker si tot asa pana cand, imperceptibil, as fi devenit unul de-al lor. Nu! Simteam ca tot ce misuna pe langa mine abia asteapta sa ma inghita, sa ma anihileze, sim­team ca lumea in care ma invart, desi era parte din mine, era un atentat la adresa mea, si tocmai de aceea am rezistat ca un caine, an dupa an. Nu! In­susi gandul capitularii ma facea sa vomit! Nu! Am refuzat si voi refuza mereu orice compromis pentru realizarea caruia trebuie sa mor fara rost. Nici ma­car monotonia peisajelor pe care le intalneam (caci, invariabil, toate semanau intre ele: peste tot numai drumuri sculptate in carne si, pe alocuri, rar, se mai intampla sa gasesti putin sange, nitel suc gastric - periculos, extrem de arza­tor pentru piele -, vreo mar­gine de os sau vreo trei globule ratacite) nu a reusit sa-mi fure mintile. Singurii care faceau ex­cep­tie de la regula erau ri­nichii, al caror interior se­mana cu o cariera de pia­tra brazdata de paraiase galbui care depuneau aluviuni vazand cu ochii. Ri­nichii, datorita vesnice­lor procese hidraulice, nu-si pastrau niciodata as­pectul constant: azi erau plini de bolovani verzui, in componenta carora ghiceai arama, dar a doua zi te trezeai pasind pe nisip auri­fer; cand priveai inainte vedeai formatiuni calca­roa­se dar, ajungand acolo, acestea se erodau subit, cate un val de lichid inlo­cuindu-le cu un morman de sare (a propos, cea mai buna mancare de care am avut parte in insolita mea calatorie fu, neindoielnic, pastrama de coapsa tavalita prin sare din rinichi).

Exista in atmosfera un „ce” indicibil care te sti­mu­la oniric, ambianta era atat de inedita incat nu e de mi­rare ca iti imboldea imaginatia si ca al doilea rationament salvator se nascu la adapostul unor sta­lagmite trandafirii in spatele carora ma ascunse­sem la vederea unui grup de vreo zece diavoli care stateau pe malul unui paraias. Doi isi curatau flin­te­le, unul isi spala pelerina si restul sedeau in diverse pozitii ciudate, care mai de care mai absurda, neatenti la miscarile mele. Ca de obicei, in jurul lor se lasase intunericul; mi-am spus: „Daca ei gene­rea­za mereu intunericul, atunci trebuie sa fie cineva care sa genereze si lumina; dar acest cineva trebu­ie sa fie tot pe aici, intrucat, daca ar fi afara, lumina lui nu ar intra ina­untru; dar, daca e si el, generatorul necunoscut, ina­untru, inseamna ca poate fi gasit; si daca el da lumina, inseamna ca e dusmanul Sata­nei, deci m-ar putea ajuta sa ies.”

Pandind clipa cea mai po­trivita, am navalit asupra lor bombardan­du-i ca de obicei cu numele Mantui­torului si i-am pus imediat pe fuga. Evident, spatiul se reumplu cu lumina; am inceput sa chiui de bucu­rie, caci gasi­sem, in sfarsit, un tel ratacirilor mele. Joc de copii: cald, cald, rece, cald, rece, cald, fier­bin­te si asa mai departe, pana ajungi sa gasesti obiectul ascuns. De la acea in­tamplare petrecuta in rinichi viata mea se trans­forma intr-o cautare, a­proa­pe ludica, a fericirii de a respira aerul jinduit al libertatii. Nu mai exista decat dorinta de a fi ajuns in­cununat de succes la capatul cercetarilor. Unde intalneam mai multa lu­mina, sti­am ca trebuie sa continui; unde ma impot­moleam in ceata ori in se­mi­intuneric, stiam ca tre­buie sa ma intorc inapoi. Explorarea era cu atat mai dificila cu cat nu aveam la dispozitie nici o harta care sa ma ghideze, nici o bucata de pansament in care sa-mi infasor picioa­rele macinate, nici un foc la care sa ma incalzesc in zilele racoroase, nici o siguranta a reusitei. Daca nu era speranta, care ma impingea cu indarjire de la spate, deseori impotriva vointei mele, probabil ca as fi abandonat. Erau clipe in care o simteam real­mente rupta de mine, plutind pe undeva pe deasu­pra mea, soptindu-mi, cand ma vedea prabusit la pamant: „Scoala, scoala, scoala si mergi!” Senti­mentul „speranta” se personalizase in asa manie­ra, incat il resimteam ca pe singura fiin­ta care ma iubeste, careia ii pasa de mine; in­dem­nul ei suna atat de ispititor, atat de innoitor, in­cat imi regaseam imediat puterile. Pe masura ce inaintam, o noua revelatie se adauga ultimei, aju­tan­du-ma decisiv sa ma orientez prin labirint: cu cat bataile inimii rasu­nau mai aproape, cu atat intensi­tatea luminii cres­tea. Nu mai exista nici un dubiu: daca vroiam sa scap trebuia sa gasesc inima, locul in care se in­tersecteaza in tine viata, caldura si dra­gostea. Intal­nirile cu diavoli devenira treptat din ce in ce mai rare, pana cand incetara cu totul – pa­trun­sesem, desigur, intr-o zona inaccesibil de buna acestora. Intr-adevar, apropiindu-te de generator e­rai cuprins de beatitudine si de fericire, fara sa existe vreun motiv special in acest sens; pur si sim­plu era o tra­ire banala si obligatorie, o aveai in felul in care iti este frig la minus zece grade. Devenisem constient ca nu succesul care se profila ma facea sa fiu ast­fel; caci, in fond, inca nu reusisem sa eva­dez; eram constient ca ma plimb intr-o arie aparte, euforica, intr-un aer ametit, si totusi lucid; parca e­ram beat de o betie treaza! Singura miscare ce iti flutura prin minte era gandul staruitor si op­timist la ultima bucu­rie pe care o traisei. Nu-ti mai pasa de nimic alt­ceva, de posibilele pericole ce puteau apa­re la fie­ca­re colt de strada. Aveai certi­tudinea ca tie, acum, nu ti se mai poate intampla nimic rau, ca tu, acum, esti desavarsit, ca tu, acum, esti puternic. Eram con­stient de mine insumi si totusi nu mai pu­team spune cu siguranta unde ma aflu: inauntru ori in afa­ra. Galeriile se umplura de un intuneric supra­luminos prin care vedeai tot mai sters contururile; urechile se incarcara de sunete ciudate, nere­gula­te, zumzaitoare, ce se impleteau cu ritmul ob­se­siv al pulsului intr-o simfonie a decli­nului.

Cand incoerenta perceptiilor atinse apogeul, din fata se desprinse in linii vagi un peisaj alb-negru in care incepu sa curga culoare. Mi-am dat seama cu u­surinta ca mergeam pe un camp murdar, plin de gunoaie; la vreo suta de metri de locul acela se afla un cimitir printre copacii caruia sufla cu blan­dete o bucata de vant. In stanga mea cativa porci, gro­ha­ind infernal, alergau ca turbati in directia unui lac ce dormita impacat sub razele soarelui. Cateva secun­de apa se involbura, lovita naprasnic de ges­tul sin­u­cigas al animalelor, apoi se reaseza in linis­te, in­gropand jertfa in tacerea-i de plumb. Dincolo de lac era o sosea necirculata. Fara a ghici ca sunt gol-pusca, dupa cum ramasesem de mai inainte, am pornit, leganandu-ma ca un marinar, catre ci­mitir, singurul loc din vecinatate in care aveam san­sa de a gasi pe cineva. In cateva minute am a­juns printre morminte, cautand in toate partile cu privirea vreun chip omenesc. Undeva, la adapostul unui castan, doi insi murdari si barbosi, imbracati in salopete albastre, sapau o groapa, in vreme ce un al treilea fuma pe margine, tinandu-si lopata pe u­mar. Ob­servandu-ma cand mai aveam vreo zece metri pa­na la ei, acesta arunca repede tigara si le zise ce­lorlalti: „Bai, sariti ca vine iar energumenul!” Toti trei groparii facura un zid inaintea mea, agitan­du-si amenintatori lopetile, si incepura sa-mi strige cu glasuri puternice: „Mars de-aici! Pleaca, nebu­nule! Jigodie! Sterge-o, ca sa nu te rup in bataie!” - dar, din distanta respectuoasa pe care o pastrau nu era greu sa-mi dau seama ca nu vor avea indea­juns cu­raj sa ma atinga. I-am intrebat fara sfiala: „Unde sunt si de ce va e frica de mine?” Am citit stupe­factia pe chipurile lor; mai mult ca sigur ca nu se asteptau sa le vorbesc. Unul dintre ei isi puse mai­nile in forma de cruce si, facand un pas inaintea celorlalti, imi baga sub nas semnul astfel format, insotindu-l de urmatoarele cuvinte: „Piei, drace, in numele lui Dumnezeu si al Sfintei Maica Precista!” „Nu sunt drac.” - le-am raspuns iritat de aversiunea lor - „Vreau sa stiu unde ma aflu.” Groparii se con­sultara pe furis din priviri apoi, cel care fumase mai devreme, se hotari sa-mi zica: „Aici e Straulestiul, la margine de Bucuresti.” „Da-mi o tigara.” - i-am cerut eu, mai mult pentru a-i observa gesticulatia in momentul in care avea sa se apropie de mine. Du­pa cum banuisem, lua tigara cu varfurile degetelor si tinandu-si mana intinsa catre mine, se apropie in felul acesta, pastrand o distanta respectabila intre noi. Dupa ce am luat tigara i-am cerut si un foc, pe care mi-l inmana in aceeasi maniera distanta. Tra­gand fumul in piept, am simtit cum renaste in mine o placere uitata; facandu-ma confortabil, am dorit sa aflu cauzele nervozitatii lor. „De ce va e frica de mine?” „Pentru ca aveai draci pana mai ieri. Dor­meai prin morminte si nu puteai fi legat nici macar cu lanturi; nu vorbeai cu nimeni, ci numai urlai si tipai. N-ai avut haina pe tine de cand te stim si ai fost mereu asa. Astazi e prima oara cand te arati sanatos la cap.” „Si de cand ma stiti voi pe mine?” „De cativa ani.” Cativa ani! Realizezi?

Eu insumi am ramas traznit auzind cata vreme ramasesem pri­zonier. Imediat, o multime de proble­me si de ne­linisti angoasante se nascura in mintea mea: as fi vrut sa stiu ce se intamplase cu mama, cu prietenii, cu rudele; daca murisera, daca nu mai aveam pe nimeni? Dupa spusele oamenilor, nu plecasem nici o zi din aceasta lume si totusi eram picat din cer. Cautarea mea interioara durase atat de mult incat, revenind la suprafata, devenisem un strain; marele paradox al experientei pe o traisem fu­sese acela ca regasirea de sine insemnase con­stientizarea instra­inarii de lume! Cu ajutorul celor trei indivizi, care se mai inmuiasera intre timp, am facut rost de niste haine zdrentuite si de o pereche de pantofi rupti, luati dintr-o groapa de gunoi. Cu un autobuz care avea statie la soseaua de langa lac am calatorit pana in Bucuresti.

Era o senzatie ne­mai­pomenita sa revezi iarasi lo­curi prin care copi­la­risei, strazi pe care le iubisei, copaci la umbra caro­ra te jucasei. Ajungand acasa, mi-a deschis usa o verisoara, care nici nu m-a re­cunoscut. A fost nece­sara o discutie lamuritoare, presarata din belsug cu amintiri comu­ne, pentru a-mi certifica identitatea. Parlamentand cateva minute bune prin deschiza­tura usii, fara a auzi dinauntru nimic altceva decat o voce de barbat care tot intre­ba cine e, inima mi se stranse dureros, intuind ceea ce aveam sa aflu mai tarziu: mama nu mai era – mu­rise de patru luni, la­sand apartamentul moste­nire verisoarei mele. Bar­ba­tul dinauntru era sotul acesteia - un tip tanar, des­chis, simpatic. Mi se re­comanda: „Seitan Dori­an, medic.” Nu imi cu­nostea trecutul, dar nici nu paru prea mirat de felul de­zastruos in care aratam. Asta mi-a placut la el: din prima clipa s-a purtat cu mine fara prejudecati, ca si cum m-ar fi stiut din co­pilarie. Dupa ce am facut o baie, m-am ras si mi-am tuns parul; prin oglinda ma privea din nou cel ce fu­se­sem inainte de operatie, un eu vechi si totusi irecognoscibil. Pe abdomenul aplatizat se intindea, hidoasa, cicatricea suferintei. Dorian o cerceta stu­pe­fiat, declarand: „Dumne­ze­ule, dar ce barbarie, ai fost mutilat! Nici o operatie de apendicita, oricat de grava ar fi aceas­ta, nu se face in asemenea hal!” „Sunt sigur.” - i-am raspuns - „Tocmai de aceea vreau sa ma raz­bun.” „Trebuie sa mergem chiar acuma la spital si sa-l gasim pe ticalos.” - declara el, indignat.

Imi dadu niste haine de-ale lui si, plini de energie, ne-am dus la spital. Din pacate, la sa­lonul de chi­rurgie aflaram ca cel pe care il cautam, insul livid, cha­rismatic, slabanog, inalt, parca plu­tind, si totusi puternic, osos, bine infipt pe picioare, purtator per­manent de manusi galbene, lucra acum la o clinica din America.

Restul, ce am devenit, cine sunt azi, din ce tra­iesc, nu mai conteaza; aici se sfarseste povestea pe care a trebuit sa ti-o spun: razbunarea mea, crun­­ta in esenta ei, va fi indeplinita daca tu, cel ce m-ai ascultat, ai auzit-o si o vei continua la ne­sfarsit...

 

Victor LOGHIN

       Constanta

Doña Maria

 

Regele facu un gest larg spre ea si se intoarse cu spatele (cam nepoliticos!) continuand sa vorbeasca pe un ton ridicat cu don Fernando, ministrul sau de finante, confident si in acelasi timp tovaras de es­capade de tot felul. Doña Maria se aseza pe jiltul generos, ce o cuprinse in bratele sale largi si isi a­comoda sezutul opulent pe pielea de Cordoba mi­nunat reliefata. Gemu discret, satisfacuta de como­di­tatea jiltului. Isi intinse picioarele cam scurte si butucanoase, cautand cu varfurile condurilor scau­nelul pentru odihna lor. Il dibui si le aseza satis­fa­cuta, stransoarea greu suportabila a pantofilor noi, in special peste monturile ce stateau sa explodeze, creandu-i suferinte greu de imaginat. Dar Regele era rege si in fata sa trebuia sa zambesti, chiar da­ca simteai ca vei muri peste cateva clipe. Protocolul Casei regale era extrem de strict, mai ales dupa ce spiritul german pogorase peste libertinajul spaniol.

Simtindu-se mai bine, incepu sa se gandeasca la ale ei.

Si  Doamne, tare mai avea multe pe cap! Numai taina iubirii dintre prea tanara infanta Ana si  Mano­lito, fiul lui don Alesio, cel mai redutabil adversar regal si era de ajuns pentru a fi expulzata din Spa­nia cale de o mie de leghe, daca evident, regele ar fi aflat. Sau relatia plina de echivoc dintre Regina si ambasadorul francez, plimbarile prin parc, sub clar de luna, strajuite de ea de privirile curiosilor si era suficient sa ajunga in temnitele cele mai adanci. Iar daca Regele ar fi aflat ca ea era la curent cu esca­pa­dele sale, care numai vanatori regale nu erau, to­tul s-ar fi ruinat aidoma unui castel din carti de joc.

Doamne, cate mai avea pe cap si pe deasupra, nici banii pe care-i dadea cu camata nu i se intor­ceau inzecit ca pana atunci, zaraful evreu cu care lucra in taina dijmuindu-i castigul de mult, dar ea de abia acum isi daduse seama.

- Al dra..., iarta-ma Doamne de pacatul cel mare! M-oi repara imediat ce scap de griji cu un dar  pentru biserica ta, o, Doamne, ca numai tu ma mai poti ajuta! Si Regele asta care nu mai termina o­data de sporovait! Oare de ce m-o fi chemat tocmai acum, in miezul zilei, cand pana si el stie ca femeia are cea mai multa treaba. Nu cumva ..., Doamne fereste! Si isi duse instantaneu mana la gura, cu un gest neaos taranesc, ancestral dar total neobisnuit la Curte. O cobori imediat (deh, educatia!) si se prefacu ca-si netezeste o cuta imaginara a rochiei opulente.

- Doña Maria, i se adresa regele si ea tresari vio­lent, smulsa din gandurile sale (ce-o tipa omul asta asa tare, ca doar nu-s surda!), te-am chemat sa te intreb ceva (vai, nu cumva a aflat ceva!)

- Da Sire, la dispozitia Voastra !

- Doña Maria, fiica noastra (gata, pana aici mi-a fost!) este cam palida si pare cam obosita in ultima vreme. Ba mai mult mi se pare cam neatenta, poate chiar cu capul in nori, sa ma exprim mai plastic. Ce crezi ca are, e obosita de la prea multele ore de in­vatare, e varsta, a venit  primavara pe la ea ?

- Sire, dupa cum bine graiesti, cate putin din toa­te, dar nimic grav, care sa ne puna pe ganduri. Doar stau toata ziua cu ea si mi-as da seama, rosti ea dintr-o rasuflare, usurata de cele auzite, ce erau departe de spaimele ce o cutreierau inclusiv noaptea in vis.

- Bine, iti multumesc ca te-ai deranjat si te rog sa stai cu ochii pe ea, doar o cresti de la nastere si nu cred ca ai dori sa i se intample ceva rau. Avem ganduri mari cu ea, peste un sau doi, cand va fi de maritat, cred ca ma intelegi ...

 

-   Stop !

-   Va multumesc doamnelor si domnilor pentru con­centrare !

-   Pauza juma’ de ceas !

 

Doña Maria se indrepta cu greutate spre back stage, tarandu-si picioarele jignite de pantofii prea stramti (trebuie neaparat sa-i dau cizmarului sa-i mai puna pe calapod, altfel o sa mor din cauza de pantofi!)

Rase chinuit, mai mult in sine.

De dupa un decor prafuit aparu Titi, cu o cana a­bu­rinda in mana.

- Am gasit o priza care functiona si ti-am facut un ceai de plante. Ia si bea, ca oi fi inghetat in curentul ala de pe scena.

- Multumesc draga, tot galant si serviabil ai ra­mas, ca intotdeauna! (de ce-oi fi fost proasta si nu m-am maritat cu el cand m-a cerut, numai Al de sus stie!)

- Hai, stai aici si odihneste-te. Eu ma duc sa ma schimb ca in actul trei am vreo doua intrari.

Doña Maria se aseza pe un scaun gen Louis XV, din alta piesa si sorbind din ceaiul parfumat con­ti­nua sa se gandeasca la cate avea pe cap.

 

 

 

Constantin Rosu Pucu

                Sidney

 

ADIDASII

 

Imi arunc fugitiv ochii pe ceas si ma linistesc. Condica am semnat-o si pana incepe programul mai  am 20 de minute bune de citit ziarul.

Citesc „Sportul popular”. Atat. Pentru ca sunt „ah­ti­at’ dupa stiri sportive.

Restul stirilor, cele politice, culturale, sociale, le stiu de aseara, de la telejurnal televiziunii romane. Ele au un anumit tipar. Se incepe cu:

„Astazi tovarasul Nicolae Ceausescu, Secretar General al Partidului, Presedintele Republicii So­cia­liste Romania – niciodata nu o sa pot intelege de ce un Secretarul General al unui partid, fie el chiar si comunist este mai important decat Prese­dintele ace­leiasi tari – insotit de tovarasa Acad­emi­cian Doctor… a vizitat combinatul de la… In cursul vizi­tei tovarasul … a dat indicatii pretioase privind… In incheierea vizitei, tovarasul  a spus: „Dragi tova­rasi si pretini, sa mergem neabatuti pe drumul construirii socie­tatii socialiste multilateral dezvoltate si sa…”

Deci asta stiam, de ce mai era nevoie sa cumpar si „Scanteia”? Am luat „Sportul” caci emisiunea de sport de la TV tine  uneori 10 minute, alteori doar 5.  Pe prima pagina a „Sportului” un articol pe cateva coloane: „Vizita tovarasului….” Cu mare eleganta ocolesc articolul.

Sar la pagina a doua. Stiri din oina.., „Avintul Cur­cani” a batut cu 14-10 pe  „Agrozootehnistul Virtoa­pele” in semifinalele „Daciadei”. Mai departe, ia sa vedem: „In judetul Hunedoara s-a desfasurat Cupa Metalurgistilor la tranta. La categoria 48 de kg in­vingator a iesit Niculai Cutare de la Metarom Calan in finala disputata cu resiteanul Vasile Xulescu de la asociatia sportiva „Inainte Bocsa Romana”. Nicu­lai Cutare este sef de echipa la laminorul nr 4 si tatal a doi copii. A inceput sa practice sportul la varsta de….”

Inchid ziarul. Inchid si ochii. Ieri a fost etapa in Cu­pa Campi­o­nilor Europeni la fotbal si voiam sa citesc scorurile. Oooo, stai asa…. Sar la pagina patru…? Stiri la in­chi­derea editiei: „Pana la ora ti­paririi ziarului nu ne-au parvenit rezultatele din Cu­pa Campionilor Eu­ropeni”

Las ziarul pe birou, poate vor sa citesca si sa injure si ceilalti colegi.

Sunt in biroul unu al Directiei Relatii din Ministerul Comertului Exterior si al Cooperarii Economice Internationale. (MCECEI ii zice prescuratat), situat in „buricul” dulcelui targ al orasului lui Bucur, in apropierea Pietii Universitatii. Sunt unul din cei trei „palmasi” care au in raspundere dezvoltarea relati­ilor economice ale Romaniei Socialiste cu Franta.

 

In biroul in care am citit ziarul, mai „robotesc” urmatorii:

Nea Nae si nea Gica, responsabili cu Italia, nea Pavel tot cu Franta, nea Mirciulica cu Olanda si Petrica – asta nu este „nea” pentru ca inca este tanar, abia cu 4-5 ani mai mare ca mine care am 30 de ani, mare sef peste Elvetia. Ultimul pe lista, si el tot fara de „nea’ este alt Gica, mai tanar, pe care, ca sa il deosebim de celalalt, il apelam cu Jica.

Jica asta din urma este in pregatire pentru Paris, urmeaza sa plece peste… cine stie cata vreme, la Agentia Economica, cu obiectivul clar de a dezvolta („multilateral”?)  relatiile cu sora noastra mai mare, Franta. Jica asta e… „facut”, „om mare” dupa cum de­clara colegii mei de birou.

Auzi, la Paris, unde tot romanul ar dori!

Gurile rele zic – barfa cred eu– ca nevasta lui Jica, care este nepoata nu stiu carui membru su­pleant din CC, ar fi fost inspirata intr-o seara cand, in vizita la unchiul, aflandu-se intr- mare dilema, s-ar fi descurcat de minune.

Cica unchiul ar fi intrebat-o:

„Draga nepoata, in ce tara ai vrea tu sa il trimit eu pe sotul tau la o agentie economica?” Desi luata prin surprindere, nevasta lui Jica nu s-a pierdut cu firea. Maturand cu privirea pe masuta la care isi bea cafeaua, a dat cu ochii de pachetul de tigari al unchiului pe care scria:

 

DUNHILL

Paris – London – New York

 

Si, dintr-o suflare a... rostit: PARIS! A doua zi, Jica a aparut la noi in birou, in prega­ti­re pentru ple­care in Franta! Eu cred ca merita, este baiat „de zahar”, cuminte, cumpatat, politicos.

Mai „maraie” din cand in cand Petrica, in cerc restrans: „asta ne „zgarie” bah fratilor”.

Si daca ne „zgarie” (scrie)  la….aIA, ce? Ce zi­cem noi?! Pai…nu zicem nimic, doar din cand in cand, in ultima vreme – martie ’82 – injuram, dar injuram asa, impersonal, si… in gand!

Ce? Ne poate el „zgaria” gandurile? Nu!

 

Aici, in Minister, sarcinile de servici sunt ingrate – hartogarie multa - aprobari de importuri si de ex­porturi pentru toate intreprinderile de comert exterior din tara! Adica vine un reprezentant, cu o autorizatie de import ori de export si, noi, persoane importante, pune pe hartia aia un numar, o semnatura si o stampila! Numai ca….stampila si sem­natura aceea nu se pun oricum! Se pun… contraserviciu! (unde se poate).

Incep sa apara „baietii”: nenea Mirciulica, Nea Naica, unul cate unul.

Sunt toti zgribuliti de frig, afara, iarna, cu greu vrea sa ne paraseasca, primavara nici nu vrea sa auda de o reintoarcere in Bucuresti, zloata este pana la oul piciorului, zapada amestecata cu noroi provenit din praful santierelor de pe locul bisericilor daramate se lipeste temeinic pe pantofi, strazile, pline de mijloacele ramase in diferite pene de transport ale ITB, seamana cu campul bataliei de blindate de la Kursk …

In fine, ne dezmortim.

„Mah, cine este azi de serviciu la protocol?  - nea Naica (avem 5 fete angajate la protocol).

„Pai… parca Marga si Iuliana” – decreteaza Petrica.

„Aha”- mediteaza nea Naica, un fel de lider una­nim acceptat de toti membrii biroului.

„Pai atunci este randul tau Pucule, tu esti febletea lui Marga, da-i o sarma sa bage niste cafele”.

„Dom’ Naica, pai Marga a „facut” peste tura ei acu’ doua zile, in locul Sofroniei, care are gripa, si tot eu am comandat cafelele. Ma pun rau cu fata si ne „stergem pe bot”, sa sune nea Mirciulica la Iuliana, ca la ultima deplasare la Haga i-a adus niste acuarele pentru copilul ei”

Nenea Mirciulica, om cu trei licente, plin de „ghi­ocei” in par, suna la Iuliana, abia iesita de prin nu stiu ce liceu economic.

 „Sarmana Iuliana, ce faci fata mosului cea is­tea­ta care ma iubeste ca sarea in bucate, ne aduci alea 7 cafele au ba?”

……….

Cute pe fruntea lui nea Mirciulica.

 „Bine. Bine si asa”

„Auziti mah fratilor, cica mai are cafea doar pentru 10 cafele, vin unii in protocol la 9, niste nemti, si nu poate sa ne dea decat 4”.

Tacere.

Tot nea Naica ne scoate din impas:

„Mirceo, spune-i sa nu le puna in cesti, sa le aduca in ibric iar tu Jica scoate cestile noastre si „nechezolul”.

Doamne….”nechezolul”, boratura aceea de ru­me­gus cu vagi urme de „Cicoare”!

Ne vine cafeaua. In ibric. Miroase frumos, este ca­fea naturala.

Nea Naica imparte frateste cele 4 cafele in 7 cesti si apoi fiecare adauga cate o lingurita de nechezol, urmeaza sa mai punem ceva apa si… ne-am asigurat si pe ziua de azi.

Eu si Petrica, singurii fumatori, iesim pe culoar.

„Bah Rosule – Petrica ne apeleaza pe toti cu numele de familie -, frig tare, nu se mai termina iarna asta. Am stat azi dimineata la autobuz paatrrruzeci de minute batute pe muchie. Bocna eram de inghetat. Acum parca m-am mai dezmortit nitel dar precis ma fac bine la 12 jumate, am un protocol cu niste elevetieni, vine cu ei un sef de servici de la Prodexport, nu stiu ce dracu de afacere are cu aia dar m-a sunat sa-mi spuna ca sa zic la fete sa pregateasca si niste pahare, ca ne „baga” elvetienii niste whisky pe gat”.

Saracu’ Petrica – gandesc fara sa ma destainui, evident – vai de mama lui, doi copii, unul la gradinita altul la primara, nevasta-sa la „Apaca”, un apartament de doua camere prin Berceni, vesnic fara bani, „impusca leul” cum zice Nea Mirciulica, dar baiat sufletist, gata sa te ajute oricand.

 „Hai ma Petre inauntru ca iese dom director si ne vede la tigara, si stii ca face „mutre”.

 

Intram si indreptandu-ne spre birourile noastre, il auzim pe..liderul nostru:

„Deci Jica, uite, iti repet a treia oara, cum intra, o lasi sa puna hartia la mine pe birou si cand vezi ca scot stampila o ataci”

Zambesc, stiu despre ce este vorba, de o sap­ta­mana numai de asta vorbim.

 „Bai, tinere, si ai grija, sunt exclusi „Fratii Pe­tre­us” si „Adidasii”!

Jica mijeste ochii.

 „Adidasii? Ce e aia dom Naica? Ca Fratii Petre­us stiu, sunt aia mici, dar Adidasii?”

„Hehehe, te faci ca nu stii. Adica exclus „Fratii Petreus” mah zevzecule si „Adidasii” mah, pungile alea pe care scrie „pulpe de pui” si unde gasesti numai gheare”.

 „Aaaaa, da, adica sa nu fie nici mici, nici gheare, am inteles”.

 

Peste nici 10 minute intra in birou, timida, Madam Berbecaru. O femeie stearsa, intre doua varste. Un trenci gri inchis, cam ros pe la maneci, un fular care atunci cand o fi fost cumparat, cu ani in urma, trebuie sa fi fost o nuanta de verde, cizmele… daca nu au facut razboiul al doilea, mare minune…

Este contabila Intreprinderii de frigidere „Gaiesti”. Iar cumnatul ei este DIRECTORUL FERMEI „CREVEDIA”!

Jica o cunoaste mai bine caci el are o ruda care lucreaza acolo, pe la CTC. Importul solicitat de fa­brica este greu de aprobat – niste polistiren ex­pandat folosit la etansarea usii. Greu pentru ca ma­terialul se produce si in Romania. Numai ca… dupa ce au incercat cu expandatul romanesc, au avut atatea  reclamatii de la clientii externi incat s-au hotarat sa-l importe din Italia.

Timida tovarasa Berbecaru scoate autorizatia de import pe care trebuie sa ia de la Nea Naica semnatura si stampila, aprobarea adica.

„Uite semnatura, stai sa gasesc stampila”.

In acel moment eu ma reped in fata biroului lui Jica, imi indoi piciorul stang de la genunchi, stau intr-un picior, ca un cocostarc, pun o mana in dreapta nasului si, cocosat, incep sa mimez, cu ajutorul unui deget, ciugulitul unui pui! Rasul care urmeaza mai inveseleste atmosfera.

Nea Naica gaseste stampila iar Jica al nostru porneste atacul:

 „Pe la ce ora sa ma duc (!) doamna Berbecaru?”

„Pai cand doriti dumneavoastra – raspunde timida femeie, mergeti la aprovizionare, la Raluca si va da tot, dupa cum ati comandat, are dispozitie de la dom director”…

 „Sarmuna, sarmuna “– corul biroului.

Iese biata femeie fericita, cu aprobarea obtinuta – aprobarea asta inseamna pentru toti lucratorii de la „Frigidere Gaesti” indeplinirea planului la export!.

Noi, si mai fericiti, ne punem cu gura pe Jica:

„Hai mah, hangaua, da-i bataie, intre 5 si 5 ju­mate sa fii jos in parcare cu marfa”.

 

Se face vremea de plecat pe teren. Eu la Uzinex­portimport, Nea Gica la reprezentanta Autodacia…, Petrica este pe standby pentru protocolul cu elvetienii.

Pe la unu si ceva ma reintorc la birou. Infrigurat. si nemultumit. De obicei astia de la Uzin aveau cafea, naturala. Azi nu au avut, tot „nechezol” a­veau si la protocol, asa ca am baut doar un ceai.

Nici nu ma asez bine in scaun ca intra Petrica. Ma uit la el cu interes, sa ii vad „reactia” dupa whisky-ul elvetian.

Nu vad decat o „mutra” suparata. Se apleaca pe la spate si imi sopteste:

„Rosule dai o vodca?”

Tot soptit si eu:

„Dau”

„Te-astept la „Masina de spalat”.”

Iese.

 

„Masina de spalat” este numele „codificat” al restaurantului bar „Trocadero” care este jos, langa Minister. Codificarea vine de la: cea mai noua masina de spalat, iei o TROACA si-i pui DERO!

Peste cateva minute cobor si eu si il gasesc pe Petrica la o masuta de la bar.

Ne stie barmanul, pe toti ne stie, pe toti din Mi­nister:

„Traiti, ca de obicei?”

„Da, trage-ne deocamdata cate 100 de caciula”

Vine cu doua pahare, lichidul este maroniu, ne pu­ne in pahare, pentru orice eventualitate si niste Pepsi.

„Noroc Petrica”.

„Noroc. Mah Rosule, stii in ce protocol am fost?”

Ridic o spranceana a mirare.

 „ala cu whisky-ul”.

„Whisky pe dracu, a venit si directorul si cand a scos ala doua sticle de „Haig” a zis ca nu ne per­mite legea sa bem la locul de munca”

Aha – gandesc – de aici vine supararea lui Pe­trica.

„Lasa mah ca nu au intrat zilele in sac, iti faci tu rost de o deplasare la Zürich si acolo… o sa ai cat vrei. Nu mai fi suparat”

 „Rosuuullleee, bai baiatule, nu de asta sunt su­parat mah. Da-l dracului de trascau, e bun si asta. Stii ce autorizatie am semnat mah in protocol?”

„Ce?”

„80 de vagoane, vagoooaaaneeee mah, de unt!”

Nu mai inteleg nimic.

„Pai si ce e mah rau in asta?”

Se uita la mine ca la o farfurie zburatoare.

Mai soarbe o gura din vodca.

„Export, mah Rosule. Export nu import. Auzi baaaa, 80 de vagoane de unt la export si Maricica mea nu are ce sa le puna la aia mici pe paine. Cand nu avem nici margarina de aia cu soia, le pune untura, mai avem un borcan din cele trimise de mama de la Suceava, de Craciun”

Tac.

„Tu ce ii pui mah pe paine lu’ fi-tu?”

…moment de tacere…

„Margarina” – mint eu, mint caci acu’ doua sapta­mani mi-a adus un tip, sofer de TIR, o cutie de 2 ki­le de unt, unt adevarat, din Viena l-a cumparat, am dat pe cutie cat mi-a cerut, nu am stat la toc­meala.

„Si bine mah, tu accepti ca fi-tu sa manance mar­garina cu soia si untul nostru sa mearga in Elvetia? Tu stii  mah ca untul nostru se duce prin nu stiu ce amarate de tari africane si elevetianul incaseaza pe unt de 15 ori mai mult pretul de cumparare, bani luati de la FAO? Bai Rosule, tu ai intins vre-o data margarina pe paine?… Sare apa din ea mah, si se vad punctisoarele de soia, iti este greata sa o pri­vesti dar sa o mai si mananci”

 „Da Petrica, stiu, asa este” – imi iese oftatul din piept.

„Mai tii mah la un rand, ca io pana la leafa sunt pe drojdie?”

Il ochesc pe barman si ridic doua degete.

Mai sosesc doua pahare.

„Noroc Petrica”

„Noroc Rosule si stii ceva?

„Ce?”

„Io ii bag in…masii!”

„Pe cine?”

„Pe EI”

 

Stau si cuget ce vrea sa zica Petrica.

EI!

Pai nu cred ca EI sa fie cei care, ca si noi, lucrea­za ori se fac ca lucreaza, in fabrici si uzine, si pe ogoare, si in transporturi, si in comert, si in… si care beau tot „nechezol”, si care se inghesuie pe scarile troleibuzelor, si stau in apartamente unde temperatura abia atinge 18 grade, si sunt mari a­matori de margarina, si… si… si…

ACESTIA SUNT… „ei”.

EI, cei de care pomeneste Petrica, sunt cei care locuiesc pe la Arcul de Triumf, care nu merg cu tram­vaiul, pe care ii aclamam , colegii si prietenii sotiei lui Jica, unchiul, si pe  care…

„Hai mah Petre ca se face 5 jumate si vine Jica. Sa facem imparteala.”

S-a lasat inserarea. In parcarea de la MCECEI apare „Skodita” lui Jica („Skodita’ este darul de nun­ta al unchiului pentru sotia lui Jica).

Deschide portbagajul. Dintr-o lada de carton in­cepe sa scoata… puii, congelati.

„Nea Naica, uite 4. Unde e punga?”

„Bai, bai, stai nitel, pai asa ne-a fost vorba. Uite, astia 3 sunt buni dar asta, asta micu’… asta e… Petreus!”

„Nae – sare Mirciulica - tu esti chior? Nu vezi ca nu ne-a dat numai de aia de export, ne-a dat si din aia de la intern, Petreusi. Hai, ia 3 mari si unul mic”

Bodogane Nae dar… Mirciulica are dreptate.

Dupa ce ne inghesuim fiecare „prada” prin saco­se, ne uram noapte buna si, ca niste „hoti”, ne pornim spre statiile de autobuze. Fericiti ca sam­ba­ta si duminica o sa avem ADEVARATE supe cu galusti si pilafuri.

„Bai, bai, striga dupa noi Jica, e 18 lei kilu, socoteala o facem maine”

 

Vestea rea am aflat-o peste nici doua saptamani. Intru in birou, atmosfera de cimitir. Imi rotesc pri­virea. Nimeni nu ma lamureste.

Intr-un tarziu, nea Mircea indrazneste:

„Pucule, l-au destituit pe directorul de la Cre­ve­dia. De azi incolo, pregateste-te de… ADIDAsI!”

 

 

Luiza CAROL

         Haifa               

 

INTOARCEREA LA  NAGASAKI

 

Piesa scurta cu muzica din opera Doamna Butterfly de Puccini

 

Structura scenetei „Intoarcerea la Nagasaki" are multe ele­mente asemanatoare cu un spectacol de opera medi­e­­vala japoneza („drama Noh"). E la latitudinea regizorului sa sublinieze sau sa ignore aceste asemanari.

In drama japoneza traditionala, personajul central re­vi­ne dupa multi ani in acelasi loc unde s-au petrecut niste evenimente dramatice din viata lui. Aici el se intalneste cu un intelept budist. Unul din aceste doua personaje poa­te fi o fantoma. Dialogul dintre cei doi (impletit cu a­min­tiri din trecut si insotit de muzica vocala si instru­men­tala) are de obicei scopul de a maturiza personajul cen­tral, punand evenimentele din trecut intr-o lumina noua pentru el. Drama Noh nu e o drama de actiune, ci un co­men­tariu poetic metaforic.

Sceneta „Intoarcerea la Nagasaki" se termina cu o poe­zie in stil traditional japonez („tanka").

Actiunea se petrece in Nagasaki, la putin timp dupa ex­plo­zia atomica din 1945.

 

[Decorul infatiseaza ruinele orasului Nagasaki dupa ex­plozia atomica. Cerul e innorat, la apusul soarelui. Kura­ku Painfuljoy, un barbat de vreo 40 de ani, se plimba prin­tre ruine tinand in mana o sticla de „sake". In peisajul dezolant, apare un fluture auriu.]

 

KURAKU PAINFULJOY: Fluture!... Hei, fluture!... Cio-Cio!... Cio-Cio!... Ce cauti tu in pustietatea asta dezo­lan­ta? Pe-aici nu-i nici urma de flori... nici urma de ver­dea­ta... Cum de te-ai ratacit pe-aici, fluture? ... Cio-Cio!... Cio-Cio!... Daca esti un spirit, vorbeste!... Cio-Cio!... Cio-Cio!... [Urmareste fluturele auriu pana ce a­ces­ta dispare. Treptat, ambianta se schimba.] Cine e a­colo?... Hei!... Ci­ne esti?... [Decorul s-a transformat intr-un parc cu ci­resi infloriti, tufisuri de azalee si hortensii. A­cestea sunt ima­gini din Parcul Pacii, aflat astazi in Na­gasaki, la gura raului Urakami-gawa. (Deasupra acestui loc a fost epi­cen­trul exploziei atomice din 1945.) Parcul a fost creat mult mai tarziu fata de momentul dialogului, deci decorul sugereaza ca acum Kuraku Painfuljoy are o vi­ziune din viitor. ] Esti o fiinta omeneasca? [pauza] Esti un spirit? [pau­za] Esti un zeu? [pauza] Esti un inger? [pauza] Esti un sfant? [pauza] Esti viu? [pauza] Esti mort? [pauza] Spu­ne-mi ce esti? Ce esti?

 

VOCE: Eu sunt un Treaz.

 

KURAKU PAINFULJOY: Iti doresc o zi buna, Prealu­mi­nate. Spune-mi te rog, unde ma aflu? Am ajuns cumva in Tara Pura a scripturilor budiste?

 

VOCE: Asta depinde de tine. Daca tu simti ca trupul iti este curat si mintea limpede, daca simti ca si cuvintele iti sunt tot atat de curate, atunci da, te afli in Tara Pura.

 

KURAKU PAINFULJOY: Nu prea stiu ce sa spun, Prea­luminate. Cred ca am baut prea mult sake. Imi simt trupul si mintea ingreunate de bautura... Cat despre cuvinte... mi se pare ca am uitat toate intrebarile pe care mi le-am pus in viata, ca sa nu mai vorbesc de raspunsuri... Nu pot sa fiu in tara Pura... Dar sufletul meu e asa de plin de linistea zambetului tau... Poate ca nu e decat o vi­ziune a Tarii Pure, asa, ca un vis in mijlocul visului vietii...

 

VOCE: Daca tu simti ca este o viziune, asa sa fie.

 

 [Se aude de undeva un cor si o soprana care canta un fragment din Actul I al operei DOAMNA BUTTERFLY de Puccini. Corul canta: „Ce mult cer! Ce multa mare! ... Su­fla o briza dulce de primavara! ... Ce multe flori!" Soprana canta: „Pe mare si pe pamant, eu sunt cea mai fericita fata din Japonia. Ba nu! A intregii lumi! Prieteni, eu am ras­puns chemarii Iubirii. Ma aflu in pragul Iubirii, acolo unde se aduna toate bucuriile celor vii si celor morti"]

 

KURAKU PAINFULJOY: In pragul Iubirii... Da, cred ca re­cu­nosc locul asta, am mai fost candva aici. Ma simt intr-adevar pe un prag. Niciodata n-am trecut dincolo de prag, in adevarata Tara Pura a Iubirii.

 

VOCE: Daca te afli pe un prag, poti cumva sa vezi vreo poarta care te desparte de locul asta?

 

KURAKU PAINFULJOY: Nu, nu e nici o poarta in ade­va­ratul sens al cuvantului. Vad in jurul meu iarba deasa, dar simt ca sed pe pamant tare. Nu simt parfumul acestui tufis de azalee. Vad o salcie, dar briza care misca ra­murile ei nu ma atinge si pe mine. Sufletul meu e incre­menit, in el nu bate vantul din nici o directie, nu e in el nici dragoste nici ne-dragoste. Un desert e in inima mea, ca o planeta pustie. Pragul dintre pustiul meu si lumea ta senina se afla undeva in ochii mei. Nu pot sa trec de un prag pe care nu-l vad si nu-l pot numi. Nici macar nu am dorinta sa traversez acest pustiu. Nici macar nu am vreo speranta ca exista ceva real dincolo de pustiul din mine, ceva pentru care sa merite sa te lupti.

 

VOCE: Ce-i cu tine? Ce te-a facut sa te pierzi intr-un asemenea pustiu inlauntrul tau? Ce anume ai pierdut din fiinta ta?

 

KURAKU PAINFULJOY: Am pierdut totul... totul...

 

VOCE: Totul? Te vad intreg la trup...

 

KURAKU PAINFULJOY: Da... Aparent, n-am pierdut ni­mic. Aparent, n-am pierdut pe nimeni. Mi-a ramas trupul in­treg si mintea intreaga. Mi-au ramas nevatamati sotia si copiii. N-am pierdut casa, fiindca nici n-am avut o casa. So­tia si copiii mei locuiesc la socri, in insula Hokaido. Eu locuiam singur la Nagasaki intr-un mic apartament inchi­riat. Cand s-a intamplat catastrofa, eram plecat din oras. A fost distrus complet apartamentul din Nagasaki... Nu mai recunosc nici locul pe unde se afla... Stiu ca n-ar trebui sa ma plang. E indecent sa ma plang tocmai aici si tocmai acum. Au murit atatia oameni... Altii au fost schi­loditi... Mie mi-a ramas viata si nu stiu ce sa fac cu ea... La familie nu mai vreau sa ma intorc. La Nagasaki nu mai vreau sa raman. Nicaieri nu-mi gasesc locul. Ma ur­ma­reste un blestem stravechi: blestemul lui „Kami Sarun­dasiko", blestemul de renegare a strabunilor. Blestemul asta i-a urmarit pe parintii mei iar acum ma urmareste pe mine. Vreau sa fug undeva, sa ma ascund, sa dispar din viata sotiei mele, din viata copiilor mei. Sunt un om bles­temat, nu vreau sa stric viata lor cu povara blestemului meu. Ajuta-ma sa fug, Prealuminate, ajuta-ma sa fug!

 

VOCE: Unde vrei sa fugi de tine insuti, omule?

 

KURAKU PAINFULJOY: In Tara Pura vreau sa fug, a­co­­lo unde esti, acolo unde te vad, te aud, dar nu te pot ajunge. Ajuta-ma sa trec pragul nevazut, ajuta-ma...

 

VOCE: Un om legat de un blestem nu poate intra in Tara Pura. Mai intai trebuie sa te eliberezi de blestem. Tara Pura e tara sufletelor libere. Tu nu esti un suflet liber. Nu inca. Atunci cand ai sa fii liber cu adevarat, vei gasi Tara Pura in inima ta. Nimeni nu fuge spre Tara Pura. Nimeni nu se ascunde in Tara Pura. Iar drumul spre Tara Pura e atat de frumos, pentru cine il vede...

 

KURAKU PAINFULJOY: Dar ce sa fac, ce pot sa fac ca sa ma dezleg de blestemul lui „Kami Sarundasiko"? Imi poti da un sfat, Prealuminate?

 

VOCE: Am sa incerc. Pentru asta am venit la tine. Dar mai intai povesteste-mi tot ce e legat de acest blestem. Ca din ce ai spus pana acum... eu vad ca ai scapat teafar, cu familia intreaga... S-ar zice ca esti un om chiar de­o­sebit de norocos, mai degraba urmarit de o bine­cu­van­ta­re decat de un blestem... Dar sunt deprins sa-i ascult cu rabdare pe cei care au nevoie de mine. Vorbeste, te rog.

 

KURAKU PAINFULJOY: Tatal meu a fost un locotenent de marina american, Benjamin Franklin Pinkerton. Mama mea a fost Cio-Cio, o tanara japoneza de-aici din Naga­saki. Unchiul mamei mele era un preot budist. El n-a vrut ca mama sa se marite cu un strain. S-a suparat mai ales pentru ca mama se simtea atrasa de crestinism si a vi­zitat Misiunea Crestina.

Parintii mei s-au casatorit la Nagasaki, dupa traditia ja­po­neza. In timpul petrecerii de nunta, unchiul mamei a ve­nit si a blestemat-o pe mama. A invinuit-o ca a renegat cultul strabunilor. Unchiul a rostit in ziua aceea un ble­stem cumplit. El a invocat un zeu razbunator: „Kami Sa­rundasiko". [Din trecutul indepartat, se aude vocea un­chiului preot: „Cio-Cio San! Cio-Cio San! Nenorocire! Ce-ai facut la Misiune? Ea a renegat cultul strabunilor! Kami Sarundasiko! O mare nenorocire ameninta sufletul tau corupt! Tu te-ai lepadat de noi, noi ne lepadam de tine!" (fragment din Actul I al operei DOAMNA BUTTERFLY de Puccini]

La cateva luni dupa nunta, blestemul si-a aratat pute­rea. Tata a plecat cu vaporul in Statele Unite si i-a promis mamei ca o sa se intoarca in primavara urmatoare. Dupa aceea nu i-a scris niciodata. A lasat-o pe mama sa inte­leaga singura adevarul... Lasitate tipica de barbat ameri­can: sa nu fie in stare sa priveasca o femeie in ochi si sa-i spuna clar ca nu mai vrea sa stea cu ea. Sau macar sa-i scrie de departe o scrisoare in care sa-i spuna sa nu-l mai astepte. Cand a plecat, tata nu stia ca mama era in­sarcinata...

Biata mama era o adolescenta. Tata a fost primul si ul­ti­mul barbat din viata ei. Mama era naiva, isi inchipuia ca sotii crestini sunt mai fideli decat sotii necrestini. L-a as­teptat pe tata un an, apoi inca un an, apoi inca un an... Intre timp m-a nascut pe mine. Mi-a pus numele „Kunou", ceea ce inseamna „Durere". A spus ca atunci cand tata se va intoarce imi va schimba numele in „Yorokobi", ce­ea ce inseamna „Bucurie". Dar intoarcerea tatei nu i-a adus mamei bucurie. Tata a venit la Nagasaki dupa trei ani, impreuna cu o sotie americana. Mama s-a simtit atat de jignita si de umilita incat...

 

VOCE: Incat?

 

KURAKU PAINFULJOY: ... incat s-a sinucis.

 

VOCE: S-a sinucis?

 

KURAKU PAINFULJOY: Da. La 19 ani si-a infipt un pum­nal in pantec. Cu un pumnal de samurai s-a sinucis mama. Pumnalul tatalui ei.

 

VOCE: Tatal ei a fost samurai?

 

KURAKU PAINFULJOY: Da, bunicul meu a fost samu­rai. Bunicul se sinucisese de mult, din porunca Mikado-ului. Mama mea a murit si ea ca un samurai.

 

VOCE: si ce s-a intamplat cu tine?

 

KURAKU PAINFULJOY: Cu o zi inainte ca mama sa se sinucida, tata a aflat ca are un fiu si a vrut sa ma ia in America sa ma creasca acolo. Sotia lui americana, Kate, a promis ca ma va creste ca pe fiul ei. Tata a fost las si de data asta; n-a vrut sa dea ochii cu mama. Ar fi vrut ca femeile sa se inteleaga singure intre ele. si, daca stau sa ma gandesc... s-ar fi putut intelege de fapt. Daca mama ar fi rugat-o pe Kate sa-i trimita bani ca sa ma creasca, Kate ar fi fost probabil bucuroasa sa scape de mine. Dar mama n-a suportat lasitatea tatalui meu. A spus ca e de acord sa se desparta de mine, cu conditia ca tata sa vina sa ma ia peste o jumatate de ora. Tata n-a avut incotro si a venit sa ma ia. A gasit-o pe mama cu pumnalul infipt in pantec.

 

VOCE: Groaznic. si tu o admiri pentru asta?

 

KURAKU PAINFULJOY: Eu? N-am s-o iert niciodata pen­tru asta. O femeie tanara si sanatoasa... s-a omorat si m-a lasat orfan. Ar fi putut sa se lupte cu viata, sa se lupte cu blestemul lui „Kami Sarundasiko"... Mama s-a omorat doar ca sa se razbune pe tata. A fost o visatoare, mama. Ar fi vrut de la tata o iubire fara sfarsit... Daca a vazut ca nu se poate, a vrut de la el o remuscare fara sfarsit. si asta a obtinut, intr-adevar. Tata a suferit groaznic. Blestemul lui „Kami Sarundasiko" l-a atins si pe el. S-a imbolnavit de inima si a murit pe vapor, in drum spre America. Am ramas orfan de amandoi parintii la doi ani si jumatate. Am ajuns la San Francisco doar cu Kate si cu Suzuki.

 

VOCE: Cine e Suzuki?

 

KURAKU PAINFULJOY: A fost menajera mamei, in Na­ga­saki. Tata i-a permis sa vina cu mine in America. Su­zuki s-a ocupat de mine vreme de 10 ani, pana cand s-a maritat si a plecat. Datorita ei n-am uitat niciodata limba japoneza.

 

VOCE: In America, ai locuit cu Kate?

 

KURAKU PAINFULJOY: Kate s-a tinut de cuvant, m-a crescut ca pe copiii ei, asa cum a promis. Dar nu m-a iubit niciodata ca pe copiii ei si eu m-am simtit oarecum strain in familie. M-am simtit „tolerat" in familie.

VOCE: Kate s-a recasatorit?

 

KURAKU PAINFULJOY: Da. Are o fiica si doi fii. Locuiesc cu totii in California. Cultiva bumbac si vita de vie. In timpul razboiului n-am stiut nimic despre ei. Abia de curand am aflat ca sunt toti in viata.

 

VOCE: Ai fost botezat crestin?

 

KURAKU PAINFULJOY: Da. M-au botezat Benjamin, dupa tatal meu. Dar Suzuki mi-a amintit mereu ca mama mi-a dat numele „Durere" si ca ar fi vrut sa mi-l schimbe in „Bucurie". Cand am inceput sa scriu versuri, am iscalit cu numele „Kuraku", pentru ca am vrut sa pun laolalta ambele nume alese de mama. „Kuraku" inseamna „Bu­cu­rie dureroasa". In engleza: „Painful Joy".

 

VOCE: Esti poet?

 

KURAKU PAINFULJOY: Da.

 

VOCE: In ce limba scrii?

 

KURAKU PAINFULJOY: In engleza si japoneza. Scriu poezii bilingve.

 

VOCE: In care limba scrii mai intai?

 

KURAKU PAINFULJOY: Scriu dupa cum imi vin gan­durile: o strofa in engleza, alta strofa in japoneza... Apoi imi traduc versurile din engleza in japoneza si din ja­po­neza in engleza de cateva ori, pana capata cate o forma care imi place in amandoua limbile.

 

VOCE: Nu e complicat?

 

KURAKU PAINFULJOY: Nu. Traduc cuvintele dintr-o limba in alta de parca as turna ceaiul dintr-o ceasca in alta.

 

VOCE: Ceaiul se raceste cand e turnat dintr-o ceasca in alta. Poezia nu se raceste prin traducere?

 

KURAKU PAINFULJOY: Nu-mi place ceaiul clocotit. Nici poezia mea scrisa in focul pasiunii nu mi se pare destul de buna. Daca traduc iar si iar o poezie, reusesc s-o fac mai concisa. Ca un ceai concentrat si cald, care nu frige buzele. Asa e gustul meu.

 

VOCE: Cand ai inceput sa scrii versuri?

 

KURAKU PAINFULJOY: De cand am invatat sa ma is­ca­lesc: Kuraku Painfuljoy. Iscalitura mea a devenit primul meu poem bilingv. Mai intai mi-am compus iscalitura si pe urma toate celelalte poezii. O, dar mi se pare ca imi iei un adevarat interviu... De fapt nu mai sunt poet. Am fost poet. Izvorul poeziei a secat in inima mea.

 

VOCE: De ce a secat?

 

KURAKU PAINFULJOY: Fiindca pentru mine poezia in­seamna in primul rand comunicare. Cred ca trebuie sa iu­besti lumea ca sa vrei sa vorbesti cu ea si despre ea. Probabil ca se poate scrie si atunci cand urasti lumea. Dar eu nu iubesc si nu urasc. Mi-e inima pustie ca o pla­neta de piatra. [pauza] Am pierdut un manuscris in catas­trofa din orasul asta. Un caiet gros cu poemele la care am lucrat in timpul razboiului, vreme de patru ani. Scrise­sem de fapt mult mai multe, pe foi volante, dar am arun­cat o mare parte din ele. Am copiat in caietul acela doar poemele care mi se pareau cele mai bune. Acum s-au topit, au disparut odata cu apartamentul in care locuiam. Crezi ca ma doare? Nu ma doare. Nu-mi pasa. Nu iubesc pe nimeni, n-am cui sa daruiesc cuvinte izvorate din ini­ma mea si din mintea mea. Nici macar copiilor mei nu li le pot darui. Daca nu s-ar fi pierdut caietul, l-as fi aruncat eu singur. N-aveam ce face cu el.

 

VOCE: Poeziile pierdute n-au fost publicate in reviste sau culegeri de poezie?

 

KURAKU PAINFULJOY: Nu. N-am publicat nimic in tim­pul razboiului. M-am ascuns vreme de patru ani.

 

VOCE: Te-ai ascuns?

 

KURAKU PAINFULJOY: Ce altceva puteam sa fac in Ja­ponia in timpul razboiului? Sa spun in gura mare ca sunt fiul unui locotenent de marina american? Sa-mi pu­blic versurile bilingve de protest impotriva razboiului? Ver­­surile mele de minoritar in doua tari? Versurile mele de orfan „infiat" de doua tari, „tolerat" de doua tari si blestemat de amandoua? Ca un caine haituit m-am as­cuns in timpul razboiului...

 

VOCE: Din ce iti castigi existenta? Ca doar din poezie nu se poate trai nici macar in vreme de pace...

 

KURAKU PAINFULJOY: Sunt gradinar, asta e meseria mea, deprinsa de la tatal sotiei. Am invatat sa cultiv flori, imi place sa ingrijesc parcuri si gradini si sere. Dar in timpul razboiului am facut orice s-a putut. Nu sunt pre­tentios. Am lucrat ca hamal, ca bucatar, ca grajdar. Ma prefaceam ca sunt mut, ca lumea sa nu-mi ceara sa dau explicatii: de unde vin, de ce nu sunt mobilizat in razboi, ce parere am despre razboi... Ma prefaceam ca sunt mut. Imi lasasem barba, purtam ochelari cu rama foarte groa­sa... ca sa nu ma recunoasca cineva, ca sa nu se ob­serve dupa trasaturile fetei mele ca nu sunt suta la suta japonez. Familia mea a spus vecinilor ca am murit in tim­pul unui cutremur. Copiilor mei le e rusine si acum sa spuna ca sunt copiii mei. Au trait atatia ani intr-o Japonie agresiva la culme... sovina la culme... Cine nu si-a auzit pro­prii copii blestemand tara in care el si-a petrecut copilaria, acela nu ma poate intelege. Cine nu si-a auzit proprii frati blestemand tara in care el isi creste copiii, acela nu ma poate intelege.

 

VOCE: Eu inteleg multe...

 

KURAKU PAINFULJOY: Copiii mei japonezi blestema A­me­rica... Fratii mei americani blestema Japonia... Cu­vin­tele pline de ura se imprastie ca un nor radioactiv pes­te intreaga lume. Cine sa mai aiba nevoie de poeziile me­le bilingve? Cine? Am crescut orfan de mama si de tata. Am iubit japoneza si engleza ca si cum cuvintele mi-ar fi tinut loc de mama si de tata. Scriam poezii cu penita, cu cerneala albastra, verde, mov, portocalie, rosie. De­se­nam poeziile ca pe niste fluturi minunati, pe caiete cu foi albe din hartie de orez. Am iubit pamantul Americii si pa­mantul Japoniei, ca si cum pamanturile astea mi-ar fi fost mama si tata. Am cultivat vita de vie in pamantul Ame­ri­cii. Am cultivat flori in pamantul Japoniei. Dar m-a urmarit tot timpul blestemul lui „Kami Sarundasiko". Peste tot am fost „strain". Peste tot am fost „tolerat". Simt ca nicaieri nu e locul meu. Nimeni n-are nevoie de mine. ... Nici eu n-am nevoie de nimeni. Cei patru ani de mutenie simu­la­ta au fost ani in care am urat tot ce vorbeau altii in jurul meu. Acum urasc limba in care copiii mei blestema. A­cum urasc si limba in care fratii mei blestema, dincolo de Pacific. Urasc toate cuvintele lumii, fiindca de la cuvinte a pornit infernul in care se scufunda omenirea. M-as sinucide dar...

 

VOCE: Dar?

 

KURAKU PAINFULJOY: ...Ma gandesc mereu la ma­ma. Uneori, lupta cu viata e mai grea decat lupta cu moartea. In definitiv, sinuciderea e tot o forma de lasitate. Amandoi parintii mei au fost lasi. Eu am mostenit doua forme de lasitate, nu sunt in stare nici sa traiesc si nici sa mor. As vrea sa fug in Tara Pura, in tara fara sovinism de nici un fel, fara invidie, fara rautate. Ajuta-ma sa fug Prea­­luminate, ajuta-ma sa scap de blestemul care ma lea­ga de aceasta lume infernala...

[Pauza lunga.]

 

VOCE: Asta e tot ce vrei?

 

KURAKU PAINFULJOY: Asta e tot ce vreau.

 

VOCE: Ei bine, bucura-te poetule gradinar. Poti avea ce­ea ce vrei. [pauza] Acum asculta. Daca vrei sa te lupti cu un blestem, incearca sa intelegi ce este un blestem. Nu poti sa te lupti cu un dusman pe care nu-l intelegi. Blestemul este ura condensata in cuvinte. Ura cuiva te poate lovi in multe feluri. Dar cel mai tare te loveste dinauntru. Intra in tine si te loveste dinauntru. si nici n-o vezi macar, asa cum nu poti vedea microbul ciumei. Te poti feri de ciuma purtand haine speciale de protectie. Ca sa te feresti de ura, trebuie sa-ti faci zid de protectie in chiar sufletul tau. si nu e usor. Esti contaminat de ura, Kuraku. asta e adevarul.

 

KURAKU PAINFULJOY: Eu? Eu n-am blestemat in toata viata mea pe nimeni.

 

VOCE: Pentru ca practici o forma de asceza verbala care iti creeaza impresia virtutii. O forma de minciuna, ca si mutenia pe care ani intregi ai simulat-o. Nu asta e Iubirea pura, nu asta e drumul pe care il cauti. Priveste in tine insuti, Kuraku. Unde ti-e acum iubirea pentru doua tari? Unde ti-e acum iubirea pentru doua limbi? Raspun­de! Unde ti-e iubirea pentru sotie, pentru copii? Ti-au disparut iubirile ca florile lovite de grindina. Ai luptat toata viata contra sovinismului. Acum nu mai urasti sovinismul. Acum urasti sovinii. Ca un medic care nu mai uraste boala, uraste bolnavii.

 

KURAKU PAINFULJOY: Dar nu-i acelasi lucru. Sovinii sunt un pericol pentru cei din jur...

 

VOCE: La fel sunt si bolnavii de ciuma. Niste bieti oameni bolnavi, cu frustrarile si spaimele lor... Unii au doar forme usoare de boala, altii ajung la forme grave si nu-si dau seama. Uita-te la tine de pilda: tu acum ai devenit cel mai sovin dintre sovini.

 

KURAKU PAINFULJOY: sovin? Eu?

 

VOCE: sovin dublu! Fiindca un sovin obisnuit e mult mai moderat decat tine: el isi iubeste familia, asa sovina cum e; el isi iubeste poporul, asa sovin cum e. Pe cand tu? Tu nu iubesti pe nimeni. [pauza] Uneori, e mai usor sa-ti infigi un pumnal in pantec decat sa vezi adevarul din tine... Curaj! Infrunta adevarul, nepot de samurai! Invin­ge-te pe tine insuti, nepot de cowboy! Curaj! [pauza] Nu te mai plange ca esti minoritar din punct de vedere etnic. Orice om poate fi considerat minoritar dintr-un punct de vedere sau din altul. Daca vrei sa gasesti drumul spre Tara Pura, tu trebuie sa devii un Treaz. Gandeste-te ca un Treaz nu e minoritar, un Treaz e unic. A fi Treaz in­seamna a simti ca esti unic. Intelegi, Kuraku? A fi unic in­seamna a-ti gasi calea ta unica de a fi in acelasi timp si li­ber dar si dependent de alte fiinte omenesti unice. [pauza] Trebuie sa stii ca blestemul capata atata putere cata ii dai. Cand nu-l lasi sa creasca, blestemul nu in­seamna mare lucru. Niste vorbe acolo, aruncate in nesti­re, ca o scanteie de chibrit. Dar, daca nu esti atent, focul se intinde. Ochii tai au vazut de departe chipul cel mai groaznic al urii materializate: ciuperca exploziei atomice.

 

KURAKU PAINFULJOY: Ciuperca urii...

 

VOCE: Ura incepe de la vorbe. Vorbele actioneaza ca un bumerang. Energia pe care o trimiti spre altii se in­toarce pana la urma la tine cu putere sporita. Daca ai trimis ura, ura ti se intoarce dupa un timp. Daca ai trimis iubire, iubirea ti se intoarce si-ti lumineaza viata.

 

KURAKU PAINFULJOY: Vrei sa spui ca unchiul mamei a fost si el lovit de blestemul pe care l-a rostit?

 

VOCE: Sunt convins. Nu l-am cunoscut personal. Dar stiu ca a blestema inseamna sa te joci cu focul. Un om care uraste risca sa-si provoace singur tot felul de boli. Sunt unii care innebunesc din cauza urii obsesive. In schimb, oamenii se simt bine cand spun si cand aud cuvinte de dragoste. Zambetele destind chipurile oame­ni­lor si sufletele lor. Zambetele, rasetele, mangaierile sunt balsamuri pentru trup si suflet deopotriva.

 

KURAKU PAINFULJOY: Eu am uitat sa zambesc... Eu am uitat sa rad...

 

VOCE: Kuraku, in fiinta ta se lupta Durerea cu Bucuria, Intunericul cu Lumina, Ura cu Iubirea. Lumea intreaga e o lupta intre Intuneric si Lumina, o lupta fara sfarsit. Is­toria omenirii e o carte imensa in care se insira blesteme si binecuvantari unele dupa altele, vreme de mii de ani. Nu exista pagina de istorie fara blesteme si fara binecu­vantari deopotriva. Nu exista si nici nu poate fi. Tu te afli aici, acum, in miezul Intunericului, in rana cea mai adan­ca a istoriei. Blestemele nu pot fi invinse decat cu bine­cuvantari pornite din inima. Iar tu esti un om al cuvintelor, Kuraku. Nicaieri si niciodata oamenii n-au avut mai multa nevoie de flori si poezii. Nicaieri si niciodata copiii n-au a­vut mai multa nevoie de dragostea parintilor. Nicaieri si niciodata n-a fost mai multa nevoie de tine, Kuraku. Toc­mai acum ti-ai gasit tu sa dezertezi de la viata? Tocmai aici?

 

KURAKU PAINFULJOY: Dar mai pot sa fiu din nou eu in­sumi? Ce-a mai ramas viu in mine? Poeziile mele sunt cenusa... Iubirile mele sunt cenusa... Numele meu de po­et a ars odata cu manuscrisul. Cand iscaleam „Kuraku Painfuljoy" eram durere pura si bucurie pura. Fiecare vor­ba a mea era curata ca roua diminetii. Manuscrisul acela a fost in toti anii razboiului planeta mea de flori si de iu­bire, oaza mea de speranta. Dezastrul de la Nagasaki mi-a distrus speranta, mi-a distrus increderea in oameni si in mine insumi. Nu mai exista Kuraku Painfuljoy. Poe­tul e cenusa. Acum, sunt Benjamin Pinkerton. Sunt or­fanul fara tara, las, neputincios, urmarit de blestem...

 

VOCE: Depinde numai de tine sa fii din nou Kuraku Painfuljoy, mai matur si mai puternic. Nu incerca sa schimbi lumea. Blesteme vor fi intotdeauna pe lume, ura va fi intotdeauna, altfel nu se poate. Lumea asta nu e raiul.

 

KURAKU PAINFULJOY: Mi se pare un mod foarte pesi­mist de a gandi, sa accepti ca fara ura nu exista viata.

 

VOCE: Dar de unde! E un mod cat se poate de realist de a privi viata. In orice caz, cand te gandesti la sovini, nu poti sa pui semnul egal intre toti sovinii. E o diferenta uriasa intre un criminal fanatic si un biet om necajit care injura la un pahar de sake, fiindca de fapt uraste razboiul in sine si toate nenorocirile pe care i le-a adus. Nu poti trai intr-o lume perfect aseptica, unde nimeni sa nu gan­deasca nimic stanjenitor despre nimeni. De altfel, ar fi si plictisitor. In orice caz poezia s-ar ofili intr-o astfel de lume, ca o floare ce nu poate trai fara gunoiul care in­grasa pamantul.

 

KURAKU PAINFULJOY: Mintea mea nu poate pune la­o­lalta poezia si ura.

 

VOCE: Spuneai ca pentru tine poezia inseamna in pri­mul rand comunicare. Pentru altii, poezia inseamna si a­l­te lucruri. Tot felul de lucruri. De pilda, pentru unii poezia e un mod spontan si cinstit de defulare a tot felul de spaime si complexe psihice. Exista o poezie a urii si o poezie a blestemelor care are frumusetea ei si rostul ei in lume. Sufletul se poate elibera de tensiuni si spaime otra­vitoare in felul asta. Conceptiile oamenilor despre poezie sunt tot atat de diferite ca si conceptiile lor despre viata. O gradina nu e cu adevarat frumoasa decat daca are flori gingase alaturi de cactusi uriasi, pomi umbrosi alaturi de stanci cenusii, colturoase. La fel si literatura: e frumoasa cand e plina de varietate, ca viata insasi. Mai mult decat atat: acelasi om are conceptii diferite despre viata si despre poezie de la o varsta la alta. Tu insuti nu poti fi mereu acelasi, esti in continua schimbare.

 

KURAKU PAINFULJOY: De fapt, ce inseamna ura?

 

VOCE: Inseamna frica. Unul din chipurile fricii. In su­flete nu exista decat Iubire si Frica, una fara alta nu exista. Poeziile nu sunt decat cioburi de oglinda, in care se vede cate o farama minuscula din iubirea si din frica lumii de azi. Abia intr-un tarziu, cand voi poetii de azi nu veti mai fi in viata, o alta generatie va aduna cu grija cioburile de oglinda si va forma cu ele un mozaic in care oamenii vor vedea putin (putin!) mai clar unele adevaruri despre iubirile si fricile voastre de azi. Uita-te la tine de pilda. Esti un om chinuit de o frica imensa de a nu fi acceptat de societate. Ti-e atat de frica de oameni incat ai vrea sa-i schimbi pe toti, sa-i convingi sa gandeasca sau sa simta asa cum crezi tu ca e bine. Asa ceva, din fericire, nu se poate. Lumea este si trebuie sa ramana de o diversitate infinita. Partea comica este ca tu esti dez­a­magit ca nu se poate. Urasti lumea pentru ca nu poti s-o schimbi. Ma intreb daca-ti dai seama cat esti de ridicol, Kuraku. Esti ca un purice dezamagit ca nu poate sa mute muntele Fuji in Oceanul Pacific, numai pentru ca dupa parerea lui pamantul ar trebui sa fie neted.

 

KURAKU PAINFULJOY: Totusi, lumea e in continua schimbare.

 

VOCE: A, sigur ca da. Dar n-o schimba un singur pu­rice, o schimba milioane de forte care se intrepatrund. Limbajul poetic este una dintre ele. Nu lua asupra ta poveri mai mari decat poti duce. Inteleg ca esti un om obsedat de perfectiunea morala. Ti-e atat de frica sa ac­cepti propriile tale slabiciuni, ti-e atat de frica sa ac­cepti slabiciunile celor din jurul tau, incat, in mod para­doxal, ai ajuns sa urasti lumea si pe tine insuti. Iar ura e o erezie dupa toate religiile lumii. Ura e imorala.

 

KURAKU PAINFULJOY: Spuneai ca ura e inerenta vie­tii omenesti. Inseamna ca si imoralitatea e inerenta?

 

VOCE: O atitudine morala presupune o lupta a omului cu sine insusi, presupune educatie si autoeducatie. Un in­divid complet imoral e un individ periculos pe care so­cietatea incearca sa-l izoleze sau sa-l distruga, daca nu-l poate educa. Pe de alta parte, un individ care si-a anihilat orice urma de tentatie spre imoralitate e un individ ne­a­daptabil social, un om care se simte bine in sihastrie, in afara societatii normale. Dar cred ca pentru tine e prea devreme sa te retragi din societate. Mi se pare ca tu n-ai primit si n-ai daruit inca destula bucurie.

 

KURAKU PAINFULJOY: si drumul spre Tara Pura?

 

VOCE: Drumul spre Tara Pura inseamna libertatea de a te bucura de viata. Simte-te liber sa primesti cat mai multa bucurie si sa daruiesti bucurie. Umple-ti sufletul cu albastrul cerului asta si zambeste cu toata fiinta ta. In­toar­ce-te la florile tale, poet al gradinilor. Intoarce-te la cuvintele tale, gradinar al poemelor bilingve. Deschide-ti din nou inima in fata iubirii. Iubirea curata isi gaseste in­totdeauna cuvintele. Daruieste viata noua manuscrisului care a ars. Scrie versuri din flori pe razoare din parcuri. Picteaza versuri colorate pe felinare plutitoare la sfarsitul sarbatorilor Bond si da-le drumul sa pluteasca seara pe apa raului Urakami-Gawa, pana departe, in nesfarsirea oceanului. Picteaza versuri bilingve pe zmee stralucitoare si fa-le sa zboare pe cerul Japoniei. Picteaza versuri pe cesti de ceai, pe vase de fructe, pe lumanari parfumate... Invata-i pe copiii tai sa cultive flori si copaci, invata-i sa inalte zmee si sa citeasca versuri. Drumul spre Tara Pura e in tine, Kuraku Painfuljoy. In tine si numai in tine. [pau­za] Asculta cum bat tobele Taiko. Asculta cum bate inima Japoniei. Renaste Japonia. Renaste mai frumoasa si mai inteleapta. Intreaga lume renaste. si bate inima ta in rit­mul tobelor Taiko. Renaste inima ta. Mai frumoasa. Mai in­teleapta.

 

 [Se aud tobele Taiko. Intre timp decorul cu cer senin se schimba. Kuraku Painfuljoy se afla din nou singur in amurg, printre ruinele din Nagasaki. Cerul e intunecat. Se porneste o ploaie cu tunete si fulgere. Kuraku Pain­fuljoy cade in noroi si se ridica ud si murdar.]

 

KURAKU PAINFULJOY: Ce-i cu mine? Am visat? Cred ca am baut prea mult sake... Da, da, am baut prea mult sake. Cred ca de o ora vorbesc singur... Niciodata nu ma simt mai treaz decat atunci cand sunt ametit de sake... Hei!... Nu e nimeni pe-aici? Kuraku Painfuljoy a creat o noua poezie! Hei! Nu are nimeni nevoie de o noua poezie? Nu-mi raspunde nimeni? [Cade iar in noroi. Se aude un tunet] Voi imi raspundeti, voi, norii de pe cerul din Nagasaki. Voi aveti nevoie de mine. Ascultati norilor, ascultati o poezie:

 

pentru strainul

singur in ploaie cazut

in sant de noroi

vesnic e cerul senin

al tarii Pure din vis

 

Copyright © Luiza Carol 2003

 

 

Ileana CUDALB

        Bucuresti                 

 

Fiica mea America

 

Publicand anul trecut, in numarul 3 (57) pe iulie-sep­tembrie, ca presemnalare a romanului, studiul introductiv semnat de Francesco Giotta, nu aveam inca siguranta ca vom putea oferi cititorilor Observator-ului münchenez si framente din cartea doamnei Ileana Cudalb. Primind intre timp si editia „hard ware” a „Fiicei mele America”, impre­una cu acceptia autoarei, ne grabim (pentru un trimestrial romanesc scos in conditiile emigrantei, trecerea unui an poate fi considerata, cu scuzele de rigoare, „graba”) sa ne indeplinim obligatia fata de cititori. Mai ales ca, fiind in ultima vreme preocupati de tema (suspendatei) Inalniri de la Neptun a scriitorilor romani din intreaga lume, ga­sim ca si romanul d-nei Cudalb este un raspuns, materia­lizat, la intrebarea „Literatura romana – unde suntem?”: suntem, in cazul „Ficei mele America”, fara dubiu, intr-o literatura romana nu numai citibila dar si autentica in ce priveste ancorarea intr-o veridicitate detaliata a toposului romanesc de azi. 

In acest sens, ma alatur in sinceritate d-nei Roxana So­­rescu, din a carei Prefata la volum imi permit sa citez: „Nimic din ceea ce face sau scrie Ileana Cudalb nu este con­formist sau banal, pentru ca gestul rasturnarii clise­elor literare - ale sentimentalismului, al poetizarii, al aven­turii, al banalitatii pe teme istorice - se savarseste fara galagie, discret, dar hotarit si exact, ca si stilul in care scri­e, el pare natural. Aceasta naturalete obisnuim sa o nu­mim talent. Romanul „Fiica mea America” este semnul patrunderii in literatura romana a unuia dintre cei mai inzestrati prozatori pe care ii avem astazi” - cu certitu­dinea ca si cititorii acestui fragment ni se vor alatura.

 

Radu Barbulescu

 

1. Ana

 

Parintii mananca agurida iar copiilor li se strepezesc dintii.

Un adevar vechi de cind lumea imi rasuna in minte ca un zgomot de ciocan, infundat, pe care urechile mele nu-l lasa sa razbata la suprafata decit rareori, cind mintea mi se limpezeste de alte ginduri.

Soarele amiezii isi rasfira lumina peste cimitirul asezat pe coasta dealului, invecinat, de mai bine de cinci sute de ani, cu satul Stejaru.

Jos, in vale, casele sunt rinduite la umbra salcamilor, de-a lungul apei Gerului. Aici, pe deal insa, lumina este ato­t­stapanitoare, ingaduind, alaturi de ea, doar pacea ca­re vine sa aline tot ce este desertaciune in lumea asta.

Inadins parca, oamenii nu lasa nimic sa plodeasca in ci­mitir. Le este draga aceasta lumina. Le da mai multa in­cre­dere. Nu rasadesc decat liliac si flori. Flori umile, tara­toa­re, cu tulpina scurta si incarligata ca un ultim zbucium a toate cate trec prin ele si cu ele spre lumea de dincolo. Cercelusi si antagic. Flori neluate in seama, aproape smul­­­se cu dusmanie din gradinile din sat. Aici ele isi des­fata petalele viu colorate in lumina clara a zilei si sporesc aerul de sarbatoare pe care oamenii il simt ori de cate ori se apropie de locul acesta.

Simtind parca prezenta unui strain pe domeniul sau, clo­potul mare de bronz, tot atat de vechi ca si satul, in­cepe sa bata arar; fie sa dea de stire, fie sa-i treaca vre­mea. Dar, indiferent de cauza care l-a pus in miscare, su­netul lui solemn reverbereaza intr-un fel ciudat in sufletul meu.

Am impresia ca ma aflu intr-un cerc. Cimitirul din jurul meu este o replica a lumii de dincolo, din afara, care in­ce­pe si se sfarseste, ca orice plasmuire, in acelasi punct, prin acelasi act. Daca ar fi sa pornesc la drumul pe care mi l-am propus, de unde sa incep? Cum sa trag linia care desparte inchipuirea de adevar? Am eu dreptul sa pa­trund in oricare dintre aceste lumi, ducand dupa mine ispita cunoasterii, ca, odata ajunsa la adevar, sa-l supun judecatii tuturor? Am, oare, acest drept?

Dangatul clopotului este departe de a-mi da un ras­puns. Pare mai degraba o invitatie, asa cum este si usa permanent deschisa a bisericutei, pomenita de toti mosii si stramosii satului, gata sa primeasca toate cate se pe­trec in jurul ei, ca un intelept caruia i-a fost dat sa vada multe.

O clipa zabovesc in mijlocul aleii principale. Nu sunt in­ca pregatita sa stau de vorba cu cineva. Vreau sa reme­morez faptele asa cum le-am cunoscut eu. Vreau sa-i a­duc la un loc pe oameni, pe toti cei care au legatura cu aceste fapte, ca intr-o scena de teatru, sa-i las sa se miste liberi de inchipuirea mea, asa cum au facut-o si al­tadata. Poate ca asa am sa inteleg, in cele din urma, tot ceea ce mi s-a parut de neinteles atunci.

Mult mai linistita, imi dau seama ca in jur nu-i nici tipe­nie de om care sa ma judece sau sa intervina in hota­ra­rea mea. Ma indrept catre pridvorul bisericii sa ma con­frunt cu realitatea. Pasii mei rasuna ca la o porunca, rar, tot mai rar si abia daca mai am timp sa observ aceasta schimbare. Racoarea paraclisului imi strecoara o sfii­ciu­ne in suflet care ma opreste ca de fiecare data locului, oricat as fi eu de grabita sa ma incredintez ocrotirii di­vine.

Inteleptii m-ar indemna sa folosesc aceasta statie pen­tru a cauta, cu o clipa mai devreme, in sufletul meu, pa­catul trufiei si a-i cere Celui-de-Sus sa ma dezlege de el. Dar eu n-am timp de presupunerile care cad de obicei in seama inteleptilor si cred ca, intr-un acces de pocainta, imi refuz orice sansa de a ma salva astfel. Mi se pare drept ca eu, zidirea insufletita a Celui mai Presus de via­ta, sa numar in contul meu toate pacatele lumii, pentru ca astfel sa mi se para dreapta pedeapsa. Orice pedeapsa.

Odata ajunsa in naos siguranta ma paraseste. Abia a­ici strafulgerarea luminii din catapeteasma, implinita de al­te lumini, care mai de care venind sa o slaveasca pe cea dintai, ma tintuieste locului ca intr-o revelatie. De ce oare s-au intamplat, toate cate s-au intamplat?

Si, pe masura ce zabranicul poleit cu fir de aur din pa­rel­nice adieri de fum se lasa dat la o parte de o mana nevazuta, incep sa disting conturul lucrurilor din jur, a se­menilor adunati intr-o asteptare fara soroc, a iconos­ta­sului care se ridica in fata fiecarui credincios ca un zid de aparare, primejdia fiind singurul reper care-i hotaraste di­mensiunile.

 

Am facut tot drumul din sat si pana la cimitir, fara sa ma gandesc la ceva anume. In fond, nu e prima data cand vin aici. Intotdeauna am preferat lacasul acesta al­tor biserici, oricat ar fi ele de impunatoare, si ori de cate ori am prilejul vin si caut cu bucurie sa gasesc cateva cli­pe tihnite la adapostul lui.

De data asta insa stiu ca nu ma asteapta nici o bu­curie. Nici n-am venit sa caut vreo bucurie. De-o parte si de alta a stranelor, rudele mele par impietrite, de parca nici lor nu le vine sa-si creada ochilor ce vad. Langa si­criul deschis nu este decat o jerba de flori, legata cu panglica alba pe care scrie simplu: Noi te iubim. La pi­cioa­rele sicriului, iconostasul principal sprijina icoana fa­catoare de minuni a Fecioarei. Si mai jos, pe o policioara, arde o candela.

Clopotul incepe sa bata din nou si incetul cu incetul se aduna oamenii: femei din sat, imbracate in negru, sughi­tand a plans in coltul basmalelor; barbati descoperindu-si capetele inainte de a se desparti de femei si de a-si o­cupa locurile in strana ce le este harazita dintotdeauna; copii inghiontindu-se, trimisi la locul lor cu alti ghionti, de la femeile care ii tin de rau.

Apoi se aud cateva masini. Intorc capul si vad un mi­crobuz in fata usii de la intrare. Din el coboara cateva femei frumoase, barbati tineri, cu totii sositi de la oras. Fe­tele lor cauta curioase in bisericuta modesta de tara, doar-doar vor gasi pe cineva cunoscut.

In urma lor se iveste un barbat singur, cu obrazul supt si cu ochii mari. Pare coplesit de durere. Aproape sa nu-l recunosc. Daca m-as sinchisi catusi de putin de el, mi-ar parea rau ca duce o asemenea povara. Dar nu-mi pasa. Ura pe care a starnit-o in sufletul meu aproape ca mi-a amortit simtamintele. Ma uit la el cum umbla ca de pe alta lume, privind in jur, nevenindu-i a crede ca toate i se in­tampla chiar lui. In cele din urma, cu un efort vizibil se a­pro­pie de catafalc, lasandu-se prada disperarii. Imediat se si gaseste cineva care sa-l ostoiasca:

– Nu se cade, Tudore! Fii cuminte! Nu se cuvine...

Incidentul trece si oamenii isi reiau locurile stabilite par­ca de o autoritate anume: femeile de-o parte, barbatii de alta. In fata lui Dumnezeu ei se arata cu osebire, desi se incred la fel in mila Sa.

Numai cei de la oras par sa nu se sinchiseasca de a­ceste reguli nescrise. Ei au ramas grupati laolalta in mij­locul naosului, femei si barbati, prieteni ai disparutei, co­legi de serviciu.

Cu totii fac roata in jurul lui Tudor, pe care, evident, nu-l agreaza, dar se simt datori sa-i arate simpatie. Si pentru ca asta nu mai poate sa dauneze cuiva, isi dau toata silinta. E un fel de misiune asumata.

Eu si Costea am ramas in tot acest timp in strana familiei noastre, neluati in seama de nimeni. Sunt cat se poate de uimita de toate cate se intampla in jurul nostru, dar, mai mult decat atat, sunt intrigata de faptul ca America nu ne-a adresat nici macar un cuvant de la venire. Sta singura in mijlocul rudelor, hotarate parca sa nu-i acorde nici o atentie – si lucrul acesta ma innebu­nes­te pur si simplu. In alte conditii, as considera asta o dezonoare. Sunt hotarita sa pun capat acestei situatii, dar inainte de a face un gest, privesc in lungul bisericii, si ma opresc. Pe cararea facuta, dupa randuiala, intre bar­bati si femei, il vad venind cu mersul nesigur si privi­rea sovaielnica, pe ginerele meu, Petre. In cele din urma in­teleg ca lucrurile au un talc al lor.

America isi musca buzele. Petre se arata mai degraba preocupat de lumanarea pe care vrea sa o aprinda la sfesnic. Tudor se macina pe dinauntru. In sfarsit, Petre se uita in jur si, zarindu-ne, se indreapta spre noi, ig­no­rand-o pe sotia lui, asa cum am banuit.

– Nu stiu daca am ajuns la timp. Aveti nevoie de ceva? Pot sa va ajut cu ceva?

– Multumim, ii raspund. Intoarce-te acum, incepe slujba.

Ceata imi abureste privirile si imi deformeaza imagi­nea, marind in chip nefiresc figurile pe care le privesc. Mai ales una. A barbatului care ocupa locul central in grupul celor veniti de la oras. Un om inca tanar. Cum de are nerusinarea sa para atat de afectat? Instinctiv, ma intorc spre fiica mea, pentru a cauta raspuns. Ai! Ai! Ai! America.

Surprins de framantarea mea, Tudor intoarce capul si capituleaza cu o privire de cerb ranit, cu pupilele atat de dilatate, incat ochii lui par o noapte nesfarsita. Infrange­rea lui imi smulge un strigat scurt de durere.

Cantecul ritualului ortodox imi invaluie sufletul deodata cu a celorlalti indoliati. Suferinta mea se ridica spre bolta im­preuna cu mirosul smirnei si cu fumul de tamaie, con­to­pindu-se cu suvitele de lumina venite prin vitralii, sa miruie fruntile sfintilor si sa aprinda culorile din iconostas.

 

Precum in cer, asa si pre pamant!

Ma indrept spre poarta cimitirului pe aleea pietruita, si repet, iarasi si iara, rugaciunea pe care o repetaseram in cor, linga mormint. Toti cati o cunoscusera pe Elisabeta Jora, fata pentru care Tache ma vanduse diavolului.

Se intamplase ceea ce nimeni nu ar fi crezut vreodata ca avea sa se intample. Dar oare de cate ori este omul pregatit sa intampine raul? De cate ori gaseste el puterea sa treaca dincolo de incercarile lui?

Merg pe drumul meu si gandurile nu-mi dau pace. Abia acum pricep cum stau lucrurile in realitate. Credeam ca, de la nunta nepotului Paul, America n-a mai avut de-a face cu Tudor. Si iata ca m-am inselat. America nu si-a luat niciodata gandul de la Tudor. Petre stia acest lucru. Toate se legau intre ele, da, da, se legau, asa cum se leaga satul de la un capat la altul de drumul pe care merg eu acum. Drum pe care am mers cu multi ani in urma, impreuna cu Tache, sa-i cerem zestrea cuvenita lui Taica. Drum pe care Costea m-a dus inaintea batranilor sai. Drum pe care eu am insotit-o pe America la scoala, in prima zi. Pe acelasi drum a calcat si Tudor. Mai intai a venit profesor suplinitor in sat, apoi a plecat la facultate. S-a insurat cu Elisabeta, dar a iubit-o pe America. Ea a fost eleva lui preferata … Ce copil bun! A invatat bine si a fost cuminte.

Parca vad! Cand am trimis-o sa invete la liceu, am ra­mas in urma ei, ca pentru a opri ultima imagine, sa nu simt atat de dureros despartirea. Inca mai pastrez in amintire silueta subtire, carand in lungul drumului valiza grea de lemn, care fusese a lui Costea in armata. Purta aceeasi rochita de stamba albastra, cu floricele, incretita in talie si scurta pana la genunchi, cu parul tuns scurt, cu pasii nesiguri si ochii... Ochii ramasi neschimbati de-a lungul anilor. La fel de frumosi si de vii, umbriti de o nesfarsita tristete.

Daca as fi putut intelege de pe atunci graiul lor! Intot­deauna copilul meu a vorbit cu ochii. De cand era mica, mica de tot. Curios! Viata nu mi-a lasat niciodata ragazul sa ma gandesc la astfel de lucruri, iar acum, cand am tot timpul din lume, gandurile mele nu mai valoreaza doi bani. A fost o vreme cand as fi putut sa indrept raul, dar n-am facut nimic pentru asta. Tache mi-a luat-o pe Eli­sa­beta din razbunare, pe America, insa, am indepar­tat-o eu cu buna stiinta. Trebuia sa invete la oras. Trebuia sa-si croiasca o alta soarta. Trebuia sa faca ceea ce n-am re­usit eu in viata. Si apoi, la vremea aceea era o moda, toti oamenii isi trimiteau copiii la oras, chiar daca ramaneau singuri in urma, chiar daca munceau din greu pentru taxe­le de intretinere. Copiii trebuiau salvati. Si cu cat invatau mai multa carte, cu atat urmau sa aiba o soarta mai buna, mai usoara, mai fara griji. Asta nu inseamna ca nu m-a durut sufletul. In ziua aceea am simtit ca o particica din mine s-a rupt si s-a pierdut in lumea mare, dar n-am avut incotro. Sacrificiul trebuia facut. De asta am vrut sa-mi opresc in amintire imaginea fetei plecand pe mijlocul drumului, in intampinarea vietii.

De atunci, ori de cate ori stiam ca avea sa vina acasa, imi faceam de lucru la poarta si o asteptam pe America. Ciudat cum niciodata nu mi-am putut-o imagina venind aca­sa cu fata spre mine. Intotdeauna America se apropia de casa cu spatele. Chiar si cand o aveam aproape, eu tot mai contemplam imaginea copilei plecand pe mijlocul drumului. Ca si cum as fi avut in fata ochilor doua foto­grafii care se suprapuneau.

O singura data am reusit sa o vad pe America venind cu fata: a fost ziua in care mi-a dat de stire ca vrea sa refaca Ferma din Gologanu. Si tot in ziua aceea a venit la noi nepotul Paul, sa ne anunte vestea cea mare si sa ne cheme la nunta.

Chiar asa! Ce-ar fi fost mai nimerit? ma intreb acum, pasind pe drumul care ma duce spre casa lui Tache. Ca­sa in care Elisabeta a crescut fara mama si, unde in ciuda faptului ca nu i-am mai trecut pragul de zeci de ani, sunt hotarata acum sa merg si sa ma supun randuielilor. Daca as fi priceput bine cum stateau lucrurile la nunta ne­potului Paul, poate ca n-ar fi fost nevoie, dar asa...

Intru in curte si rasuflu usurata cand vad ca toate se petrec dupa obiceiurile locului. Rudele si cunoscutii cin­s­tesc amintirea moartei, dupa datina.

Femeile isi strecoara fustele de stamba neagra printre usi intr-o liniste desavarsita si doar din cand in cand se au­de cite un zgomot de oale izbite, sunand sec a metal. Usa cea mare a casei se casca neagra in umbra incape­rii, dar eu ma grabesc sa trec mai departe, ca nu cumva sa ma cheme cineva inauntru. Simt nevoia sa mai raman singura o vreme. Ma indrept la capatul prispei si raman pri­vind la ograda brazdata de siroaiele apelor, ca un obraz de femeie batrana care are aerul ca asista com­plice la infaptuirea unui lucru dinainte stabilit. Nimic nu pare sa fie intamplator. Nimic. Gainile ciugulesc din res­tu­rile de mancare aruncata in fata sopronului, in care Tache a improvizat, de pe vremea cand traia, o vatra pentru oalele mari de lut, in care raposata maica-sa fier­bea sarmalele pentru toate nuntile si pomenile din maha­la. De fapt, acolo e singurul loc unde viata pare sa continue nestingherita: oalele fierb si acum, lenese, dea­supra jeratecului, iar gainile, au aerul ca stiu tot ce se intampla in jurul lor, si confirma asta prin repetate incli­nari de cap: cate doua trei, inainte de a ciuguli ceva. In­colacit mai la o parte, cainele deschide si el ochii som­no­rosi din cand in cand, dar nu se hotaraste sa scoata botul din coada stufoasa.

Ma aplec si iau un bulgare de pamant, sa-l arunc in­spre cardul de gaini, sa le alung starea de siguranta pros­teasca. Atingerea tinei, insa, ma face sa strang de­getele si, inca inainte de a-l ridica de jos, bulgarele se transforma intr-o mana de pulbere cu miros mineral, care imi freamata narile. Senzatia asta declanseaza in mine in­treaga drama a regasirii.

Firele negre de huma au luat, rand pe rand, forma tal­pilor mele si ale lui Tache, ale Elisabetei si ale Tincai, ma­tusa care i-a tinut loc de mama, ale rudelor si ve­cinilor, ale tuturor celor care au calcat aceasta bata­tura. Prieteni si neprieteni.

Mangai cu gandul dus aiurea firele de praf, si ele par sa se bucure si sa se incalzeasca de la caldura mainilor mele.

Si, tocmai, cand ma astept ca firele de praf sa ia o alta forma in palma mea, un glas cunoscut imi intrerupe gan­durile.

– Ei, bata-te sa te bata, imbatranesti si tot poznasa ra­mai! ma dojeneste Tinca, sora lui Tache. Ce ti-o fi venit sa tii tina in palma?

– Era un bulgare, ma justific eu. S-a sfaramat.

– Hai la bucatarie, ma indeamna gazda, stergandu-si mainile cu sortul, nu atat ca trebuie cat mai ales pentru faptul ca se simte stinghera in fata mea, care ii sunt ca si straina.

– Mai raman putin in ograda, ii raspund. I-am dus dorul.

- Cum vrei, tresare Tinca, luata prin suprindere. Cum vrei tu!

Si imi intoarce spatele.

Ma uit la casa care are de-acum mai bine de o suta de ani si care sta sub povarnisul dealului asemenea unui dulau pe labele din spate, lasandu-si capul greoi in lu­mina amurgului. E ca si cum truda unei zile ii ajunge cat pentru o viata intreaga. In pragul casei, il vad printre alte amintiri, pe batranul Hristudor; arata aievea, senin si im­pa­cat, sezand pe scarita de lemn si numarand carele sco­rojite, venind agale de la cimp si mirosind a tina. “Sa traiesti”, le raspunde el celor care ii dau binete. “Ce mai este pe la deal?”, se intereseaza la altii de starea re­col­tei, dintr-o obisnuinta mai veche. “Ce-ati semanat la Cal­matui? Nu trebuia sa puneti tot sfecla in locul acela!”, sfarseste prin a-si pierde rabdarea cu prostii, frecandu-si parul scurt si albit de vreme cu podul palmei. Apoi, intra in mutenie din nou.

– Dupa cum te vede omul, ar zice ca vrei sa ghicesti in stele, se apropie Costea de mine intr-un tarziu. Ma ia cu binisorul, stie ca vreau sa-mi ascund durerea, altfel de ce-as zabovi atata in ograda, in loc sa intru la masa cu toata lumea?

– Chiar asa! Incerc sa potrivesc lucrurile aici, pe pamant, dupa chipul si asemanarea lor de dincolo.

– Te doare sufletul, asa-i?

– Ma doare, Costea! Ma doare. Unii ajung de zic la co­fa, fofa si fata mea, uite, nici n-a apucat sa se bucure de viata. A lasat si doi copii pe drumuri. Mare blestem si-a facut Tache cu noi. Mare blestem! Sa ma ierti, dar nu ma pot impaca cu gandul... La auzul vorbelor mele, Costea se trage indarat de parca s-ar fi speriat. Se uita la mine neincrezator, asa cum obisnuieste el sa se uite ori de ca­te ori ma simte straina. Si in clipa asta, jur ca nu fac doi bani anii petrecuti cu el.

 

Am dovada, a cata oara, ca ursita mea implineste in­tocmai spusele tigancii. Am avut eu o poveste...

Eram tanara pe atunci, dar imi aduc aminte clar, de par­ca lucrurile s-ar fi intamplat in ajun.

Se facuse o spargere in casa lui Iamandi Spirescu si jandarmul nu fusese in stare sa gaseasca faptasul. In­torsese satul pe dos, dar nici urma de lucruri. Lada de zestre, odoarele, cocoseii, pe toate parca le inghitise pa­mantul. Atunci a trecut prin sat o satra de tigani si Ia­man­di, fiind cel mai cu fala din sat, fara sa se teama de a­pucaturile acelor hoinari, le-a ingaduit sa ramana peste noapte in batatura lui. Batrana satrei s-a apropiat de el sa-i multumeasca si l-a privit adanc in ochi.

– Mare paguba s-a facut asupra dumitale, boiarule, i-a spus ea. Mare paguba. Si paguba ti-a facut-o aproapele dumitale. Numai ca faptasul e greu de gasit, cu toate ca el i-acilea, in preajma. Ha? As vrea sa te ajut de mi-i in­ga­dui, dar singura nu pot sa-l aflu. Ochii mei nu pot vedea ce n-au mai vazut. Poate copila ceea, de colo, sa ne poata ajuta. Cand e tanara, fata se mai uita, noaptea peste gard sa-l vada pe gagicul ei. Ce zici, o chemi, ha?

Iamandi, ascultator, a trimis dupa mine sa ma cheme. Cand mi-au spus despre ce era vorba, nu mi-a fost fri­ca... Ma uitam numai amuzata la siragul de chihlimbare al tigancii si ma gandeam cum de nu i se frangea gatul sub greutatea lor. Apoi, cu timpul, lumina de culoarea mie­­rii care se filtra prin aceste pietre a devenit ciudata, pana cand a disparut cu totul, lasand locul altei lumini, alb-laptoasa, in care contururile dezvaluiau moliciuni ne­ba­nuite lucrurilor din jur. Chiar si miscarile pareau altfel de­cat le stiam eu si, pana sa ma dumiresc unde ma a­flam, m-am trezit strigata pe nume.

– Ana, unde esti?

– In gradina.

– In care gradina? O cunosti?

– In gradina cu flori din fata casei.

– Cum de ai ajuns acolo?

– M-am dus sa iau apa.

– Si ai luat?

– Nu. N-am luat. De-acu’ sa iau.

– Pai, haida, du-te la fantana! Asa, ai ajuns? Ce faci acum?

– Scot apa.

– Si ce faci cand scoti apa?

– Nimic. Scot apa si-atat.

– Bine. Scoate apa! Acum o torni in caldare. Asa! Si pe urma bagi ciutura la loc. Gata?

– Gata.

– Si dupa ce bagi ciutura la loc, te uiti peste gard sa vezi daca nu vine gagicu’ tau. Asa-i?

– Asa-i.

– Da’ el nu vine. Si tu te uiti... Te uiti... Si pe drum si peste drum... Vezi ceva? Se misca ceva? E noapte si la lumina lunii poti sa vezi tot ce se intampla. Orice miscare. Vezi ca se misca ceva? Vezi, nu-i asa?

– Da. Vad.

– O fi vreun dihor? Vreo mata, ceva?

– Nu-i o mata.

– Poate-i un caine?

– Nici caine nu-i. E mai mare.

– Cat de mare?

– Nu stiu, ca nu-i vad decat picioarele.

– Pai, uita-te mai sus. Asa! Asa! Mai sus de bracinari. Mai sus de umeri. Cu cine seamana. Il vezi?

– Il vad! Il vad!Da’ nu stiu cine-i. Sta cu spatele si nu stiu cine-i.

– Il stii! Il stii! Cheama-l pe nume si-ai sa vezi ca-ti raspunde!

– N-are fata. Deloc nu are...

– Ia-te dupa el si vezi un’ se duce!

– Il vad! Il vad acum! Sare-n ocol la Ta’ Sevastita.

– Fuge?

– Nu. Merge greu. Duce o povara.

– O duce singur? O poti vedea?

– N-o pot vedea. E greu... E negru...

– Casca bine ochii. Acum zaresti un pic. Asa-i? Este o povara mare? O lada?

– A! Asa-i! O lada! O lada de zestre. Straluceste toa­ta... Face ape, ape! Si are doi pauni pe capac. Doamne, ce frumoasa e!

– Du-te si ajuta-l s-o care! Pune mana!

– Nu pot. N-am loc. Mai e cineva cu el. Da! Mai e ci­neva.

– O femeie? Un barbat? Uita-te bine!

– Nu pot. E negru. Negru tot.

– Ia-te dupa ei. Au intrat in ocol. Unde se duc? Ha?

– Se duc spre poiata. Ba nu! Se opresc. Au pus lada jos si se departeaza... Se duc spre sura. Acum se intorc. Iau lada si intra in poiata cu ea... Ho! Nu te speria, Pla­vano! Nu te speria. Sunt oameni. Oameni, atata tot. Uite, vezi? Nu-ti fac nici un rau... Nu! Se duc la mormanul de balegar din capatul poiatei. Cauta ceva. Cauta. Scurma. Fac o gaura mare. Da’ nu gasesc nimic. Nu gasesc si pleaca. Ba, nu! Se intorc si pun lada in gaura. O pun si o acopera cu balegar. O acopera pana nu se mai vede nimic. E negru. Negru tot.

– Lasa-i acolo cu lada cu tot si iesi afara. Iesi la lumina. Ai gasit drumul? Hai, du-te la poarta!

– Nu stiu unde-i poarta.

– Trebuie sa fie acolo o carare care te duce la poarta. Ai gasit cararea?

– Am gasit-o. Da’ nu pot ajunge la poarta. Sta un ca’ne acolo sa ma muste. Mi-i frica.

– Ia un bat si te apara.

– Nu gasesc nici unul.

– Uite, iti dau eu unul, nu te teme! Mergi inainte, hai! Ai ajuns la carare? Ha?

– Am ajuns. E o carare grozava! Si iarba este verde, verde de tot. Si firele de iarba parca ar fi niste soldati de parada...

– N-ai luat-o bine. Vino inapoi. Hai, intoarce-te! Asa. A­jungi la fantana, acolo ai lasat caldarea cu apa, o iei si te duci acasa. O pui pe prichici si pe urma te sui in pat. Asa. Esti tare ostenita. Te sui in pat si te hodinesti. Dormi. Dormi. Acum te trezesti. Te trezesti! Deschizi ochii. Bun. Ai facut treaba buna. Buna.

 

Atunci am aflat ca fiintele acelea au mare putere a­su­pra oamenilor. Mi-au trebuit cateva luni bune ca sa ma intorc de-adevaratelea din calatoria in care ma purtase ti­ganca batrana. Dar si mai mult le-au trebuit celor doi furi, Sevastitei si barbatului ei, sa priceapa de unde le-a venit tradarea. Caci ascunzis mai bun decat in gramada de balegar n-ar fi putut scorni nici cel mai mare sut din lu­mea asta. Cum facuse Iamandi sa-i dibuie? Si totusi, au avut noroc. I-ar fi costat ani grei de puscarie, caci boierul avea un nepot la prefectura, la judet si alt nepot in barou, dar in anul acela au inceput pregatirile de razboi si s-a facut clementa.

Ca sa-i arate multamirea, tiganca batrana a venit cu nis­te buruieni de ceai la mama si nu s-a lasat pana nu i-a infrant cerbicia. Le mergea vestea tiganilor ca ii lasau pe oameni cu ochii albi, ca le furau toate lucrurile din casa, si mama, care auzise ce s-a intamplat la Iamandi, nu vo­ia nici in ruptul capului s-o lase pe tiganca sa intre la mine.

– Am sa-i ghicesc, cucoana. Nu te feri! Fata are soarta grea. Viata ei se frange in doua, ca si viata pe care o traiti cu totii. Lasa-ma sa-i ghicesc. I-am vazut palma, in timp ce dormea, nu-i a bine.

– Ce-i trebuie sa stie? se incapatana mama.

– Are s-o ajute in viata, sa inteleaga de ce i se in­tam­pla toate cate va patimi.

Daca m-a ajutat sau nu sa inteleg nu stiu nici acum. Ce stiu este ca am ramas cu mare spaima de tiganci si de darul lor de a ghici.

Baremi cand am plecat la oras cu America, s-o inscriu la examenul de la liceu, putin a lipsit ca sa nu-mi ies din fire din cauza altei nomade.

Stateam amandoua in gara asteptand trenul, cand s-a apropiat de noi o tiganca, la fel de batrana, la fel de so­ioa­sa, dar plina de salbe si margele de chihlimbar. Fus­te­le mari si rosii valureau in jurul ei si ea numai statea rab­datoare deasupra lor, ca o gaina batrana pe o gramada de jeratec. Tot luand seama la ea in timp ce-mi treceau a­ceste ganduri prin cap, ma intrebam cat putea sa mai dureze pana sa inceapa sa topaie in jurul meu, va­lurindu-si poalele ca sa-si racoreasca talpile fripte. Numai ca tiganca statea nemiscata si ma privea rabdatoare, com­patimindu-ma parca, pentru neincrederea mea.

– Cum te vad, cucoana, esti tare bolnava, si-a inceput ea numarul. Da’ si mai bolnava ai sa fii. Haida de, intinde palma! Nu-ti fie teama.

– Lasa-ma-n pace! Vezi-ti de drum.

– Drumul meu m-a adus aice, langa dumneata. Hai, da-mi mana! Nu ti-oi cere mult, uite, asa sa-mi ajute Cel de Sus, isi facu tiganca o cruce mare. Ori poate vrei sa-i ghicesc domnisoarei? Hai, vin’ la baba, o trase pe Ame­rica de mana si o fixa in puterea ei fara sa-i pese de pro­testele mele.

– Cumpana mare, cumpana da moarte vad, da’ n-ai sa mori dumneata, imi citea ea in palma ca intr-o carte. Ai sa traiesti dastul ca sa-ti para rau ca faci umbra paman­tului. Asta o sa fie la batranete. Ai doua fete. Da una sa n-ai grija. E departe. Da cealalta sa te ingrijesti, ca duce cruce grea, grea da tot. Si are s-o poarte pana-n varf. Are sa ajunga sa se inchine lumea la ea, are sa dea ordine, are sa faca bani, are sa aiba da toate, dar n-are sa afle multamire. Si nici liniste. Asta niciodata. I-ai dat la naste­re toata dasteptaciunea neamului tau, da’ intalepciune, ioc. Si pentru asta n-are sa stie niciodata sa se bucure da ceea ce are cu adevarat.

 

O vorba din batrani spune ca parintii mananca agurida si copiilor li se strepezesc dintii. Copiii mostenesc si pa­catele parintilor, nu numai calitatile lor. Pacatul meu a fost... Tache. Poate daca n-as fi crezut ca suntem ha­raziti cu aceeasi soarta, nu s-ar fi intamplat.

Ne-am nascut in aceeasi zi, inainte ca soarele sa a­junga la toaca. Taica mai avea de prasit o falcie de pa­pusoi la Blejeri si le-a luat pe mama si pe tata Chiraca sa-l ajute, cu toate ca amandoua erau groase si isi as­teptau sorocul. Cand au terminat de prasit, au si nascut, acolo in capul tarlalei, si Taica le-a taiat buricul la prunci si i-a invelit in poalele camesii lui, dupa care i-a pus in brate lauzelor si le-a suit in caruta. Din zdruncinatura aceea, mamei i s-a tras mai tarziu boala si alt copil n-a mai putut face. Nici tatai Chiraca nu i-au trait ceilalti copii pe care i-a mai avut. Pesemne ca de asta ne-au si crescut impreuna, pe mine si pe Tache. Eram ca fratii. Mai tarziu insa, am inceput sa iau seama ca-i vine bine culoarea ochilor, ca avea dintii lungi si sanatosi ca ai murgului pe care mi-l lasase Taica in seama, ca in­cepuse sa se lateasca in spate. Petreceam mai tot timpul cu murgul la pascut si cu Tache. Nimeni nu vedea vreun rau in asta, mai ales ca amandoi il ajutam pe Taica la treburi. Apoi a venit vremea cand si Tache a inceput sa vada ca imi statea bine cand radeam, si-i placeau si zulufii mei, habar n-avea el ca eu dormeam noaptea cu moate facute din hartie de ziar. Cum nici nu-i greu sa-i pacalesti pe barbati, toata ziua ma gateam si dadeam fuga la fantana, unde ma oglindeam ca intr-un ochi fermecat si unde, sub un motiv sau altul, il intalneam pe Tache. Numai ca, de la o vreme, Tache al meu parea framantat de ceva, nu mai era molcom ca altadata. Din te miri ce ii sarea tandara, cateodata suduia. Odata mi-a vorbit despre o carte pe care o citea el, erau niste dodii despre un fel de ferma agricola, dar ii spunea intr-un fel ciudat. Altadata mi-a vorbit despre Eminescu si mi-a recitat poezia Pe langa plopii fara sot. Mi-a venit sa plang si am plans, am plans si Tache nu stia daca era din cauza tristetii sau a geloziei caci, dupa cum spunea chiar el, exagerase putin cand imi vorbise despre Muza.

Si nu m-am oprit din plans decat in clipa cand mi-am dat seama cat era de caraghios incercand sa ma convinga ca Muza nu era, nici vorba, o femeie adevarata, ca poetul se gandise la cineva, poate, dar ca el, cititorul, se putea gandi la orice, nu neaparat la o femeie anume. M-a pufnit rasul.

Eram, nu pot sa nu ma gandesc, frumosi si prosti. Mai ales eu. Ma topeam de dragul lui. Munceam ca un argat toata ziua la camp, iar duminica dimineata, in loc sa ma duc la biserica, asa cum se duceau toate fetele, eu plecam prin sat sa impart sifoanele la pravalii, dar dupa amiaza, eram ca scoasa din cutie. Aveam grija sa fiu curata, sa nu-i fie rusine lui Tache cand iesea cu mine la hora, sau la bal. Hm! Imi vine sa rad. De fiecare data lunea ma intorceam acasa cu sandalele in mana, caci talpile lor de sfoara se rupeau atat de usor! Mos Croitoru, cizmarul care le mesterea, nu era destul de mester ca sa le faca sa si tina. Acum fetele tinere poarta din nou sandale cu talpi de sfoara, ai zice ca vartelnita timpului sta pe loc, daca ar fi sa te iei dupa lucrurile astea marunte, care se intorc la moda, si dupa care iti dai seama cum ai imbatranit.

Parca ieri a fost ziua in care Dumnezeu a hotarat sa mi-o incredinteze pe Elisabeta. Mergeam alene pe mijlocul drumului. Caii isi miscau tot timpul urechile ca sa se apere de musca iute, care se inversuna sa le intre in ochi, in nari, in gura. Eu stateam cocotata pe capra saretei si-mi scoteam moatele de hartie si cantam un cantec ce-mi placea cel mai mult atunci. Ceva cu un flacau cu cas la gura, care-i mirosea a fusta. Radeam singura de potriveala lucrurilor caci, in zilele acelea, imi dadea tarcoale si Costea, caruia numai ce-i mijisera tule­iele. La capatul ulitei l-am intalnit pe Tache. De cateva sap­tamani luase obiceiul sa ma astepte dupa imparteala sifoanelor ca sa ducem caii la pascut pe imasul de sub salciile din josul paraului. Acolo caii pasteau la pas, iar noi puteam sta de vorba in voie.

– Tu stii ca la oras nu se mai poarta moate? m-a in­trebat el, tragandu-mi o suvita de par rasucit ca o foaie de talas.

– Cum adica, fetele umbla laiete, asa, fara nici un Dumnezeu?

– Umbla tunse ca baietii.

– Alea de santan, poate. Am mai auzit eu ca beau si tutun cot la cot cu barbatii.

– Nu numai alea. Cel putin pe alea eu nu le-am vazut, ca nu m-am dus acolo, da’ pe boieroaice le-am vazut.

– Tot niste stricate. Pai ce, fetele lui Iamandi umbla tunse? Da’ Panoaia? S-a auzit vorba despre ea c-ar fi pus tigara-n gura? Ca de fetele lui Negrut, nu mai vor­besc! Au niste cozi pe cap ca ma si mir ca nu li se frange gatul de atata greutate.

– Astea-s niste tarancute pe langa boieroaicele din Bucuresti pe care le-am vazut eu. Sa le vezi cum umbla infasurate in cate-o blana, de nu li se vede decat cap­sorul deasupra gulerelor! Parca ar fi gat-golase.

– Panarame-n zi de Pasti! Hai ca n-au nici un chichi­rez. Ori te porti cum ti-i portu’, ori nu mai pleca de-acasa, i-am raspuns eu cu naduf.

– Eh, acolo, la Bucuresti adica, asa-i portu’! o tinea Tache pe-a lui, fara sa ia seama la nemultumirea mea.

– Vad ca ti-a ramas inima la cel Bucuresti. De ce-ai mai alergat acasa?

– Era aici o puicuta... intindea el mana sa ma domoleasca.

– Da’ nu-i gat-golas! l-am repezit eu.

– Norocul meu. Nu zici ca ar trebui sa ne luam inainte ca eu sa plec la Scoala de jandarmi?

– De! Stiu si eu? Dar oare Taica o sa vrea?

– Pai de ce sa nu vrea? Tot acasa la el te las. Ca la ai mei nu prea-i rostu’...

– Tocmai. Il stii pe Taica. Nu s-ar lasa el dus la usa oricui.

– Acu’, tu ma vrei sau nu?

– Eu te vreau. Ce vorba-i asta?

– Vorbeste cu tat-tu! Ca nu s-o fi nascut nici el cu milioanele pe frunte. Ce sa-i fac eu lui tata acum? E invalid de razboi. Nici pamant mult nu are. Si nici biata mama...

– Parca tata nu-i invalid? Da’ i-a placut sa-si bata capul, sa scoata banu’...

– Atunci ramai cu bine... Si cu banii lui tat’tu, s-a ridicat el de pe marginea drumului si s-a indreptat catre imas, unde caii nestiutori de vorbele noastre pasteau de-a valma...

– Tache! Tache! Stai! De ce sa ne sfadim noi pentru banu’ lor? Noi, daca ne luam, o sa muncim pamantu’ nostru si-o sa avem banul nostru. Nu-i asa? am incercat s-o dreg.

– O sa avem, Ana. Da’ nu-i usor. S-aude ca-n Rusia au luat pamanturile la colhoz. Daca se intampla si la noi asa ceva? Ce ne facem atunci?

– Ei, parca batranii n-au avut vremuri grele? Si le-au razbatut. Le-om razbate si noi daca suntem uniti.

– Atunci, te mariti cu mine?

– Da’ tu ce-ai crezut, ma prostule?

– Stiu si eu? Mai umbla si mucosul ala dupa tine.

– Costea? Da bine-ai zis, mucos! Pai nici n-are saispe ani. Ma uit eu la el?

– Nu te uiti, zici?

– Nu ma uit, ma! Nu ma uit...

Si, ca sa-l conving mai mult pe Tache, m-am ridicat pe varfurile picioarelor si l-am sarutat pe obraz. Ca o mario­neta insufletita, el a intins mainile si m-a apucat de umeri, iar cand m-a simtit moale si unduioasa in bratele lui, aproape ca s-a pierdut cu firea. O noapte calda, ma­ta­soasa, inchisa sub pleoapele plecate, mi se strecura in­cet in lungul trupului pana la calcaie, facandu-ma una cu iarba care-si astepta de mult cosasii s-o culeaga si s-o faca stog. Undeva, in lunca, poate in salciile de pe malul paraului, poate in palcul de plopi de pe colina, vrabiile gurese cantau la ceas tarziu de dupa masa. Din cand in cand, la intervale de timp egale, strigatul cotofenelor ves­tea ca ele sunt de straja si ca nepoftitii puteau face cale-ntoarsa. Fara sa le ia in seama, pupaza isi infoia creasta portocalie in timp ce se ospata cu nesat de pe scoarta unui copac, in teritoriul cumetrelor ei.

Cine a luat in cele din urma seama la toate acele sem­ne de traire ale fapturilor lui Dumnezeu am fost tot eu. Cu adevarat ma simtisem in Gradina Raiului. Parca si vaz­du­hul mirosea altfel. Cerul era senin si nici o scama de nor nu amintea ca s-ar fi pregatit de ploaie. Totusi, sus pe deal, aerul era umed si inmiresmat de la rasuflarea braz­delor proaspete si de la sucul ierbii care se rascocea pe zi ce trecea. Atingandu-mi narile, acest miros m-a starnit, m-a facut sa freamat ca o salcie inaintea ploii, iar Tache, simtindu-ma ca vibrez sub mainile lui, s-a aplecat si mai mult asupra mea, tinandu-ma strans ca pe un arc intins, pana cand, in cele din urma, am cedat, m-am lasat moa­le. Atunci el m-a culcat cu grija in patul de iarba si a in­ceput sa-mi netezeasca pielea cu miscari blande, de par­ca s-ar fi temut ca n-o sa-si mai revina din tensiunea aceea grozava. La mingaiere, trupul meu a zvacnit din nou si aceasta chemare l-a innebunit cu totul. Mai tarziu, mi-a spus ca n-a vrut sa-mi faca nici un rau si-l cred ca nu s-a gandit la rau atunci. Trupul lui greu era una cu iarba, cu izul sarat al gliei, cu miresmele suave ale fa­nu­lui copt, cu mirosul iute al animalelor care pasteau in preaj­ma. Si trupul meu se incorda cu aceeasi putere, sa-i raspunda, pana cand un tipat scurt mi-a scapat din gatlej si l-a facut sa priceapa ca nu mai aveam nici o scapare. Inainte de a ne infatisa oamenilor cu dragostea noastra, pentru a le cere incuviintarea, noi ne uniseram, acolo, sub acoperisul nesfarsit al cerului liber, nestiuti decat de caii care pasteau la un loc si de pasarile care nu dadeau doi bani pe legi, cum nu daduseram nici noi.

– Sa n-ai teama, mi-a spus Tache atunci. Eu n-am sa-mi calc cuvantul.

– Daca ai fi vrut sa ma iei cu sila, poate ca m-as fi temut. Da’ asa, n-am de ce sa ma tem, i-am raspuns eu pri­vind parca, pentru intaia oara, seninul cerului de vara.

– Ma gandesc, cine stie, daca ne insuram, se indura tat-tu sa ne dea ceva bani si incep o afacere.

– Acu? Nu cred... Eu zic sa mergem, ca trece hora, am schimbat vorba. Cand am ramas singura in sareta, insa, am inceput sa le judec toate cate mi se intamplasera. Si, aducandu-mi aminte cum isi facea Tache planuri cu banii de la Taica, m-a apucat spaima care, in scurt timp, mi-a adormit simturile, cu toata hurducaiala rotilor, care calcau peste bolovanii de tina, uscati, pe marginea drumului. Nu-mi inchipui ce altceva mi s-a intamplat, caci m-am tre­zit, iesind la drumul satului, ca imi apare in fata Costea si, cu o smucitura de darlogi, vrea sa opreasca murgii si sa se urce pe capra langa mine.

– Faci pe nebuna? intreba el pus pe harta, dar vocea lui nu avea inca taria barbatiei.

– Da-te la o parte! i-am poruncit.

– Nu ma dau, sa stii. Cu ce-i mai bun pampalaul cela al lui Hristudor? A uitat ca-l cautau jandarii prin podurile ca­se­lor ca sa-l ia la armata, acu’ e tantos, are uniforma si te cobzareste pe ascuns... Las’ ca stiu eu!

– Nu ti se pare ca te obraznicesti? l-am certat putin nedumerita, dar, vazand licarul din privirea lui, m-am in­ver­sunat si l-am plesnit cu biciul peste fata.

– Tot am sa-ti pun eu capac, lasa! m-a amenintat pri­vind umilit dupa mine, in timp ce ma pierdeam in norul de colb auriu.

Treptat, ura impotriva lui s-a topit. M-am gandit ca, da­ca ma infruntase el asa, era pentru ca tinea la mine. Or, nu e fata mare aceea care nu se bucura sa stie ca are mai multi adoratori. Pe urma mi l-am scos din minte, dar nu pot spune nici in ziua de azi ca am facut bine.

 

De cand isi aduceau aminte oamenii satului, in fiecare Duminica, dupa slujba de la biserica, taraful lui Tecar isi facea aparitia pe platforma pe care taranii tineau piata. Cu totii ai lui Tecar erau frati. Numai Fane Chiorul le era cumnat. Ei insa l-au primit ca pe un frate in taraful lor, caci se simteau raspunzatori pentru el, mai ales dupa ce i-a fugit nevasta cu un hamal din portul Brailei. Lucrau mai bine asa, in familie, si tobosar ca Fane, Chiorul, nu se gasea in tot tinutul Covurluiului.

Lumea ii dispretuia pentru ca erau tigani, dar nimeni n-ar fi admis in ruptul capului sa li se faca vreun rau, si tiganii stiau ca se puteau bizui pe simtul de dreptate al satenilor. Mai mult, nici nu voiau. Umilinta cu care se in­fa­tisau inaintea gospodarilor, ramanand dincolo de pra­gul caselor cu palaria in dreptul inimii, era mai degraba o acceptare a acestei stari de lucruri decat un compor­ta­ment impus prin silnicie. Cata vreme stiau unde le era locul, nu aveau sa se teama de nimic. Si locul lor era din­colo de pragul usii, dincolo de careul pietruit, pe care se invarteau vitejeste in sarba flacaii, ca sa-si mai ostoiasca dorinta care le umfla venele la gat, si-i facea sa le bata inima cu putere, acolo sub agudul urias, feriti de vipie.

Si, ca o recunoastere a cuminteniei tiganilor, sub um­bra mare a agudului, veneau mereu sa li se alature fe­me­ile in varsta ale satului, caci simteau nevoia si ele sa mai iasa in lume si loc mai bun de unde sa priveasca la cei ca­re petreceau nu era.

Hora era in toi.

Costea si-a facut aparitia pe un cal roib. Si, fara sa se uite intr-o parte sau alta, s-a apropiat de careul pietruit al pietei. Toti cei de fata l-au vazut, dar nimeni nu i-a dat vreo importanta, caci mai toti flacaii satului umblau cala­re, numai eu am scos un strigat scurt de uimire si tot­odata de spaima. Am stiut ca baietasul era pus pe rele. Si chiar asa era. Sub ochii mei si ai altora, Costea l-a luat in pieptul calului pe Tache si l-a scos afara din hora, im­pingandu-l incet-incet, in rasul oamenilor care intotdea­una se bucurau de o sotie buna. Eu insa nu m-am bucu­rat. Nu m-am bucurat deloc si l-am pus pe varul meu, Ghita, sa-l urmareasca si sa-i rupa oasele neispravitului. Il si vedeam pe nemernic tavalit prin tarana satului, plin de sange. Numai ca, tavalit, s-a intors acasa Ghita. Ta­va­lit si plin de sange. Costea a descarcat pusca sub nasul calului lui Ghita si acesta a rupt-o la fuga, arun­candu-l pe calaret cat colo. Atunci mi s-a facut frica de toata povestea asta si m-am dus de i-am marturisit tot adevarul Taicai.

Batranul ne-a dat binecuvantarea pe loc, dar eu parte de nunta cu Tache n-am avut.

La o saptamana dupa ce ne-am hotarat sa ne luam, el a plecat la Scoala de jandarmi si, de-acolo, direct pe front. Ani de zile n-am mai stiut nimic de el.

 

Plecarea lui Tache a curmat suvoiul gros al dragostei mele ca o secure, dintr-o data, lasandu-ma fara zbatere. Abia mai tarziu, durerea amputatiei a gasit raspuns in min­tea mea si atunci a inceput framantarea. Ne-am iubit, de asta eram sigura, dar de ce-a fost el atat de bucuros sa plece, asta nu puteam pricepe. Daca n-ar fi venit apoi razboiul... Si vorbele incepusera sa umble.

Fetele din sat ma ocoleau iar nevestele abia daca imi cau­tau tovarasie, ma priveau intr-un fel anume, caci incepuse sa mi se ingroase mijlocul si lui Taica nici prin cap nu-i trecea sa anunte logodna noastra la biserica.

In cele din urma, m-a prins disperarea. Incercam sa ma conving ca lucrurile mergeau asa cum trebuia, dar faptul ca Tache nu-mi scria, el care imi spusese de atatea ori ca eu eram viata lui, sufletul lui, iar acum uitase cu totul de mine, minciuna asta ma innebunea. Acelasi raspuns il gaseam si in privirile nevestelor: “Pe barbat nu-l pui la incercare, pui seaua pe el pana nu pleaca in buestru, altfel ramai sa fluieri a paguba”. Si cam asta mi se intamplase mie.

Cat am mai putut iesi din ograda fara sa-mi fie rusine de privirile satului, m-am dus la biserica. M-am rugat. M-am spovedit. M-am cait si m-am incredintat in puterea Maicii Preacurate sa ma indrume in ratacirea mea. Za­darnic. De nicaieri nu se ivea vreun semn de milostivire. Parca nici Taica nu se mai sinchisea de zbuciumul meu. In cele din urma, daca am vazut ca Necazul isi lasase stergarul numai in pragul usii mele, am inceput sa ma invat cu situatia noua in care ma aflam, si am descoperit ca se poate trai si asa. De altfel, toata lumea in jur parea ca traieste numai pentru sine. Fiecare cu grijile lui. Nimanui nu-i pasa ca nedreptatea imi patrunsese sufletul cu un fier inrosit. Cand nu mai puteam rabda, cantam. Can­tam la lucru. Cantam la biserica. Mi-aduc aminte ca atunci se facea liniste si oamenii incepeau sa planga cu umilinta, simtind parca nimicnicia lor pe aceasta lume. Doar preotul se oprea din liturghie si ma privea clatinand din cap: Frumos! Frumoasa fata! Dar gandul lui nu era rau zamislit. Te-as duce la Conservator, imi mai spunea el dupa slujba. Ma rog, pe-acolo... Voce ca a ta nu se iroseste intr-o biserica de tara. Trebuie sa iesi in lume!

– Si de ce tocmai la facut conserve? intrebam eu cu nevinovatie.

– Da’ chiar asa, parinte! Di ci tocmai la facut conserve? intreba si Taica, mijindu-si privirea in zare, printre colacii de fum pe care ii scotea tigara de foita, pe care si-o rasucea singur.

– Ma rog, pe-acolo! facea preotul atoatestiutor. Tu, Bidie, esti cam prost. Ti pricepi la multi, da’ tot prost esti! Pai cum ti-o vinit matale, ma rog pe-acolo, si crezi ca-i vorba di conserve? Bre, omule! Conservatorul ii o scoala. O scoala’nalta. Auzi?

– Eu aud. Da’ ci le-o vinit si lor s-o cheme cu numili ista di cuhnie?

– N-are a face, i-o reteza popa plictisit sa-si mai bata capul. Las’ ca-l si pricepea pe Taica si felul lui de-a se face ca intelege greu.

– Are, n-are, eu atata stiu, parinte! N-am copii di aruncat in lume. Chiar daca-i gresita, tot copilu’ meu ii. Si apoi, la batraneta, cin’ si ma geuiasca si pi mini? Zau asa!

– Daca ai vrea sa te gandesti si la fata! Ghiers ca al ei mai rar... Da’ e musai sa invete si cantul.

– Lasa, parinte! Invat-o dumneata cat a-i sti, da’ sa stea acasa. Nu de alta, o mai lua si niscai purtari rale pi la oras. Nu sa cade, bre! Nu sa cade...

Intotdeauna mi-am adus aminte de vorba asta: “Nu sa cade, bre! Nu sa cade!” Uneori imi venea sa-l blestem pe Taica, dar neincrederea din glasul lui imi statea la cur­mezis. “Nu sa cade!”

Abia cand am avut-o pe Elisabeta... Atunci, cand am avut-o pe Elisabeta am stiut ca omul se leaga in viata, cu fire nevazute, de tot ce-l inconjoara si tese in jurul lui ca un cocon de matase, urzeala lucrurilor, nu pentru ca s-ar teme sa nu ramana fara ele, ci pentru ca numai in pre­zenta lor el stie cine este cu adevarat.

 

Trecuse de-acum o jumatate de an de la terminarea raz­boiului. Elisabeta crescuse mare si eu preluasem a­proa­pe toata grija casei. Taica nu se indura sa angajeze un randas care sa-i tina gospodaria. Lui ii trebuiau banii si nu-i cheltuia decat cu mare chibzuinta.

Si in anul acela Dumnezeu parca isi adusese aminte de romani! Razboiul era o amintire. Ogorul rodise ca in poveste. Lumea isi venea in fire. Ograda Taicai forfotea de dimineata pana seara. Peste tot o multime de oameni. Oa­meni care munceau la cazanul de rachiu. Oameni care trageau la machina si alegeau rasoarea de gozura. Oameni care aveau grija de storcatoarea de oloi. Oameni care adapau vitele. Oameni care randuiau carutele ce so­seau din toate satele, caci se dusese vestea pana la hotare de presa lui Taica. Si granele curgeau. Si oloiul curgea. Si banii curgeau. Ca niciodata, banii se adunau de nici nu le mai stia Taica numarul. Dar el tot se in­ca­patana sa nu-i cheltuie. In zadar il povatuia Tetea Vasile sa nu se lase robit banului, el nu se indura. Elisabeta s-a imbolnavit de scarlatina si el nu s-a indurat sa cheme doc­torul, las’ ca mama era si tare mestera la doftoricit in casa. Ghita, varul meu din partea Negrestilor, i-a cerut ajutorul sa se duca la oras, la scoala de meserii si el tot nu s-a-ndurat... Mama a vrut sa ne cumpere haine noi de sarbatori, dar el nu avea bani pentru dodii. El avea sa-si cumpere alta presa de oloi, noua. Si ceva pamant avea sa-si mai cumpere. Pamantul pe care il risipisera Negres­tii, el voia sa-l adune inapoi. Nici nu i-ar fi trecut prin minte ca vreodata pamantul avea sa-si piarda valoarea si, la scurt timp, avea sa-l piarda si pe el.

Parca-l vad. Un om batran, privind prostit la gura sobei, cum indesa deasupra focului smocuri de bani. Bani pe care ii stransese cu atata truda. Si asta nu era totul. I-a fost randuit de soarta sa-si duca crucea pana sus, in var­ful Golgotei sale, ca nici o umilinta sa nu i se para prea grea.

Stateam intr-una din zile in parmaclacul casei si im­pun­geam la o cusatura in puncte. Din cauza unei raceli, aveam asa, un fel de ameteala, dar parca nici lumea nu mai statea dreapta in jurul meu. Se auzeau tot felul de zvonuri. Oamenii se tineau intr-un soi de asteptare care parca ii salbaticea. Aerul capatase un iz de cocleala, ca si cum pamantul ar fi slobozit din adancuri naduful unei boli ascunse. Nu-mi venea sa ma iau dupa semne, dar lu­crurile acelea nu puteau sa ma incurajeze deloc. Noap­tea visam rau si ma trezeam lac de sudoare. Tot timpul un cal negru, cu un corn in frunte, cata la mine sa ma mus­te si, pentru ca eu ma feream, calul se razbuna si ma lovea in burta. Odata am visat ca eram din nou grea si inorogul ma impungea. Stiam ca nu poate fi adevarat, dar copilul mi se zbatea in burta si ma striga pe nume: “De ce m-ai vandut, Ana? De ce m-ai vandut?” Asta chiar ca era sa ma dea gata. A doua zi, mama n-a mai asteptat sa se ridice bruma. A plecat cu basmaua in mana si cu picioarele goale la popa Gheone, sa-mi faca o molifta, mie si Elisabetei.

Nori grei se ridicau deasupra satului. Popa imbatranise mult. Surzise. Din fericire, nu mai auzea zvonurile care umblau prin sat, cum ca aveau sa-i ridice pe toti cei care fusesera la taranisti sau la liberali.

Mama se temea. Si eu ma temeam. De Tache nu mai stiam nimic. De Ghita nici atat. Tata Chiraca murise de ini­ma rea. Mama credea ca si Tache fusese omorat pe front si nu se sfia sa-mi dea de inteles ca s-ar fi bucurat sa ma marit cu Costea. Nu voia sa stie ca sufar. Ba, inca facea tot ce putea sa-l cheme in batatura noastra, sa fie in preajma mea tot timpul. Ii dadea de treaba si, cand nu avea, nascocea ea ceva, care musai trebuia facut.

Ocolind batatura preotului, mama s-a dus in dimineata aceea la portita din dosul casei, caci ajungea mai usor la chileriul unde se retragea popa in zilele friguroase. La noi, fiind zona de ses, lemnul a fost intotdeauna scump si putin, asa ca nu le dadea mana decat boierilor celor mari sa stea in odaile mari ale caselor. Oamenii de rand nu intrau in astfel de odai decat la sarbatoarea Pastelui si a Sfintei Marii, cand fiind cald afara, se simteau si ei in largul lor.

Dupa cum avea sa-mi povesteasca mai tarziu, mama a batut usor cu unghia roasa a degetului in ferastruica as­cun­sa de streasina intr-o apa a chileriului si a asteptat. Inainte de a mai bate o data, s-a gandit ca ceva nu era in regula. Aducandu-si insa aminte ca popa nu mai auzea bine, a batut din nou si mai tare, cu degetul indoit. Atunci s-a auzit dinauntru un zgomot si ea a rasuflat usurata. Ce era sa se intample? Tot se lua dupa prostii! Si lumea, ca­re parca nu mai facea a bine. Scorneli si scorneli! Ce le-or fi placut sa tot vorbeasca in dodii? N-a apucat bine sa-si duca gandul pana la capat, ca usa s-a deschis si, aplecandu-se sa nu dea cu capul de tocul de sus, in­cruntat si pus pe harta, Manase a lui Bleanda s-a sumetit inaintea ei. Un fior rece i s-a strecurat mamei pe sira spinarii si, infasurand-o de dupa mijloc, a patruns-o ca un cutit in vintre. Ea nu simtea durerea ca alti oameni in inima. Ea o simtea in mate. Vazandu-l pe Manase in ca­sa popii, s-a indoit de mijloc si abia atunci a apucat sa-i vada picioarele pline de rapan, cu crapaturi sangerande, cum stateau acolo infipte in tina in care se randuisera de-o viata pasii preotului: pasi spre fantana, pasi spre la­trina, pasi spre sura de lemne, pasi spre cotetul gainilor, pasi spre gradina cu legume, pasi spre Biserica... Pasi spre lume...

– Ci cauti, tu, aici? tuna vocea obraznica a flacaului.

– Da’, tu, ce cauti? si-a luat mama curaj, simtindu-se in primejdie. Nu cumva l-ai omorat pe parinte?

– Si-l omor? Di ci si-l omor? O si-l omoare plutonu’ di ezi­cutie. Pi toti o si v-omoari. Chiaburilor!

– Mai, baiete! Ia stai tu oleaca! Pe cine faci, tu, chia­bur? Pe mine? Pe parintele? Pe cine?

– Mai si vorbesti? Legionarilor! Can’ te-oi pali...

– Saracan de tine, ma baiete! Ca rau ti-s tulburate min­tile, a schimbat mama tonul. Da’eu n-am venit sa ma sfadesc cu tine! Am numai treaba cu parintele. N-ai putea sa-mi spui unde-i?

– Cum nu? Acolo undi-o si va duci pi toti. Intreaba-l numa’ pi giner’ tu’, sela care nu i-o mai pus chirostriile hic-tii.

– Ce stii tu?

– Iaca stiu. Imi pari ci si hic-ta o si intri la puscarie. Ori crezi ci dac-o fatat di fati mari, o si scapi? Nu scapi, si stii. Doar daci vrei s-o dai dupa mini. Io v-as pute scapa! Altfel, va bagi pi toti la chiaburi si la legionari si va ma­nan­ci puscaria.

– Apoi n-o mai rabda Dumnezeu atata blestematie, s-a inchinat mama si s-a intors sa plece cat nu-i mai trecea ceva prin minte golanului. Simtea ca se clatina pamantul sub ea. Ar fi vrut sa nu se gandeasca la vorbele acelea grele. Ar fi vrut sa ajunga mai repede acasa, sa se puna la adapostul barbatului, dar, cand isi aminti de el, ii pieri toata nadejdea.

De saptamani intregi, Taica statea la gura sobei si nu scotea o vorba. Tacea si bea tutun si rachiu fiert cu pas­taie de ardei rosu. Nu spunea nimic cat era ziulica de mare. Mai nou, ca sa scape de dojenile mamei, se refu­gia pe langa mine. Eu ii luam tot timpul apararea. Bietul tata! Incerca sa inteleaga. Incerca sa scape. Dar si ma­ma voia sa scape. Gandul acesta pesemne a condus-o in cele din urma pe ulitele satului, departe de casa. Daca voiau sa puna capat acelor ticalosii, trebuiau sa se u­neasca mai multi. Toti fruntasii satului. Cand s-a mai po­menit sa iasa golanii la drumul mare si sa mai si ameninte?

S-a afundat pe o ulita laturalnica si s-a indreptat spre gospodaria lui Petrache Mora. Apoi, la Petrica Voicu. A­poi, la Enache Duca. Peste tot era liniste... Cainii legati, fara mancare si fara apa, latrau mai degraba a semn de recunoastere si se gudurau. Gainile ciuguleau in gradi­nile cu flori din fata caselor, lasate vraiste. Din departare razbateau mugete alarmante. De jur imprejur nici o fata o­meneasca nu indraznea sa se arate.

In cele din urma, mama a inteles si s-a ingrozit. A facut cale-ntoarsa catre drumul principal, sa se intampine cu viata. Nici n-a vazut-o pe Anica lui Stancu, una din finele ei de botez, care s-a ivit prin gardul de nuiele al ocolului.

- I-o ridicat nasa, i-a spus ea. O fost prapad mare ast’noapte. Numa-n camasa si izmene i-o luat. Nu i-o la­sat sa ia cu ei nici macar un iorgan sa se-nveleasca. Da’ unde i-o dus? Nu stiu... Ca’ta sa nu mai vii pe-aici, nasa. Ca sa nu te ia la ochi. Ti-oi da eu de veste daca s-or intoarce, sau daca aflu ceva...

Anica vorbea singura. Mama statea de parca ii luase Dumnezeu graiul. Se oprise sa asculte ceea ce stia dina­inte ca va afla, dar nici ea si nici Anica nu erau sigure ca lucrurile se intamplasera intocmai. In cele din urma, si-a continuat drumul, daulata de povara necazurilor.

Cand a intrat pe poarta, a stiut dintr-o privire ca noi nu a­flaseram nimic. Nici macar nu banuiam. Uitand de grija ei pentru mine, s-a repezit la scarile cerdacului strigand:

– Scoala, ma romane! Trezeste-te!

– Ce ai cu el, mama? De ce il hulesti atata? Mai au oa­me­nii si necazuri, nu numai bucurii.

– Mai multe necazuri... De-acum tot de necazuri o sa avem parte.

– Ce vrei sa spui, am intrebat-o eu, caci Taica tot nu dadea vreun semn de interes.

– Alde Mora, alde Voicu, alde Duca is ridicati!

– Nu spune...

– La popa Gheone era sa ma calce in picioare ne­spalatu’ lu’ Bleanda.

– Unde-i parintele?

– La puscarie, unde-s toti... Urgie mare, maiculita! As­ta-i sfarsitul!

– Las’ ca vin americanii. Vine Ezenover si ne scapa. Fiti cuminti! a rostit ca de pe alta lume Taica si s-a cufun­dat din nou in mutenie.

– Poftim! Intelege-te cu gagauzul! a strans mama din umeri si s-a intors din nou spre mine. Tu, fata, mai bine te-ai duce maine la tren si te-ai ascunde o vreme la sora-mea, la Casin. N-or ajunge ei pana acolo. Macar pana aflam ceva de Tache. Tu si copila sa fiti la adapost.

– Dar voi ce-o sa faceti aici, singuri, mama?

– Ce-o vrea Dumnezeu. Numai ce-o vrea Dumnezeu.

 

In anul acela am fost arestati cu totii. Si eu. Si mama. Si Taica. Si sora mamei din Casin. Pe Elisabeta au inter­nat-o la un orfelinat din Braila. Dupa cateva saptamani insa, Hristudor s-a dus si a luat-o acasa. Cineva ii dadu­se de veste ca Tache traia si lucra pe un santier la capa­tul celalalt al tarii, la Hunedoara.

Noi, femeile, am fost duse la Sighet. Pe Taica l-au dus insa in Dobrogea, la Canal. El, care nu vorbea deloc, i-a spus anchetatorului ca n-avea teama de nimic. Ameri­ca­nii aveau sa-l despagubeasca, asa cum au promis, a­veau sa vina sa scape omenirea de ciuma rosie. Eisen­hower era militar de meserie, nu o lepadatura de trada­tor. El avea sa-si tina cuvantul. Avea sa-i elibereze pe romani.

Ganduri ca acestea nutream cu totii, dar putini indraz­neau sa le rosteasca la lumina zilei. Baremi eu si tusa Ma­ria, sora mamei, nu vorbeam intre noi decat seara tar­ziu, cand stateam sa impletim ciorapi si manusi pentru iarna.

– Tu, Ana, ce zici? L-or trimite pe tat-tu la sapat piatra? Ca batran si bolnav cum e, nu prea vad cum o sa treaca el prin asta. Ar fi pacat sa moara-n puscarie. Oltencele iestea spun ca, cica, foiesc niscai avioane pe sus, noap­tea. Poate ca sa vie...

– Cine sa vie, tusa?

– Americanii. Cin’ sa vie? se enerva ea pentru neinte­legerea mea. Apoi continua: Oare, asa sa fie? Cica au haine albe care stralucesc in soare. Si poarta sabii...

– Doar n-or fi arhangheli, tusa! Nu mai poarta nimeni sabii in ziua de azi.

– Da’ haine albe poa’ sa poarte.

– Poa’ sa poarte, da’ n-as crede. Chiar daca nu mai e razboi, militaru-i militar. Si uniforma-i uniforma.

– De, fato! Tu ai mai invatat niscai carte. Stii mai multe. Da’ daca n-aveau de gand sa vie, de ce au mai aruncat papusa ceea din avion? Romani primiti mireasa … Ce-au vrut ei sa spuna cu asta? Numai asa, niste vorbe?

– Uf ! Si Taica ista al meu, schimbam eu subiectul dis­cutiei. Stau colea si-mi tremura sufletul pentru el, da’ n-ar trebui. Sa ma fi lasat sa invat carte pana la sfarsit, nu sa ma tina argat in batatura.

– Parca, daca invatai carte, nu te ridicau? Fetele iestea din Oltenia ce cusur au? Da’ biata madama Florescu? Nu te uiti la ea? O fineta de femeie. Profesoara. De neam bun. Uite in ce hal a ajuns! Nu tin seama nici macar ca-i bolnava, sarmana de ea.

Stiam si eu, dar nu puteam sa nu-l fac raspunzator de toate pe Taica. Chiar si pentru faptul ca el era departe si eu ma simteam fara aparare, desi nu mai eram un copil. Si, ca de fiecare data gandul ma ducea la Elisabeta, incercand sa-i caut in intunericul mintii trupusorul chircit de spaima si de frig, ca sa-i trimit caldura inimii mele.

– Daca voi mai avea un copil, as vrea sa fie tot fata. Am sa-i spun America, m-am trezit odata rostindu-mi gindul cu voce tare.

– Da de ce sa-i pui fetei numele asa? a sarit matusa Maria ca arsa. Un nume de crestin nu s-o mai gasi?

– Fiica mea se va numi America.

– Dac-o vrea Dumnezeu, asa o sa se numeasca, a ce­dat pina la urma femeia mai in varsta. Viata o invatase ca nu-i era de nici un folos sa contrazica o zanateca.

 

Au trecut anii. Ne-am intors acasa. Satul nu se schim­base. Aceleasi case. Acelasi drum. Aceleasi ulite. Chiar si paraul curgea in matca lui dintotdeauna. Numai oa­me­nii erau altfel. Si imprejurimile satului incepusera sa se schimbe. Culturile erau altele. Pe dealurile cu poale largi, un­duite parca pe roata olarului si intoarse ca niste stra­chini cu fundul in sus, culorile campului veneau sa se im­pestriteze acum dupa alta stiinta, nu ca inainte. In ve­chime oamenii obisnuiau sa semene din marginea satului si pana la Gologanu, spre rasarit, numai papusoi, rasoare si tatarca. Acum semanau aceste culturi si in partea de apus a satului, unde era un alt fel de pamant. Negru. Ma­zarat. Reavan. Bun pentru grane.

Pamantul Gologanului era mai degraba bun pentru vie. Primul care descoperise ce mana cereasca insemna lutul galben, nisipos din Gologanu, fusese boierul Negrea, de pe vremea cand stapanea toata mosia Manjinei, de la Calmatui si pana la Bujoru, dinspre Umbraresti si pana la Ma­ciseni. Feciorul lui, Costache, ramas sa-l mosteneas­ca, atras mai mult de politica, a incredintat rosturile mo­siei lui Stopka Arion, fiul Palaghiei si al lui Vaskan.

Vorba a ramas ca, din dragoste pentru Palaghia boie­rul nici n-a prea dat ghes la insuratoare. Ba, gurile rele mai spuneau ca, Stopka ar fi semanat leit cu boierul.

Adevarate sau nu, o data cu trecerea timpului, vorbele erau tot mai greu de verificat si, uneori, oamenii nici nu doreau sa faca acest lucru. Prin partile noastre, de cele mai multe ori, zvonurile aveau puterea legendei, iar bas­me­le deveneau astfel istorie in toata regula.

Asa se face ca, atunci cand s-a intors in sat, Tache n-a pus nici o clipa la indoiala vorbele verzi si uscate pe care i le insirase sora lui, Tinca, despre sederea lui Costea in ograda Taicai.

S-a dus la oras si a scos o hotarare judecatoreasca, prin care ma impiedica pe mine, ca mama, sa ma mai apro­pii vreodata de Elisabeta.

Cand m-am dus sa-mi iau fata acasa, batranul Hristu­dor, imputernicit de fiul lui, mi-a strecurat peticul de hartie prin tatana portii si m-a sfatuit sa fac cale intoarsa, daca nu voiam sa mai patesc ce-am patit.

Degeaba, lacrimi. Degeaba, rugaminti. A ramas nein­du­plecat.

Dupa mai bine de un an, cand renuntasem de mult sa mai sper, am vazut-o in cele din urma pe copila ca din in­tamplare.

Treceam pe drum si Elisabeta era la poarta. Am incer­cat sa ma apropii de ea, sa-i vorbesc, dar fata a fugit in ograda, tipand de parca o ciupise o viespe. Vazand insa, ca nu i se intampla nimic a prins curaj. A scos capul prin deschizatura portii si a scuipat in urma mea.

Cu toate ca stiam ca fetita nu are nici o vina pentru pur­tarea ei, eu am simtit ca lucrul acela a fost mai greu de indurat decat toti anii de puscarie. Am ramas incre­me­nita in mijlocul drumului si nu vedeam decat haul care se casca inaintea mea si care ma indeparta, pana la pier­za­nie, de toata acea lume care fusese a mea si care, acum se intorcea impotriva-mi fara sa-i stiu cauza. Inju­ra­tura lui Tache aproape ca nu m-a mai surprins. Mi s-a parut normal sa ma injure: “Daca te mai prind pe la poarta mea iti dau un picior in cur, de ajungi in America! Tot visati voi America”. In clipa aceea am stiut ca nu mai am nimic de asteptat de la el si mi s-a facut dintr-o data sila.

Atat de tare m-am putut insela in privinta lui Tache? Cat de strain mi-a fost omul acela, daca a adunat in su­fletul lui atata ura impotriva mea si impotriva familiei me­le, care l-a ocrotit si l-a iubit? Dar oare el avea suflet?

 

 

In primavara lui patruzeci si opt, la mai bine de un an dupa ce ne-am intors din puscarie si eu si mama, stiam ca greul casei avea sa ramana in spinarea noastra. De la Taica nu aveam nici o veste, dar chiar de-am fi avut, nu ne mai puneam mare nadejde in el.

– Marita-te, fata! imi tot spunea mama. Ia-l pe baietul ista a lui Arion, ca o sa-si piarda si el rabdarea intr-o zi! Ce cusur ii gasesti? Cat ai sa mai jelesti dupa “cur gol” cela a lu’ Hristudor? Nu te vrea? Sa fie sanatos! Nu-ti da fata? Pune mana si fa-ti alta. Ce tot astepti?

Parca se vorbisera cu totii. Pana si vecinele faceau ce faceau si aduceau vorba de nepotul lui Stopka Arion. Las’ ca si Costea intetise drumurile inspre casa noastra. La inceput, isi cauta de treaba. Pe urma i-a intrat in obi­cei. Statea cu mine pe prispa casei cat era ziulica de mare si-mi tinea de urat. Eu ma refaceam cu greu dupa fierbinteala pe care am avut-o in ziua in care m-a ocarat Tache. Durerea aceea ne-a unit. Costea vedea ca eu su­far si nu se indura sa ma lase singura. Intr-o zi si-a luat inima in dinti si mi-a spus:

– Ana, sa stii ca in i’asara eu nu mai plec acasa. Ma’ne am ceva treaba in ograda si trebuie sa fiu aici in zori. Spalam niste butoaie... trebuie sa le dau cu pucioasa, se tot justifica el.

Eu nu i-am raspuns nimic. Tot ce spunea el era in firea lucrurilor.

Ne-am culcat impreuna in iatacul in care dormeam de copila si de atunci nu ne-am mai despartit.

Dupa o saptamana, mama a chemat preotul acasa si ne-a citit slujba de cununie iar, in primavara care a ur­mat, Dumnezeu m-a daruit cu America. M-am tinut de cuvant. Am botezat-o cu numele America, in amintirea vi­sului care m-a tinut in viata la Sighet.

 

Viata invinge intotdeauna. Asa cum creste iarba peste molozul unei case daramate, la fel creste si speranta in sufletul pustiit al omului. Cu fiecare zi, America se facea tot mai mare si mai nazdravana. Cu fiecare luna, Costea se facea tot mai chipes. Ii priia insuratoarea. Imi priia si mie maritisul. La un an dupa ce-am avut-o pe America, am primit vestea ca Taica a pierit intr-un accident de munca. El si inca douazeci de detinuti au fost ingropati de vii sub un mal, care s-a surpat in timpul sapaturilor. Mama n-a mai putut trece peste aceasta incercare. S-a stins in somn, in aceeasi noapte, fara sa ne spuna macar o vorba. A plecat luand cu ea intreaga durere. Acum stau si ma gandesc daca i-a trecut prin minte, fie si macar o clipa, ca locul durerii nu ramane niciodata gol.

Fara mama, nu mai aveam nici un rost sa ramanem in casa confiscata de stat. Am luat-o pe America si boc­ce­luta cu lucruri si ne-am mutat la parintii lui Costea care, desi nu se prapadeau cu firea de dragul meu, o iubeau pe nepoata si o rasfatau ca pe un bot de aur.

Incetul cu incetul, lucrurile au intrat in tiparul lor. Fami­lia lui Costea trecuse cu bine marea vijelie din patruzeci si opt. Aveau putin pamant arabil. Si via, care era perla co­­roanei lor: nu era destul de mare ca sa-i bage la chiaburi.

Ne treceam traiul incercand sa-i uitam pe cei dusi pen­tru intotdeauna, ca si relele care ii alungasera dintre noi. Viitorul parea de partea noastra, mai ales cand priveam obrazul bucalat al Americii. Si atunci, fara sa mai luam seama la drumul pe care mergeam, prindeam curaj si ne avantam fara teama ca ne intalnim cu necunos­cutul. Pana intr-o zi.

Ma pregateam sa plec la vie la Gologanu, sa-l ajut pe Costea la cules. Nu ne asteptam la cine stie ce recolta, caci, in anul acela, nu prea plouase, dar trebuia sa ne facem obiceiul.

Nici n-am apucat sa dau coltul ulitei, care ma scotea in Tarna, cand am auzit niste tipete, care mi-au inghetat san­­­gele in vine. Tipete de femeie si injuraturi de barbat. Nu parea sa fie o cearta de familie, caci injuraturile a­veau ceva autoritar, iar tipetele femeii nu erau un ras­puns la injuraturi. Mai degraba sunau a tanguire neputin­cioasa pentru o stare de lucruri dinainte acceptata.

Tinand copilul strans de mana, am incetinit pasul, pana cand am inteles despre ce era vorba. Apoi, am luat-o in brate pe America si am facut stanga-mprejur, intorcandu-ma iute acasa.

Fara sa raspund la intrebarile soacrei mele, am intrat ca o sageata in odaia curata, am luat masina de cusut Sin­ger, singura avere care-mi ramasese de la parintii mei, si, urmata in pas marunt de America, m-am dus la poiata. O clipa am stat sa ma gandesc, dar pe urma, cu tot riscul, am facut o gaura in balegarul de la capatul ieslei si am ascuns masina acolo. Am acoperit-o inde­lung, aproape ca uitasem ce fac si, cand mi-am venit in fire, m-am uitat la mormanul facut cu exigenta unui mes­ter. Era o treaba buna. M-am intors sa iau fata in brate si sa plec, dar am vazut ca America ducea cu ea singura ju­carie pe care o avea. Papusa imbracata in rochie alba de mireasa, pe care eu o gasisem in capatul miristii de se­ca­ra, in ziua cind a fost bombardat Ploiestiul. Papusa asta a fost singura mea nadejde ca intr-o zi lucrurile a­veau sa se indrepte. Cu timpul nadejdea mea s-a trans­format in credinta si America parea sa impartaseasca acest lucru. Nu se despartea de papusa nici in ruptul ca­pu­lui. Intr-o clipa am vazut cum stau lucrurile, am luat ju­caria fetei si m-am indreptat spre locul unde ingropasem masina. America a inceput sa tipe si sa se zvarcoleasca, pina cand a auzit-o mama soacra.

– Ce faci acolo, Ana?

– Umbla aia cu fiscu’ prin sat. La alde Jecu le-a ma­tu­rat tot din ograda, i-am raspuns eu si, renuntand, i-am ina­poiat Americii papusa.

– De ce plange, fata? ne-a intrebat tata-socru din cear­dac.

– Umbla cu maturoiu prin sat, i-a raspuns soacra mea si, ca la o comanda, amandoi s-au repezit spre casa. Mis­carea lor brusca, boala care se intorcea ca un val de ameteala sau poate... teama de sfarsitul lumii, m-au oprit in loc. O zvacnitura puternica a ridicat in inaltul cerului un stol de ciori tipand salbatec, apoi, pentru o clipa, s-a as­ternut o noapte grea. Ce-a urmat dupa aceea, a fost ceva de nedescris. Luata prin surprindere, toata suflarea pa­man­­tului se zbatea neputincioasa sa gaseasca o cale de scapare, dar zbuciumul din adancuri o scutura din toate partile, de parca pamantul era un dulau urias care voia sa scape de ceva suparator.

– Doamne, iarta-ne! ingana mama soacra. Asta-i sfar­situl!

– Ia fata in brate! striga socru-meu, ingrijorat ca Ame­rica amutise.

– Stati ca se termina! le-am spus eu cu sange rece, ingrijorata mai mult de teama lor, decat de viata mea. Ga­ta! Gata! Ti-a fost frica, puiul mamei? Sa nu-ti fie frica, incercam sa o conving pe America, fara sa fiu nici eu con­vinsa ca fata pricepea ceva.

I-am lasat in urma pe socrii mei, care isi tot faceau cruce si se rugau intre doua contraziceri, daca in timpul cutremurului e mai bine sa stai in casa, in tocul usii sau sa fugi afara. Am iesit pe poarta cu fata in brate si m-am grabit sa ajung in Gologanu.

Aici, alt dezastru. Malul paraului se surpase si mai mult. Coasta dealului se casca had, ca o rana adanca in pantecul unei femei groase. Fire de iarba, care cu putin timp inainte, crescusera sus pe mal, ridicandu-si incre­zatoare fruntea spre soare, zaceau acum amestecate de-a valma cu clisa galbena, vrastata cu rosu. Stateam cu ochii atintiti la poalele dealului gandindu-ma ca, poate, sus, lucrurile nu stateau atat de rau. Dar sus nu mai era nimic. Nici un lucru stiut de mine nu-si mai pastra forma. Casoaia se transformase intr-un morman de pamant galben amestecat cu paie si pleava de grau peste care straluceau bucati de tencuiala, varuita in alb. Mai la o parte, Costea tragea o bucata de usa dintre daramaturi si avea lacrimi in ochi.

– O s-o ridicam in primavara la loc. Nu te mai supara, omule. Lasa, bine c-a trecut, incercam eu sa-l linistesc.

– N-a trecut. S-a terminat. Auzi, tu? S-a terminat. Viata noastra, aici, s-a terminat. Asta-i sfarsitul. De-acum nimic n-o sa mai fie cum a fost. Nimic. Aici s-a terminat...

 

Asta a fost presimtirea pe care o avusese Costea. Niciodata n-am mai reusit sa ridicam Casoaia, asa cum a fost, pe locul din capatul viei. Ne-am mai bucurat cativa ani de dulceata strugurilor pana ce ne-au luat via la colectiv, dar n-a mai fost acelasi lucru. Costea facea in fiecare an o coliba, ca sa se adaposteasca de soare si de ploaie in timp ce pazea. Punea in cruce furci groase de lemn, ingropate in pamant la un capat, peste care aseza paie. Pe dinauntru sapa un sant in mijloc, atat cat sa dea impresia ca, de o parte si de alta a colibei, luau nastere doua paturi si, peste prichiciurile acestea de pamant, asternea blanuri argasite de oaie. Dar toata truda lui nu ne facea sa ne simtim in largul nostru. Tot timpul eram in asteptarea unui sfarsit. Pentru America, insa, nici un palat din lume nu ar fi fost mai grozav decat bordeiul din vie si pentru ca ne auzea pe noi, cei mari, vorbind de Casoaie, la fel ii spunea si ea.

 

Un singur lucru este bun in lumea asta. Nimic nu tine o vesnicie. Nici binele nici raul. Din ziua cind s-a anuntat ca se desfiinteaza c.a.p-ul, viata noastra a intrat pe alt fagas. Televizorul ne arata zi si noapte ca se poate trai si altfel. Pamantul insa, nu era nici pe departe un colt de rai. Schimbarea de la Bucuresti parea sa intoarca istoria inapoi cu jumatate de veac numai ca nevoile erau acum altele. Costea stia una si buna: el voia sa munceasca pamintul, la fel ca inainte. Eu insa, chibzuiam cum sa tin pasul cu vecinii. Toti voiau sa aiba canalizare, gaz metan si telefon. Doar nu era sa ramanem noi mai prejos, tocmai noi care am fost primii cu televizor si frigider, nu ca asta ar fi tinut de vreun rang, cum ma necajea Costea, dar un lucru folositor este un lucru folositor si omul prin asta se deosebeste de necuvantatoare, prin lucrurile de care se serveste el ca sa-i fie mai bine. Fara sa tin seama de impotrivirea lui, am inceput sa rinduiesc totul dupa capul meu si in scurt timp am facut din gospodaria noastra un loc placut de vacanta pentru copii.

Dupa ce am vazut aparatul instalat pe masuta pe care altadata tineam ghergheful si cutia cu arnici, primul tele­fon pe care l-am dat a fost la Bucuresti, la fata mamei cea mica si rasfatata, la America. N-am gasit-o acasa decat pe Stefania, nepoata mea, si i-am dat ca sarcina sa-i impacheteze pe parintii ei, cu funda, cu mot pe ambalaj, mai bine zis pe Renault-ul de care ginerele meu era atat de mandru, si sa ni-i aduca acasa.

Costea nu-si incapea in piele de bucurie, si, pentru ca el nu stia sa-si poarte bucuria dupa cum nu stia sa poarte nici hainele de sarbatoare, statea in preajma mea si cauta pricina la tot pasul.

– Nu mai ai si tu alta treaba, ma certa el vazand ca lungesc vorba cu nepoata mea. Ce-ai vrea sa-ti mai scrie fetele, daca vorbesti o juma’ de zi la telefon, cate-n luna si stele? Or, fudula cum esti, nu vrei sa uite postasul de tine. Altfel, cum?

– Eu, fudula, am facut pe suparata. Eu, fudula? Si-apoi ce-i rau in asta? Ca mi-a facut Dumnezeu parte de copii buni. Nu-i normal sa aflu despre ei daca le e bine, si ei sa afle despre mine ca traiesc? Daca mor intr-o zi? Nu trebuie sa le spun si lor?

– Asta-i sigur. Da’ numa’ nu-mi dau seama cum ai s-o faci, la telefon.

– Te tii de bazaconii, omule, i-am intors eu spatele suparata.

Cu cat inaintam in varsta, ne ciondaneam tot mai des. Nu mai aveam griji. Nu mai aveam greutati. Dar parca nici nu mai aveam rabdare unul cu altul.

Pana la urma, Costea s-a suparat de-a binelea. S-a mutat in odaia pe care o tineam de curata si cand au venit copiii, li s-a plans.

– Nu ma mai inteleg deloc cu ma-ta. Toata ziua ca’ta cearta. Toata ziua!

– Nu zice ca el trancaneste ca o moara hodorogita. Imi face capu’ calendar, nu m-am lasat nici eu mai prejos.

– Si s-a facut zgarcita! I-am zis si eu ce-ai zis tu, fata, sa ne punem telefon. Da’ ea, nu si nu! Parca a muncit ea pentru bani! Parca n-ar fi pensia mea.

– Auzi! Nerusinatul. M-am rugat de el cu cerul si cu pamantul sa ne punem telefon si nu s-a invoit decat cand l-a vazut gata instalat, colea, pe masuta unde imi tineam ghergheful. Om cu doua fete!

– Pai, da! Ca, in ziua de azi, toti au mobila, televizor, frigider. Ce, mai e ca altadata? Adica ce, eu sunt mai prost ca altii? Ei, poftim! Mare lucru sa-ti pui un telefon. Da’ ea, nu si nu! Si, cum v-am spus: E zgarcita! Zgarcita-a-a! Sa vedeti voi, ca nici un pahar de vin nu ne da, ca sa ciocnim de bun venit.

– Ai sa ciocnesti, da’ cu sifon! Ca asta nu creste ten­siunea, am cedat eu in cele din urma. Altadata America se distra pe seama noastra, dar, pe masura ce im­ba­tranea si ea, nu mai avea rabdare. Mai ales pe mine ma repezea la tot pasul.

– Lasa omul in pace, mama. Nu-l persecuta!

– Ai vazut? Ai vazut, fata tatii? Ce viata mi-a harazit Dumnezeu cu ea la batranete? Si nu parea asa. Nu parea!

– Nici America nu-i mai breaza, tata socrule. Era asa de pisicoasa la inceput, ca ma si miram ce noroc a dat peste mine, iar acum sta tot timpul pe picior lupta.

– Da’ ce? Tu ii stii de frica? intreba Costea neincre­za­tor, oarecum mandru de strasnicia fiica-si. Ei lasa, nu fi suparat! Hai sa bem pe chestia asta. Is fete bune aman­doua. Pan’ la urma is fete bune. Acu’, ca mi-am pus telefon, ne sfatuim noi amandoi si le venim de hac. E o politica si asta cu femeile. E o politica...

– Si ce politica! Oricum ai da-o, tot cum vrea barbatul ies lucrurile...

Ca sa le tai pofta de a mai face si alte glume, am recurs la autoritatea mea de pastratoare a regulilor casei. Le-am asezat masa si, cu aceeasi cerbicie, am vegheat ca fiecare sa-si ocupe locul lui.

- Faceti-va cruce inainte de a manca!

- Iar incepi, mama?

- Cum vrei sa fie Dumnezeu alaturi de tine, daca tu nu te apropii de El, America?

– Dumnezeu este cu mine tot timpul, mama. Nu e ne­voie sa ma apropii de El.

– Nici pe copila asta n-ai invatat-o sa faca o cruce. Cand se aseaza la masa, cand se culca... Pana si animalul in grajd face sfanta cruce, cu copita.

– Ti s-a parut, mama. Crucea e numai pentru om. Lui i-a fost data. Cu animalele e altceva.

– Poftim, vorbeste cu Nastradin Hodgea!

– Da’ pe tine ce te-a apucat tarcovniceala, acum, la masa, femeie? a intervenit Costea.

– De asta se intampla toate cate se intampla.

– Oricum se intamplau. Daca scrie la carte! E musai, nu?

– Am sa mor cu pacatul asta, America, mama. De ce mi-a lasat oare Dumnezeu blestem sa nu te pot aduce eu pe drumul cel bun?

– Dar ce-am facut, mama? Am ucis? Am furat? Am inselat? Am nedreptatit? Nici de mintit nu mint decat cand trebuie, ca sa nu iasa un lucru si mai rau.

– Minciuna de serviciu, chicotea Stefania, obisnuita cu astfel de discutii.

– Numai cainele asta batran e de vina! m-am repezit cu toata obida asupra lui Costea, care grozav se distra cand vedea ca sunt furioasa. El si cu partidul lui. In Vinerea mare manca oua prajite si te indemna si pe tine ca sa-mi faca mie in ciuda. Acum face crucea mare, doar-doar l-o ierta Dumnezeu. Dumnezeu iarta, dar nu te uita. Ehe!

– Poftim, se leaga de mine! exclama Costea, caruia nu-i veneau bine amenintarile. Eu mi-am facut cruce cand m-am asezat la masa. Daca fiica-ta nu vrea, e treaba ei! E mare. Raspunde singura. Ce trebuie sa ne strici masa la toti? Si Petre a fost comunist din tata-n fiu. Cum crezi c-o sa-si faca el cruce la masa?

– Ai sa te miri, taticule. Petre isi face cruce. Petre se duce si duminica la biserica. Din proprie initiativa, daca vrei s-o stii.

– Si tu razi de el?

– Nu rad. Atata doar ca eu nu-mi pot schimba comportamentul fata de Dumnezeu. Mi se pare urat din partea mea sa-l fac sa creada ca acum il iubesc mai mult decat l-am iubit inainte. Mi-e de-ajuns sa stiu ca El e cu mine si asta ma linisteste. Imi da incredere.

– Pacatoaso! am rabufnit eu cu ura dar faptul nu parea sa o deranjeze de loc pe America.

– Ei, asta-i! mi-a raspuns ea inseninindu-se. Eu nu accept ideea pacatului, mama. Pentru mine, pacatul nu exista. Poate ca de asta nici nu-l infaptuiesc.

– Dar la tot pasul... Ce faci la tot pasul? Cum nu pa­catuiesti?

– Mersul nu-i un pacat, mama.

– Faci pe proasta cu mine.

– Cum vorbesti cu fata?

– Dar ea cum vorbeste cu mine?

Putin a ramas ca schimbul acela de vorbe sa nu se transforme intr-o cearta in toata regula, asa cum se in­tam­pla in ultima vreme, ori de cate ori venea acasa America. O furie care razbatea din adancul fiintei ei si de care nici ea nici eu nu eram in stare sa ne ferim, zdrun­cina din temelii increderea pe care o aveam una in cea­lalta, amenintandu-ne cu perspectiva unei dusmanii de ne­inteles si de nesuportat.

De data asta, ne-a salvat cumnata mea, Zoita. Ea si nepotul nostru cel mic, Paul.

Vestea buna, pe care au adus-o cu ei, a risipit norii rau prevestitori si, peste cateva minute, nici unul dintre noi nu se mai gandea la schimbul acela nesabuit de vorbe.

– Paul s-a hotarat sa se insoare.

– Paul cauta nasi de cununie.

– Paul s-a gandit...

Inainte de a-i da un raspuns lui Paul, in jurul mesei s-au strans aproape toate rubedeniile barbatului meu. Cum­­natul Vaska s-a lasat, ca de obicei, greu de convins. Numai dupa ce Costea a chemat-o la telefon pe nevasta-sa, Margareta, a consimtit si el sa vina. Si au adus-o si pe fata lor cea mica, Vanda. Doar nu avea sa stea sin­gura acasa, cand ceilalti petreceau si se veseleau. Sim­tind mirosul de placinte Alex si Mache, nepotii dupa varul cel mare a lui Costea, si-au facut si ei aparitia, gata oricind sa petreaca la un pahar de vin bun. In cele din urma, vazand ca Zoita, nevasta lui, intarzie, si-a facut aparitia si cumnatul Stefan.

 Masa de familie s-a transformat intr-o adevarata petre­cere. Pina la urma am renuntat sa mai pastrez discutia pe un fagas anume. Fiecare spunea ce-i trecea prin minte. Cu totii intrebau ceva si fara sa astepte ras­pun­surile puneau alte intrebari. Din cand in cand parea sa se lege o conversatie, dar parca cineva intentionat ames­teca din nou vorbele, cum se amesteca ciorile pe camp inainte de a forma un stol. Cu cat vremea este mai senina, mai vesela, cu atat mai greu se formeaza stolul.

Si vinul facea adevarate minuni. Costea parea in al noualea cer, nu mai contenea sa vorbeasca de pamintul lui din Gologanu. Privindu-l cum ii straluceau ochii, de parca o arsita il mistuia pe dinauntru ma gindeam ca viata putea sa fie frumoasa din nou. Simteam ca ii im­partasesc visul si ma pregateam sa-i spun acest lucru. N-am apucat. Vorba aspra a Americii a risipit vraja sfisiind armonia serii ca un pinten care strapunge o pinza de in ce se destrama greu.

– N-as vrea sa-ti faci iluzii, tata. Sa nu te astepti ca am sa ma intorc si am sa iubesc pamantul. Nu-l simt. Nu-i cunosc rostul. Nu stiu ce sa fac cu el. Petre nici atata...

– Atunci inseamna ca-i degeaba totul. Daca voi nu va intoarceti... Ori sunteti prea oraseni?

Nu incerca sa ma convingi, taticule. Eu nu ma intorc in sat.

Si, judecand la rece, crezi ca am vreo sansa aici? Niciodata n-ai crezut, altfel nu ma trimiteai la oras. Sa-i multumim lui Dumnezeu ca imi merge bine, ca am un rost. Ar fi pacat sa dau cu piciorul la tot ce am.

Atunci ma chinui degeaba. Ce-o sa se aleaga de gos­po­daria asta? a intrebat Costea cu durere in glas.

Nu-ti face griji. Cat sunteti voi aici lucrurile au rostul lor.

Si cind nu vom mai fi?

Atunci lucrurile or sa se schimbe.

– Se schimba istoria, tataie!

– Ai haz si tu, sa nu-ti fie de deochi! o ciupi Costea de nas pe Stefania care ne privise pana atunci de la inal­ti­mea cosurilor ei.

Am tacut, incercand sa-i dau dreptate Americii. Aman­doi am fost de acord ca ea sa traiasca departe, la oras. Am facut acest sacrificiu de dragul ei. Ani de zile i-am dus dorul si singura noastra rasplata era nerabdarea cu care isi arunca pantofii din picioare si umbla desculta prin curte, cand venea in vacanta. Fata noastra a suferit si ea. Nimeni n-a inteles acest lucru mai bine decit mine. Privind-o, insa, in timp ce vorbea cu tatal ei, am simtit ca nu era deloc adevarat. Chipul acela frumos scapa in coltul gurii un suras perfid, care mi se strecura in inima, ca untdelemnul fierbinte.

 

 

 

Traian DANCIU

           Köln

 

Mana ramane deasupra

 

fragment din romanul Geamantanul cu romburi

 

Deodata stim. Am scris-o mai devreme, nu ce, dar stim ca ceea ce cautam nu se lasa gasit. Cau­tatul ne gaseste. Marele artist isi tine degetele ras­chirate de mult timp, dintotdeauna, de o viata, de o secunda, deasupra noastra, le suceste in aer si in miscarea lui ne loveste usor peste obraz. Ne intoar­cem ochii launtrici si vedem. Intelegem. Cau­tam iu­birea, mi-a zis-o ea, pe vremuri, o cautam cu totii, tu cu incapatanare, dar este bine asa. Desi iubirea, ca si tot restul, nu se lasa cautata. Cautatul ne gaseste. Desi, totusi o cautam. Umblam pe strazi uneori galagiosi, alteori in surdina. Strazile se pre­lun­gesc uneori la un infinit contagios. Alteori, petre­can­du-le pana la margini, se scurteaza. Inca un pas si ar putea fi ultimul. Inca o privire, iar lumea s-ar putea intoarce, pamantul cu lume cu tot, cu burta in sus. Ca un peste mort. Iar de acolo, din spi­narea pes­telui, cu capetele spanzurate in jos, privim stra­da ramasa la buza abisului. Dar strazile au doua capete. Nu toate, bineinteles. Exista strazi care por­nesc dintr-un punct fix. Din noi. Sau se sfarsesc in noi. (Temporar ne comportam ca puncte fixe.) Dar si atunci, chiar daca nu par a le avea, le au, cele doua capete. Unul infundat. Omul e un sac indesat cu capete. Cu inceputuri, cu sfarsituri. Deci, unul stiut, inflexibil. Ceea ce stim moare, noi murim sti­ind, din noi se moare. (Socrates cu dreptatile lui.) Din alta perspectiva, cea a scheletelor, ele nu au nici un capat, strazile. Ele fiind doar un spatiu deli­mi­tat de neant intre limitele nesfarsite ale neantului. Oricum ar fi, le strabatem cautand. Cautand cauta­rea care ne pandeste. Strazile isi fac drumul, pre­cum apele, singure. Strazile care se cer umblate, se umbla. Mai tii tu oare minte, cand priveai strada, iar gandul tau imi vorbea: vad strazi, care se cer um­blate de pasi impreunati?

Strazi paralele. Paralele care nu se impartasesc, nu se inghit. Se miros de la distanta. O linie inspre nord, alta inspre sud. De la indepartarea cuvenita, acelasi orizont. Miscarea uneia nu corespunde mis­carii celeilalte. Ele doar se completeaza in miscarile lor. Mai intai: alo, ce mai faci? Mi-e rau, mi-e dor, pa. Mi-e rau, mi-e dor,pa. Rau la patrat. Dor dure­ros in doi. Iti scriu: ti-a sosit scrisoarea, mi-e mult mai bine acum. Si mie. Ne este bine. In mine este ascunsa o balanta, care uneori sta neclintita. Si ca­pului si picioarelor le merge identic. Sunt doi in mine care sed pe o banca, suferinzi, fericiti. Apoi: nu mai pot, aici toate decurg anapoda, gandul mi-e intors in vara, ma topesc. Anapoda, precum ano­tim­purile uneori, ca atunci cand iubim sau nu gasim, cand renuntam. O insula este vara, gandul, bunul, ca existi. Departe.... Ma linisteste, imi da spe­ranta si alcoolul rabdarea. El imi mangaie cres­tatura din teasta. Totul se misca. Punctul de ple­ca­re al liniilor. Apoi: mi-e rau. Mie, mi-e bine, e toam­na acum, dupa aceia vine iarna, apoi primavara si inca o vara. Mie mi-e bine. Crestatura din interiorul zdruncinat al testei infloreste ani de rod. Apoi: in­vers. La un moment dat am crezut ca esti altcineva. Pe urma ca sunt tu. Dupa care, te-am vazut in mine, iar tu ai fost eu. Apoi, am priceput. M-am cautat, m-ai gasit. In sala de operatie, schimbarea se dovedise a fi o nastere. Cartea pierduta doar se ratacise, semnul de vazut. Liniile isi pornesc umbla­rea. Pe strazi umbla strazile insasi. Cautarea se cauta si se descotoroseste de om. Liniile pornesc in directii diferite. Cautari, ceea ce mai ramane din con­stienta lor la noi, in directii opuse. Despartirea. Strada isi lasa omul, omul isi lasa omul, omul isi lasa strada, negasindu-i sensul, indicatoarele. Des­partiri, renuntari, nepriceperi. Cate umblari de pri­sos pe strazi cautand ceea ce nu ne-a apartinut niciodata. Cautarea este a gasirii si gasirea a cau­tarii. Ochii sunt ai nostri, vazul al lor. Cu ei vigilenti, neatinsele paralele, nevazutele, se ating in noi. In unul singur. Ne completam. Ne aflam sub mana ra­masa in continuare intinsa deasupra noastra.

 

Iubirea este. Cat de putin imi place sa scriu ca ceva este, asa precum aici. Cred ca ma apropiu de final. Bine maestre, sfoararule, voi inceta in curand. Voi fi singur la capatul cautarii asteia, de care per­mite-mi sa rad? Da, raspunse el, vei fi singur, dar...... si tacu fluturand un zambet.

Un cerc pornit in mine, deschis ca un ochi crapat, facand un ocol prin lume, strapungandu-te, pe tine, si pe tine, luandu-te, furandu-te, tie, in varful lui me­talic, in­tor­candu-se in mine, inchizandu-se, este iubirea. Ca finalul dramatic al fiecauri cuvant, varful metalic al capatului de cerc croieste un gol inapoi prin lume. Venind acasa, in cine? Cautarea se in­nopteaza spre a se face zi.

Pamantul isi arata frumusetea intorcandu-o pen­tru o vreme in afara, ca o oglindire. O arata fieca­ruia. Cu ochi. Frumusetea pamantului se petrece prin lume, sub privi­rile omului. Un rau curge la su­pra­fata pamantului, precum la­cri­mile pe obrazul unei mame care-si plange copilul. Cata frumusete incarcata de adevar in dragostea ei. Dar ochii se plic­tisesc, isi lasa pleoapa si ascund vazul. Cape­tele se intorc. Umbre prelungi se indeparteaza pe pamant. Ma­na impacheteaza lacrima in batista, pa­mantul isi ab­soarbe frumusetea cu un oftat satis­fa­cut. Singura si ne­vazuta se intoarce in sine, fru­musetea.

 

Mamele nu-si lasa copiii departe de ele. Ii tin pe-aproape. Au fost intrege mai inainte de-a le da pi­cioare, purtandu-i in pantec. Iar acum intregul lor gra­viteaza in jurul iubirii lor. Cu dragoste recuperam substantele scurse din noi. Ramai langa mine, co­pilul meu drag, cat mai aproape de mine, iubitul meu copil. Fiul meu scump, ramai aici. O lacrima se frange peste pometi. Copilul drag si mort se in­toarce in mama. O Medeea sunt acum, am nascut, iar pe copiii morti ii duc in mine mai departe. Ne­marginirea iubirii a semnat un armistitiu. Am fost bolnav, dar m-am insanatosit. Am fost bolnav ina­i­ntea acestei intalniri si m-am insanatosit dupa insu­fletirea, incorpora­rea ei. Piramida din piatra rosie sunt eu. Delfinul se lasa dus de ape, pes­carusii dusi de aer, un nou rasarit cu culorile lui va bate un alt gong, un alt inceput. Golul este un cerc. E iubire.

 

Din mine in mine.

Din pamant in pamant.

Absenta e doar un cuvant.

 

Copilul, fratele, sora, tatal, mama, chiar si bunicul s-au intalnit la o masa plutind in lichidul pantecului.

Tacerea este ecoul cautarii gasite.

 

 

 

Traian Danciu s-a nascut in 1970 la Rupea (Brasov). Studii : liceul St. O. Iosif, Rupea, Facultatea de Filologie din Rupea (1990-1991). Emigrat din 1991 in Germania ; intre 1992-1993 a frecventat Colegiul International de Stu­dii din Heidelberg , intre 1993-1995 student la Univer­sitatea „Karl-Ruprecht”, Facultatea de Romanistica (prof. Dr. Carrusso, prof. S. Damian), in 1994 bursa de studii la Universitatea din Bari (Italia). Intre 1996-1998 intreprinde calatorii si sejururi in America  Centrala si de Sud (Bra­zi­lia, Argentina, Venezuela, Ecuador si Columbia). Intre 1998 si 2000, colaborator al postului de televiziune WDR – Köln. 2000 - reluarea studiului de  romanistica (prof. Dr. I. Talos) si istorie est-europeana (prof. Dr. Schmidt) la U­ni­versitatea Köln. Publicatii: 1993-1998: publicari de po­e­zie in reviste romanesti (Astra, Dacia Literara, Fami­lia, Amurg Sentimental, Origini, Passagen – Heidelberg). In 2002 ii apare intr-o antologie coordonata de doamna Bet­tina Hesse, (Ed. Rowohlt -RoRoRo), proza scurta Verhör.

Volume: Flori de gheata, versuri, 1993; Geamantanul cu romburi, proza (roman), Ed. T, Iasi, 2002 ;

 

 

 

DIN LITERATURA EUROPEANA

 

Manfred Wieninger

              St Pölten

 

DRUMUL BRIGITTEI PRIN INFERN

 

Mutra rautacioasa, blonda, copilaroasa a lui Scher­ner, era alba ca varul.

„Gasesti tu ceva, cumva. In definitiv, faci parte din sindicat.“

Din doua difuzoare cat un stat de om – luxul unui birou de sef – plescaia Serenada lui Haffner. Inge­rasi rozalii, fra­tior si surioara care se pudreaza gungurind fericiti, cu zahar. Apoi pasul dur al Epis­copului. Puterea. Da, Mozart a va­zut, a simtit intr-adevar Puterea personificata.

„Ce fel de istorii ai mai adus? In ultima vreme?“ Scher­ner rase ca un clovn in azilul de batrani, ca un sapun moale intr-un univers plin de murdarie.

Atunci Brigitte stiu cu exactitate ca plicul albastru, pe care Scherner il impingea in mod evident nein­tentionat incolo si-ncoace pe placa biroului era gol. Altfel discutia n-ar fi durat atat de mult. Pustanul blonziu era in afaceri tot atat de lipsit de sentimente ca o masina de tuns pa­jis­tea. Ea insasi ar fi putut compune o opera pe tema asta.

„Asa, in ultima vreme?“

Luase un interviu unei femei de peste patruzeci de ani al carei zeu si sot calcase pur si simplu in picioare, pe covorul din sufragerie, pisica. Femeia luase pur si simplu, post festum, farasul, matura si peria de paie si ii mai si curatase tipului papucii.

„A, cura de slabire a lui Borowski, de pilda...“

„Cea cu ardei iute, de la Bucuresti?“

„Cea cu ceapa de arpagic, de la Sofia, mai exact. A doctorului Borowski, din Sofia.“

Figura lui Scherner imbatranise rapid in etajul de sus, al sefilor. Varsta inceputa o acoperea ca o pe­li­cula de licheni incolori.

„Tirajul merge la vale, porumbito. Nu se prabu­ses­te in­ca, dar e-n alunecare. Am avut ieri o con­ferinta cu direc­to­rul editurii... Trebuie sa ne vina ceva idei.“

Ii fusese preferat ei, cu un an mai-nainte, ca re­dac­tor sef. Isi aprinse o tigara, fiindca el ura fumul, si scutura cenusa pe covor, fiindca el ura asta si mai mult.

„In afara de asta te-ai latit peste problema cu a­no­rexia nervosa, peste mumii de treisprezece ani bolnave de bu­li­mie. Ori abonatii nostri de baza sunt femei casnice din Evul Mediu, supraponderale.“

„Cu fiice bolnave de bulimie.“

„Carliontato, noi vindem visuri. Noi facem visele reali­ta­te si cititoarele noastre viseaza dupa noi. Noi suntem re­prezentantii lui Dumnezeu.“

Mutra de pustan a lui Scherner iesise de sub tu­te­la, era furios si se ridicase in picioare.

„Am o istorie de vis pentru tine. Te vei simti ca regina Angliei.“

Si ea avea o poveste. O femeie mongoloida care la fie­care masa era legata de prietenul ei cu un lant de piciorul mesei si trebuia sa manance dintr-o stra­china pusa pe podea. Cateodata insul urina in blidul ei.

Carnetul de schite cu toate acele povesti nescrise de­ve­nea din ce in ce mai gros.

„Dupa aceasta excursie euforica prin metafizica presei de bulevard: despre ce-i vorba de fapt?“

„Nu-mi veni mie cu obiectivitatea asta proaspata de tanara femeie originala, ca dintr-un roman de Kästner!“ Scher­ner se apropiase prea mult de ea si-i smulsese tigareta din gura si o tinea acum grijuliu, ca si cand ar fi fost o m­i­na antipersonal.

„Ai innebunit?“

„Ne aflam intr-o situatie extrem de afurisita. Te rog. Da­ca asta contravine demnitatii tale de femeie, atunci...“

„Atunci ce, in numele lui Dumnezeu?“

„Vreau sa dansezi intr-o camera plina de oglinzi si sa scrii despre asta. Noi vindem visuri, visuri mici si mur­da­re.“

„Ma trimiti intr-o sala de balet?“

„Am spus: visuri murdare. Aici ai adresa si ora, prostu­to. E frumos ca o faci. Totul e aranjat. Si fii te rog punc­tuala.“

Muzica ajunsese pe Moldau, aceasta minune de com-pli­catie simpla, audienta se terminase.

Brigitte sedea in masina ei japoneza de clasa medie pe care o conducea curajos prin circulatia de varf. Mer­gea spre periferie.

La fiecare oprire in intersectie vanzatori de ziare cu pie­­­lea intunecata napadeau asupra coloanelor de masini ce asteptau, dat fiind ca seara abia inceputa trezea fara in­doiala in functionarii doritori sa paraseasca centrul ora­sului setea de stiri si ima­gini despre ceea ce traisera altii. Ei insisi traisera oricum numai intrarea in actiune a noului subsef de sectie, de pilda, si asta nu fusese tocmai cine stie ce. Aceasta curiozitate privind crizele, infrangerile, grijile altora putea fi, din fericire, potolita, din cauza am­bu­teiajelor, deja la volan. Astfel, in apartamentul fi­nan­tat „liber“, adica pe credit, are omul mai mult timp pen­tru ne­vasta, copil, suflet si cele treizeci si doua de canale ale televiziunii prin satelit. Sau pen­tru cu totul alte chestii.

O astfel de alta chestie putea fi: sa stai intr-o ca­mera ingusta si intunecata, cu pantalonii lasati in jos si sa pri­vesti increzator printr-o oglinda cu sens unic. Brigitte se gandi mai intai cu oroare la acest sce­nariu si apoi sa-si pastreze slujba.

Acolo unde periferia marelui oras arata mai mur­dara – un mic slum in jurul unei gari regionale -, a­junsese la tin­ta. Adresa era o cladire inghesuita, vopsita roz, de la fi­nele secolului XIX. Brigitte cauta mai intai un loc de par­care si apoi intrarea din dos.

Batu minute in sir la usa din lemn intarita cu benzi de me­tal. Cand voia sa renunte si sa folo­seas­ca totusi in­tra­rea principala, ii deschise o tai­landeza micuta, consti­in­cioasa, careia putu sa i se prezinte destul de rapid drept „doamna de la ziar“. To­tul fusese intr-adevar aranjat. Fu condusa intr-o garderoba minuscula, sa se schimbe si sa se ma­chieze.

„Tura ta incepe in cinci minute. Asa ca, fa-o re­pe­de. Cu tine impreuna suntem trei si sourile noastre dureaza cate o jumatate de ora. Apoi te scoatem afara. Si inca ce­va: la inceput fii ceva mai retinuta in miscari, altfel vei obosi repede“, spuse constiin­cio­asa tailandeza.

„Ce fantezie poate oare gasi asa ceva o placere? Sa-ti smulgi hainele de pe corp intr-un morman de haine, pal­toane, truse de machiaj si föhn-uri si sa-ti mai si tapezi intre timp, rapid, parul?“ se gandi Bri­gitte. „Trebuia sa-mi fi luat un capot, aici nici macar nu e incalzit.“

Apoi merse totul foarte repede. Tailandeza des­chise usa catre incaperea-scena. Brigitte vazu pre­tu­tindeni ma­tase maro si o roscata grasulie, trans­pirata, care se tara, nitel greoi, incoace si-ncolo, pe burta. Cand roscata iesi pe usa, mica asiata o im­pinse deja pe Brigitte in oco­lul de matase.

Cu ochii plini de lacrimi fixa una dintre suprafetele de o­glinda si stiu dintr-o data ca, indaratul acesteia se as­cundea Scherner.

 

Traducere din germana: Radu Barbulescu

 

 

 

Manfred Wieninger, nascut in 1963 la Viena, a studiat medicina si germanistica. Prozator – este unul dintre cei mai interesanti autori austrieci tineri de azi, dintre care se distinge prin acuitatea observatiei critice si – element rar in literatura de limba germana: umor de buna calitate. Pana acum i-au aparut romanele Der dreizehnte Mann (Al treisprezecelea barbat), 1999 si Falsches Spiel mit Marek Miert (Joc fals cu Marek Miert), Rowohlt, 2001. Proza de mai sus a aparut initial in revista archenoah, nr. 1-4 (30-33), ianuarie-decembrie 2002.

 

 

 

 

MAGAZIN

 

MASONERIA IN BUCOVINA SI BASARABIA

 

Prima atestare cunoscuta pana acum a fenomenului masonic pe teritoriul de astazi al Bucovinei dateaza din 29 aprilie 1772, cand a fost imprimata la Sadagura o me­da­lie care atesta infiintarea la Iasi a lojii militare Marte, avand ca probabil venerabil pe saxonul Peter Nicolae von Gartenberg-Sadogurski, fost administrator al mone­ta­riilor din Cracovia si Varsovia, intendent al armatelor rusesti de ocupatie din razboiul de la 1767-1774. Ve­nerabil putea fi si nepotul sau, generalul Peter Mellozino (asa explicandu-se limba italiana a medaliei). O a doua medalie, din 1774, atesta existenta lojii Moldova.

E probabil, insa, ca astfel de idei si persoane initiate in tainele si practicile umane stravechi vor fi strabatut mai devreme aceste locuri, date fiind relatiile cunoscute cu spatiile nord-slave si est-germanice, aflate, la randul lor, in felurite legaturi cu lumea anglo-saxona, din care a iradiat francmasoneria. De asemenea, putem vorbi de francmasoni originari din acest spatiu inca inainte de respectivele date, cum au fost, intre altii, vornicul Vasile Bals, venerabil al unei loji din Iasi, la 1749, Iordache Cantacuzino, caimacam, venerabil de loja, Sandu Sturdza, si el venerabil (1743) si caimacam, slugerul Leinta, iar mai tarziu Ion Cuza (bunicul lui Alexandru), Manolache Bogdan, Ioan Cantacuzino, voievodul Mihail Sutu si altii, fie nascuti in acele locuri, fie cu proprietati pe acolo. Balsestii au fost mai multi (Alexandru, Dimitrie, Grigore, Iordache, Nicolae, Teodor si doi Vasile), primul fiind ruda cu capitanul, baronul si diplomatul Vasile Bals (1757-1832), guvernator al Bucovinei, dupa ocuparea acesteia de catre austrieci, el insusi membru al lojii vieneze De la Vraie Concorde (Zur Wahren Eintracht), inregistrat cu numele gresit de Baltisch Basile. E probabil ca el sa fi tradus in germana scurta cuvantare tinuta de Horea in romaneste, in respectiva loja, la 23 februarie 1783 (vezi Ioan Chindris, Horea si Masoneria?, in Franc­masoneria Magazin nr. 1/1999 si George Mun­tean, „Un document important de limba romana", in Cu­rierul Roma­nesc, anul IV, nr. 5, mai 2002). Interzicerea ma­so­neriei in septembrie 1788 (ca o consecinta probabila a rascoalei lui Horea si a ecourilor ei extraordinare) avea sa dezarti­cu­leze o vreme ordinul masonic, care insa se va reface repede, va prefigura si va alimenta revolutia de la 1821 (condusa de Tudor, probabil si el francmason) si, mai cu seama, revolutia de la 1848, cu puternice urmari in Bucovina.

Un mason important, originar din Bucovina, este arhi­mandritul Gherasim Clipa, din Vicovu de Sus, care a tra­dus cartea lui Gabriel Perau, Taina francmasonilor (1787, ms. 451, B.A.R.) pentru ca „toti cei ce vor citi sa cu­noasca gresita socoteala ce au de aciasta tagma”. El es­te primul care foloseste in Romania cuvantul francma­son, urmat de Iordache Golescu cu farmazon si franc­mason.

Patrunderea timpurie a ideilor masonice in respectiva zo­na nu e intamplatoare, intrucat nordul Moldovei de a­tunci si Bucovina de mai tarziu a fost unul dintre tinuturile cele mai deschise, sub raport spiritual, spre orizonturile lumii. Impanzit de marturii arheologice, antropologice, me­­di­­cale etc., ce coboara pana in paleolitic, brazdat de drumuri ce leaga rasaritul si apusul, nordul si sudul Eu­ropei, cu prelungiri catre Asia si Africa, el a receptat mereu ideile noi ale lumii, adaptandu-le specificului local si national (de luat in seama, simbolic, ca o loja din Bu­covina secolului XVII se numea Minerva, ca alta, de la inceputul secolului XX, se numea Fraternitatea, mai apoi una – Ghica Voda, iar una din Marmornita – Filantropia).

Dupa anexare (1775), unii bucovineni emigrati sau sta­biliti in Moldova, Muntenia, Transilvania, ori in alte zone ale vastului imperiu, au devenit acolo francmasoni. La fel stau lucrurile cu o seama de basarabeni, unii ajunsi la Moscova, Petersburg sau in alte locuri din spatiul asia­ti­co-european. De asemenea, in tinuturile romanesti ocu­pa­te au venit masoni sau viitori francmasoni din alte ori­zonturi ale lumii. Nu trebuie neglijate nici vizitele lui Iosif al II-lea in Transilvania si in Bucovina, el insusi franc­mason (e o cale prin care ne putem explica relatia cu Ho­rea). Iluminismul lui Ioan Budai-Deleanu cam tot intr-acolo bate, Tiganiada vehiculand suficiente aluzii franc­masonice.

Se cuvin amintiti macar, dintre cei mai cunoscuti ma­soni, fratii Hurmuzachi – Eudoxiu (autor al colectiei de do­cumente ce-i poarta numele, in desfasurare si astazi), Constantin (autor al primei Condici civile a Moldovei – cod civil), jurnalistii Alecu si Gheorghe, cu un rol im­portant in revolutia de la 1848. La Cernauti si la Cer­na­uca pot fi intalniti Alecsandri si Kogalniceanu, Saguna, Baritiu si Pumnul, Balcescu si Bolliac, si multi altii din in­treg spatiul national, unii dintre ei francmasoni de seama.

Reconstituirea devenirii istorice a francmasoneriei in Bucovina si in Basarabia (ca si in intreg spatiul national) intampina destule dificultati. Mai intai, pentru ca sunt putine izvoarele interne, sau n-au prea fost luate in seama. Abia de curand, de exemplu, a fost identificata o capela masonica din 1900 la Radauti, pe str. Stefan cel Mare (dar o asemenea constructie presupune cu necesi­tate si existenta, in acel targ, la cumpana dintre secolele XIX si XX, a unei loji francmasonice, despre care inca nu stim mai nimic). Izvoarele externe abia au fost sondate, de regula, de catre straini sau neinitiati si, de aceea, re­lativ partinitori. Istoricii Bucovinei, de la D. Onciul, Ion Nistor la Mihai Iacobescu, ca si cei ai Basarabiei, n-au avut aproape nici o tresarire cand au auzit sau citit des­pre prezenta acestei confrerii in provincia despre care au scris. Iar daca n-au auzit e si mai grav.

Fatis sau discret, majoritatea acestor oameni a slujit cau­za nationala. Dupa 1848, pilda lor a fost urmata si con­sacrata statal, intai prin Unirea din 1859, precum si de catre bucovinenii si basarabenii voluntari din razboiul de la 1877 si mai ales de catre cei angrenati in condu­ce­rea miscarilor care au dus la infaptuirea statului nostru na­­tional si suveran in 1918. Dupa aceasta data, masonii bucovineni si basarabeni, din Cadrilater, Maramures si Ba­nat s-au unit cu toti ceilalti si au activat pana la  ocupatia sovietica din 1940. Frangerea Bucovinei si ocupa­rea pro­vinciei Basarabia si a tinutului Herta in 1940 si 1944 au facut ca masoneria sa se stearga tragic acolo, franc­masonii depistati fiind aruncati in inchisori sau deportati. Din 1990, firul a inceput sa se reinnoade, desi cu mare dificultate.

 

In Basarabia, masoneria pare a se fi consolidat pe te­me­lii moldovenesti mai vechi, relativ concomitente cu ce­le din Bucovina, prin exilatii decembristi rusi, in frunte cu Puskin, dupa 1821, cand se infiinteaza la Chisinau loja Ovidiu. Oricum, un fir al acesteia se poate urmari pa­na in contemporaneitate, ultimul mare supravietuitor al ei fiind lup­tatorul si scriitorul Pan Halippa.

Este aproape sigur ca viitoare cercetari la Cernauti si Storojinet, poate la Suceava, la Radauti, Chisinau, Ismail (unde a functionat loja Renasterea) si Cetatea Alba, Cali­acra, ori Hotin si Orhei (acolo a functionat loja Frater­ni­ta­tea), dar mai ales la Moscova si Petersburg, vor da la iveala documente importante pentru prezenta masoneriei pe acele locuri, ca si pe intreg spatiul romanesc, la a ca­rui dezvoltare, organizare moderna si unitate statala su­ve­rana au contribuit.

Francmasoneria din Bucovina si din Basarabia mai exem­­plifica o dimensiune a destinului si spatiului roma­nesc, anume imposibilitatea ca acesta sa fie sfaramat. Ocupat si constrans spiritual, adesea de straini, ame­nin­tat, constituit in state, devenite ulterior provincii ale tarii si revarsate intr-o unitate mai larga (niciodata ideala), teri­toriul nostru a fost dominat de un spirit unificator de nein­laturat. Francmasoneria a patruns din afara, relativ usor si aproape simultan in toate cele trei mari provincii. Desi straina, s-a adaptat repede, ca pe fondul unei stari de asteptare, iar cuprinderea romanilor i-a accentuat cele do­ua dimensiuni – una internationalizanta si cealalta uni­ficatoare.

Nu trebuie sa uitam, cand vorbim despre prezenta ma­so­neriei in Bucovina si in Basarabia, faptul ca aici exista urme de stravechi traditii ale breslelor de constructori, ca putem evoca “presiuni” dinspre zonele inconjuratoare, care au fost uneori stimulatoare pentru consolidarea uni­tatii si innoirea mentalitatilor. Fenomen dinamic, franc­ma­soneria s-a insinuat relativ repede in diverse domenii, con­­tribuind la evolutia lor (14 premii ale Academiei Ro­ma­­ne  poarta  astazi  nume de mari francmasoni romani), a­tat in cele doua provincii, cat si in toate locurile in care a patruns.

As incheia cu cateva amanunte: Dimitrie Cantemir, so­co­tit intemeietorul masoneriei ruse, a fost favorit al lui Petru I; este posibil ca si spatarul Nicolae Milescu sa fi fost francmason sau in legatura cu diferiti masoni; Horea a fost primit de mai multe ori de imparatul Austriei, ca francmason (legat de Bucovina, prin Vasile Bals); Eu­doxiu Hurmuzachi a fost in bune raporturi cu Francisc I al aceluiasi imperiu; Ion Ghica a fost primit de catre sultanul otomanilor si tot el, ca si Alecsandri, Bratianu sau Bibes­cu, a tratat cu englezii si cu Napoleon al III-lea; Ale­xandru Vaida Voievod a avut un rol important in re­cu­noasterea statului roman de dupa 1918; herteanul Ionel Soneriu a mediat pe langa papalitate si in alte institutii na­tionale si internationale, incat putem afirma ca ma­so­ne­ria romana a avut un rol important si statornic in de­ve­nirea Romaniei moderne. Ceea ce in 1918 a devenit o realitate tulburatoare este pentru noi, inclusiv pentru franc­masonii romani de astazi, un reper si o speranta plina de temeiuri.

 

George MUNTEAN

Din Curierul romanesc, Anul XV, Nr. 4, aprilie 2003.

 

 

 

 

MERIDIAN

 

Teresia B. TATARU

          Augsburg

 

„Intalnire“ cu Dimitrie Cantemir

 

Istambul, 2001, la inceput de octombrie. Zi de dumi­ni­ca, frumoasa, insorita, cu temperaturi de 22-25 de grade. „Istambul“ = in oras!“ – „suntem in oras“ au strigat os­manlaii cuceritori intrati in Constantipopol la 29 mai 1453! Ne gasim in Fanar, Faner in turceste, fost renumitul si bo­gatul cartier al Constantinopolului, pe malul de miazazi al Cornului de Aur, impresionantul golf al Bosforului. Am por­nit pe urmele lui Dragos, maramuresanul, fratele de sange si mesterul, asociatul la domnie al lui Balc sau Ba­lita, voievodul Maramuresului care in august 1391 l-a tri­mis pe Dragos la Constantinopol cu probleme politice si religioase. Incercam sa ne imaginam cam cum va fi ara­tat acest cartier bizantin, de negutatori si demnitari, cu case din lemn etajate, curti impunatoare si gradini fru­moa­se, dupa cum il prezinta vechile stampe. Chiar lipsin­du-ne o documentatie ampla, cautam totusi doua lucruri: Patriarhia ortodoxa, despre care stim ceva din cartile noas­tre: „Fanar, al carui centru il formeaza Patriarhia or­todoxa“, dupa spusele lui Giurescu si manastirea bizan­ti­na Pammakaristos, in care turcii, dupa cucerirea Con­stan­­tinopolului, au „surghiunit“ Patriarhia greco-ortodoxa.

Manastirea isi are inceputul departe de secolul XI, inca dinainte de ruptura dintre Biserica Rasaritului si Apusului, de la 1054 si, desi, paractic, se gaseste in mijlocul Fana­rului, pe Fethiye Caddesi (Caddesi= strada) azi e destul de greu de gasit, inconjurata de strazi dens populate si inghesuite.

Inca pana in sec. al XVI-lea a fost resedinta patri­ar­hala, apoi, din 1591, a devenit moschee (Camii) sub nu­mele de Fethiye Camii si nu este altceva decat o fru­moasa bazilica bizantina, dar cu minaret si lespezile inal­te de morminte din incinta cimitirului, ale fostilor imami, sau agi, ofiteri  din armata otomana, din cartier. Frescele si mozaicurile interioare descoperite la lucrarile de resta­urare din sec. XX, mozaicul de pe cupola, Christos Pan­to­crator inconjurat de profeti, scene din viata Sfintei Fe­cioare Maria, a sfintilor sunt considerate azi ca cele mai valoroase dovezi ale artei sacre bizantine din Istambul. Asa, ratacim prin Fanarul mileniului III pe unde nu se ve­de picior de turist, caci propaganda turistica oficiala vor­beste negativ despre acest cartier si multe altele din Is­tambul, atragandu-ti atentia sa nu te incumeti asa, „de unul singur“ – care va sa zica in afara grupului organizat, caci este periculos.

Ne intrebam de ce va fiind „periculos“? Ziua gasim via­ta cartierului foarte normala, oamenii intalniti pe strazi sau in magazinele alimentare, mai ales de legume-fructe, nu par a avea figuri de criminali si nici privirile lor, cu­rioase, cu care ne urmaresc, ca ce vom fi cautand noi pe acolo, sau suntem cumva rataciti pe acolo, nu par a spu­ne asta, dar mai stii? Oricum, noaptea nu ti-ar fi chiar la indemana sa te aventurezi pe asemenea strazi, nici n-ai avea pentru ce, in cartierul care este doar al localnicilor si aproape fara centre de distractii.

Strabatand Fanarul pe acele strazi ce urca si coboara, intortochiate si infundate, nici macar pietruite ci prafuite, ca si la noi, „la tara“, ni se pare ca gasim explicatia pro­pagandei turistice negative: istambulul este sclipitor, mi­nu­nat, atragator si meritoriu de a fi vizitat in punctele sale turistice din partea europeana, dar sa nu indraznesti sa treci  de  aceste bariere oficiale,  sa vezi cealalta fata a ora­sului turcesc.  Fanarul mi-a ramas in nari cu mirosul de cloaca al unei canalizari defecte, care mai ales in par­tea mai joasa, spre golf, este foarte persistent. In plus, lipsa de curatenie a strazilor si a caselor nu lasa o ima­gine prea agreabila.

Dar noi, dupa ce am gasit, nu usor, Fethiye Camii, mai a­vem ceva de cautat in „Fener“, Patriarhia greco-orto­doxa a lui Bartolomeos, despre care ghidul nostru nu ne poate spune nimic, caci constatam chiar ca habar n-are, de unde sa ne mai si indrume cam pe unde s-o cautam?!  Asa incat tot „de unul singur“ o pornim in explorare. Orien­tandu-ne dupa consemnarea lui Giurescu, „...cen­trul Fanarului fiind Patriarhia ortodoxa“, sau dupa alte izvoare, ca ea „domina“ Fanarul, o cautam desigur pe co­lina cea mai inalta a cartierului unde cu adevarat domina o cladire alba, impunatoare, cu muchiile vopsite dupa for­ma caramizilor in rosu bordo, „grena“ cum ar zice rega­tenii nostri, la fel vopsita si o cruce pe fondul alb al frontispiciului. Dar nu gasim intrarea. O presupunem pe partea cealalta, dar cum pana acolo trebuie sa facem un ocol mare, spre miazazi, ca sa ajungem pe latura rasa­riteana, hotaram sa coboram spre golf si de acolo, de jos, sa urcam iarasi colina, nu insa inainte de a ne docu­menta daca intr-adevar merita. La baza, intr-o incruci­sare mai larga de strazi prafuite, niste copii jucau fotbal. Ii intrebam de cladire. Ne raspund ca este „okul“, dar cum noi nu intelegem, intrebam de patriarhie, iar un pusti mai ra­sarit, vazand nedumerirea noastra, ne spune in en­gleza, indicand spre cladire, ca este scoala greceasca iar patriarhia ceva mai incolo, spre rasarit, aratand spre par­tea de jos si nu spre damb.

Dar, coborand spre „piateta“ cu copiii, niste scari in ca­re se termina, sus, strada de pe partea cu cladirea alba, ne intampina o surpriza, ca o maciuca: scarile coborand spre golf, spre Cornul de Aur, sunt marginite pe dreapta de porti si case joase, iar pe stanga de un zid inalt, varuit in galben-roz. La capatul de jos al scarilor zidul face un unghi ca o firida, dupa care continua mai neingrijit. A­proa­pe ca nu observam firida, care este mai batatoare la ochi de jos, dinspre piateta, spre urcare, decat dinspre co­borarea scarilor. In peretele firidei este prinsa o placa de marmora cu inscriptia in limbile romana si turca: „Pe aceste locuri s-a aflat palatul rezidit si infrumusetat de principele moldovean Dimitrie Cantemir, savant enci­clo­pedist de renume european, autor al unei monumentale istorii a Imperiului Otoman, care a trait la Istambul intre anii 1688-1710“.

Il salutam pe Cantemir si ne bucuram de „intalnirea“ cu el, dar ne uitam nedumeriti dupa palat, caci in preajma ni­ci urma! Incercam sa privim peste zid: constatam ca in spatele lui nu exista altceva decat un damb terasat larg, cu resturi de ziduri in ruina acoperite de balarii, vegetatie ierboasa inalta si tufisuri. Acolo sa fi fost palatul? Posibil, dar in acest caz de ce nu mai exista dupa abia trei sute de ani, cand altele dainuie peste mult mai lunga trecere a anilor? Oare nu cumva „interesul“ turcilor, ca si al gre­cilor, pentru cultura noastra, este vizibil si aici? Atata timp cat otomanii si fanariotii au carat cu sacii aur si cereale din Principate, am fost buni, iar cand nu si-au mai primit tainul, ce interes mai aveau? Inclusiv patriarhul Antonie de Constantinopol, caruia Dragos, in august 1391 ii „in­chi­nase“ manastirea Peri din Maramures, pe dreapta Ti­sei - azi la ucraineni din „nepriceperea noastra, in 1920“ dupa cum zicea Iorga in 1936 -, dupa ce nu si-a mai pri­mit tainul, Balc si Dragos disparand din istorie iar urmasii nemaiplatind „inchinarea“, a uitat de „dragii lui fii din Ma­ra­mures“ si de manastirea lor, care s-a distrus, a dis­parut! Istoria  socoate ca manastirea Peri (de la pomul fructifer, par, Pyrus malus) din tinutul Maramuresului isto­ric, a fost prima manastire romaneasca „inchinata“ gre­cilor, si a mers asa pana la Cuza Voda, care le-a inchis robinetul.

Dimitrie Cantemir, care n-a domnit nici macar un an (19 martie 1963-8 aprilie 1963 si 18 noiembrie 1710-11 iulie 1711, „aventura domneasca a lui Dimitrie Cantemir“, Calinescu), a ramas in istoria noastra ca unul din „marii domni ai Moldovei“! Rezulta foarte clar ca nu razboaiele, „cuceririle“ si „faptele de arme“ ale conducatorilor ii fac pe acestia „mari“, ci cultura care ramane in urma lor. Cul­tura, aceasa regina si zeita in zdrente, care trece peste secole. Cu toate ale lor, bune si rele, pentru care nu se ga­sesc niciodata bani sau nu destui, este unica mare Doamna care ramane, care face oamenii „mari“ si care me­rita a fi servita din toata inima, toata  viata, cu daruire si cuget curat, fara a astepta vreo recompensa.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), fiul lui Constantin Can­te­mir, domn al Moldovei (1685-1693), analfabet care si-a dat copilul la invatatura, sa nu  ramana „dobitoc“ ca el, cum il numeau unii contemporani. Dimitrie Cantemir l-a avut frate pe Antioh, domn al Moldovei (1695-1700; 1705-1707) si dintre „cei zece baieti si fete, unii murind nevarstnici, Antioh (1708-1744), fiul sau, este intaiul poetn modern al Rusiei“ (Calinescu).

Dimitrie Cantemir, trimis ostatec, de copil, la Istambul, unde a stat cu totul 17 ani, si-a facut o cultura solida, in­va­tand si studiind intens. Si-a cucerit faima ca autor a uneia dintre primele istorii ale Imperiului otoman, Incre­menta atque decrementa aulae otomanicae, Cresterea si descresterea curtii otomane, scrisa in Rusia prin 1715-1716, tradusa in engleza (1734-1735), in franceza (1743) si germana (1745), care a fost timp de un secol lucrarea de capetenie prin care Europa a cunoscut istoria Turciei. Interesul fata de aceasta lucrare occidentalii l-au mani­festat si pentru ca venea din partea unui enciclopedist care a cunoscut nemijlocit curtea otomana, timp inde­lungat. O contributie importanta la raspandirea operei lui Dimitrie Cantemir a avut-o fiul sau Antioh, poetul si diplo­matul rus, care intre anii 1732-1744 a fost ambasador al Rusiei in Anglia si Franta.

In 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru al Acade­miei din Berlin. Dupa unii autori el ar fi scris Descriptio Mol­daviae (Descrierea Moldovei) in 1716, la cererea A­ca­­demiei din Berlin si publicata in germana la Hamburg, in 1769. Dupa altii, lucrarea arfi fost deja gata in 1711 in Moldova, dar publicata abia mai tarziu.

In razboiul ruso-turc din 171, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, a trecut fatis de partea lui Petru I, in con­vingerea ca Imperiul otoman este pe sfarsite. La aceasta tradare, turcii,care-l credeau pe Cantemir omul lor, nu se asteptau. Dupa infrangerea armatelor ruso-moldovene la Stanilesti, lui Cantemir nu-i ramanea decat sa se refu­gi­e­ze in Rusia. Petru I l-a primit, chiar ocrotindu-l de urma­rirea turcilor, facandu-l print al imperiului tarist si consilier intim al sau, daruindu-l cu mosii. Hotarit ca tarul nu i-a o­ferit lui Cantemir aceste avantaje de ochii lui frumosi, ci datorita culturii lui enciclopedice de valoarea careia Pe­tru, in contact cu occidentul, si-a dat bine seama. Poliglot solid, Dimitrie Cantemir cunostea zece limbi: greaca, sla­vona, turca, araba, persana, latina, italiana, franceza, rusa si polona. Desigur ca tot pentru cunos­tintele sale filologice, de cartografie etc. Petru I l-a luat cu sine in cam­pania impotriva Persiei, din 1723, in care  Cantemir l-a insotit pe tar pana in Astrahan de unde a fost nevoit a se intoarce suferind de diabet si dupa unele semne po­sibil si de tuberculoza. S-a stins in seara zilei de 21 au­gust 1723 la Dimitrovca, mosia sa din Rusia pe care a numit-o dupa numele sau. A fost inmormantat in „biserica de jos“ a manastirii grecesti din Moscova si reinhumat la Trei Ierarhi din Iasi, in 1935. Langa el se odihneste rein­humat si Cuza Voda.

Dupa socul placut (nu intru toate!) al „intalnirii“ noastre cu „savantul enciclopedist de talie europeana“, cautam sa atingem si celalalt obiectiv al „expeditiei“ noastre in Fanar. Asa cum ne-a indicat pustiul, ne indreptam in di­rectia aceea sa gasim Patriarhia. Pe o strada paralela cu artera principala ce insoteste Cornul de Aur se gasesc cladiri oficiale, frumoase, impunatoare. „Pe langa ele am mai trecut azi o data!“ Una dintre ele ni se indica a fi Patriarhia cautata. Ne asteptam sa „domine“ cu adevarat Fanarul, sau cel putin prezenta bazilicii sa ne-o indice, dar aceasta este o constructie ascunsa in curte, pe care o descoperi abia dupa ce ai patruns in teritoriu.  Patri­ar­hia, ca centru spiritual greco-ortodox, a fost construita in 1720, in timpul puterii fanariote. Intrucat Coranul interzice studierea limbilor straine, grecii din Fanar, negustori bo­gati si priceputi in „manuirea limbii“, ambitiosi, intriganti si lacomi, au ajuns de mare incredere la Poarta, intai ca dragomani (talmaci), apoi ca diplomati ce detineau secre­te de stat, urcand treptele ierarhiei pana la aceea de domnitor. Domniile fanariote incep cu Nicolae Mavro­cor­dat, in 1711, dupa plecarea domnului Dimitrie Cantemir in Rusia.

Bazilica este frumoasa si adaposteste comori de arta, dar noi, in calitate de crestini, traim o deceptie: zi de du­mi­nica, inainte de masa, iar in biserica patriarhala nu es­te Sfanta Liturghie?! Poate s-a celebrat mai de dimi­nea­ta, ne zicem noi si intrebam: “Nu, caci patriarhul nu este acasa” (!!!) Populatia greaca din Fanar este azi in con­ti­nua descrestere iar Patriarhia greco-ortodoxa de Con­stan­tinopol-Istambul, care nu mai are jurisdictie decat in Turcia si asupra catorva insule din Mediterana este, du­pa zisa unui ghid turcesc, doar “umbra sa proprie”.

 

 

Jakob ANDERNHANDT

                  Beijing

 

CU TOATE MOTOARELE SPRE RENAŞTERE

Capitala Chinei îşi transformă aspectul sub semnul banului

 

Stagnarea reformelor este la Beijng literalmente un cu­vânt străin. Cel care venea cu trei ani în urmă cu avionul şi o face astăzi din nou nu mai recunoaşte de la întâiul pas nimic. Acea parte a aeroportului unde se defăşu­rau, cu ocazia jubileului de cinzeci de ani al republicii po­pu­lare, activităţile privind legăturile cu străinătatea, mai ser­veş­te azi doar călătoriilor în propria ţară. Până la Jo­curile Olimpice din 2008 întregul aeroport va fi privit pen­­tru a treia oaară în istoria Chinei moderne lumina în­tregii lumi.

Impresii similare, pentru un turist, se întâlnesc pretu­tin­deni. San Li Tun, în afară de „Calea Mătăsii”, în sud, cea mai cunoscută stradă comercială, a fost la înce­putul lui 2001 demolată şi mutată într-o hală din apropi­e­re. Dacă măcar barurile vizavi de fosta stradă a îmbră­că­minţii vor mai rămâne, este până azi obiectul unor dis­cuţii aprinse.

Pentru europenii care trăiesc în Beijing se prefigurează din ce în ce o imagine asemănătoare Parisului lui Haus­s­mann. Dacă în metropola franceză au fost tăiate noi axe şi s-au creat bulevarde elegante, şi în Beijing, după de­mo­lări, apar întregi cartiere noi. Foarte sus pe lista pro­gra­mului pentru 2001 s-au aflat planul cen­­trului de a­fa­ceri, în lungul celei de-a treia străzi cir­culare, în est, pre­cum şi deschiderea terenului aşa-zisei Silicon Valley chi­nezeşti, în vest. Totodată oraşul dă con­tinuu peste mar­gini, ca un puding în clocot, în al cărui crater central se mai menţin doar vechiul palat impe­rial şi o mână de alte mo­numente culturale. Căile princi­pa­le de circu­la­ţie a­par ca nişte corsete, ce plesnesc an de an. Con­strucţia unei a patra circulare, pe care se poate ajunge, printre altele, la Palatul de vară, a fost terminată în mai 2001. S-au început lucrările la a cin­cea. Finalul tem­porar al planifi­că­rii îl constituie două bu­cle de auto­stra­dă, în diametru de peste 120 de kilo­metri, ce ar urma să fe­rească oraşul de traficul de tran­zit din pro­vinciile învecinate.

Mai ales în cadrul discuţiilor privind centrul de afaceri s-a putut vedea că boom-ul edilitar e însoţit de întrebări privind imaginea sau identitatea cultu­rală. A fost vorba de „un orizont tipic chinezesc”, prin ca­re se dorea o deo­se­bire faţă de centrele metropolelor eu­ro­pene sau ameri­ca­ne. Vizitatorii sau experţii străini care au studiat modelul proiectului abia dacă mai regăsesc a­cest ţel acolo. Cum apreciază ei, Beijingul va fi de­ja în timpul Olimpiadei un oraş al lumii, al cărui as­pect este dictat doar de necesi­tă­ţile economice şi nici­de­cum de vreo tradiţie sau cultură anume. Se planifică în paşi frecvenţi de câte cinci ani; es­te clădit doar ce le permite  investorilor,  într-un  amestec de modele dife­ri­te, profiturile cele mai rapide. De exem­plu, clădirea lui Ming­sheng Banking Corporation, în vest, este o clă­dire în stil european, neoclasic. Coloane corin­tice împart faţada într-o aripă principală şi două late­rale.

 

O cupolă rotundă din cupru tronează deasupra cen­tru­lui. Faţada este întreagă în marmură şi doar ramele fe­res­tre­lor sunt din aluminiu eloxat maron, unicul tribut a­dus me­diului exotic, umidităţii aerului din Beijing şi tem­peratu­ri­­lor ce oscilează extrem, între 40 Co vara şi –15 Co iarna.

O îndeplinire a liniilor directoare pare că dă greş chiar în interiorul comitetului orăşenesc al planificării. Din 2001 cu­loarea oficială a oraşului este gri, deoarece în ea s-ar re­găsi hutong-urile demolate şi vechile ziduri, nivelate, ale oraşului. Totuşi, se spune imaginea Bei­jingului tre­bu­ie să fie, în vederea Olimpiadei, mai deschisă, mai pri­etenoasă şi mai naturală, şi de ace­ea anul trecut au fost zugrăvite multe din blocurile vechi de 10-20 de ani, dar în culori ca ocru, bordo sau roz. Chiar şi pasarelele au între timp o culoare care diferă de cea stas ca vremea bună de cea rea. Toate lucesc în al­bastru ceruleum.

Poate că până toamna trecută tradiţionaliştii mai e­rau convinşi că măcar centrul Beijingului, cartierul dim­pre­jurul Oraşului Interzis, ar trebui să-şi păstreze vechiul aspect. Circulau zvonuri despre o hotărâre potrivit căreia casele de locuit din interiorul celei de-a doua circulare ar urma să fie protejate ca monumente. De la început s-a pus însă întrebarea cum s-ar putea asigura această protecţie – prin investiţii de stat, contribuţii parti­culare ale nume­ro­şilor, dar săracilor, locuitori, printr-un fond sau o formă mixtă a celor trei variante.

Între timp însă, la marginea de nordest a circularei ia fiinţă cea mai mare autogară din Beijing, inclusiv o staţie pentru trenul rapid spre aeroport. Şi din acest motiv – din nou zvonurile –, din septembrie 2001, o falie îşi face drum înspre centrul oraşului. Ce va fi construit în această tă­ietură, terasamentul trenului rapid, o stradă lărgită sau planificatul metrou suspendat, toate aceste presu­pu­neri stâr­nesc printre vechii locuitori ai oraşului doar clă­ti­nări din cap. Nu se ştie nimic exact şi cel mai bine te obiş­nu­ieşti cu asta şi te aştepţi la ce poate fi mai rău, adică pro­pria mutare. Încă înainte de sfârşitul lui 2001 a fost de­mo­lat în mod surprinzător un cartier hutong de 18 hec­ta­re, la vest de planificata autogara. Şi între timp o întreagă de clădiri nefinisate indică fără greş că noi cartiere de a­cest tip vor ajunge până la câteva su­te de metri de Turnul cu clopote şi vor atinge axa prin­cipală a oraşului antic.

Dacă, atunci când praful se va fi aşezat şi capitala chi­neză va străluci din nou, va mai rămâne ceva de recu­nos­cut, în afară de vechile parcuri şi palate? Hutong-urile şi viaţa în ele sunt o sabie cu două tăişuri.  Tradiţiile fami­li­are din vechile cartiere sunt îndelungate, legăturile între lo­cuitorii lor sunt stabile şi relaţiile sociale sigure. Dar con­­­diţiile de locuit sunt, din punct de vedere al igienei şi al confortului celui mai elementar, o catastrofă. Fără baie, fă­ră toalete, aproape toate fără instalaţii fixe de încălzire. Din cauza creşterii continue a populaţiei până şi curţile in­­terioare sunt pline de barăci. Şi pretutindeni acolo unde lă­ţimea străzii o permite s-au clădit lângă zidurile exte­rioa­re magazine, minirestaurante, ateliere de frizerie, cro­i­torie sau reparaţii. După închiderea magazinelor marfa e dată la o parte pentru a mai face loc unui pat.

Nu este de mirare că împotriva demolărilor protestează mai ales turiştii şi organizaţiile acestora, inclusiv expatri­a­ţii, conservatori de felul lor. Motivul tuturor e cam acelaşi. Teama vine mai puţin din aceea a pierderii unui spaţiu de trai, cât din aceea a pierderii unui loc preferat pentru o excursie, plimbări etc. Vocile din hu­tong-uri sună altfel. „Cu casele bătrâne este la fel cum e cu oamenii bătrâni. Le poţi repara, dar rămân bătrâne”, spu­ne proprietarul unei băi publice în filmul „Shower”, de altfel de-a foarte critic în ce priveşte progresul, al lui Zhang Yang.

Mai rămâne întrebarea despre cultură. Maxima unui ex­­patriat aici este cel mai simplu de înţeles. Puţin înainte de Crăciun, într-unul din cartierele noi suburbane a fost o tentativă de răpire a unui copil. Dacă astfel de întâmplări se vor mai repeta, la occidentali se va întări tendinţa de a locui în centru, din motivul situaţiei sociale stabile. Astfel, Vilele Yonghe, unde locuiesc, în apropiere de Templul La­ma, deja complet ocupate, spre deosebire de proiecte suburbane care sunt deocamdată sub 50% locuste. „Cul­tură” înseamnă deci pentru localnici sosiţi de departe tra­diţie în sensul legăturilor sociale, relaţii de vecinătate si­gure, ceea ce protejează cel mai efectiv împotriva cri­minalităţii. Un atac tâlhăresc, noaptea, împotriva locuito­ri­lor din Vile pare imposibil, cel puţin vara, când jumătate dintre vecini dorm la intrare, pe paturi de campanie.

Şi cred într-adevăr că în asemenea caz ne-ar sări în a­ju­tor, din simplul motiv că ne cunosc. Copiii lor se joacă cu cei ai vecinilor noştri la arteziana din curtea noastră. Legumele ni le cumpărăm proaspete de la şopronul de a­lă­turi, ca şi ceilalţi. Avem restaurantul preferat două străzi mai departe, unde primim procente ca oricare care este oaspete acolo. Şi cultură, asta a fost în centrul capitalei chi­­neze dintotdeauna mai ales această reţea de relaţii. Un cap de familie care la finele secolului XIX nu adu­cea acasă nici o bârfă, era ţinut de soţia sa atâta vreme înain­tea uşii până când afla în microcos­mo­sul social ultima no­utate. Această eră antică a comuni­că­rii trăieşte până azi. Noi luăm parte la ea, chiar dacă doar ca, fără îndo­ia­lă, un foarte ciudat, foarte exotic, aspect marginal.

Câtă vreme încă? Zvonurile că până şi Vilele noastre cu două etaje, hale trasformate ale unei cherestegii, vor că­dea în trei ani pentru a face loc unor blocuri noi, de două-trei ori mai înalte, se înmulţesc.

Ce însemnă aici să fii realist? Probabil cel mai tradi­ţio­nal cartier din Beijing este Houhai. Se află imediat la vest de Turnul cu clo­pote, pe malul a două lacuri unite de un ca­nal. Pe mă­sură ce piaţa stradală San Li în­cepe să-şi piardă din popularitate, acolo încep să umple malurile ba­ru­rile şi restaurantele. Pe lângă îndrăgitele tu­ruri în coloa­ne de ricşe prin hutong, valurile de turişti şi plimbăreţi şi-au găsit un nou ţel şi, totodată, noi victime. „Suntem tra­taţi ca nişte obiecte de expoziţie”, suduie cu­ra­jos într-un ziar local un pensionar, atunci când lumea, din cauza creş­terii numărului de vizitatori, este rugată să păstreze calmul. Dar la masa de seară o mijlocitoare de imobile îmi spune că un imobil renovat luxuos, pe ma­lul lacului, şi-ar fi schimbat proprietarul pentru preţul senzaţional de 7 milioane de dolari. În sectorul nostru, Dong­cheng, tine­retul mai doreşte încă să se mute la mar­ginea oraşului, în apartamentele nou construite, sau în cartie­rele trasate cu rigla, pentru clasa de mijloc, în dez­vol­tare. Dar pe cel ca­re a realizat ceva acolo, povesteşte mai departe interlo­cu­toarea, îl atrage din nou centrul. Hou­hai este printre Yuppies chinezi „in”. Şi egal ce va sta acolo în cinci ani, pentru aceia care acum sunt acolo acasă, viaţa va deveni în el prea scumpă. Ca şi pentru noi, de altfel.

 

Traducere din germană de Radu Bărbulescu

 

Articolul de mai sus a fost publicat în archenoah nr 1-4 (30-33), 2002 şi datează din august a­nul trecut. Găsim de cuviinţă să-l traducem deoarece, în afară de unele de­talii, d. ex., e­fectele epidemiei de SARS asupra vieţii zil­ni­ce din capitala Chinei, datele de bază sunt aceleaşi.

Jakob Anderhand, născut în 1967 în Bonn, a studiat  filosofia, slavistica şi scandinavistica. A întreprins, după ba­­calaureat, două călătorii împrejurul lumii, cu bicicleta şi pe nave de marfă. Trăieşte în Beijing din 1998. Este scri­itor şi traducător – i-au fost pu­blicate mai multe po­vestiri şi romane, în germană şi engleză, printre care romanul po­liţist Der Tote aus der Ming-Vase (Mortul din vaza Ming) a apărut şi în limba chineză.

 

 

 

CRONICA PLASTICa

 

Gheorghe Sasarman

 

Carl Spitzweg – cu sevaletul prin Europa

O expozitie de pictura dedicata unui pasionat al drumetiei

 

Expozitia „Carl Spitzweg – Reisen und Wandern in Europa und der Glückliche Winkel“ („Carl Spitz­weg – cala­torind si drumetind prin Europa, si un­ghe­­rul tihnit“), deschisa intre 24 ianuarie si 1 iunie la Haus der Kunst, in München, ne prilejuieste o pla­cuta intalnire cu cateva dintre temele preferate ale unui pictor a carui faima s-a intins inca din tim­pul vietii mult peste hotarele Bavariei, fara sa poata concura totusi cu aceea a unor contem­po­rani de-ai lui, deschizatori de drumuri in arta euro­pea­na.

 

Carl Spitzweg (1808 – 1885) n-a fost un revolutio­nar, nici intr-ale penelului si nici in plan social. Se pare ca actul lui politic cel mai temerar a fost sa sprijine co­mitetul de actiune pentru... expulzarea Lolei Mon­tez (!), o aven­tu­riera cu oarecare influenta (ne­gati­va, in acceptia nu­mitului comitet) la curtea ba­vare­za si al carei portret mai poate fi admirat si as­tazi intr-o galerie de dive ale vremii, din Palatul Nym­phen­burg. N-a fost sa se dedice profesiei de far­macist, careia ii fusese harazit si pentru care s-a pregatit cu toata temeinicia unui fiu ascultator si ca­pabil (cu toate acestea, exista la München o far­ma­cie care-i poarta numele). Cand i-a murit tatal, an­gro­sist de produ­se farmaceutice si una dintre no­ta­bilitatile urbei de pe Isar, proaspatul licentiat si-a a­tarnat diploma in cui si si-a incredintat destinul ade­va­ratei lui vocatii, mai putin ono­rabile pe atunci, poate, si in orice caz mai plina de riscuri. Caci daca de leacuri pentru trup e nevoie in toate tim­purile, si mai cu seama in cele bantuite de mari calami­tati, din leacurile pentru suflet – si ce altceva sa fie pic­tu­­ra? – cu greu se poate trai chiar si in vremuri pros­pere. Bi­nevoitoare, totusi, soarta l-a scutit de griji materiale, bla­goslovindu-l cu o mostenire bine su­natoare, cum l-a ferit si de vreo doua epidemii de holera, de a caror spai­ma s-a tot ascuns in cate-un fund de tara.

In materie de pictura, a fost un autodidact, dar unul de geniu. Si-a urmat calea, calauzit de un in­stinct artistic fara gres, pastrand aceeasi distanta fa­ta de scolile aca­de­mice cu steif si fata de revol­ta­ tii saloanelor pariziene, promotori ai manifestului impresionist (desi lectia aces­to­ra din urma n-a ig­no­rat-o de tot). Plein-airist fara s-o declare (exista in expozitie chiar si un crampei de Barbi­zon), dar fara sa se rezume la atat, Spitzweg a pictat pur si sim­plu ceea ce a vazut si cum a vazut, un realist uneori romantic (motiv sa fie comparat pe alocuri cu Böck­­lin), de multe ori ironic sau chiar sarcastic (l-a pre­tuit pe Daumier), mai intotdeauna duios, iar pe alo­curi a­proape dulceag.

 

Expozitia, insumand vreo 200 de picturi si 80 de de­se­ne, se axeaza pe imagini culese din calatorii, re­ale sau imaginare, ori din drumetie, dar si pe o serie de repre­zen­tari ale ungherului tihnit – preo­cu­pari predilecte ale unui pictor care si-a ales locu­inte cu ferestre deschise spre lume, spre forfota palpi­tan­ta a orasului, si n-a acceptat sa se barica­deze in turnul de fildes al vreunui atelier. Spitzweg a straba­tut in repetate randuri Bavaria natala, cu plaiurile ei alpine, Franconia, Elvetia, Italia, a vizitat in 1851 Expozitia Mondiala de la Paris si Londra, unde a intalnit si puneri in scena, intrate in moda, ale Ori­entului. Numeroase tablouri ilustreaza incli­natia ar­tistului pentru peisaj, redat mai ales dupa natura, dar si din memorie cand varsta inaintata ii mai tem­pereaza dorul de duca, peisaj din care rareori lip­ses­te omul. In numeroase ta­blo­uri, multe dintre ele de  mici  dimensiuni,  se  evidentiaza gustul pentru mo­­numentalitatea decorului, fie ca e vorba de cres­tele Alpilor, defileuri stancoase, codri secu­lari, fie de strazi ori piete cu aer medieval. Echilibrul com­pozitiei, remarcabilul simt al culorii, siguranta liniei, grija pentru de­taliul pitoresc, maiestria cu care este redat misterul luminii, pe cate-un clin de munte sau pe clar de luna, sunt trasaturi in stare sa in­cante orice vizitator.

O nota aparte aduc in expozitie ratacirile pe me­leaguri imaginare, populate de balauri, spiridusi si nimfe, in de­valmasie cu fapturi mai terestre. Cu u­mor mai discret sau mai vartos, mergand uneori pana in prag de caricatura, pictorul surprinde intr-o alta gama calugari chinuiti de is­pite, soareci de biblioteca, holtei, vaduvi si petitori, sere­na­de noc­tur­ne sau anacronice ronduri de noapte, scene pli­ne de semnificatie, pescuite din banalul coti­di­anului si fixate, ca intr-un insectar, pentru eternitate. O specie a­par­te de satira, cu adresa antimi­litarista inconfundabila si reluata cu o blanda obse­sie, ne pre­zinta un leat pus de stra­ja langa un fragment de fortificatie in ruina si un o­buzier ante­diluvian, fie cro­setand, fie cas­cand de-i tros­nesc falcile, fie ci­tind ziarul, uneori sezand comod si in­cal­­tat cu bo­tosei, un brav soldat Švejk avant la lettre, in vre­­me ce o pasare maiastra pare a fi pe cale sa-si con­struiasca cuibul taman in gura, facuta sa scuipe foc, a tunului.

Dintr-un autoportret, Carl Spitzweg ne priveste cu ochi iscoditori, mariti parca de lentilele ochelarilor, indemnan­du-ne sa reflectam la scenele anodine cu care viata, in tu­multul ei nestavilit, ne asalteaza cli­pa de clipa, nedan­du-ne decat rareori ragazul ne­cesar spre a incerca sa le patrundem talcul. Imbi­nand desfatarea privirii cu instru­i­rea profitabila, o vizita la Haus der Kunst (institutie care-si tine zil­nic portile deschise pentru public pana la orele 22) re­pre­zinta tocmai un asemenea binevenit prilej de me­ditatie.

 

München, 23 februarie 2003

 

Pasiune baroca de colectionar

 

Doua colectii faimoase reunite intr-o expozitie la München

 

Expozitia „Barocke Samellust“ („Pasiune baroca de colectionar“), deschisa intre 6 februarie si 11 mai la Haus der Kunst, in München, reuneste opere din cuprinsul a doua importante colectii de arta – Colectia lui Friedrich Karl von Schönborn, astazi aflata in proprietatea familiei Schönborn-Buchheim, din Viena, si Colectia Baronului Samuel von Bruck­en­­thal, de la Muzeul Bruckenthal, din Sibiu. Con­ceptia expozitiei este centrata pe manifestarea pa­siu­nii de colectionar in secolul XVIII, adica in vre­mea Barocului, cand prin ravna unor principi iu­bitori de arta, dar si a unor minti luminate din randu­rile nobilimii si ale burgheziei in ascensiune, s-au pus bazele multora dintre muzeele europene fai­moase de astazi. Moda cabinetelor de arta si de ra­ri­tati, rezervate unui cerc restrans, face loc spre sfarsitul acelui veac unor adevarate galerii de arta, mai ales de pictura, care – dupa exemplul Luvrului, unde dupa Revolutia Franceza au fost expuse co­lectiile etatizate ale curtii regale – sunt deschise, rand pe rand, pentru publicul larg. Tarina Ecaterina a II-a a adunat astfel, la Ermitaj, peste 4000 de tablouri, Printul Friedrich August I al Saxoniei, la Zwinger-ul Dresdei – 3500, Regele Stanislaw Poniatowski al Poloniei – peste 2000, Printul Jo­hann Wilhelm al Pa­latinatului – peste 1000. Si lista poate fi conti­nua­ta cu Contele Wilhelm al VIII-lea de Hessen-Kassel, cu Printul si Arhiepiscopul Clemens Au­gust din Köln (a carui colectie insa, numarand peste 800 de lu­crari, nu s-a pastrat), cu Regele Frie­drich al II-lea al Prusiei, si multi altii. Cum cele doua colectii prezen­tate acum la München, desi pastrate, in linii mari, pa­­na astazi, sunt relativ putin cunoscute (evident, cu exceptia vizi­ta­torilor din Romania ai Muzeului Bruckenthal), un mare merit al expozitiei este ca le aduce, in sfarsit, in atentia publicului si a spe­cialistilor.

Friedrich Karl von Schönborn (1674-1746) a deti­nut aproape treizeci de ani functia de Vicecancelar al Imperiului Habsburgic, timp in care a adunat in cele doua palate ale sale din Viena si in Castelul Göllersdorf o colectie de mare valoare artistica. De­venit Episcop de Würzburg si Bamberg, el a decis desavarsirea Palatului Episcopal de la Würzburg, unul dintre edificiile repre­zen­tative ale barocului german. Colectia de la Viena, ramasa accesibila pu­blicului pana in deceniul al treilea al secolului XX, a suferit deteriorari grave in timpul celui de al doilea razboi mondial si a fost in ultimii cincizeci de ani da­ta uitarii. Dupa lucrari minutioase de restaurare, sunt prezentate acum in expozitie peste 80 de tablouri – printre care opere ale lui Pieter Brueghel, Lucas Cra­nach, Pietro da Cortona, Guercino, Jacob Jordaens, Peter Paul Rubens – precum si obiecte de faianta, sticlarie, mobilier, arme de vanatoare. Or­ganizatorii si-au propus sa contribuie, prin intere­sul trezit de actuala expozitie, la o decizie pozitiva asupra proiectului ca intreaga colectie sa fie ex­pu­sa permanent la Noua Resedinta Episcopala din Bamberg, un palat legat si el de numele lui Fried­rich Karl von Schönborn.

Baronul Samuel von Bruckenthal (1721-1803), pro­venit dintr-o familie relativ modesta de sasi arde­leni, s-a ridicat printr-o cariera stralucita la Curtea din Viena pana la functia de sef al Cancelariei Im­pe­riale (1765-1774), dupa care a fost trimis la Sibiu, ca Guvernator al Transilvaniei. Inceputa inca din anii sederii la Viena, colectia lui de pictura a ajuns sa numere 1200 de tablouri; o impre­sio­nanta biblio­teca cu vreo 16.000 de volume si 340 de manuscri­se rare, o bogata colectie numismatica (17.500 de monede si medalii) si una mineralogica intregeau zes­trea pe care a acumulat-o. Format in spiritul en­ciclopedic al acelei vremi, Samuel von Bruckenthal s-a condus in or­ganizarea colectiilor dupa criterii stiintifice; galeria de pictura, de pilda, era structu­rata pe scoli, iar nu ca pana atunci, dupa conside­rente pur decorative. Este de men­tionat, de aseme­nea, ca printre consilierii artistici si bi­blio­tecarii sai s-a numarat Samuel Hahnemann, inteme­ie­torul homeopatiei.

La moartea lui, Baronul Samuel von Bruckenthal, ale carui colectii puteau rivaliza cu cele ale unor curti prin­ciare, a dispus ca palatul baroc, construit de el in anul 1785 in centrul Sibiului, cu toate ex­ponatele, sa fie des­chis pentru public, ceea ce s-a si intamplat la 1817. A lu­at astfel fiinta primul mu­zeu de arta din sud-estul Europei si unul dintre cele dintai ale timpurilor moderne, a carui existenta ne­intrerupta a continuat pana in zilele noastre. Daruit prin testament, dupa stingerea ultimului mostenitor in linie masculina, Gimnaziului evanghelic din Sibiu, care poarta si el numele lui Bruckenthal, ajuns asadar la 1872 in custodia Bisericii Evanghelice din Ardeal, Muzeul Brucken­thal a devenit mai apoi, la 1948, institutie de stat. Asa se face ca, in deceniul urmator, unele dintre cele mai valoroase exponate au fost preluate de catre Muzeul de Arta al Ro­maniei, din Bucuresti. Printre ele, capodopere de Jan van Eyck, Hans Memling, Antonello da Mes­sina, Lorenzo Lotto, Pieter Breughel, Jacob Jor­daens. Din pa­ca­te, pe fondul discutiilor actuale re­feri­toare la restituirea lor catre muzeul sibian,  nici­una  dintre  aceste adevarate perle ale Colectiei Bruckenthal n-a putut fi obtinuta spre a fi inclusa in sumarul expozitiei müncheneze, eclipsandu-i in buna masura si in mod regretabil stralucirea. Sunt ex­puse aici, totusi, peste 80 de tablouri ale unor maestri olandezi, flamanzi, germani, italieni – printre care Sfanta Familie de Paris Bordone, Moartea Cleopatrei de Guido Cagnacci, Fecioara cu Pruncul si cu Santul Ioan de Lu­cas Cranach, Adonis de Hendrik Goltzius, Sfantul Hiero­nimus de Marinus van Reymers­waele, Coborarea de pe cruce de Franz Caspar Sambach, Natura moarta cu homar de Frans Snyders, Printul Wilhelm IV al Bavariei si Printesa Jakoba de Baden de Hans Schwab von Wertin­ger, Portretul unui barbat cu un craniu de Maestrul legen­dei Sfantului Augustin, Barbat cu pipa la fereastra de Frans van Mieris si Ecce Homo de Tiziano Vecellio. Ulti­me­le trei fac parte dintre ce­le patru tablouri regasite in 1998 in Statele Unite, la 30 de ani dupa cunoscuta spar­gere de la Muzeul Bruckenthal, cand au fost furate opt picturi de mare valoare, patru dintre ele disparute pana astazi fara urma.

Dincolo de evocarea unor asemenea aspecte co­late­ra­le, trebuie spus ca expozitia dedicata la Mün­chen Co­lectiei Baronului Samuel von Bruckenthal, unde este pre­zen­tata pentru prima oara in afara mu­zeului sibian o se­lectie de asemenea anvergura, constituie un eve­ni­ment de cea mai mare insem­natate pentru cunoasterea co­morilor de arta de pe teritoriul Romaniei dincolo de ho­ta­rele tarii, fapt la care contribuie in mod meritoriu si splen­didul cata­log al expozitiei.

 

München, 23 martie 2003

UT PICTURA POESIS

 

Margareta Sterian – Retrospectiva critica

 

Deobicei artistilor plecati spre cele vesnice li se orga­nizeaza expozitii retrospective din care nu lipsesc senti­mentul absentei celui panotat si nici subiectivitatea se­lec­tiei. Mai rar totusi retrospective critice. Margareta Sterian (n. 16 martie 1897 in orasul Buzau) inceteaza din viata la 9 septembrie 1992 la impresionanta varsta de 95 de ani. Posteri­tatea imediata va fi pe faza. Un an mai tarziu Mu­zeul National de Arta organizeaza o noua expozitie retro­spectiva a artistei, prilej ce ingaduie instituirea si decer­narea premiilor „Margareta Sterian” pentru cea mai buna expozitie de patrimoniu si cea mai buna expozitie de arta contemporana pe anul 1992. Televiziunea Romana or­gani­zeaza tot atunci o emi­siune dedicata artistei cu par­ti­ciparea criticilor Dorana Cosoveanu, Radu Bogdan si Mir­cea Bar­zuca. Rememorarile o data declansate se vor suc­cede intr-un ritm viu si deloc aleatoriu. Serate mu­zeale, filme de televiziune, expozitii in strainatate, mono­grafii, care se intetesc si mai tare in anul cen­tenarului (1997), cand arta Margaretei Sterian trece iarasi oceanul ajungand la New York si nu numai; se publica interviuri inedite, i se retiparesc unele carti de poeme, muzeele din tara (intre care Muzeul Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Arta din Cluj-Napoca la Palatul Banffy) o readuc pe si­me­ze si implicit in atentia marelui public iubitor de arta.

Fiinta vie (prea vie), de o vitalitate debordanta, cat timp a trait, Margareta Sterian nu conteneste sa fie redes­co­perita si-n spatiul eternitatii sale. Se vor­beste chiar des­pre „fenomenul Sterian”: „pictorita-graficiana, cera­mista-artist decorator-poeta-tradu­ca­toare si memoralista de ma­­re anvergura, decan­tand cu subtilitate motivatii, inter­fe­rente, surse de inspiratie si rafinamente tehnnice”. (Ma­riana Vida) Intr-alt plan plurivalenta artista ne aminteste de-o alta stralucitoare stea longeviva – Cella Delavran­cea. Doamne de arta si din interiorul artelor mari si mi­raculoase care si-au infruntat veacul si-au „biruit lumea” cu harul si cu iubirea lor de viata.

Iata de ce recenta „Antologie de texte critice si biblio­grafie” dedicata Margaretei Sterian si semnata de Dna Mariana Vida vine sa incununeze din cel mai sensibil unghi (al receptarii) viata si opera din veac si de peste veac a artistei. Subtitrata si de Muzeul National de Arta al Romaniei aceasta ori­ginala „retrospectiva critica” va de­s­chide probabil o serie noua in activitatea primei in­stitutii de arta din tara. Mai intai sunt impresionante forma, volu­mul si cantitatea de informatie puse la dispo­zitie intr-o car­te compacta de Dna Mariana Vidu. Cu­van­tul in­tro­ductiv: Margareta Sterian: fragmente dintr-un par­curs al receptarii critice al editoarei, bine docu­mentat si strict exprimat dintr-o bibliografie atent selectata, consti­tuindu-se dealtfel in cel dintai ca­pitol al cartii. Urmeaza apoi Antologia de texte cri­tice din care nu lipsesc arti­co­lele ce­le mai impor­tante, dar si studiile monografice de­dicate Mar­ga­retei Sterian. Sunt alternate articole de epo­ca din anii postbelici ai veacului trecut ( anii „tinerei gene­ratii de la 1930”, cum o numea Ionel Jianu), dar si arti­co­le con­temporane, din ultimele decenii ale vea­cului 20, mai ales dupa 1968, cand Margareta Sterian revine ple­nar in viata artistica romaneasca, pana la cele de peste veac, din noul mileniu, multe din acestea fiind, in mod fa­tal, necu­noscute artistei. Dar in acest indice de nume se inscriu foarte multi dintre contemporanii de la debut si din anii primelor afirmari: Mircea Vulcanescu, Mihail Sebas­ti­an, Dan Botta, H. Blazian, Ionel Jianu, Emanoil Bucuta, Eu­gen Ionescu, Mac Constantinescu, Petru Comar­nescu, N.N. Tonitza, Marcel Iancu, N. Carandino, Miron Radu Pa­raschivescu, si cei ce le-au urmat in anii miraculoasei reveniri a artistei dupa intunecatul si obsedantul deceniu 6 al veacului trecut: Marina Preutu, Mihai Driscu, Amelia Pavel, Vasile Florea, Dan Haulica, Virgil Mocanu, Alexan­dru Cebuc, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, apoi stra­inii: Walde­mar George, Francois Fosca, Pierre Courthion, Bernard Dorival, A. Clarnet, Jean Alazard, si, ultimii dar nu cei din urma, scriitorii: Nicolae Balota, Victor Felea, Ra­du Carneci, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Va­leriu Rapeanu, Perpessicius, Dan Petrasincu, Marin Sorescu etc., etc.

Sunt parcurse etapele unei biografii artistice efer­ves­cente si pe alocuri spumoase: De la Seminarul de socio­logie, etica si politica al Universitatii Bucuresti in cadrul caruia ia parte la campania monografica de la Dragus con­dusa de profesorul Dimitrie Gusti, si prima expozitie personala la Bu­curesti, decembrie 1929-1930, in sala Mo­zart, la trecerea prin saloanele oficiale si gruparile artistice din anii postbelici, pana la revenirea cu par­ticipari la bienale si anuale de pictura din anii „socia­lismului biruitor”.

Sau cealalta latura din activitatea pluralei Marga­reta Ste­rian: literatura originala si traducerile: In 1969 ii apare volumul de Poeme la Editura pentru literatura din Bu­cu­resti, in 1971 volumul Evocari de calatorie la Editura Cartea Romaneasca; un an mai tarziu Castelul de apa, roman, la aceeasi editura; dar mari momente literare le­gate de numele Mar­garetei Sterian au fost si aparitia antologiei de poezie americana Aud cantand America, a anto­logiei de poezie engleza Eterna bucuriei-i frumu­se­tea la Editura Dacia in 1977, volumul Poeme, Ima­gini, Pro­ze, din 1978, prefatat de Dan Haulica, si nu in ultimul rand transpunerea in limba engleza a Ultimelor sonete in­chipuite ale lui Shakespeare de Vasile Voiculescu din anul 1981.

Ferventa calatoare pe mai toate meridianele glo­bului terestru, din Franta in America, si din Ger­mania in Iran, si-n multe alte locuri de miraj si ilu­minari interioare, artista putem spune ca si-a devorat veacul, redandu-ni-l, in ful­gu­rante intruchi­pari artistice sau poetice, de o ine­pui­za­bila vita­litate, dar si de o infinita candoare. S-a implinit in simplitate si intr-o nesfarsita imbratisare cu lumea, in ca­re va fi profesat ca nimeni alta cultul prieteniei, si-o ine­puizabila magie a comunicarii. De aceea poate vocea ei nu inceteaza nici astazi sa se auda, sau poate chiar sa se remodeleze.

A prelua acest tezaur din risipite pagini („Bi­blio­grafia Margaretei Sterian cuprinde aproxima­tiv 5oo de articole, studii si consemnari ale fructuoasei sale activitati” preci­zeaza editoarea la sfarsitul cartii, intocmite si cu neprecu­petitul sprijin al Dlui Mircea Barzuca, legatarul testa­men­tar al artistei), sau din esentiale pagini monografice si reviste, a-l ordona spre a-l reda cititorului noului mileniu, iata o sarcina pe care Dna Mariana Vida, asumandu-si-o, putem zice in final, ca si-a indeplinit-o cu asupra de masura.

Si inca ceva: cele 14 ilustratii din ultimul segment al car­tii, reproducand tot atatea lucrari de pictura dintr-o opera atat de vasta, dau totusi imaginea unei minime ex­pozitii sui generis, cum si artistei, de atatea ori, i-a placut sa organizeze. Pentru a dovedi si astfel caracterul intim si colocvial al artei sale. 

 

Ion MURGEANU

 

 

 

AUTO(R)PORTRET(E)

 

Membri ai Asociatiei Scriitorilor Romani si Germani (ASRG/DRSV, Bavaria)

 

Dr. Titu Popescu s-a nascut la 1 mai 1942, in co­mu­­na Ci­pri­an Porum­bes­cu, jud. Suceava. Liceul absolvit in 1960, la Alba Iulia. Facultatea de filo­logie in 1965, la Cluj. Intre 1966-1987, a facut parte din mai multe re­dac­tii de ziare si re­viste, ultima fiind redactia revistei Tran­sil­va­nia, din Si­biu. In 1976, obtine doc­to­ratul in estetica la Uni­versitatea din Bucuresti. Din anul 1987 se stabi­les­te in Ger­mania, ca azilant politic. A avut o intensa activitate publicistica, in tara si in stra­inatate.

Publicatii in volum: Mihail Dragomirescu estetician, Buc., Ed. Miner­va, 1973; Idei estetice in scri­erile lui Mihai Ralea, Cluj, Ed. Dacia, 1974; Spe­cificul na­tional in doc­tri­nele estetice romanesti, Cluj, Ed. Dacia, 1977; Nece­si­tatea esteticii, Timisoara, Ed. Facla, 1979; Carti cu iesire la ma­re, Cluj, Ed. Dacia, 1980; Arta ca tra­ire si inter­pretare, Timisoara, Ed. Facla, 1982; Concepte si atitudini es­te­tice, Buc., Ed. Me­ridiane, 1983; D. Cara­cos­tea – un critic modern, Cluj, Ed. Dacia, 1987; Un an cit o spe­ran­ta, München, Ed. Radu Barbulescu, 1989; edi­tia a II-a, Sibiu, Ed. Trans­­pres, 1992; Radu Maier, al­bum de arta, München, Ver­lag Südost­deutsche Kultur­werk, 1989; Poe­tul Horia Stamatu, monografie, Mün­chen, 1993; Povestiri din Italia, München, Ed. Radu Barbu­les­cu, 1993; editia a II-a, Senzatie la Florenta, Sibiu, Ed. Ima­go, 1995; Este­tica para­do­xis­mului, Buc., Ed. Tempus, 1995; editia a II-a, revazuta si adaugita, Ramnicu Vilcea, Ed. Offsetcolor, 2001; The aesthetics of paradoxism, Ram­­­nicu Valcea, Pu­­blishing House Offset­color, 2002, trans­lated from Ro­manian by Florentin Smarandache, Lu­cian Popescu and Paul Geor­gelin; Calul troian, poves­tiri, München, Ed. Ra­du Barbulescu, 1996; Sibiu – album sentimental, Casa Verlag, Ger­mania, si Ed. Triton, Sibiu, 1998; Der stei­nerne Mensch und andere un­ge­wöhn­liche Er­zäh­lungen, Ver­lag Radu Barbulescu, colectia Dl-Prosa, 1999; Edi­toriale, Ed. Dorul (Danemarca), 2000; Nimeni nu-i profet in tara lui, ci in exil, Buc, Ed. Danubius, 2000; Martin Frei – fascinatia culorii, album de arta, Sibiu, Ed. Imago, 2000; Convorbiri despre exil si litera­tura, Buc., Ed. Jur­nalul literar, 2001; Antichitatea mirabila, München, Ed. Radu Barbu­lescu, 2002; Din per­spec­tiva exilului, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002.

In strainatate, colaboreaza la mai multe publicatii ale ro­­manilor din exil. Intre 1989-1993, a fost redactor-sef al pe­riodicului Curentul, ce apa­­rea la Mün­chen. Dupa 1990, si-a reluat colaborarea la reviste de cultura si literare din tara. Membru al Uniunii Scriito­rilor si al Uniunii Ziaristilor din Romania. Viceprese­din­te al Asociatiei Scriitorilor Ro­mani si Germani (Bavaria).

 

Dr. Arh. Gheorghe Sasarman s-a nascut la 9 a­prilie 1941 in Bucuresti. Studii: Liceul Emil Racovita, Cluj; Institutul de Arhitectura Ion Mincu, Bu­curesti; docto­rat in teoria arhitecturii, Institutul de Arhitectura Ion Min­cu, Bu­curesti (1978); curs postuniversitar de infor­ma­tica, Con­trol Data Insti­tute, München.

Redactor la ziarul Scanteia, rubrica de arhitectura si ur­banism, pu­­blicist-co­men­tator la revista Contemporanul, pa­gina de stiinta, redactor la revista Arhi­tectura, a­­na­list de sis­­teme la Institutul judetean de proiectare Arad, a­nalist de sis­teme la Firma GIB-München (1985-1999); sef al compartimentului de soft­ware al Firmei GIB-Mün­chen (din 1999).

Debut literar cu povestirea Catalina, 1962.

Publicatii in volum: Oracolul, po­vestiri (ed. Tinere­tu­lui, Bu­curesti 1968); Cuadratura cercului, proza fantastica (ed. Dacia, Cluj 1975); Himera, povestiri si nuvele (ed. Albatros, Bucuresti 1978); Func­tiu­ne, spatiu, ar­hitectura, teza de doctorat (ed. Meridiane, Bucuresti 1979); 2000, roman (ed. Emi­nescu, Bucuresti 1982); Gandirea teo­retica in arhi­tectura roma­neasca, co­or­donare si studiu introductiv (ed. Meridiane, Bucu­resti 1983); Estetica arhi­tecturii, in tratatul Estetica (ed. Aca­demiei, Bucu­resti 1983); Die Enklaven der Zeit, trad. Ger­mana a romanului 2000 (Wil­helm Heyne Verlag München 1986); La Qua­drature du Cercle, (ed. Noel Blandin, Paris 1994); Cupa de cucuta, ro­man (ed. Sedona, Timisoara 1994); Farul, piesa de teatru (re­v. Observator, Mün­chen 2000); Ara­pabad und andere Kurzgeschichten, povestiri (Verlag R. Barbu­lescu, München 2000); Sud contra Nord, roman (ed. Da­cia, Cluj 2001); Cua­dra­tu­ra cercului, versiunea integrala (ed. Dacia, Cluj 2001); Cupa cu cucuta, ro­man (ed. Dacia, Cluj 2002); Deus ex machina, pie­sa de teatru (in manuscris, 2003).

Numeroase povestiri si nuvele pu­bli­cate in reviste lite­rare si in volume colective sau an­to­logii, in Romania, Ger­mania, Fran­ta, Italia, Japonia, Po­lonia, Un­­garia.

Premii: Premiul international la con­cursul de povestiri organizat in sapte tari est-europene (1962); Premiul Eu­ropa pentru cea mai buna povestire, decernat la Con­ventia Europeana EUROCON (Stresa / Italia, 1980).

Membru al Uniunii arhitectilor din Romania (1966-1983), al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1978), al A­so­­­ciatiei culturale romano-germana Apozitia, Mün­chen (din 1990) si al Asociatiei jurnalistilor romani – vest (din 2002), prese­dintele Ligii Asociatiilor Romano-Germane din Germania (din 2002). Secretar al Asociatiei Scriitorilor Romani si Germani din Ba­varia.

 

Virginia Serbanescu s-a nascut la 10 iunie 1921 in Cluj. Studii: liceul cu bacalaureat si Conservatorul de Arta Dramatica la Bucuresti. Din 1958 a tinut o serie de con­fe­rinte pe teme literare si istorice in cadrul Societatii pentru raspandirea stiintei si culturii. A condus, intre 1971 si 1977 cenaclul literar „Tudor Vianu” (Bucuresti). Traieste din 1983 in Germania.

Debut in periodice – in Curentul literar - in 1941, debut in volum – Epopeea lui Ghlgames, traducere din france­za – 1966. Publicatii in periodicele Curentul literar, Ra­muri, Manuscriptum, Romania literara, Atelier literar, Cro­nica, Saptamana culturala (Romania), Stindardul, Stin­dar­dul romanilor, Observator-München (Germania), Dorul (Danemarca).

Traduceri (din franceza): Epopeea lui Ghilgames, 1966; F. Baldensperger: Literatura – creatie, succes, du­rata, 1974; Enciclopedia franceza – texte alese, 1976; Jaques Chabanes: Crinoline si otrava, 1979; André Mau­rois, Olympio sau Viata lui Victor Hugo, 1983.

Volume de autor: Epopeea lui Ghilgames, repo­ves­tire, 1969, 1996; La Curtile Harlaului, nuvele istorice, 1977; Lunga veghe de la Cozia, roman istoric, 1981, 1999; Iconia (La Curtile Harlaului, nuvele istorice, reti­pa­rire), Carnetele Observator, München, 1994; Langa Tam­­pla Cerului, eseuri, reflectii evocari, 1998; Scantei din Va­tra Vremii, memorialistica, Iasi, 2001; Fulger in prag de veac, teatru, Cluj, 2002.

Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, membra a Aca­demiei Romano-Americane de Arte si Stiinte (ARA) a cenaclului „Apozitia” si a Asociatiei Scriitorilor Romani si Germani din Ba­varia.

 

Dr Pavel Chihaia s-a nascut la 23. 04.1922 in Corabia. Studii: literatura si filosofie in Ro­mania, doctorat la Sor­bona, Paris, 1973. Scriitor, istoric al artei, medievist. Lo­cuies­te din 1978 in München.

Articole si interviuri in Jur­nalul literar, Romania litera­ra, Tomis, Apozitia, Curentul, Sapta­ma­na müncheneza, Ob­­ser­vator-München, Lumea li­bera, Dorul s.a.

Publicatii in volume si antologii: La farmecul noptii, piesa in trei acte, Ed. Fundatiilor Rega­le, 1945 (Premiul scriitorilor tineri; Blocada, roman, Ed. Cultura Nationala, 1947; ed. II: Dacia, Cluj, 1991; ed. III: Dacia, Cluj, 1994; Trep­tele nede­savarsirii, Ed. Institutul European, Iasi, 1994; Ed. Eminescu, 1997; Din cetatile de scaun ale tarii Roma­nesti, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974; De la Negru Voda la Neagoe Basarab. Interferente literar-artis­tice in cultura romaneasca a evului de mijloc, Ed. Aca­demiei, Bu­curesti, 1976; Sfirsit si inceput de ev. Repre­zentari de cavaleri la inceputurile Re­nasterii, Ed. Emi­nescu, Bucu­resti, 1977; Immortalitè et dècom­position dans l'art du Mo­yen Age, Ed. Fondation Culturelle Rou­ma­ine, Madrid, 1988; Tradi­tii rasaritene si influente occi­dentale in tara Roma­neasca, Ed. Jon Dumitru, Mun­chen, 1983; ed. II: Ed. Arhiepis­copiei Bu­curestilor, 1993; Fata cernita a li­ber­tatii. 20 convorbiri la Europa libera, Ed. Jurnalul literar, 1991, ed. II: 1992; Marturisiri din exil, Ed. Institutul Euro­pean, Iasi, 1994; Zua­groaste – Rumäni­sche Prosa aus Mün­chen und Bayern, anto­lo­gie de pro­za, Ed. Radu Bar­bulescu, München, 1995; Portrete de vo­ie­­vozi din tara Ro­­maneasca, Ed. Dorul, (Dane­mar­ca), 1995; Lecturi des­pre tarile romane in evul mediu, Ed. Dorul, 1995; Iti­nerarii artistice, Ed. Dorul, 1995; tara Romaneasca intre Bi­zant si Occident, Ed. Institutul European, Iasi, 1996; Ori­­zont me­­dieval, Ed. Dorul, 1996; Raum­fahrt/Ca­la­torie spatiala, antologie internationala de proza, bilingv, ro­­mana si germana, Ed. Radu Barbulescu, München 1998; Arta medievala (I „Monumente din ceta­tile de scaun ale tarii Ro­manesti“; II „Invataturi si mituri in tara Roma­neas­ca"; III „tara Romaneasca intre Bizant si Occident"; IV „Cautari in orizontul timpului" ; V „Sfirsit si inceput de ev"), Ed. Albatros, Bucuresti, 1998.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al cena­clu­lui „Apozitia” si al Asociatiei Scriitorilor Romani si Ger­mani din Ba­varia.

 


CURSURI DE LIMBA ROMANA


”Ar merita sa facem astfel incat sa ne infatisam cu limba noastra la judecata istoriei, atunci cand nazuintele de unificare ale oamenilor si cerintele de uniformizare ale lumii masinilor vor chema limbile naturale sa spuna ce drept de viata mai au. Cu limba noastra, noi dam acea iscusita oglinda a mintii omenesti, in care gandul de totdeauna si omul de pretutindeni sa-si vada chipul. Daca graiul nostru spune intr-adevar lucruri ce nu s-au rostit in alte limbi, atunci suntem datori lumii, dar ne suntem datori noua si urmasilor sa-l pastram viu."


Constantin Noica

 

ALIANTA CIVICA München  initiaza  cursuri de Limba ro­ma­na, pentru copii si tineri intre 6-20 de ani, pentru incepatori, initiati sau avansati.

 

Acestea va propun:

- invatarea si aprofundarea limbii romane;

- expuneri pe teme de cultura si civilizatie romana (literatura, folclor, muzica, arte plastice etc.);

 - cunoasterea momentelor esentiale ale istoriei roma­nilor;

Cursurile se vor desfasura saptamanal, ziua si ora urmand a fi stabilite de comun acord.

Pentru informatii suplimentare va stau la dispozitie:

Dan Ciudin  Telefon: 089/33998560, e.mail: acm@ciudin-architekten.de ;

Nora Kasalicky Tel./Fax :089/ 89224616, e.mail: kasalicky@gmx.de;

Anca Gerner    Telefon . 089/6789531  e.mail :a-ger@gmx.de

 

OBSERVATOR IN LUMEA CARTII

 

Virginia SERBANESCU, AUTOR DRA­MA­TIC, SAU: DESPRE RESPONSABI­LI­TA­­TEA CREATORULUI

 

MOTTO:

 

„Cunosc autori care au fost interzisi timp de doua dece­nii,pe muchie, si nu-s i“exploateaza“ interdictia. De ce nu s-au inghesuit la TV? Nu s-au batut in piept cu anii lor de inchisoare si de Baragan? Foarte simplu:din discretie, bun simt si, in ultimul rand, dintr-o rezerva extrema fata de ve­de­tismul literar, in treacat fie spus, de ambe sexe (…) Goa­na dupa pozitii este-n toi. Reviste, posturi de con­ducere la Uniunea Scriitorilor (o institutie de reformat ur­gent, tipic comunist, pur stalinista la origine, de inca­drare, control si dirijare a scriitorilor, dublata de o vaca grasa de muls: Fon­dul Literar), in Front, in Guvern, oriunde. Ade­varatul scriitor doar scrie si numai in mod exceptional si pentru o scurta durata devine si om politic (…) Personal n-am nici o reven­dicare practica de facut. Dar am, si avem cu totii dreptul la memorie.“

 

Adrian Marino

 

Opera Virginiei Serbanescu, publicata in cea mai mare parte dupa 1990 (Iconia, Langa Tampla Cerului, Mirabila Povara, Scantei din Vatra Vremii – 2001 -, Fulger in Prag de Veac – 2002) vine, alaturi de alte valoroase creatii, sa ne restituie acest drept la memorie.

Avandu-si radacinile intr-o vreme de schimbare, pe un fond ideologic anticrestin si antiuman si scris in mare par­te intr-o perioada in care toate valorile par rasturnate in tara lui „pseudo”, „la portile Orientului“, teatrul Virgini­ei Ser­­ba­nescu – refuzand duplicitati sau ambiguitati, in­cear­ca sa sparga tacerea, condamnarea definitiva la sinu­ci­dere literara prin abordarea unor subiecte de fac­tura is­torica: „Fulger in Prag de Veac” - avandu-l ca erou cen­tral pe Mihai Viteazul -, „Dacia Felix”, „Haiducul“, „Ec­ce Gloria“. Insetata de a exprima adevaruri si obsesii e­sen­tiale, scriitoarea „emigranta” inca de pe cand mai era in tara sa cauta viitorul departe in trecut cu speranta ca in­tre atatea minciuni din realitatea imediata (in care po­po­rul a devenit „stapan“ cu catusele nu pe maini, ci pe con­stiinte, intr-o tara iarasi rupta in doua) doar intoar­ce­rea in istorie la eroi exemplari poate prilejui trezirea aces­tuia din­tr-o amnezie impusa. Luciditatea polemica, intriga bi­ne condusa cu suspansuri semnificatoare, personaje fe­minine plasmuite din gingasie si duritati, dar de reala for­­ta dramatica, sevele simbolice ale replicilor ce curg parca una dintr-alta dezvaluie un talent dramatic sur­prin­zator la o autoare cunoscuta pana acum mai mult liri­ca sau poe­ma­tica. Neputandu-se pronunta direct asupra rea­litatii ime­­diate recurge la exemplaritatea de netagaduit a unor per­sonaje istorice.

Ironie a sortii si aceste piese ii sunt refuzate (cu ex­cep­tia „Daciei Felix” care, intampla­tor, este jucata pe scena Teatrului National din Iasi in sta­­giunea 1969-1970, intr-o pe­rioada in care ideologia vremii facea apologia substra­tu­lui nostru traco-dacic) poa­te tocmai pentru ca dezva­lu­irea istoriei nu se opreste la actualizarea unor epoci de glorie, ci trece prin imaginatie dincolo, cautand forme si esente. Piesa s-a bucurat de un real succes, dar pentru ca autoarea refuza inregimentarea, staruind sa scrie cu pa­siune si candoare in limbajul libertatii si demnitatii, al lup­tei impotriva oricarei forme de opresiune, in numele va­­lorilor spirituale si culturale, doar sugerand uneori sau a­firmand alteori raspicat regenerarea morala prin adevar, libertate, curaj, credinta, celelalte piese nu pot aparea sau nu pot fi jucate.

Relevanta in acest sens este pie­sa „Lumina in culise“ sau „Nu avem autori”, comedie amara asupra conditiei cre­atorului in perioada proletcultista, in lupta sa cu „mo­rile de vant” pentru simplul fapt ca refuza responsabil sa priceapa „de unde bate vantul“, con­sta­tand ca literatura de­vine un spatiu interzis acelora care nu fac parte din trustul celor cu carnete de partid. Astfel, actul creatiei se supune unei dialectici in care doi termeni intra intr-o rela­tie ce exprima sensul unei trairi rostite sau al unei rostiri traite, relatie care trebuie inte­lea­sa ca in­cer­care de cu­noastere si recunoastere in pro­cesul con­stiintei, pentru ca Virginia Serbanescu nu ve­de trecutul numai ca istorie, ca suma de date, ci re­gaseste tocmai acele evenimente care transfigureaza exem­plar, care se convertesc in ex­perienta umana, cu­noas­tere, viata: „Stanca, au trecut ze­ce zile de atunci si daca nu am murit in clipa aceea, in­trebandu-ma cum de nu m-a in­na­bu­sit sila... sila de ei, sila de chipurile acelea de slugi ga­ta sa se taraie la pi­cioarele stapanului pagan numai sa le fie lor bine... sila de ei si de mine..., da, mai cu seama si­la de mine ca tre­bui sa fug neputincios... Voievodul Ta­rii Romanesti in­ge­nun­cheat de o mana de zarafi vene­tici... Si cata rab­dare a pogorit asupra mea Bunul Dum­ne­zeu de nu le-am infipt palosul in gat si nu i-am injun­ghiat ca pe niste berbeci... Biata Tara incaputa pe mana nevol­ni­cilor si a miseilor ca­re sunt in stare sa-si vanda si mama si legea, ca mosia si-au vandut-o de mult pe pretul tihnei si al indestularii!... Sa doarma si sa agoniseasca... atata vor...si sa pupe tal­pi­le turcilor ca sa le fie bine...”2) si care vai! au renascut dupa secole, numai ca in locul tur­cilor cei adulati erau a­cum rusii! Imaginile implica un ritual al jocului transparen­telor si ob­­scurului, al vizibilului si invizibilului.

„Pelerinul Tacerii” este o piesa fascinanta in care re­ve­latia duce la regasirea structurilor mitice specifice, suge­rand ca autenticitatea unei creatii se dezvaluie doar in mo­­­mentul in care subiectul creator restituie ordinii sim­bo­lice sensul si vibratia sensibila a fiintei sale; relevant este raspunsul Pastorului dat Pelerinului (Constantin Bran­cusi) care intreaba unde poate fi gasit adevarul vie­tii: „Ne­­ghiobule! Unde-l cauti? Nu-l simti pretutindeni jur im­prejurul tau? Priveste un rasarit de soare, asculta urle­tele furtunii, imbata-te de mirosul suav al unei flori, as­culta du­iosia cantului de privighetoare, minuneaza-te de bas­mele ce se urzesc in valvataia focului din vatra si in­des­tuleaza-ti ochii cu maiestria horbotei impletita de ca­derea apelor cand se avanta din creasta de munte pana-n ha­uri... astea toate-s Viata! Toate Adevar! Ce-ti trebuie mai mult?!“ 3) Memorabila ni se pare si scena in care Pus­tni­cul ii pro­pune Pelerinului feluritele daruri ce tin de inepui­za­bilele pro­­vocari ale existentei: bogatia, dragostea, pu­te­rea, fa­mi­lia. Ea ar merita citata in intregime, ca o radio­gra­fie lu­ci­da a tentatiilor vremelnice ce tind sa-l ama­geasca sau ma­car sa-l intarzie pe cel plecat in cautarea unor ras­punsuri, o privire clinica a societatii implicand in­trebari eti­ce, filozofice si morale asupra unei lumi in care totul tre­buie repus in discutie. Fiecare replica s-ar putea decu­pa ca aforism (aceasta fiind o alta trasatura defini­to­rie a teatrului Virginiei Ser­ba­nescu). Si cum nu poti cauta din­co­lo de ceea ce crezi ca poate exista – adica dincolo de locul presupus al unei solutii asteptate asa cum afirma Ludwig Wittgenstein „Caci indoiala poate exista numai a­colo unde exista o in­trebare, o intrebare exista numai aco­lo unde se poate spune ceva” 4)

Pelerinul alege ascetismul liber consimtit in ostrovul ini­­­tierii necesare unde piatra, marmora, lemnul asteapta ca el „sa le vorbeasca oamenilor si zamislind Frumosul sa le poata induiosa si lecui sufletele“ 5). Spatiul in care traieste Pustnicul, nu numai cel concret, cat mai ales cel simbolic, prilejuieste iluminarea contami­nanta devenind un ostrov simbolic al initierii necesare: „Cu alte cuvinte tu imi ceri sa-ti dau o farama de har (...) Sa-ti faci din tacere pavaza care sa te apere de lume si de relele ei. Prea plinul din tine sa-l reversi in minunile ca­re vor iesi din mainile tale“ 6) Constient autoarea exprima aici una din con­ditiile cre­a­torilor care nu si-au insusit „pactul cu dia­volul „si au trebuit sa accepte o tacere umilitoare. Si el, Pelerinul, un alt exilat, marturiseste: „Ce scurta poate fi via­ta cand te-ai nascut purtand o comoara din ca­re vrei sa darui cat mai mult semenilor tai... Am stiut fi­reste dintotdeauna ca va suna si ceasul acesta, dar ma gases­te cu o adanca durere in suflet, cu oful ca n-am pu­tut sa mai ating o data pamantul pe care am vazut lumina zilei si toate cele ce am durat acolo...” 7)

Parafrazandu-l pe Heidegger, am putea spune ca si de aceasta data geniul creator o invata pe autoare sa dea „cu­vantului daltuit in capodopera” cuvantul, privirea deve­nind parcurgere a suprafetei, interpretare, instapanire.

Iertata-mi fie expedierea rapida a pieselor istorice (care doar ele insele merita un amplu studiu exegetic, avand drept scuza fascinatia celorlalte care trimit la realitatea imediata, al caror sens devine mai real decat realul pen­tru ca se constituie intr-un discurs in care adevarurile se ros­tesc, iconismul realitatii reprezentand inepuizabile pro­vocari, dezvaluind un spirit care nu admite limita sau li­mi­ta­rea. Ceea ce uneste aceste piese atat de diferite sub aspectul tematic sau cel al constructiei dramatice (de la abordari clasice, simbolice, proprii teatrului de idei, celui pi­randellian, teatrului in teatru, etc.) este acel patos al res­­ponsabilitatii umane in diverse conditionari istorice (ca in „Fulger in Prag de Veac“, „Dacia Felix“, „Ecce Gloria”) sau al responsabilitatii creatorului („Pelerinul Tacerii“, „Pa­­­­­pu­sarul“, „Nu avem autori“, „Masti”). Altfel spus – spec­­­tacolul cuvantului si manifestarea sinelui in creatie, a­cea dorinta de altceva, spre alte sensuri si spatii – iata adevaruri pentru care merita sa traiesti, pare a marturisi autoarea de fiecare data prin personajele sale (indiferent ca sunt autori consacrati ca Shakespeare ori autori ce cauta sa se afirme intr-un „obsedant deceniu” ca Maria Ino­centiu; actori recunoscuti ca Matei Millo, Valeria Vo­lun­­taru sau necunoscuti ca Ileana Bogdan).

Fiecare dintre acestia depun marturie ca autenticitatea unei creatii se dezvaluie in momentul in care subiectul cre­­ator restituie neordinei sensul si vibratia sensibila a fi­intei sale, ordonatoare de lumi si de valori. Doar Cre­a­to­rul adevarat poate sa vada modul in care se articuleaza ra­dacinile „facerii”, doar el poate descifra discretele co­res­­pondente ale limbajului, doar el dezvaluie prin actul cre­­atiei superioritatea actiunii demiurgice asupra realului: „Coboara in tine insuti si ai sa gasesti... sunt inca atat de multe de spus“ 8), “Shakespeare: Eu as spune mai de­gra­ba deschide ochii mari si priveste indelung in jurul tau. 8) Moliere: Sa intelegi ca nu trebuie sa ramai un vi­sator talentat care-si transpune numai reveriile cu titlu in­formativ pentru public; sa intelegi ca esti si un luptator si ca pozitia de pe care scrii e baricada. Mai cu seama ca destinul te-a aruncat in valvataia unor timpuri in care in­treg continentul pe care se afla tarile noastre este el in­susi teatrul unor lupte crancene in care s-a trezit azvarlit de grandomania catorva dementi... Alege-ti subiectele din evenimentele care te inconjoara. Repet: trebuie sa fii un luptator.” 8) Am putea afirma ca intreaga piesa este in cele din ur­ma o forma elaborata de punere in scena a celebrarii cre­­atiei. Impresionanta deasemeni e scena din final in ca­re Dramaturgul recunoaste creatiei puteri mai vaste de­cat cele ale vietii lumesti, deoarece mandriei pli­ne de can­­doare a sotiei-medic, care-i marturiseste dupa o noap­­te de garda la Maternitate: „Nu-i minunat?! Sa stii ca ai adus pe lume poaate opt viitoare personalitati si sa te in­trebi pe ce drum vor apuca si cu ce va contribui fie­care dintre ei ca lumea sa fie mai buna, mai pasnica, mai in­te­leapta si mai fericita …Si tu?” acesta-i raspunde: „Eu am in­sufletit doisprezece copii, numai ca ai mei – ase­meni a­ce­lora din basme - intr-o noapte au crescut, s-au zbu­ciu­mat, au suferit, s-au bucurat, au luptat, au invins si unii au si murit. Fiindca in noaptea aceasta am trait si eu, a­laturi de ei, o parte din viata lor. I-am cunoscut si cred ca i-am inteles. Profilurile si siluetele lor le-am schitat aici (ii arata vraful de foi de pe birou). Ramane ca de maine ina­inte sa-mi incep munca: sa astern pe hartie tot ce mi-au des­tainuit ei in aceasta lunga noapte, toate peripetiile prin care au trecut si apoi sa-i darui lumii ca pe niste ras­punsuri vii la unele semne de intrebare ale vietii...In fond, cred ca ne-am implinit amandoi rostul in noaptea aceasta si tu, faurul care ai deschis poarta trairii, si eu, mesterul pa­pusar. Si pe unul si pe celalalt ne-a calauzit insa Ma­rele Papusar de acolo de Sus.... Cel care manuieste sfo­ri­le destinelor noastre... Da. Da. Mesterul Papusar.“ 9)

Tot in aceeasi piesa este vorba si de constiinta res­pon­sabilitatii profesionale a actorului: „Actorul e ca un ostas: moare cu drapelul in mana. Dezertorii au aceeasi soarta de cand pamantul! Si dumneata ai dezertat in pragul ba­ta­liei! In seara premierei!“ 10)

In aceeasi masura ca si aceia a responsabilitatii civice: Ultimele cuvinte ale Valeriei Voluntaru inainte de a-si da sfar­situl „Eu oricum nu mai pot juca nici un rol in aceasta noua piesa... Basarabia este pierduta... si vin rusii... Voi veti juca in continuare dar tara... tara e pierduta... am in­trat intr-un con de umbra al istoriei... numai Dumnezeu stie cat va dura nenorocirea abatuta asupra acestui po­por... Va asteapta vremuri cumplite...” 11) fac din initial an­ti­patica directoare de teatru un personaj simbol, o „groaznica profeta” a vremilor ce n-au intarziat sa vina. Vremuri in care orice creator „nealiniat” este un potential dus­man, in care dizolvarea personalitatii intr-un pion exe­cu­tant devine lege. O noua „ordine“ a haosului moral si social anihileaza orice disidenta. Marele Papusar este in­locuit de „masti” ale absurdului care ambitioneaza contro­lul desavarsit al mintii si constiintei. Eul creator este pus intre paranteze de catre oficiali sau pur si simplu exclus din calcul daca nu este oferit benevol si total imaginii Par­tidului gata s-o sustina, indiferent care ar fi continutul ei: Ioana: „Ceea ce spui e foarte frumos dar nu se potriveste cu perioada in care traim. Azi nu ajunge sa ai talent daca nu esti in stare sa faci compromisuri pe taram politic! Da­ca nu te angajezi! Poti sa ai talent cu carul, daca nu esti sindicalist sau membru de Partid in era comunista pe ca­re avem nenorocul s-o traim esti marginalizat...” 12)

Cu alte cuvinte cine refuza inregimentarea isi vede des­tinul transformat in neant sau, in cel mai bun caz, es­te aruncat intr-o „gaura a memoriei”. In opozitie cu ta­nara eroina, amestec interesant de luciditate civica si can­doa­re sentimentala, victima a unui sot primitiv, apare ce­lalalt tip, al creatorului de succes, jalnica „paiata“, exe­cutanta docila a sistemului si, in acelasi timp, marioneta in mana u­nei femei vulgare, lipsita de scrupule. Atitudine cu atat mai condamnabila cu cat personajul nu e lipsit de calitati artistice reale, dar si-a pierdut nu numai libertatea de con­stiinta dar si libertatea de om. Se pune intrebarea: es­te libertatea o stare sau un act? Nemaifiind un om liber el nu mai poate actiona in mod liber, libertatea nefiind alt­ce­va decat posibilitatea de a alege, ori, el se lasa ales. Ciu­dat ca un intelectual trecut de prima tinerete nu ba­nu­ie motivul acestei „alegeri”, mai ales dupa ce desfasurase un intreg arsenal al seducerii si parea sincer indragostit de Ioana. Pe de alta parte aceasta, abea eliberata dintr-o cas­nicie sufocanta nu intuieste nici o clipa ca a iubi total in­seamna a renunta neconditionat la libertate, a depinde de un altul in mod aproape absolut. Si totusi cine nu-si do­­­reste iubirea? Si cu riscul de a mai afla si de aceasta data ca intre bine si rau, adevar si minciuna, sublim si ri­dicol nu e decat un pas, se arunca cu trup si suflet in aceasta noua dragoste. Dar, intemeindu-se pe principiul ca binele isi are oricum partea sa de rau si orice rau isi are partea sa de bine, ea nu ramane o invinsa; puterea de creatie cu care e inzestrata permitandu-i sa patrunda dincolo de antinomiile fundamentale ale vietii, dincolo de bi­­­ne si de rau, dincolo de ade var si minciuna, de frumos si urit, prin opera realizata gandind neganditul, facand constient inconstientul, captand noi forte si esente ale lu­crurilor. Doar cele ce-a scris si pe care le va mai scrie o pot ajuta pe creatoare sa se elibereze de poverile trairilor dramatice sublimandu-le: „De acum inainte voi scrie in li­niste... dar va insemna oare ca voi fi singura tot restul vie­tii?” Si raspunsul ii vine de la personajele ce o incon­joara deodata linistind-o: „Noi suntem eroii viitoarelor tale carti... Nu ai fost si nu vei fi niciodata singura, fiindca noi toti vom fi in fiece clipa in jurul tau.” 13)

Radiografii ale frustrarilor unei perioade agitate si tra­gi­ce, piesele Virginiei Serbanescu au forta de a naviga si­gur printre atatea incertitudini al unei ere stranii, mar­ca­ta de revolte dar avand ca reper sigur nu doar exem­pla­ri­ta­tea altor vremi ci si credinta in puterea creatiei, desco­pe­rin­du-se pe sine ca voce relevanta si relevatoare a tra­ge­diei acelei epoci. Pornind de la principiul „nu m-ai fi cau­tat daca nu m-ai fi gasit“ toate piesele ei sunt justi­fi­cari ale unor raspunsuri dinainte gasite strigate de aver­tis­ment la intrebari pe care umanitatea ar trebui sa si le pu­na din ce in ce mai des.

„Pamantenii simt ca trebuie sa ia totul de la inceput si, inversunati, se cearta, starnesc razboaie din cele mai ab­surde motive si visand distrugerea Terrei scormonesc cu febrilitate spatiile astrale in cautarea unei alte planete pe ca­re sa-si mute setea de dominatie, de desfasurare a in­stinctelor criminale si, mai ales, pofta de a aduna averi, deoarece Banul, ochiul Dracului, a ramas in final singurul ideal pentru atingerea caruia sunt capabili de orice mar­savie. Si pentru aflarea acestor noi teritorii se cheltuiesc su­me fabuloase, iar atmosfera care ne inconjoara a de­ve­nit irespirabila intr-un vacarm infernal. Pe teritoriile asa-ziselor continente civilizate femei, barbati si copii isi asu­ma cu frenezie lipsa de civilizatie a populatiilor din lu­mea a treia care au navalit pretutindeni datorita extraor­di­narului progres in domeniul mijloacelor de comunicatie la in­demana acum a oricarui ins. In special europenii si a­me­­ricanii au adoptat si si-au insusit apucaturile, arta, cos­­tumatia si jargonul unor bastinasi africani. Si, in timp ce civilizatia se destrama in zgomotul infernal al unei mu­zici percutante - de pe urma careia tineretul sufera de gra­ve perturbari ale auzului – cei considerati pana mai ieri ca primitivi se civilizeaza razand desigur in sinea lor de inconstienta cu care se autodistrug acesti albi care veacuri de-a randul li s-au socotit superiori si i-au asuprit si masacrat cat au putut.. 14) „Stapanii mei, pe Terra cea invaluita in uratenie si scu­fun­data in ura, la malul unei mari, ingenuncheat, un om se roaga cu convingere si ta­rie, cu oarba si umila incre­de­re pentru pace si buna in­te­le­gere intre semenii lui. Il im­­­plora pe Dumnezeu. Ceea ce auziti este o rugaciune fier­binte care Atotpu­ter­nicul“... „Un om se mai roaga?!... In­toarce-te si nu-ti pier­de nadej­dea. Omenirea este sal­va­ta. 15)”

Si prin acest volum Virginia Serbanescu confirma dem­ni­tatea creatorului care „se bate „pentru valori spirituale si cul­turale, pentru adevar, libertate, spirit de sacrificiu, dra­gos­te de tara, curaj, iubire si mai cu seama respon­sabi­li­tate.

 

NOTE:

 

1) Adrian Marino: Politica si cultura, Polirom, Iasi 1996, p.15 (citatul este din articolul „Rezistenta intelectuala: doua generatii“);

2)             V. Serbanescu: „Fulger in Prag de Veac“ vol. Teatru, aparut in 2002;       

3)             Ibid: „Pelerinul Tacerii”, p. 353;

4)         Ludwig Wittgenstein: Tractatus logico-philosophicus, 

            Buc., Ed. Humanitas, 1991;

5)        V. Serbanescu: „Pelerinul Tacerii”,  p. 359;

6)        V. Serbanescu: op. cit.  p.359;

7)             V. Serbanescu: „Alarma in Olymp”, p.366;

8)             V. Serbanescu:  „Papusarul”, p. 396, 397;

9)             Ibid                          „          p. 463, 464;

10)          Ibid                          „          p. 425;

11)          Ibid                          „          p. 458;

12)          V. Serbanescu:   „Masti”, p. 492;

13)          Ibid                         „       p. 535;

14)          V. Serbanescu: „Alarma in Olymp”, p. 382;

15)          Ibid.                              „                 p. 390;

 

N. B.  Piesa „Alarma in Olymp” merita, ea singura, o analiza mai ampla.

 

Nora Bratu Casal

 

Dinu IANCULESCU: Un gand, un chip stiut, un vis, un timp, Editura Vinea, 2001

 

Dinu Ianculescu este cunoscut indeobste ca actor. Ce-i drept, un actor aparte, coborator parca din stirpea cre­pus­culara a „Crailor de Curtea veche", un Pantazi mor­ga­natic. Putini stiu ca actorul este si poet. Si inca unul adevarat, nascut iar nu facut. Functioneaza prejudecata ca poezia actorilor sufera, oarecum in mod fatal, de prea multa „poza" si butaforie, de retorism si cabotihism, de mimetism etc. De multe ori chiar asa este, atunci cand poezia acestora ramane doar o jucausa (si orgolioasa) Violon d'Ingres. Nu este si cazul lui Dinu Ianculescu. Poe­zia sa nu se naste din frustrari si orgolii, ci dintr-un sentiment poetic profund al vietii si al mortii. Optiunea ac­to­rului-poet pentru rondel (considerat de multi ca fiind o forma artificioasa si vetusta) nu este aleatorie. Nici ma­car o optiune. Rondelul este cea mai mistica si pura for­ma de poezie. Prin formula sa orfic-pitagorica, acesta are struc­tura unei camere cu oglinzi, in care realitatea este multi­plicata si transfigurata la infinit, devenind un fel de vis din alt vis, un fel de viata din alta viata: „Sunt eu acela din oglinda/sosit atata de tarziu?/Atat de departat sa fiu/si-atata timp sa ma cuprinda?//Ci parca-am fost odata viu". Sau: „Am sovait cand am rostit Cuvantul./El insusi fiu din fiii altor vieti". Exista in poezia lui Dinu Ianculescu o iden­titate misterioasa intre formula prozodica si fiinta poetica, intre simetriile hipnagogice ale rondelului si si­me­triile ambigue ale vietii si mortii: „Un gand, un chip stiut, un vis, un timp/si cate s-au legat se desfa­cura./ Cazut din sea, de sub o grea o armura/astept sa vina paznicul de schimb//si nu zaresc in jur nici o fap­tura.//si nu zaresc in jur nici o faptura./Si nici o stea pe care sa ma plimb./Un gand, un chip stiut, un vis, un timp". Cum exista o la fel de misterioasa coincidenta intre vo­cea profund melan­co­lica a actorului (nu lipsita de subtile fervori levantine) si me­lo­dicitatea grava, de violoncel in amurg, a poemelor sale.

Poezia lui Dinu Ianculescu este, pur si simplu, poezie. Din­colo de mode. Nu intamplator editorul (si redactorul de carte) al acestui volum de rondeluri este unul dintre cei mai ferventi recuperatori ai avangardismului, Nicolae Tone.

 

Stefan CIOACA-IOANID

 

SCRISOARE DIN GERMANIA: O poeta a dorului

 

Poeta Silvia Butnaru locuieste de mai multi ani in Ger­mania si, alternativ, si acasa, in lirica romaneasca. Ea nu se teme de feminin si feminitate, intr-o vreme in care po­ezia feminina din tara a trecut si de feminism urcand ver­tiginos intr-un gen abcons si teribil, ca un uragan intors adesea pe dos ( a se vedea Angela Marinescu si lungul ei sir de emuli si discipole !). Ea vrea sa se justifice ( lucru rar, daca nu chiar imposibil) de ce scrie si rezultatul este o ars poetica intitulata „Comoara”, in care cale de ze­ce versuri revine cuvantul scriu: „Scriu, cand rana ma doare,/ Scriu, cand vad raza de soare,/ Scriu, cand ploaia-n fereastra se zbate,/ Scriu, cand vad copiii salvati de la moarte,/ Scriu, caci mama ma simt peste lume, / Scriu iubitului meu in postume,/ (excelent vers !) Scriu, caci zbuciumul lumii e-n mine,/ Scriu pentru azi, pentru maine,/ Scriu trairii firilor noastre,/ Scriu de jale, de dor, de napaste...” Poezia este datata mai 1994 Bad Kreuz­nach si face parte dintr-un ciclu intitulat „La umbra unei clipe” din volumul Orizontul infinitului. Sensul moral al scrisului Silviei Butnaru, vitalitatea lui, sunt pecetluite de altfel si de un motto din Nicolae Labis, aplicat intregului volum: „N-am jinduit sa surp sori plini de viata/ Ori din planete moarte sa scapar eu scantei,/ Dar tind s-aprind din mohorata ceata/ Al cugetarii strugur si-al semenilor mei.” Rostirea directa, nedisimulata nici chiar de inerentul ei patetism, este deprinsa de la poetul „Primelor iubiri” si-al „Luptei cu inertia”, de care, atat de onorabil, daca nu chiar laudabil, cea care fuge de comunism intr-un exil pe muche de cutit, nu se dezice, nici nu se desolidarizeaza.

Silvia Butnaru este dealtfel peste tot in poezia sa o confesiva si o nostalgica, dar si o risipitoare de cuvinte mari. In poezia titulara a volumului Orizontul infinitului (de­di­ca­ta: fiului meu) poeta nu se teme sa-si transeze existenta in absolut: „Stiu ca exist./ Ma privesc din de­partare. Dintr-o galaxie nedefinita./ Sunt un minuscul/ Punct/ Intr-o nebuloasa./ Exist.” Oprim poezia aici su­ge­rand ca o si mai atenta concentrare a mijloacelor da re­zultate surprinzatoare. Un exemplu eclatant ar fi aceasta scurta „Doina”: „Cantec jalnic departat -/ Numai dorul stie/ Ce durere te-a-ntristat.// Dor de tainice chemari,/ Dor din bejenie.” Dorul, doritul, departarea, nostalgiile, pribegia, dis­tan­tele, tristetea, sunt teme ale exilului clamoros, dar si subiectele sale de meditatie. Pedala intima (chiar inti­mista) este perfect apasata in poeziile Silviei Butnaru scr­ise in Bad Kreuznach, iar in cele scrise in tara razbat uneori jucause definitii lirice sau stari toparceniene ca in aceasta „Toamna”: „Sumbra, toamna se intinde peste ne­sfarsit./ Bruma-mbraca-n dalba haina/ Chipul ei mahnit.// Plumbul e stapanul zarii azi la rasarit./Vantul pregeta prin vie/ Pan la asfintit.// Trista-i roua din gradina ca a pre­simtit/ C-o va parasi vremelnic / Soarele – amic.// Plange-ncet langa o frunza greierele mic/ Ca la iarna n-o sa aiba/ Hrana nici un pic.// Timpu-si picura eternul/ Peste lungi taceri,/ Insa toamna va fi maine/ Vara cea de ieri.” Se spune ca un actor devine desavarsit dupa ce joaca rolul lui Hamlet. Unui poet, de obicei i se da nota maxima, cand scrie un reusit sonet, si-o buna poezie despre toamna, chiar daca si-n nota maestrilor de altadata. Silvia Butnaru cand se concentreaza pe rol reuseste sa fie o buna poeta.

 

Ion MURGEANU

 

Agenda Editurii Fundatiei Culturale Roma­ne: Albumul „ROMANIA. O PERSPEC­TI­VA INEDITA", Autor: Stefan PETRESCU. O micro-enciclopedie imagistica

 

Fiii risipitori ai Romaniei incep prin a se reintoarce aca­sa. Unii cu sfiiciune, altii cu o prudenta subinteleasa. Cei mai multi revin numai prin opera lor integratoare intr-o struc­tura generala din care, vremelnic, au absentat. Iata, uimitor, ca un fiu al Romaniei, venerabilul reporter inter­na­tional Stefan Petrescu, se intoarce cu totul altfel, intr-o postura „celesta", in carlinga propriului avion, radiogra­fiind frenetic intreg relieful romanesc privit parca dintr-un satelit cuminte si supus rabdator unor clikuri necesare invesnicirii.

Cine este Stefan Petrescu? se intreaba insisi editorii a­cestui sublim album fotografic si de referinta, editat la inceputul anului curent, cu o prefata elocventa semnata de acad. Augustin Buzura. Reproducem: „Fotoreporter international, un talent autentic atunci cand in mainile sa­le se afla aparatul de fotografiat, pe care il manuieste cu in­demanarea cioplitorului in piatra sau in lemn. S-a nas­cut in Romania in 1940. A urmat studiile de filologie si de inginerie mecanica, a debutat in televiziune. Stabilit in Ger­mania din 1968, a lucrat ca fotoreporter, in presa si la televiziunea germana. Dupa 1989, revenit in Romania pe care nu a uitat-o niciodata in acest rastimp, a invatat sa piloteze aparate de zbor. Reporter frenetic, in cele 400 de ore petrecute in zbor in propriul sau avion, cu aparatul de fotografiat, a realizat imaginile care, adunate in acest album, arata locul Romaniei pe harta Europei". Adeva­ra­ta enciclopedie in imagini, albumul editat in excelente conditii grafice pare a fi si chiar este o coplesitoare desfa­surare de vitralii romanesti, cunoscute si aparent necu­nos­cute niciunui localnic, fiindca zborul de vultur-fotograf al lui Stefan Petrescu ne aseaza si ne desprinde de stanci, ne arata acoperisuri medievale ori decoratiile ine­dite ale unor palate pe care nimeni nu le-a pipait in suisul lor catre vazduh. Pe vremea Ceausescului, fotografiile „ce­­resti" erau interzise, erau „secret de stat". Iata ca as­tazi acest secret de stat se dovedeste a fi o arta deze­chipata de precepte, o arta „liberala".

Ii multumim respectuos acestui supra-vizionar „delta­pla­­­nist" din zilele noastre si il rugam ca in editiile viitoare sa nu ocoleasca, deocamdata omise, Crucea Carai­ma­nului, Voronetul, Ateneul si alte cateva repere izvoratoare de romanism, care intotdeauna intretin sursa imaginatiei noastre necesare.

 

Gheorghe ISTRATE

 

CONSTANTIN PRUT, Dictionar de ar­ta moderna si contemporana, Ed. Uni­vers Enciclope­dic, 2002

 

A reaparut o lucrare exceptionala: acest Dictionar de arta moderna si contemporana, datorat criticului si isto­ricului de arta Constantin Prut, si scos la iveala prin efor­tul nu mai putin exceptional al Editurii Univers Enciclope­dic Bucuresti, 2002. Daca efortului EUE i s-a adaugat si sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor – Fondul Cultural Na­tional, inseamna ca ceva se misca totusi chiar si in viata culturala romaneasca, anticipand o rodnica post-tran­zitie . Intrucat de nimic nu sufera mai tare cultura ro­ma­neasca, aflata in miscare, ca de absenta marilor sin­teze culturale si de arta, mai ales ca acestea, de caracter enciclopedic. E cunoscuta, astfel, odiseeea Dictionarului Scriitorilor Romani, initiat la Cluj de regretatul profesor Mircea Zaciu si un manunchi de cercetatori, critici si isto­rici literari de elita, trecut de la Editura Fundatiei Culturale Romane la Editura Albatros, si abandonat deocamdata, din lipsa de fonduri, la volumul ce cuprinde litere M-Q ; dar tot un abandon este si Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900 al Academiei datorat Institutului de Lingvistica, Istorie Literara si Folclor al Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi. Nu avem un Dictionar Enciclopedic Roman, intrucat cel editat in comunism mai mult indoc­tri­neaza sufocand informatia de viziunea exclusiv marxista asupra lumii...

Legenda Mesterului Manole / Sisiful Roman functio­nea­za si in acest vast, dar esential domeniu, fara gres. Mereu trebuie sa revenim. Mereu trebuie sa o luam de la capat. Ceea ce s-a conceput ieri nu mai este deplin valabil si azi. Iata de ce reluarea, sau preluarea unor sar­cini de interes national, dar si universal, in cultura, pe cont propriu, si in nume personal, o gasim salutara.

Dar in domeniul artei propriu zise abia in ultimul de­ceniu s-au incercat suave aparitii de istorii de teatru si cine­matografie, iar in muzica doar Lexiconul Dlui Vorel Cos­ma vrea sa insemneze ceva. Deoarece istoriile de teatru si cinema sunt simple compendii grabite, sau pur si simplu inseilari de cronici si recenzii de spectacole, augu­mentate pe alocuri si de portrete de artisti, mai mult in carbune decat in uleiuri...

Sa revenim la Dictionarul de Arta Moderna si Contem­porana a Dlui Constantin Prut. Nici acesta nu este o pre­miera absoluta. Fata de Dictionar de arta moderna, 1982, al aceluiasi, insa, noua opera, sta in picioare cu demnita­te, avand toate atuurile unei opere de autor cu o viziune integratoare despre arta universala, „de la debutul mo­der­nismului pana in prezent, cu perspectiva teorectica asupra contextului si conceptelor fundamentale pe care aceasta evolutie s-a bazat”. Fireste, „formula dictio­na­rului...elibereaza lectura fenomenelor de constrangeri de valorificare extrinseci faptului de arta”. Si aici si sta, dealtfel, curajul autorului, intr-o abordare la rece a feno­menelor de arta, multe aflate inca fierbinti, si in miscare perpetua.

In cele aproape 1200 de titluri (autori si fenomene sau institutii de arta) ochiul cercetatorului se mentine, cum spu­neam rece si impartial, daca i-am gasi un cores­pon­dent in critica literara, de data aceasta, l-am apropia pe Constantin Prut mai ales de metoda analitica a lui Tu­dor Vianu decat de aceea exuberant-impresionista a lui G. Calinescu. Din criticii de arta (nementionati in Dictio­nar: un lucru curios!) s-ar fi revendicat, probabil, la fostul sau profesor D. Suchianu, si mai putin, probabil, la cosmo­poli­tismul acuzat al unui Petru Comarnescu, sau la aca­demismul de serviciu al unui G. Oprescu. Dar Constantin Prut evita implicatiile, si implicit, confuziile. Nici dintre co­legii sai de la Institutul de Istoria si Teoria Artei, din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti, pe care il absolva in 1970, nu alege, si nici nu gratifica pe nimeni; ceea ce stabileste dansul in dic­tionarul sau este definitiv si exprimat parca in aeternum . Im­partial este istoricul de arta (si implicit democratic), si atunci cand mareste harta „imperiului” sau dincolo de „ves­tul european, acordand atentie si realizarilor din tarile nordice, din zona balcanica, din estul continentului, din lumea nord-americana, si, atat cat ne-a permis posibilita­tile de comentare, din alte centre ale ariilor de cultura extraeuropeana.” „Fara intentia unei cuprinderi exha­us­tive”, autorul ataca volens-nolens o „viziune exhaustiva”, asupra domeniului atat de vast (totusi), al artei moderne si contemporane. Mai fiind de adaugat o nuanta: plasa­mentul, in acest conglomerat de arta, a prezentei roma­nesti, si-a fenomenelor sincronice din arta romaneasca moderna si post-moderrna. Artistii romani si fenomenele romanesti de arta moderna si posmoderna sunt integrate in modul cel mai firesc, desi apreciabil numeric (peste 120 de articole!) asa incat subiectivitatea nu le adum­bres­te nici cat o suava briza marina, sau de alt mediu si de alt anotimp, decat vasta temporalitate; perena reci­cla­re valorica din Muzeul imaginar universal, in sensul in care, literar vorbind, un Jorge Luis Borges visa la o Bi­blio­teca imaginara universala: un index de valori sigure si categoric exprimate.

Istorie de arta si enciclopedie sui-generis, lucrarea lui Con­stantin Prut va putea fi folosita mai ales de aici inainte ca un bun indreptar de arta moderna si contem­porana, dar si ca o lectura necesara, atat specialistilor, cat si iubitorilor de arta. Carte de lux, totodata, si aparuta in conditii de lux, ea ar trebui sa ne impuna luxul de a ne cheltui, din cand in cand, putinii bani obtinuti pe scris, sau pe arta, cand nu si pe cei multi din afaceri, si pe carti, ca aceasta, care sunt implicit, statornice si solide obiecte de arta .

 

Ion MURGEANU

 

GRIGORE T. POPA, „Reforma spiri­tu­­lui", Editie princeps de Petre Popescu – Go­­gan si Claudia Voiculescu. Prefata de acad. Mihai Draganescu. Ed. Viata Medicala, 2002, 292 p.

 

Prin „Reforma spiritului" revine in actualitate unul dintre cei mai straluciti (si demni) intelectuali romani din perioa­da interbelica. Grigore T. Popa (unul din intemeietorii re­vis­tei iesene Insemnari Iesene) este cunoscut in mediile academice romanesti si internationale mai ales ca pre­cur­sor al neuroendocrinologiei. Descoperirile sale in do­meniul anatomiei si fiziologiei l-au consacrat repede in eli­ta lumii universale. La varsta de doar 34 de ani este „Demonstrator" la Universitatea din Chicago, apoi „Re­search Fellow" la Londra si Cambridge. Reprezinta scoa­la romaneasca de biologie la congrese si reuniuni inter­nationale (Londra, Utrecht, Brno, Manchester, Co­pen­haga). A fost unul dintre deschizatorii de drumuri ai lui George Emil Palade, dar si ai altor laureati Nobel: Ro­ger Charles Louis Guillemin, Rosalina Jallow si A. Schally, ca­re-l recunosc pe savantul bucurestean drept precur­so­rul Neurocriniei (cea mai noua ramura a Endo­crinologiei). In 1936 (avea 44 de ani) este ales membru al Academiei Romane. Intre 1942-1948 este decan al Fa­cultatii de Medicina din Bucuresti.

O activitate stiintifica de exceptie, care i-ar fi asigurat un loc confortabil (si toate onorurile) in viata medicala, aca­demica si sociala romaneasca, daca ar fi abdicat cat de cat (cum nu putini intelectuali au facut-o) de la prin­cipiile sale morale. Persoana incomoda pentru Siguranta vremii, savantul a devenit de-a dreptul „persona odioasa" pentru comunisti, pentru „spiritul noilor vremuri". In 14 martie 1947, cand isi sustinea, in Aula Academiei, Me­mo­riul despre „Tensiunea nervoasa si boala secolului", acad. Stefan S. Nicolau a parasit ingrozit „locul ... crimei", declarand: „Il est fou". In 15 aprilie, acelasi an, a dus „ne­bunia" pana la capat, prin Conferinta rechizitoriu „Morala crestina si timpurile actuale. Mai este astazi posibila credinta in invatatura lui Iisus Christos?". Urmarit de Se­cu­ritate, degradat din onorurile academice inclusiv de la decanatul facultatii; timp de un an a trait prin diferite as­cunzisuri, murind la 18 iulie 1948, de „inima rea" (cum scrie Grigore Gr. Popa, fiul Profesorului). Succesorul sau la decanat, dr. N.Gh. Lupu, l-a expulzat („mort fiind") din incinta institutului, unde avea locuinta, interzicandu-i toto­data orice ceremonie funebra colectiva.

„Reforma spiritului", suma operei savantului, aparuta in­­tegral acum (dupa 52 de ani de la moartea sa), cuprinde cele trei „Memorii" sustinute la Academia Ro­mana: „Principii de educatie si invatamant", „Stiinta ca baza de premenire a omului" si „Tensiunea nervoasa si boala secolului". Modelul de antropologie filosofica spiri­tua­lista (rationala) propus de Grigore T. Popa in aceste „Memorii..." este unul intemeiat pe legitatile anatomice si fiziologice ale structurii organismului viu, in primul rand ale sistemului nervos. In adancurile misterioase ale creie­rului, crede Profesorul, stau atat maretia cat si decaderea omului. Plecand de la disjunctia dintre „creierul vechi" (ta­lamus-hypotalamus), ca sediu al impulsiunilor primare, si „creierul cortical" (reflexiv), autorul constata cu amara­ciu­ne ca omenirea din vremea sa a cazut in primitivism, in barbarie, in „semicivilizatie", in „dezastru moral". Umanist prin structura, Grigore T. Popa considera ca libertatea cre­atoare (ca premisa minimala a gandirii reflexive) este, in acelasi timp, si conditia sine qua non a unei societati sa­natoase. Or, autocratiile (si sistemele totalitare) din vre­mea sa, bazate pe „arbitrar si cruzime", reprezentau o reintoarcere la stadiul de semicivilizatie, de „misticism si superstitie": „Va amintiti nevoia de a supranatura pe Hit­ler si Mussolini, facandu-se din ei oameni supranaturali, oameni cu intuitii divine, in mainile carora se lasa in pas­trare soarta unor mari natiuni (...). Apoi frazele banale ale acestor «eroi», purtate din gura in gura, portretele imen­se si inmultite la infinit, ceremonii mistice si culturale com­plicate, scrisul lor raspandit ca biblie, toate tindeau sa scoata deasupra naturii umane, pana la divinizare, aces­te figuri barbare, care au inecat lumea in sange". Avea „dreptate" Stefan S. Nicolau sa fuga inspaimantat din Aula Academiei, in 1947, acolo unde Grigore T. Popa isi sustinea memorabilul Memoriu despre „Boala seco­lu­lui", in care diagnostica exact simptomele totalitarismului fascist (inclusiv ale comunismului): renuntarea la perso­na­litate, frica si neincrederea, minciuna ca principiu poli­tic, atentatul la libertate.

Oricum, umanistul Grigore T. Popa avea incredere in tri­­umful „intelepciunii organismului viu". „Statului-sta­pan", caracterizat prin zavistie, suspiciune, oprimare si inse­la­ciune, acesta ii opunea „statul-organism" - un stat con­sen­sual, conform cu structura interna cea mai profunda si cu evolutiile firesti ale omului si societatii. Un stat definit prin „armonie functionala evolutiva", in care „fiecare in­divid este legat de bunastarea tuturor celorlalti si bu­na­starea tuturor este legata de bunastarea fiecaruia". Un stat nelipsit insa de tensiuni, de antagonisme firesti, ne­ce­sare, creatoare, care, departe de a se suprima una pe cealalta, sunt complementare, se potenteaza reciproc: „O­pozitia nu trebuie distrusa, ci trebuie cautata. In de­mocratie, opozitia este un organ al suveranitatii poporului si tot atat de necesar ca si guvernul".

„Memoriile" academice ale lui Grigore T. Popa sunt, pa­­na la urma, un elogiu al omului, care, prin spiritul sau rational, consoneaza cu Kosmosul, cu armonia miste­rioasa a universului, chiar daca „lumea isi pierde ca­teodata directia". Este aceasta concluzia nu a unui mistic, ci a unui savant, care s-a apropiat cu mijloacele clare ale stiintei (dar si cu intuitie) de „intelepciunea organismului viu".

 

N.B.: Volumul, publicat la 60 de ani de la elaborarea lui, a fost editat prin efortul financiar al urmasilor marelui savant: dr. Grigore Gr. Popa - fiu, prof. univ. Dumitru Radu Popa - nepot si Catrinel D.R. Popa - nepoata prin alianta, precum si cu sprijinul Ministerului Educatiei si Cer­­cetarii. In corpusul volumului e reprodusa, pentru pri­ma data, una din multi­plele scrisori adresate de George Emil Palade eminentului sau indrumator, datata 18 ia­nua­rie 1947, prin care il informeaza in amanunt asupra in­cipientelor sale cercetari medicale in domeniul organi­za­rii structurale si functionale ale celulei, rezultate care aveau sa fie incununate cu Premiul Nobel (1974). Postfata, cu numeroase detalii inedite, este semnata de dr. Grigore Gr. Popa.

 

Stefan CIOACA-IOANID  

 

Doua carti – doua destine para­lele: Prietenii mei, Dumitru Pricop si Ion Panait

 

Poetii pe care-i prezint sunt doi dintre prietenii mei (doar cativa!) de pe fata nevazuta a lunii, cei care, in ciu­da intalnirilor noastre episodice, fac parte din atelierul nostru secret de distilerii nocturne, acolo unde taifasuim perpetuu, chiar prin absenta, cu un vin sau mai degraba fa­ra, in chilia mea bucuresteana, unde cartile cele mai dragi au capatat si chip. Acolo am aproape toate volu­mele si efigiile lor de scriitori vranceni daruiti verbului eternitatii.

Incerc sa-i decupez din nocturnia mea pe acesti zilieri adevarati ai poeziei – Dumitru Pricop si Ion Panait, frati ai aceleiasi sigle a perenitatii (DPIP – Doamne, ce firma po­etica s-ar putea naste de aici!!!), nereceptati inca la cota valorii lor reale, dar prezenti, iata, cel putin ca nomina­lizare, in cea mai recenta Istorie a literaturii romane..., a lui Marian Popa – istorie controversata insa suveran tul­buratoare prin diagnosticitatea ei.

Dumitru Pricop si Ion Panait sunt un binom fericit al po­e­ziei romanesti contemporane, imbratisati in metafora, in „galcevile“ lor patimase de cantec si de intamplari tre­ca­toare – o cearta teribilista intre doua rime „prea“ perfecte. Ion Panait e pianin si harfic, e chopinian in mirajele lui sub­lunar-marine, exotic si excitat in metafore etheree, a­proape buimacitoare. Dumitru Pricop e usor incruntat si zgrum­turos, in vizibila eruptie beethoveniana, aspru si chiar acid uneori, fixat intr-o barbateasca tandrete, necu­noscuta pana acum pe osul axial al muntilor si al pa­rintilor natali si metalici.

Am recitit de curand cartile lor cele mai recente si nici­o­data ultimele: Paharul insangerat de Dumitru Pricop si Piata publica a tristetii al lui Ion Panait – si am descoperit – a cata oara? – acel aliaj secret si subteran alo comu­ni­carii prin limbajul dens si electric al poeziei care con­firma spectacolul amicitiei lor, in care diavolii existentei sunt u­ne­ori intaratati si le rastoarna chipurile pe dos, pen­tru o re­­intalnire suprema a sufletelor, de aceasta data si mai profunda si mai superba in tragismul ei.

Paharul insangerat: iata o definitie inedita a insasi Po­e­ziei dar si a inspiratiei. Orice carte este un receptacol (un „pahar“) din care cititorul ideal degusta ceva din „san­gele“ christic al poetului care, de bunavoie, se ofera drept jertfa desfatatoare lectorilor sai devoratori.

Piata publica a tristetii (fericit titlu pentru o carte de po­e­zie!) developeaza, in mod curios, acelasi simbol simpto­matic cu Paharul insangerat. Piata publica... semnifica, au­­­­toritar, Cartea insasi, cea care se defloreaza in chip ne­­­­cesar, sub pleoapele cititorilor, intr-o infinita repetitie prin care virginitatea si puritatea intima a trairilor poetului sunt expuse public prin litera „vulgarizatoare“.

Cei doi poeti au simtit, in paralel, acelasi act sfant al da­­­ruirii care este, de fapt, o jertfa, o „insangerare“, o „tris­te­te“ atat de necesare in raportul artistului cu lumea. Ra­reori am citit diagrame lirice atat de patetice, dar si par­ci­monioase, in acelasi timp, cu graficul lirismului ce se pro­duce la aceasta ora. Poezia lor are o radacina robusta inspre care viermele timpului pipaie interzis. Amprentele celor doi vor ramane cu certitudine in paginile literaturii ro­­­ma­nesti, ca o perenitate sacra a harului caruia Dum­ne­zeu ii prezice silabele.

Daca Dumitru Pricop traieste obsesia cosmica a ve­chi­mii si a eroziunii universului, cu disperata nadejde ca ma­car simbolurile mitice aale lumii vor mai fi salvate in a­ceas­ta iminenta scufundare atlantidica, Ion Panait se su­b­li­meaza regal in paradise suspendate, extraterestre, un­de miresmele se despart de tarana si osemant, pana la va­poroasa lor levitatie edenica. Iata ce contraforte poeti­ce se resping si se imbratiseaza in acelasi timp, intr-o com­plementaritate gravitationala si curioasa intre un poet teluric, al muntilor trazniti de fulgerul alb al zeilor (D. Pri­cop) si unul al sexualitatii diafane dintre vazduhuri si uni­versuri acvatice (I. Panait).

In subtioara versurilor lor m-am gasit si eu nominalizat la intaietatile unor dedicatii generoase. Le-am acceptat ca un soldat in pozitie de tragere. Adica le preiau omagiul si esenta poetica si le transmit cititorului cu uimire si dra­goste, ca un glont de argint, bun de agatat la butoniera, drept de eternitate al martisorului.

Un singur lucru sa nu se uite: in glontul acesta este atata incarcatura de suflet si atata frumusete universala, in­cat e necesar sa credem, fie si din cand in cand, ca poezia sfinteste lumea...

 

Gheorghe ISTRATE

 

PE SCURT

 

Singular Destinies. Contemporary Poets of Bes­sa­rabia, ISBN 9975-79-182-4, Ed. Cartier, Chişinău, 2003, 164 pag.

Editată şi tradusă de Cristina Cîrstea, Adam J. Sorokin şi Sean Cotter, antologia de poezie basarabeană con­tem­porană face onoare editurii Cartier, atât prin realiza­rea tehnică a volumului cât şi prin conţinut: nu mai puţin de 43 de poeţi din teritoriul românesc de peste Prut sunt prinşi între coperţile antologiei, care devine astfel un util instrument de informare pentru cititorul de limbă engleză, specialist în literatură sau pur şi simplu amator de poezie. În plus, ca orice antologie care se vrea respectată (ca orice carte, aş zice), Destine deosebite. Poeţi contem­po­rani din Basarabia anexează, pentru informaţia cititorului, datele bio-bibliografice ale autorilor şi traducătorilor lor.    

 

Nichita Stănescu, Opere. Vol I-III, Versuri, Ed. Aca­demia Română. Univers enciclopedic, ISBN 973-8240-97-2 şi 973-8240-98-0, Bucureşti, 2002, 4548 pag.

„Dacă ar fi trăit, cum s-ar fi cuvenit să se întâmple, Nichita Stănescu ar fi împlinit în curând (la 31 martie 2003) 70 de ani. A dispărut însă acum 20 de ani, într-un decembrie posomorât (31 dec. 1983) lăsându-şi opera neîncheiată. Neîncheiată din punctul de vedere al posibi­li­tăţilor talentului său atât de inventiv, imprevizibil şi, pe spaţii condensate, foarte productiv. Altminteri opera este aşa cum este şi atât cât este, adică bogată, puternică, fascinantă. Opera unui mare poet care a trăit, cum se spune adesea, ca un risipitor”. (Eugen Simion, „Prefaţă”).

Apărută într-un moment propice – începutul „Anului Nichita Stănescu », meritoria operă de punere împreună a legaţiei literare a poetului ploieştean – 3000 de poeme, dintre care doar 67 inedite - întruneşte toate condiţiile re­verenţei comemorative: dimensiuni, aspect luxurios, ti­po­grafie de clasă, egida Academiei Române ca editor. Sem­nalăm bucuroşi apariţia, dar ne încearcă un sen­ti­ment de oarecare îndoială: câţi dintre cei ce pre­dau/învaţă umanioarele într-o şcoală sau universitate ro­mâ­nească îşi pot permite costisitoarele trei volume? Nu ştim. De aceea ne permitem sfatul: editorul ar putea face actul tipăririi unei ediţii „populare“, gen BPT. Credem că astfel atât memoria poetului cât şi posibilităţile financiare ale eventualilor săi cititori de azi, ar fi mai bine servite.

 

R. B.

 

 

 

PRO DOMO

 

Alba POSTaVARU: SU­PE­RIO­RUL BY, pro­za, E­di­tura Radu Barbulescu, Mün­chen 2003, ISBN 3-930672-81-2, 358 p.,

 

Sub semnul autenticitatii: Scrierile Albei Postavaru

 

Alba Postavaru (pseudonim literar al Corneliei Vissa­ri­on Manuceanu) este un caz autentic de scriitor roman de exil. Atat debutul literar, in reviste, la Radio Europa Li­be­ra si in volum, cat si toate volumele de proza, poezie si pu­bli­cistica publicate pana acum – i-au aparut exclusiv in strainatate. In tara, nici inainte de parasirea definitiva a u­nui teritoriu aflat sub stapanirea, aparent definitiva, a unui re­gim scelerat, nici dupa decembrie ’89, scrierile Al­bei Pos­­­tavaru nu si-au gasit inca editorul. Poate la a­ceasta „prudenta“ editoriala a jucat un rol intransigenta scri­itoa­rei fata de establishmentul politic comunist, preg­nanta in e­­mi­siunile Europei Libere, din cadrul rubricii „Tri­buna Sa­te­lor”, sau intransigenta privind „establish­mentul“ scrii­tori­cesc pre-decembrist (cu continuitatile sale post-decem­­bris­­te), manifestata in volumul Foamea de adevar, publi­cat in 1987 de editorul Ion Dumitru? Poate chiar fap­tul ca Al­­ba Postavaru n-a batut, inainte de plecarea din tara, pra­­­­gurile editurilor „serioase” (de partid si de stat!), fa­cand mataniile de rigoare inaintea micilor gurusi bu­getar-literari?

Cei din afara tarii care au facut cate ceva, pe pamant strain, pentru literatura, cultura, arta, muzica roma­neasca au resimtit destul de des apartheidul la care sunt supusi de unii „colegi“ care si-au trait exilul interior in fruntea sau la masa revistelor, asociatiilor, editurilor, gre­miilor de de­cizie etc., pentru a mai trebui sa insistam asupra aspec­tului. Dar pricepem destul de bine de ce indiferentii, in­ex­istentii, inodorii si incolorii diasporei sunt primiti, de ace­iasi „colegi”, cu zambete pe buze si brate deschise: me­diocritatea absoluta, inactivitatea totala nu ameninta cu nimic „clasamentele“ stabilite pe Dambovita, Colentina, Mu­­res si Tarnave. Ca sa-l parafrazez pe Mon­taigne, care afirma ca „nimic nu ne place mai mult decat schimbarea“, am pe zi ce trece certitudinea ca intelec­tua­lului-bugetar al ultimei jumatati de secol nu-i „displace nimic mai mult decat activitatea celuilalt”, curajul manifest al altuia, in com­­paratie cu propria-i abdicare de la orice idealism. Es­te adevarat ca, la peste patru secole si dupa expe­rienta co­munista, Montaigne poate fi privit cu un zambet sufi­cient, de la inaltimea Casei Poporului…

Alba Postavaru nu priveste insa de acolo, din olimpul cea­useilor si ceausismelor, spre oamenii timpului ce i-a fost harazit sa-l traiasca. Un timp bogat in evenimente si oameni, in intamplari cotidiene si in momente astrale, ca­re ii ofera scriitoarei un imens rezervor de material pre­lu­crabil, nici pe departe epuizat in volumele de proza an­te­rioare: mai sus-amintitul Foamea de adevar (impre­una cu Vasile Manuceanu), O felie de pepene. Istorii cu tarani, Cu cartea la brau. Istorii cu tarani, Tribuna Satelor si Scri­eri (aceasta din urma impreuna cu Vasile Manuceanu).

Prozele, articolele, amintirile ei „sufera“ de o rectitudine ra­ra, apeland direct la intelegerea si sentimentele citito­ru­lui, puse inaintea unei desfasurari aproape filmice. Fie ca este vorba de scriitori pe care i-a cunoscut – Tudor Ar­ghe­zi, Marin Preda, Calin Gruia, George Bacovia, tatal ei, scriitorul I. C. Vissarion, sotul, scriitorul si jurnalistul Va­sile Manuceanu -, fie ca este vorba de fosti colegi si pri­eteni, de la REL – Victoria Mylonadis, Mircea Vasiliu – sau de omeni simpli, tarani din Costesti-Vale (locul nas­terii scrii­toarei), muncitori, medici, functionari de la Casa Sindi­ca­telor, oameni intalniti in concedii si vacante, por­tretele sunt conturate cu precizie, in tuse largi, gene­roase, personalizate insa subtil, cu tuse sensibile, care lu­mi­nea­za colturi altfel ascunse, ale modelului. Intransi­genta fata de cauzatorii distrugerilor profunde din socie­tatea roma­neasca a ultimei jumatati de veac – con­duca­torii comu­nisti, curtierii si scutierii acestora, adula­torii.si ovationistii „sistemului“ etc. etc. – nu are, in cazul Albei Postavaru, mo­bilul direct revendicatoriu, pentru sine, al vreunor ilu­zo­rii reparatiuni mobiliare sau imobiliare, ci por­neste dintr-un profund sentiment de justitie afectiva pentru victimele terorii si distrugerilor. In amintiri si me­mo­rii, dar si in pro­zele de meditatie pe teme generale, gra­ve (unde protestul nu se mai limiteaza la maruntii tor­tionari terestri si pedes­tri, ci urca, de ce sa n-o spunem, arghezian, pana la tronul Creatorului, chemat la bara sa justifice suferinta de eoni a creatiei Sale, fiinta umana), re­ies cu prisosinta dragostea autentica a autoarei pentru starea post-paradisiaca a co­pi­lariei si tineretii de la Cos­testi – o stare post-paradisiaca si nu edenica, dat fi­ind ca bucuriile, placerile si libertatile acelei varste dintai erau pla­tite din plin prin munca grea a parintilor, la care copiii isi aduceau si ei, dupa puteri, a­portul -, pentru oamenii lo­cului si peisajul natal. Veridi­citatea fotografic-docu­men­tara, absolut lipsita de tonuri melodramatice, a textelor, a­juta la o reconstituire fidela a atmosferei satului si so­cie­tatii romanesti de la mijlocul se­colului XX pana spre ince­pu­tul mileniului III, completand lacunarele surse isto­rio­gra­fice ale perioadei inca neinche­iate cu detalii ale coti­dianului, mult mai graitoare decat orice posibil manual de is­torie. O alta caracteristica a scri­sului Albei Postavaru es­­te aceea ca nu face un secret din recunostinta pe care o poarta tarii-gazda a exilului propriu si al familiei ei, pen­tru posibilitatea de a duce o existenta civilizata – posi­bi­li­tate refuzata, si azi, nu doar batranilor, dar marii ma­jori­ta­ti a poporului Romaniei, de urmasii pri­melor haite de lupi siberieni. Ca o fi vorba de lupi domes­ticiti sau doar de cai­ni salbaticiti, n-are importanta.

Nu voi continua sa scriu despre scrierile Albei Posta­va­ru (Cornelia Vissarion-Manuceanu), fiindca trebuie sa fac o marturisire: ca prieten, de la inceputurile exilului, al so­tilor Manuceanu, contribuind la toate aceste aparitii in vo­lum (fie ca angajat la Editura Ion Dumitru, fie eu insumi ca editor), la aparitia multor articole, proze si poezii ale doam­nei Manuceanu in Saptamana müncheneza si Ob­ser­­­vator-München, traducandu-i unele din proze si poe­me si publicandu-le in revista archenoah, ma voi simti me­­reu suspectat, de catre eventualul cititor, ca as judeca subiec­tiv. Si chiar sunt subiectiv, nu pot fi altfel fata de un om care mi-a stat alaturi, nu numai verbal dar si material, sprijinind cu generozitatea inegalabila a oamenilor care ei insisi nu poseda mult, modesta-mi activitate editoriala. So­­tii Manuceanu, mai intai, apoi regretatul Alexandru Pa­na, regretatul Alessandro Cifarelli, apoi priwetenii Valen­tin Anesia, George Stana, Magdalena Con­stantinescu sunt nu­me­le care imi vin imediat in minte. Trebuie sa le multu­mesc tuturor, personal sau memoriei lor, si, inca o data Albei Postavaru, pentru onoarea de a-mi fi incre­dintat spre editare volumul ei cel mai recent.

Cei ce doresc sa afle motivul recunostintei mele nu mai trebuie decat sa-l citeasca.

 

Bianca Marcovici, CIRESE AMARE, versuri, ed. Radu Barbulescu, Colectia „Verba”, ISBN 3-930672-79-0, 120 pag.

 

La prima vedere, creatiile poetice ale Biancai Mar­co­vici, cu punctuatia lor voluntara si separarea la fel de vo­lun­tara in strofe si versuri, dau impresia ca textul ar putea fi prescurtat sau extins dupa constrangerile grafice dic­tate de dimensiunea fixa a paginei.

Nimic mai fals. Orice interventie in acest sens a lay­oute­rului duce implacabil la mutilarea ritmului interior si pier­derea unei parti a sensului poetic. Este o calitate rara la poezia in vers alb. O dovada in plus ca poeta de la Hai­fa si-a cizelat uneltele pana la fineturi de scalpel:

 

caii mei albi

 

in ceea ce ma priveste

vreau sa construiesc un poem neincapator

iar functionalul sa nu ma cuprinda

          totalmente,

adica sa nu promita!

sa deschida oricine ochii largi

visand alaturi de mine,

adica un poem al viitorului

la care sa ramai mut de uimire!

cu totul si cu totul neprevazut

citit cu dictie aproape perfecta

                     si

fara nici un efort de concentrare sau

privire... cu dublu inteles,

ceva ireversibil, fara nici o tainuire anume

pe o cheie muzicala neinventata,

a luminii solare... sa aiba

ceva din gingasia primului ghiocel

iesit de sub zapada rascolita

de o caleasca cu cai albi

inseuati in pripa!

 

Volumul recent contine, dupa pagina 85, o „minian­to­lo­gie“ bi-tri-lingva, originalului din limba romana fiindu-i pu­sa in oglinda traducerea in engleza sau germana. Ver­siu­nile in engleza apartin fiicei autoarei, Noemi Marcovici, iar cele in germana lui Radu Barbulescu.

Bianca Mar­co­vici s-a nascut la 22 iunie 1952 in Iasi. Es­te absolventa a Universitatii populare de 5 ani si a Liceului de muzica „Octav Bancila", (de 8 ani), sectia vi­oara. Absolventa a Facultatii de Constructii Civile si In­du­striale, Institutul Politehnic Iasi.

In afara de numeroase aparitii, cu poezie, in reviste de literatura si antologii din Romania, Israel, Germania, ope­ra de pana acum a Biancai Marcovici s-a concretizat in mai multe volume personale: Marii anonimi, ed. „Ju­ni­mea", Iasi, 1985; Ochiul cuvantului, ed. „Litera", Bu­cu­resti, 1987;Dincolo de paradis, ed. „Litera", Bucuresti, 1989; Revolta sangelui, „Minimum", Tel-Aviv, 1992; Inter­mezzo, caiet literar, „Menora", Rehovot, 1992; Revolta san­gelui, Ed. „Cronica", Iasi, 1993; Casa din noi, caiet literar, Haifa, 1993; Dincoace de paradis, caiet literar, Hai­fa, 1994;Schite pe portativ, proza scurta, caiet literar, Haifa, 1995; Magia pietrei, caiet literar, Petah Tikva, 1995;18 poems, placheta de versuri in engleza in tra­ducerea Luizei Carol, Petah Tikva, 1996; Tara extre­me­lor / Land der Ex­treme, versuri, editie bilingva romano-ger­mana (traducere de Ra­du Barbulescu), ed. Radu Bar­bu­lescu, München, 1997; Mamaliga si caviar, caiet literar cu desenele autoarei, Haifa, 1998; Haifa zidurilor de sprijin, ed. Cronica, Iasi, 1998 (si 2000); Amprente, ed. Papyrus, Tel-Aviv, 1999; Amprente, editia a-II-a adaugita ed. Clu­sium, Cluj, 1999; Puterea cuvintelor, Ed. Minimum, Tel-Aviv, 2001, si, bineinteles, Cirese amare, ed. Radu Bar­bulescu, München 2002.

Despre aceasta frumoasa activitate literara, incunu­na­ta, de altfel, cu mai multe premii obtinute in Romania si Israel, au scris: Nicolae Manolescu, Sebastian Costin, Ti­tu Popescu, Virgil Cu­tita­ru, Calistrat Costin, Florin Costi­nes­cu, Georghe Tomozei, Ro­mu­lus Munteanu, Cristian Livescu, Emil Brumaru, Bogdan Dumitrescu, Al. Raf, dr. Ele­na Ester Tacciu, Ioana Va­si­les­cu, Simion Barbulescu, Radu Barbulescu, Sorin Anca, Co­drin Liviu Cutitaru, Geo Vasile, Grette Tartler, dr. Iosef Eugen Campus, Luiza Ca­rol, Ion Cristofor, Al Lungu, Al Suhor, Carol I­sac, Ioan Holban, Iony Tuvia, Grigore Ilisei, I. Schecter, Rodica Grin­dea, Vasile Iancu, Vasile Baghiu, dr Sergiu Levin, Constanta Buzea, Victor Barladeanu, Biti Caragiale, Al. Machidon, J. Rudel. Al Cis­te­lecan; din scrisori: Ana Blan­diana, George Astalos si altii.

Poeta este casatorita cu ing. Delu Marcovici. Au doua fete, Noemi si Zinette. Emigrata in septembrie 1991, cu fa­milia, in Israel, traieste la Haifa, unde lucreaza la socie­tatea de electricitate a orasului.

 

Radu Barbulescu 

 

IN MEMORIAM

 

Mariana Marin

 

   Mariana Marin s-a nascut la 10 februarie 1956, in Bucuresti. A absolvit Facultatea de Filologie a Universi­ta­tii Bucuresti (sectia romana-engleza), promotia 1980.

Volume publicate: Un razboi de o suta de ani, Ed. Al­batros, 1981; Cinci (antologie colectiva, impreuna cu Ro­mu­lus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Ale­xan­dru Musina, cu ilustratii de Tudor Jebeleanu), Ed. Litera, 1982; Aripa secreta (Anne Frank), Ed. Cartea Roma­neas­ca, 1986; Au carrefour des gran­des routes commer­siales, Ed. EST, Paris, 1990, in traducerea lui Sebastian Reichmann; Atelierele, Ed. Cartea Romaneasca, 1991; Les ateliers, Ed. EST, Paris, 1991, in traducerea lui Alain Paruit; Ia-ti boarfele si misca, interviu realizat cu Oana Orlea, Ed. Cartea Romaneasca, 1992; Mutilarea artistului la tinerete, Ed. Muzeul Literaturii Romane, 1999; Zestrea de aur, Ed. Muzeului Literaturii Romane, 2002. Reeditari: Un razboi de o suta de ani, Ed. AXA, Botosani, 2001. Este prezenta cu tra­duceri in reviste si antologii in Anglia, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria, Rusia, Polonia.

Activitatea ei literara a fost incununata cu: Premiul U­niu­nii Scriitorilor pentru debut, 1981; Premiul de poezie al orasului Slobozia, 1991; Premiul Uniunii Scriitorilor, poe­zie, 1999; Pre­miul ASPRO, poezie, 1999; Premiul special "Virgil Mazilescu", Corabia, 2001.

 

... A fost o intalnire extrem de scurta, fulguranta aproape, mai degraba o incrucisare de drumuri, in iarna in care „mutrele negre” pareau ca ameninta, in tara, guvernarea aceea rahitica, constantinesc-taranista care ne-a repricopsit in 2000 cu socialismul antisocial de azi. Poate ca preocuparea pentru soarta natiei, poate si oboseala calatoriei de noapte pana la Viena, poate si aglomeratia de senzatii, creata de extrem de reusita seara de lectura de la Aula Romaniae, organizata, ca si vizita vieneza a Marianei Marin si a lui Ale­xandru Ecovoiu – un cuplet de asi -, de sufletistul Peter Sragher, au contribuit la faptul ca din acel eveniment n-a reiesit o colaborare literara mai profunda. Palmuirea, la fel de fulguranta, cu versurile des­pre destinul Annei Frank, a lasat in urma, insa, impresia inca neacoperita de uitare, a intalnirii cu o lirica te­ribil de inalta in profunzimea sentimentelor si concretetea expresiei.

Asta e tot ce am de zis, despre Mariana Marin. Am aflat ca, la inceputul acestei primaveri, nedrept de tanara, ca mai toti poetii de la care literele romanesti se mai puteau astepta la imbogatirea paletei, a schimbat brusc starea de agregare, sublimand spre perfectiunea Absolutului. N-am de scris decat un cuvant de regret. Inca unul, dupa (prea) multele scrise pana acum. Si, pentru cei care n-au avut nici macar ocazia unei grabite incrucisari pe drum de iarna apasatoare si rece, intre doua trenuri, intr-o lume indiferenta si care tenteaza la indiferenta, cele cateva date explicative si versurile de alaturi. Atat. Doar atat.

 

Radu Barbulescu

 

Poem de dragoste1

 

Ma privesc uneori in oglinda

pentru ca sa mai fie cineva in aceasta casa

ce o urasc de atata vreme

incat nu mai pot trai fara ea.

Constiinta de sine este in cele din urma

o stare extrem de confortabila – un somn greu

ea nu poate semana decat amintirilor

despre lichidul meu amniotic

pe care le numeam mai demult intr-o stare poetica,

 

sau mortii,

ce a spart oglinda

pe care de-atata vreme scriu acest poem

incat el nu mai poate trai fara mine.

 

Elegie2

 

Vei vedea si tu intr-o zi

cum viata si moartea

din tine se-nfrupta.

Am sa-ti apar intr-un vis

pe care dimineata in tine il sapa.

Vei vedea, o vei vedea

alergand dupa tine

naluca sanilor mici si a coasei,

umbra imbratisata cu huma.

Voi mai fi atunci

nu voi mai fi

intr-o parte a lumii?

 

Vei vedea, vei orbi,

amintindu-ti o zi, si-nca o zi

cum stau spanzurata cu coatele-mi grele

de-o stea.

 

Jos - spectrul lumii si cainii.

 

 

Elegie3

 

 

Ma grabesc inspre moarte

fara un inteles anume,

fara rochie de mireasa

fara zestrea de aur.

 

Fara mine.

 

Ma grabesc senina

si amara

de-a latul patriei.

 

Parca ar fi fost maine.

 

 

 

____________________________                     

                                                    

1, 2: din volumul Mutilarea artistului la tinerete, 1999;

3: din volumul Zestrea de aur, 2002)

.

Mesterul Piliuta s-a mutat in cer

 

Ultimul mare pictor din stirpea  artistilor de altadata s-a mutat de la noi. Anul acesta, de Pasti, a murit Constantin Piliuta. Se spune despre cei care mor la zi luminata ca merg de-a dreptul in cer si pe buna dreptate. Ca talharul cel de pe Cruce. Primul crestin caruia Iisus insusi i-a deschis usile raiului.

 „Unul din talharii rastigniti Il batjo­co­rea si zicea: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine insuti si mantu­ieste-ne si pe noi! Dar cellalt l-a infruntat si i-a zis: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care esti supt ace­easi osanda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pen­tru faradelegile noastre; dar omul acesta n-a facut nici un rau. Si a zis lui Iisus: Doamne, adu-ti aminte de mine, cand vei veni in Imparatia Ta! Iisus a raspuns: Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai.” (Luca 23, 39-43).

Am transcris acest text din Patimile Domnului ca pe o rugaciune pentru mesterul Piliuta.

S-a nascut la Botosani in 1929. A studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti intre anii 1949-1955, fiind studentul lui Alexandru Ciucurencu. In 1977 a luat parte la Festivalul international de pictura din Cagnes-sur-Mer. Obtinuse deja Premiul pentru pic­tu­ra al Uniunii Artistilor Plastici din Romania in 1967 si Premiul Ion Andreescu al Academiei Romane in 1974. Se impusese ca desenator printr-o precisa observatie si-o linie transanta, neiertatoare, putem zice, in relevarea deta­liului. Dar tensiunile sale interioare puteau fi, la ri­goare, translate cu umor intr-un registru „comun”. Ca pic­tor a evoluat din cultul pentru natura ( ca peisagist) la compozitii subtile din „fluxul memoriei” poetice si-al meditatiei atat de personale in final. Incat un tablou de Constantin Piliuta azi e recunoscut la o simpla privire din zece, dar si dintr-o mie. Artist desavarsit si personalitate multipla, Constantin Piliuta a fost un om inconfundabil in boema bucuresteana a „anilor de impotrivire” din prolet­cultism, cand singura speranta a romanilor se reducea la arta si poezie. Ni-l amintim dintr-o noapte de iarna breu­geliana, din iernile de altadata ale Bucurestilor, de fapt, cu o punga de mere ionatane navigand prin zapezi la miezul noptii, tangent la cartierul aristocratiei proletare a Domeniilor. La un moment dat, punga de plastic s-a rupt, si pe imaculata zapada albastrita putin de luna plina dar rece, merele rosii si proaspete s-au imprastiat  ca intr-o compozitie sui-generis. Cand i-am povestit, mult mai tar­ziu, intamplarea aceasta la Dalles, dupa vernisajul singu­rei sale retrospective de proportii, daca nu ma insel, de prin anii 84, a zambit melancolic. Atunci i-am deslusit oa­re­care fragilitate (Arghezi ar fi spus: fragezime) sufleteas­ca, atat de proprie marilor creatori.

Dar sensibilitatea artistului se desluseste mai clar inca din fiecare opera a sa, caci la putini alti pictori se poate spune despre oricare tablou al sau ca este o opera in sine, ca la Constantin Piliuta. Nostalgia acelui nord de ta­ra botosanean, atractia Deltei Dunarii, „conservand um­bre­le targurilor de odinioara” (Constantin Prut), dar mai ales traindu-si cu fervoare clipa si gustul de viata atat de particular. Diminetile dupa nopti de risipa, ale unor „per­so­naje” din marginea societatii, dar nu de la marginea lumii; zilele luminoase ale naturii: „gestul incidental, pen­tru a sesiza durabilul”. Meditatia artistului nu putea sa foloseasca decat vaste campuri de culoare monocrome, tonuri luminoase, un taram al firii epurat de impuritati si detalii nesemnificative. Catarsisul acestei lucrari este o imanenta izvorata din har si daruire. In arta portretului (si-a autoportretului), mesterul Piliuta a esentializat, pe alo­curi,  metaforic (Portretul lui Tudor Arghezi, dar si cel al lui Tudor Vianu), o lume de ganduri si-un fundament cul­tu­ral bine structurat si documentat.

Ca orice mare artist nu s-a atins de teme straine che­marii sale, iar acolo unde a poposit a sfintit locul. A lucrat si compozitii istorice, a realizat lucrari de arta monu­men­tala in fresca si mozaic, sau din moduli ceramici, si-n toate a fost un nelinistit bland si bine aplicat, fara stri­den­te sau „goarne” aleatorii. Era o incantare de om, ca mai  toti moldovenii din Tara de Sus, care pe langa talent sunt purtatorii unui umor hatru si netrucat. Oameni ca el apar rar si dau marca timpului care i-a nascut.

Nu se putea altfel decat asa cum s-a si intamplat, mes­terul Piliuta sa plece de la noi de-a dreptul in cer, cu za­pe­zile lui de altan, cu diminetile lui clare si totusi umbri­te de pasiunile noptilor prea din plin traite, cu zilele vietii sa­le desavarsite pana la amanunt si detaliu plastic. Fie-i ta­rana usoara si marea calatorie tot mai aproape de ste­lele care-i vor evoca trecerea, simplu si clar, pe marea bol­ta de valori nemuritoare ale Moldovei natale! 

  

Ion MURGEANU

 

 

LA DESPARTIREA DE DOCTORUL FRITZ PANKIEWICZ

21.03.1923 – 4.05.2003

 

Draga Traute, draga Titus,

Indurerati prieteni

 

Ne-a adus aici despartirea de doctorul Fritz Pan­kie­wicz, pe care noi il numeam Pitz, deoarece drumul vietii acestui om valoros, a prietenului din scoala, a camara­du­lui din razboi, al cautatului medic si mai ales, din punctul meu de vedere, al prietenului drag, a ajuns la sfarsit.

A vazut lumina lumii in acel deceniu care a urmat pri­mului razboi mondial si puternicii timpului incercau, nu intotdeauna cu succes sa creeze, prin noi ordini si noi frontiere, un viitor mai bun. Galitia austriaca, din care pri­mul Pankiewicz, strabunicul lui Pitz, venise la Sibiu, in Transilvania, unde isi aflase o noua patrie, parea sa se fi pierdut in departari; urmasii imigrantului si-au dovedit insa ca si el insusi calitatile in aceasta patrie. Acest lucru a fost valabil si in cazul tatalui lui Pitz, care a profesat la Tartlau (?!!!) pana cand o firma de textile care avea succes in Transilvania i-a incredintat conducerea filialei din Bucuresti. Timpul petrecut la Bucuresti a constituit si pentru fiu, aflat deja in liceu, cea mai importanta perioada a tineretii sale. Tatal sau intretinea prin ocupatia sa, atat legaturi de afaceri cat si relatii sociale cu personalitati din tara si din strainatate. Liceanul Pitz, care era adesea prezent, a invatat foarte mult din aceste legaturi, ca si din calatoriile pe care le-a intreprins impreuna cu parintii.

In afara de aceasta, nu au lipsit nici sejururile in Transilvania: in Sibiu, locul natal al tatalui sau, la rudele acestuia; in Mühlbach im Unterholz, la rudele mamei sale, orasul unde a cunoscut-o pe Traute Baumann, care avea sa-i devina sotie.

Curand dupa iesirea lui Pitz din scoala, Romania si Germania au cazut de acord ca etnicii germani pot sa-si faca serviciul militar in armata germana, Pitz ca reporter de front. Fata de numarul misiunilor la care a luat parte si al localitatilor unde a fost in acea vreme, a avut norocul sa nu fie ranit, chiar daca din cauza unui accident a trebuit sa stea in spital cand trupele rusesti trecusera deja granita romana.

Anii grei, nu doar cei de imediat de dupa razboi au apasat familia Pankiewicz ca pe toti germanii din Romania comunista. Roadele muncii de-o viata intreaga, ceea ce adesea fusese adunat de mai multe generatii, s-a pierdut. A fost o decizie a destinului, care a dat vietii sale acea directie care i-a hotarat viata profesionala, ca Pitz a putut studia medicina si ca a putut ramane cu sotia si mama sa, mai intai la Cluj si apoi ca medic la Oradea. Comportamentul sau fata de oameni, participarea lui la greutatile lor a dovedit nenumaratilor semeni in ce ma­su­ra isi asuma grijile altora. Putea sa-i inveseleasca chiar si pe cei grav bolnavi, dar situatia schimbata din patrie ii ra­manea ca povara sufleteasca. Emigrarea familiei din Ro­ma­nia in Germania, in 1963, a fost pentru ei si pentru el o eliberare. Cu toate acestea, ii simteai amaraciunea pen­­tru situatia lasata in urma atunci cand spunea, vizavi de lumea comunista: ”Ne-au furat 18 ani.” Erau exact anii in care intrerupsesem legatura dintre noi, pentru a nu-l periclita pe el si familia sa. Revederea dupa emigrarea sa a fost totusi atat de brusca, ce parca ne-am fi despartit abia cu o zi in urma.

Era acum, cu sotia, fiul si mama in lumea libera, in care si-a deschis in 1965 propriul cabinet medical, pe care l-a condus impreuna cu fiul sau Titus dupa terminerea studiului de catre acesta, din 1988 pana in 1993..

In anii ce au urmat, nu doar libertatea gasita in tara mama i-a adus bucurii lui Pitz, ci si unele calatorii pe care le-am intreprins impreuna, din care a cules impresii ce-i lipsisera. Viata culturala din Germania, fata de care avea adesea o pozitie critica, a fost pentru el o refacere spirituala. Impreuna vizionam la Bayreuth „Tannhäuser”, ascultam Cantecul catre Luceafar al lui Wolfram, care in aceasta ora a despartirii imi vine indeosebi in minte:

 

„Ca o presimtire a mortii acopera seara pamantul,

acopera valea cu negru-i vestmantul;

sufletul, care  spre-acele-naltimi tanjeste,

zborul prin noapte si spaime-l ingrozeste.

Dar tu apari, o, cea mai dulce  dintre stele,

Lumina-ti blanda o trimiti peste departarile cele,

Amurgul noptatic il taie-a ta raza,

Si bland ne arati drumul din valea de groaza”.

 

Acum, draga Pitz, iti multumim pentru tot, dar mai ales pen­tru prietenia ta, care ne.-a dat atat de mult.

Fie ca drumul catre eternitate sa-ti fie insotit de clopo­tele patriei. Noi, cei care suntem in acest ceas cu tine si multi altii vom ramane peste timp uniti cu tine prin me­moria noastra.

 

Cuvantare funebra tinuta de dr. Wilhelm Bruckner

 

 

 

COMEMORARE

 

50 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu

 

Moto:

 

„Adevarul ce ne calauzeste acum e ca singura noastra forta, care ne poate tine si in viitor, e cea pro­venita prin unirea tuturor romanilor.”

IULIU MANIU

 

1 Decembrie 1918

 

La 5 februarie a.c., Academia Romana a omagiat im­pli­­nirea unei jumatati de secol de la decesul, in temnita comunista de la Sighet, a celui care timp de patru decenii a simbolizat, pe rand,“absoluta in­tran­si­genta nationala fata de unguri”, fruntasul poli­tic de la Alba Iulia, opozantul politic ireconciliabil si, in sfarsit, simbolul rezistentei anti­co­­muniste. L-am numit, fireste, pe Iuliu Maniu.

Acela care s-a identificat de tanar (si a fost re­cunoscut ca atare) cu lupta romanilor din Transil­vania pentru liber­tate, s-a nascut la 8 ianuarie 1873 in Simleul Silvaniei, ca fiu al lui Ioan Maniu si al Clarei, nascuta Coroianu. Iuliu Ma­niu a fost bene­fi­ciarul unei ascendente de mai multe ori ilustra: se inrudea cu Simion Barnutiu si cu Iuliu Coro­ianu, bi­necunoscutul memorandist. Inca de la varsta de 24 de ani, in timpul studiilor incununate cu titlul de doctor in drept al Universitatii budapestane, Iuliu Maniu a fost cooptat in 1897 ca membru in Comi­tetul national al Parti­dului National Roman. Schim­barea tacticii politice a Parti­du­lui National Roman, de la pasivism la activism, i-a per­mis lui Iuliu Maniu afirmarea la nivelul elitei politice din mo­narhia du­alista. In 1906 este ales deputat in Parla­mentul de la Budapesta din partea circumscriptiei elec­to­rale Vintul de Jos (jud. Alba). Atitudinea promovata de ta­narul parlamentar roman i-a atras chiar si stima din par­tea adversarilor politici, deloc amabili de felul lor cu roma­nii ardeleni. Memorabile sunt cuvintele contelui Apponyi, care amintea ca Iuliu Maniu „nu intrebuinteaza frumoasa noastra limba, decat sa ne palmuiasca in ungureste".

 

„Dorobantul roman mergand pe campiile Tisei"

 

Intrarea Romaniei in primul razboi mondial, in 1916, de partea Antantei a ridicat in fata romanilor ardeleni nume­roase si dificile probleme. Este cu­nos­cut faptul ca militarii romani incorporati in ar­mata austro-ungara au fost trimisi sa lupte pe fron­turile cele mai dificile, acolo unde ca din in­tamplare armata austriaca inregistra cele mai ustu­ra­toa­re esecuri. Dar, sublinia mai tarziu Iuliu Maniu, „singur poporul romanesc, singura natiunea roma­na a fost aceea care n-a dat nici o declaratie ofi­ciala de loialitate, ori insu­fletire de lupta alaturi cu armata care ne-a impilat". Des­tra­marea monarhiei dualiste in toamna anului 1918 a cre­at si romanilor din Tran­silvania posibilitatea acelui vis a­min­­tit mai tarziu de Iuliu Maniu de la tribuna Camerei De­pu­tatilor Ro­ma­niei Mari: „Intre cele mai frumoase vi­suri ale fiecarui suflet romanesc, cu care se culca si se tre­zea, era imaginea dorobantului roman sco­borand coas­tele vestice ale Carpatilor si mergand pe cam­piile in­tinse ale Tisei". Implinirea de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, a consfintit in acelasi timp fi­gu­ra de suprafata na­tio­nala a lui Iuliu Maniu. Asa cum a scris mai tarziu N. Ca­randino, la Alba Iulia „totul a fost hotarat de Maniu, incepand cu ideea adunarii in cetatea lui Mihai Viteazul. Rolul lui Ma­niu a fost decisiv si in fixarea proiectului definitiv de rezolutie. Doua principii fundamentale au fost supri­mate: acela al autonomiei Transilvaniei si acela al inlaturarii oricaror conditii la unirea cu tara". Ales prese­dinte al Consiliului Dirigent, in 1919 Iuliu Maniu este ales presedinte al Partidului National Roman.

 

„Eroului national" ii urmeaza opozantul politic

 

Perioada dintre cele doua razboaie mondiale l-a pro­iec­tat pe Iuliu Maniu in prim-planul vietii politice din Ro­mania Mare. Dincolo de interpretari care pot aluneca intr-un partizanat - explicabil, de altfel – tre­buie relevat un ele­ment care ni se pare funda­mental: Iuliu Maniu a re­prezentat in viata politica romaneasca ideea de ones­titate intr-o jungla poli­tica bugetivora, preocupata mai mult de consoli­darea unor avantaje personale decat de propasirea binelui public. Adus in fruntea guvernului de un val de simpatie populara la sfarsitul anului 1928, la doi ani dupa fuziunea Partidului National cu Partidul Tara­nesc, condus de Ion Mihalache, Iuliu Maniu a trebuit sa-si a­su­me, el si partidul sau, o sarcina ex­trem de grea: ges­tionarea treburilor tarii intr-o pe­rioa­da de crunta criza eco­nomica. Ramane un fapt stabilit ca imaginea lui Iuliu Maniu in opinia publica in perioada de dupa resorbirea cri­zei a fost cea a opozantului. A opozantului, in primul rand, fata de tendintele tot mai pronuntat autoritare ale Regelui Carol al II-lea, la revenirea caruia contribuise fie chiar si numai prin pasivitate. Consecinta imediata a fost indepartarea sa si a partidului ce-l conducea de la posi­bilitatea concreta de a revendica asu­ma­rea conducerii tarii. Ideea aceasta a opozantului - care la Iuliu Maniu a im­bracat haina protestului ho­tarat fata de intentiile dicta­toriale care se manifes­tau in societatea romaneasca, in­cepand cu „fac­to­rul constitutional" personificat de Regele Carol al II-lea - i-a creat acea aureola funciara de demo­crat integru, gata sa sacrifice interesele pentru triumful principiilor. Relevant, din acest punct de vedere, ne apa­re portretul creionat de Petre Tutea: „Iuliu Ma­niu a fost un opozant de o extraordinara indarat­ni­cie, iar ideea sa de protest castigata in exercitiul luptei transilvane a devenit o trasatura caracteris­ti­ca si in Romania Mare si poate tocmai aceasta sarcina grea de opozant anti-austriac si anti-ungar l-a impiedicat sa se realizeze". Pulverizarea siste­mului democratic si instaurarea dictaturii regale, in fe­bru­arie 1938, l-au aruncat pe Iuliu Maniu in bra­tele ce­lei mai ireductibile opozitii. Abstractie facand de un scurt intermezzo de sapte luni aceasta va fi ca­racteristica ac­tivitatii publice a lui Iuliu Maniu, timp de opt ani, pana la arestarea sa de catre cei „fara neam si fara tara". Este bine-cunoscut faptul ca dintr-o „tara pandita" Romania a devenit, treptat, o tara dezmembrata, fapt care a deter­mi­nat - printr-un complex de evenimente si influente – intra­rea ta­rii in orbita politico-militara a Germaniei naziste si con­solidarea dictaturii ca forma de conducere a sta­tului. Perioada razboiului mondial l-a adus pe Iuliu Maniu in pos­tura de lider necontestat al intregii opo­zitii democrate. Sunt cunoscute atitudinile sale fata de angrenarea Ro­ma­niei in razboi alaturi de Germania, mai ales pana la Stalingrad, vadita sa opozitie fata de persecutiile anti­se­mite, ridicate la rang de politica de stat.

Dar, „omul este sub vremi" si nu peste ele. Cazul lui Iu­liu Maniu este poate cel mai relevant. Cu nimic res­pon­sa­bil in  ceea ce priveste multe decizii ires­pon­sabile luate in numele Romaniei - cum ar fi declararea starii de razboi cu Statele Unite ale A­me­ricii, continuarea campaniei din Rusia, dincolo de spatiul etnic si recunoscut a fi roma­nesc, per­se­cutiile antievreesti -, Iuliu Maniu a trebuit sa traga „toate ponoasele" aranjamentelor politice cu bataie postbelica luate cu mult peste capul romanilor. Aran­ja­mentele Churchill - Stalin, din octombrie 1944, au tras asupra romanilor acea cortina de nepatruns careia atat de multi i-au cazut victima. Iuliu Maniu a fost, fara in­do­iala, una dintre cele mai ilustre.

 

Nici un compromis cu agentii comunismului sovietic

 

Lovitura de stat de la 23 august 1944, la care, in pofida detractorilor interesati, contributia lui Iuliu Ma­niu a fost una de substanta, a creat un nou ori­zont politic in spatiul pu­blic romanesc. Datele pro­ble­mei sunt acum cu totul altele, iar - ceea ce este mult mai important - metodele cu care se desfasura actul politic, asa cum erau cunoscute si practicate de Iuliu Maniu, s-au schimbat cu totul. Politica batei a inlocuit dialogul si faimoasele „pertractari" atat de familiare unui anumit fel de a face politica, s-au dovedit a fi inoperante in fata tavalugului „maselor", deloc populare, dar substantial sprijinite de tancu­rile sovietice si de „specialistii" NKVD.

Nu vom intra in detaliile desfasurarilor politice care au urmat lui 23 August. In mare faptele sunt cunoscute; ce­ea ce vrem sa aduceam in discutie este de ce a existat atata adversitate din partea co­munistilor, declarati ro­mani, fata de cel care, din­colo de limitele umane, a repre­zentat simbolul lui 1 Decembrie 1918? Credem ca exista o singura ex­plicatie a faptului ca s-a ajuns la binecu­nos­cuta re­varsare de ura, sfarsita prin „procesul marii tradari nationale" si incununata, daca se poate spune asa, in groapa comuna de la Sighet. Este vorba de fap­tul ca po­litica Partidului National Taranesc, progra­mele sale care, mai ales dupa august 1944, au fost de stanga, o stanga autentic populara erau de natura sa fie mult mai atractive pentru opinia publi­ca romaneasca. Mai mult, organizatia mun­cito­reas­ca a PNT reprezenta o extrem de puternica con­­curenta pentru propagandistii comunisti. Dar in timp ce unii se bazau pe ancorarea mesajului politic in reali­tatea autohtona, ceilalti erau sprijiniti fatis de tancurile so­vietice si asupra actiunilor ce le intre­prin­deau se profila umbra amenintatoare si protec­toare in acelasi timp a lui A. Visinschi.

 

Tragedia lui Iuliu Maniu a fost constientizata, tar­ziu e drept, a­tunci cand a inteles semnificatiile reale ale intele­ge­rilor de la Ialta si a celor de dinainte, de la Cairo mai ales. Frustrarea resimtita in fata aban­donului Aliatilor, dar si a lipsei de reactie a acestora fata de „ciudata" inter­pre­tare data de sovietici acor­durilor din Crimeea a constituit o ultima deceptie pe care viata politica i-a rezervat-o sep­tu­agenarului de la Badacin. Zarurile erau aruncate. Cap­ca­na de la Tamadau inchidea pentru multe decenii de­mocratia romaneasca in inchisori si lagare. La 5 febru­a­rie 1953 sfarsea in temnita de la Sighet, la marginea Ar­dea­lului, octogenarul care, „constient de taria u­nui popor de 20 milioane, a indraznit sa nesoco­teas­ca inte­lep­ciu­nea resemnata din testamentul lui Stefan cel Mare pentru a deschide viitorului un drum de noua demnitate". Cel ca­re si-a gasit odih­na vesnica in groapa comuna de pe malul Tisei merita, dincolo de orice, omagiul urmasilor.

 

Adrian Stanescu

Din Curierul romanesc,

 

 

 

Ganduri inutile

 

Ma gandesc la o posibila, meritata, fericita sar­ba­torire, poate la sediul Uniunii Scriitorilor, mai intai sus, in Sala Oglinzilor, cu intreaga crema a scriitorimii romane, cata este ea, printre care s-ar fi putut, cumva, strecura si un scriitor... necoleg , aciuat de ceva ani prin Occident. Sigur ca ar fi lustruit clanta Uniunii si ce­va din marimile momentului politic. Oricum, presa centrala, in avida cautare de evenimente. Ori el era o reala personalitate si un eveniment totodata.

Lumini, discursuri, poate nu tocmai lungi, toate insa laudatii sincere, prietenesti.

Figura, ochii i-ar fi radiat acea cuceritoare, devas­tatoare bonomie nativa, pornita din centrul adevarat al fiintei, iar in barba spicata de argint s-ar fi banuit su­rasul fin, de profunda intelegere. Ar fi spus, desigur, cateva cuvinte de multumire care ar fi mers la inimile tuturor. Poate ar fi urmat o agapa colocviala, cu o gustare si o racoritoare, in foyer-ul arhiplin din Calrea Victoriei 115. S-ar fi plimbat printre invitati, oprindu-se ici si colo, asaltat de cei care, la orice astfel de ocazie, cauta sa-si satisfaca mici interese. Banuiesc ca ni s-ar fi incrucisat privirile, cum ar fi stat acolo, inghesuit de adulatori si ca ne-am fi salutat, fara vorbe, inutile de altfel, intr-o clipire a ochilor. Trebuia, desigur, sa ne fi intalnit, in conditii mai intime, mai potrivite unei discutii prietenesti, fie inainte, fie in una din zilele urmatoare, festivitatea aceeea fiind destinata publicului larg...

Poate ne-am fi mutat, apoi, in gradina inundata, anul acesta, de soare si caldura timpurie, a lui Gato­pardo, la un pahar de bere sau vin, ne-am fi mutat, poate, la Muzeul Literaturii (tot la gradina, bineinteles!) impartindu-ne in mici companii, pe afinitati si simpatii, pentru a continua sarbatorirea lui. Un fel de sarba­to­rire si a noastra, cei care am avut sansa de a-l cu­noaste si aprecia la justa-i, marea-i valoare.

 

Dar toate gandurile ce-mi vin sunt inutile, absurde, zanatice in acest 6 Mai 2003, cand ar fi trebuit sa im­plineasca 60 de ani. 

Simt un soi de oboseala, ca apa­sa­rea pe umeri a unui enorm sloi de gheata si un sictir gigantic inaintea Marelui Absurd care  ni l-a interzis la ruptura mile­ni­ilor. Ma simt, la aceasta aniversare a 60 de ani de la nas­terea-i, la fel de derutat, stingher si subit fragil ca a­tunci cand, undeva in Nord, intre dru­muri, am aflat ca Laurentiu - Laurentiu Ulici - nu mai este.


Radu Barbulescu

 

 

 

 


[1] Pinul despre care este vorba în poem a fost adus si oferit Papei de un grup de munteni din Zakopane si sadit în gradinile Vaticanului, unde s-a uscat. Poemul i-a fost dat de Suveranul Pontif cardinalului Poloniei, Jozef Glemp, în timpul unei vizite facute de acesta la Vatican.

[2] Cu regret, nici în 2003 nu s-a initiat un proces al comunismului, nici in ce a mai ramas din Uniunea Sovietica, nici în celelalte state foste satelite. Din contra, în asa-zisa „Republica Moldova“, teritoriu rapit Româaniei prin acordul celor doi gangsteri numiti de Pamfil Seicaru, îsi face de cap, la începutul mileniului 3, un guvern comunist. R. B.