OBSERVATOR-MÜNCHEN,

ANUL XV-XVI, Nr. 4/1 (58/59), octombrie 2002-martie 2003

Editorial : Radu Barbulescu: In loc de editorial (p. 1) ;

AN NOU: MESAJUL CATRE TARA DE ANUL NOU 2003 AL MAJESTATII SALE MIHAI I AL ROMANIEI (p. 3);

Q. E. D.: Radu Barbulescu: In cifre - Ministri si ministere in Romania, Germania si Statele Unite (p. 4);

Atitudini: Gheorghe Mocuta: Reflexe conditionate (p. 5);

Opinii: Octavian Mihaescu: Praga, NATO si Havel (p. 5);

Confluente: (reproducem din presa din tara: Adevarul, Romania libera, Observator Cultural, Cotidianul): Cristian Teodorescu: Statuie din bani publici / Premii colorate politic / Alin Bogdan: Gheorghe Onisoru lanseaza carti si baiguie scuze pentru Ristea Priboi / Portretul lui Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei! / Dancu ia bani de la buget pentru un ziar pro-PSD / Costel Oprea: La petrecerea lui Nea Nicu, invitatii au discutat afaceri / Narcis Iordache: Societatea civila, colonizata de PSD, si: Informatizarea la sate / Bogdan Ficeac: Mentalitate nociva / Octavian Paler: Ce farsa! / Nicolae Prelipceanu: Spre un nou Guvern Nastase / Mircea Dinescu: „Nu am crezut ca, dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi tot obedienta Puterii“ (p. 7-13);

Cronologie 2002: Radu Barbulescu: Lupul nu si-a schimbat nici macar parul. Din cronologia razboiului neonomenclaturii contra libertatii presei (p. 13-17), si: Despre libertatile si obligatiile presei libere in Europa (18-20);

Amintiri pentru prezent si viitor: Pamfil seicaru: Relatiile romano-ruse. 2 (p. 21-28);

OBSERVATORUL SI CULTURA: Ioan Dan: „Pentru mine cuvantul „acasa” are o caldura mult mai mare decat pentru cei dragi care sunt deja acasa ”. A consemnat R. Barbulescu (p. 29-30) / Peter Sragher: „M-am intrebat odinioara: este oare literatura romana intr-adevar atat de saraca?” Consemnare in si traducere din germana de R. Barbulescu (p. 30-32) / Premiu: Poetul Gheorghe Istrate a primit Premiul Academiei Romane pe anul 2000 – Gheorghe Istrate: Mic discurs (nerostit)... / Gh. Istrate: 3 poeme / Bibliografie (p. 33-34); Eseu: Gheorghe Istrate: Un text recuperat - Cea dintai teza de licenta avand ca reper proza lui Stefan Banulescu... (p. 35-41);

OBSERVATOR LITERAR: LIRICA: Radu Cange, poeme (p. 42-43) / Mihai Dutescu, poeme (p. 44-45) / Bianca Marcovici, poeme (p. 45-47) / Argyris Marneros (trad. Gh. Sasarman), poezii (p.47-48) / Ion Mosteoru, poezii (p. 48-51) / Gabriela Gergely, poezii (p. 51-53) / Dinu Ianculescu, rondeluri (p. 53-54) / Sorin Anca, poezii (p. 54-56) / Eugen Popin, Poemele tale. Pentru Erika (56-57) / Lucius Furius, Un poem in memoria lui Rembrandt - caruia nu i-a fost niciodata inchinat unul (p. 57); PROZA SCURTA: Titu Popescu Rondul de noapte (p. 58-60) / Victor Loghin, Cumpana (p. 61-62) / Nora Casal, Poveste de Craciun (p. 62); ROMAN (fragment): Traian Pop Traian: Jazz atelier jazz (p. 63-72); VOCI TINERE: Lucian Mocuta: Arca si Alter ego proze scurte (p. 73): DEBUT: Alexandru-Constantin Istrate: Lycos si Marturisire, poeme (p.74); TEATRU: Marian Popa: Dincoace de cortina (p. 75-78) / Virginia Serbanescu: Pelerinul tacerii (p. 79-84); Luiza Carol: Floarea de gheata (85-90);

MAGAZIN: München: Dr. Dionisie Ghermani a fost distins cu Crucea de Merit a Germaniei Federale (p. 90-91); Asociatia Scriitorilor Romani si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung - ASRG / DRSV Bayern (p. 91-93); Salzgitter: Jubileul Asociatiei culturale si religioase romano-germane din Salzgitter (p. 94-95); Viena: Seara de lectura Alexandru Ecovoiu / Peter Sragher (p.95); München: A 43-a Expozitie a cartii in München (p.95-96); Gheorghe Sasarman: O noua pinacoteca la München (p.95-99); Nubar Kanterian: Monede din trecut si istoria lor (p. 100-103); Elena Liliana Popescu: Calator prin Japonia anului 2002 (103-104); Octavian Mihaescu: Targul de Carte de la Frankfurt/M (p. 105); Eugen D. Popin: Le roi é mort, vive le roi! (106); Dan Platon: Prin hatisurile arterelor, spre inima (107);

OBSERVATOR IN LUMEA CARTII: Radu Barbulescu, despre: Alexandru Ecovoiu, Sigma, roman, si Marius Tupan, Vamile depresiunii, proza scurta (p. 108-109) // Virginia Serbanescu, despre: Paul Filip: Batranul Cismigiu, album, Dinu Ianculescu: Un gand, un chip stiut, un vis, un timp…, rondeluri, si Eliza Cantaragiu: De vorba cu mine insumi si Padurea in flacari (p. 110-111) // Tudor Negoescu: Impresii dupa lectura volumului Cantece de mahala, de Florentin Smarandache (p. 111-112);

SCRIITORI ISRAELIENI DE LIMBA ROMANA – ASPECTE: Bianca Marcovici: Protest / Shaul Carmel: Lichidari de conturi / Lucian-Zeev Herscovici: Primul dictionar biblic original in limba romana (p. 113);

EVOCARI: Radu Barbulescu: Luna Laurentiu (p. 114) / Paul Dugneanu: Nichita Stanescu (1933-1983) 70 de ani de la nastere – 20 de la moarte (p. 114-115) / Cornelia Vissarion-Manuceanu: Calin Gruia (1915 –1989), (p. 116);

IN MEMORIAM: Dan Danila: La despartirea de Georg Scherg (ianuarie 1917-decembrie 2002), (p. 117-118) / Tiberiu Klug Miscovici: Ovidiu Vuia (martie 1929 – septembrie 2002), (p. 118);

„PATRIE SE CHEAMA NORODUL, IAR NU TAGMA JEFUITORILOR.“ – cop. ultima

IN LOC DE EDITORIAL

Voi cauta, stimati prieteni, autori si cititori, sa „uit“ pentru inceput, temele principale ale ultimelor luni, invitarea Romaniei de a face parte din tarile participante la NATO (de altfel, singura raza cu adevarat luminoasa a Anului XIII), actiunea continuator-distructiva a agentilor rusofil-comunisti care dicteaza la Chisinau unei mari majoritati romanesti (pata cea mai neagra pe istoria din ultimii 55 de ani a natiunii romane), lipsa crasa de profesionalism - cu exceptia celui cu care reusesc sa-si pastreze apanajul si uzufructul Puterii.- a neo-nomenclaturistilor actuali: fii, nepotei, ginerei si cumnatei ai vechilor nomenclaturisti (lipsa de profesionalism care va mai umbri, minimum 20 de ani, performantele statului roman si va amari, in continuare, tot atata vreme, multe vieti de romani onesti) si securisti nereciclabili.

Cu prima dintre aceste trei teme majore, ni s-au impuiat capul si urechile, deja, de catre cei din categoria amintita mai inainte, care aproape au reusit sa prezinte imbucuratoarea noutate drept un merit al lor. Desi, la drept vorbind, este mai degraba meritul multilor morti, din cele doua razboaie mondiale si mai ales al tinerilor morti la revolutie, asa cum li s-a aminteasca actualilor guvernanti, la Bucuresti, de catre presedintele Bush. Desi, la drept vorbind, ea se datoreaza mai degraba Inaltului Ambasadoriat al Majestatii Sale Regele Mihai al Romaniei, care n-a pregetat sa-si puna in balanta intreaga greutate de mare personalitate politica, istorica si morala, pentru o natiune pe jumatate ingrata, pe jumatate neinstruita istoric si politic, pe jumatate prostita de lipsurile de zi cu zi. Recunosc, aici, si acuitatea simtului politic al presedintelui Ion Iliescu, care a inteles sa foloseasca aceasta greutate intru folosul natiunii romane (inclusiv al neo-gerontonomenclaturii de azi!).

Si, fiindca, de buna seama, mai nicaieri in presa tiparita, tele- si radiodifuzata din Romania si mai nicaieri in discursurile si palavrageala oficiala din tara nu a fost mentionat acest aspect, trebuie sa-l mentionez tot eu, inclinandu-ma cu respect inaintea numeroaselor umbre ilustre care l-au intruchipat: aportul indiscutabil al exilului romanesc in ce priveste acceptia Romaniei in NATO, actiunea continua, din 1947 si pana in prezent, a acestuia, asupra mintilor si constintelor occidentale, pentru recunoasterea romanilor drept natiune europeana si civilizata, aliat al Occidentului luminat inaintea barbariei asiatice.

Aceasta actiune a purtat fie numele de Nicolae Radescu, fie Grigore Gafencu, fie Ion Ratiu, fie Mircea Eliade, fie Emil Cioran, fie Eugen Ionescu, fie Constantin Brancusi, fie Alexandru Cioranescu sau Ion Coseriu, Ion Baciu sau Vintila Horia, etc. etc… Si poarta numele – legio! – al celor care au semnat, decenii la rand, petitii, declaratii, memorii, apeluri adresate cancelariilor guvernelor occidentale, presedintilor si Majestatilor tarilor din vest, al celor care au manifestat pentru Libertate si Democratie in Romania, in 1987, in 1989, in 1990 - la Brasov, Londra, Bonn, New York, Paris, München; la Bucuresti, Timisoara, Sibiu, Constanta, Galati. Se mai datoreaza succesul invitarii Romaniei ca membru al Aliantei Nord-Altantice, redactorilor pre-decembristi de la Europa Libera, BBC si Vocea Germaniei. Acestora tuturor si mortilor din decembrie’89, ai caror asasini au ramas nu doar nepedepsiti, ba au devenit chiar mai „mari” decat au fost, li se datoreaza, mult mai mult decat celor rasariti ca ciupercile dupa ploaie (sau ca mucegaiul in colturi caldute si intunecoase), in tot soiul de pozitii sus-puse si ras-platite (in sensul literal al cuvintelor compuse), care fac sinecura clientelei PSD-iste de azi, PCR-iste de ieri si alaltaieri.

Celelalte doua teme majore, actiunea nefasta a asa-zisului guvern al asa-zisei „Republici Moldova“, incapacitatea de reformare a comunistilor rusofili de acolo si lipsa de profesionalism a neo-nomenclaturii din Romania le veti regasi in paginile urmatoare, sper ca, suficient de aprofundate… Dar, fiind inceput de an, poate este necesar sa dam acestui editorial o turnura ceva mai blanda.

Citesc, astfel – in Curierul Romanesc (septembrie 2002), sub rubrica „Viata la tara“, doua pagini dedicate de d-l Ion Longin Popescu d-lui Dr. ing. ec. Ion Pusca. Fiindca am fost mereu criticat (de prieteni si de neprieteni) ca as cauta (nu le caut cu lumanarea, ci le gasesc impotriva vointei mele) din viata de zi cu zi a Romaniei post-revolutionare decat imaginile rele, urate, degrada(n)te, iata ca ma bucur, la acest sfarsit de an 2002, sa va pot oferi, simultan, o veste buna – si una proasta!

Cea buna este ca, in Curierul Romanesc, gasim cele doua pagini. Cea rea, ne-o da chiar Ion Pusca: „Intarzierea reformei in agricultura a facut sa dispara zeci de mii de hectare de vita nobila”.

Poate de asta mi-a placut, de cand l-am intalnit, Ion Pusca. Un mare specialist in œnologie, nascut intre Carpati si Dunare, ca „fiu de podgoreni”, lansator, printre altele, al sampaniei de Panciu (fiindca a gasit asemanari oenologice izbitoare intre vinurile de Champagne si cele din zona Vrancei), ajungand sa fie selectionerul vinurilor de protocol ale presedintiei Italiei, ne-am gasit intamplator – si intamplarea poarta un nume propriu! – la Bucuresti, cu ocazia alegerilor pentru presedintia… Uniunii Scriitorilor.

L-am cunoscut atunci – sarbatorindu-l - pe Ion Pusca in apartamentul sau transformat intr-un rafinat templu al lui Dionissos, „tapetat“ de multele diplome luate „pe bune“ pentru marile-i realizari intr-un domeniu, pe cat de specializat, pe atat de apropiat binei-simtiri a celor care, din sansa, ii sunt contemporani. Un amfitrion desavarsit, o persoana inzestrata de Dumnezeu si Natura cu bunul simt al firilor nobile si cunoscatoare de oameni, Ion Pusca mi-a ramas in amintire ca o imagine absolut verticala intr-o lume bantuita mai ales de cocosati si iazme.

Acum, gandindu-ma la enorm de multii „specialisti“ in vanzarea pieilor de closca si de urs din padure, cu care ne-au… obisnuit deja (?!!) guvernarile Roman, Stolojan, Vacaroiu, Ciorbea, Radu Vasile (daca am uitat vr-una, rog sa ma scuzati, dar seamana una cu alta ca picaturile de ploaie, cazute pe pielea unei vaci slabanoage) si Nastase, gasesc cu atat mai mari meritele acestui specialist intr-un domeniu secundar, inzestrat insa cu suficient curaj pentru a arata, intr-o publicatie mai mult sau mai putin oficiala, cauza reala a unuia dintre factorii economici care tin Romania si pe romani in starea de tarani marginasi, iobagi, megiesi sau clacasi, pe ogoarele Lumii: „Intarzierea reformelor […]“. Adica: inapoiere in domeniul oenologic al lui Ion Pusca, dar si in domeniul financiar/bancar, industrial, agricol, social, al transporturilor, al comunicatiilor etc. etc.

In definitiv, ma gandesc, intarzierea acestor reforme, mai mult decat necesare, blocarea lor, de fapt, nu sunt decat semne ale inapoierii mintale a celor aflati in ultimii 13 (si, multi dintre ei, de chiar mai multi) ani la conducerea Romaniei. Insi marunti, care n-au priceput nici azi cele soptite de Gorbaciov in urechea tinichigiului ajuns pensionar, Honecker: „Cine vine prea tarziu la moara istoriei, pierde”.

Romanii n-au fost si nu sunt nici acum, chiar, o natiune de perdanti. Asta ne-o dovedesc oameni ca Ion Pusca. Ma bucur ca i-am putut strange mana. E randul celor din tara sa gaseasca alti Ion Pusca, specialisti reali in alte domenii, poate mai pretentioase, si sa le stranga mana.

Noua unora, fosti si actuali exilati, tinuti la distanta atat de micro-ciolanul politico-literaro-socialo-gazetaresc post-decembrist, dar mai ales de posibilitatea de a indrepta, dupa stiinta si constiinta, soarta compatriotilor nostri apasati de neo-democratia damboviteano-prebalcanica instaurata de aproape un deceniu si jumatate la Bucuresti, nu ne ramane decat sa le uram succes semenilor nostri, in iesirea din impasul actual, impas care dureaza de peste 55 de ani si sa ne continuam, aici, cu voia lui Dumnezeu, activitatea noastra in folosul lor. Cand si daca vor recunoaste stringenta prezentei noastre acolo, poate ne vor chema. Daca nu….

Intrati in anul XIV de la decesul Ceausestilor, le uram cititorilor nostri, din tara si de peste hotare, si mai ales lui Ion Pusca si celor multi ca el, de acolo sau de aici, cuviincioasa, prieteneasca urare: La Multi Ani, intr-o tara mai buna.

Radu Barbulescu

La incheierea editiei ne parvine stirea privind decesul, pe 1 ianuarie, al presedintelui Clubului Roman de Presa si directorul ziarului „Adevarul“, Dumitru Tinu. Ne exprimam condoleantele noastre, mai ales ca, in ultimii ani, cotidianul incepuse sa devina o publicatie respectabila, detasata de vechile naravuri de presa guvernamentala, iar Clubul Roman de Presa o institutie onorabila.. R. B.

OBSERVATOR-MÜNCHEN ISSN 0942-7759

Apare in /erscheint im Radu Barbulescu Verlag, Görzerstr. 105 A, D- 81549 München.

Proprietar, editor si redactor responsabil / Inhaber, Verleger und verantwortlicher Redakteur: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben.

Responsabil pentru anunturi / Für Anzeigen verantwortlich: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben/ adresa de mai sus.

Coredactori / Mitredakteuren: Iv Martinovici, Hunedoara, Gheorghe Istrate, Bucuresti si / und Dr. Titu Popescu, Dachau.

Colaboratori / Mitarbeiter: Gina Sebastian Alcalay, Ashdod; Valentin Anesia, Paris; George Astalos, Paris; Luiza Carol, Haifa; Pavel Chihaia, München; Emilia Dabu, Mangalia; Dan Danila, Leonberg; Ovidiu Dunareanu, Constanta; Vasile Iliescu, München; Wilfried H. Lang, Nürnberg; Eugenia Mihalea, Bucuresti; Octavian Mihaescu, Gocksheim; Gheorghe Mocuta, Curtici; Dan Persa, Constanta; Dan Platon, München; Traian Pop Traian, Ludwigsburg; Eugen Popin, Bad Tölz; Alexandru Potcoava, Timisoara; Petre Raileanu, Paris; Sorin Rosca, Constanta; Gheorghe Sasarman, München; Amelia Stanescu, Constanta; Sena Süleyman, Constanta, Cornelia Vissarion-Manuceanu, München; Andrei Zanca, Heilbronn.

Abonament anual / Jahresabonnement in EU/EU-weit:: 28.— €; USA si restul lumii: 28 US$; Romania: 10.-- €. Corespondentele si materialele trimise nu se inapoiaza si nu se remunereaza. Opiniile exprimate angajeaza in primul rand pe autori si, in al doilea rand, redactia.

Multiplicare / Vervielfältigung: Radu Barbulescu, Anschrift w. o.

e-mail: archeobs @ radu-barbulescu.de

sau: radu-barbulescu @ web.de

http: www. radu-barbulescu. de, sau:.com

Tel. 089 / 6 89 17 03 / fax 089 / 6 89 14 97

MESAJUL CATRE TARA DE ANUL NOU 2003 AL

MAJESTATII SALE, MIHAI I AL ROMANIEI

Romani,

M-am adresat voua timp de mai multe decenii, fie din Romania, fie din exil. Spre regretul meu, mesajele mele erau adesea pline de pesimism. Tara noastra era fie in razboi, fie suferind de o oribila dictatura. Si, chiar si dupa ce dictatura a cazut, problemele noastre au ramas enorme, adesea de nerezolvat.

Totusi, va vorbesc acum cu optimism. Problemele noastre nu s-au dus, dar incepem sa vedem, in fine, solutiile lor viitoare.

Desigur, invitatia pe care NATO a adresat-o tarii noastre va avea un efect imediat mic asupra starii economiei noastre si asupra dificultatilor de zi cu zi pe care atat de multi dintre voi le aveti in fata. Cu toate acestea, este important sa ne amintim cat de semnificativ este acest gest al NATO. Pentru mai mult de o suta de ani, Occidentul s-a uitat la regiunea noastra mai mult ca la o boala, decat ca la o parte a Europei. Ni s-au oferit mai multe asa-numite parteneriate, dar niciodata calitatea de membru deplin in institutii care aparau securitatea si prosperitatea continentului. Si soarta noastra a fost decisa de marile puteri, adeseori cu minima consultare a noastra insine.

Toate acestea s-au terminat acum: Europa accepta astazi ca suntem parte din aceeasi familie, cu aceleasi drepturi si obligatii. Este dreptul nostru nu numai sa fim consultati, dar, de fapt, sa luam parte in croirea viitorului continentului. Si, desi ramane datoria noastra sa ne aparam pe noi insine si pe aliatii nostri, este si datoria Europei intregi, si a Americii de Nord, sa ne vina in ajutor in vremuri de nevoie.

Generatia tanara va privi, curand, aceste aranjamente ca pe ceva natural. Dar voi veti intelege ca, pentru cineva ca mine, care a trebuit sa lupt pentru drepturile si libertatile Romaniei in fata celor mai atroce dictaturi pe care istoria le-a inventat, anul acesta a fost implinirea multor visuri. Multe mai trebuie sa fie facute, anul care vine, in reforma armatei noastre. Dar, vazand barbatii si femeile Armatei Romane si avand marele privilegiu sa-i comand in trecut, am toata increderea ca ei se vor prezenta cu profesionalism si cu determinare in NATO. Problemele securitatii noastre nationale nu sunt toate rezolvate. Dar putem fi increzatori ca, niciodata de acum incolo, nu vom mai fi singuri.

Nadajduiesc foarte mult ca vom fi capabili sa evitam un razboi in Irak. Insa, daca dictatorii irakieni continua sa sfideze vointa comunitatii internationale, vom trebui sa fim gata sa contribuim in orice fel ni s-ar cere.

Nu cautam conflict cu nici o tara. Dar am intrat intr-o legatura stransa cu restul Europei si cu America de Nord. Daca le cerem protectia, atunci aliatii nostri au dreptul si ei sa astepte contributia noastra.

Romani,

Stiu ca pentru foarte multi dintre voi viata nu s-a imbunatatit in acest an. Si stiu ca sunteti infuriati de nivelul inca mare de coruptie, de cresterea inca inceata a economiei noastre. Nici una din problemele acestea nu vor fi rezolvate peste noapte. Dar, inca odata, raman optimist.

Uniunea Europeana se va deschide pentru noi in 2007. Investitorii straini, care poate au ezitat in trecut sa vina, stiu acum ca Romania va fi parte dintr-o mai mare arie economica europeana. Totodata, ei stiu ca Romania va ramane membru deplin al unei mari comunitati occidentale, care impartaseste aceleasi valori democratice.

Am facut un legamant, ca voi continua sa muncesc pentru beneficiul vostru al tuturor. Si este, pentru mine, o mare satisfactie sa vad ca membrii Familiei mele isi dedica tot timpul lor aceluiasi efort. Nici unul dintre noi, nici eu, nici Familia mea, nici guvernul, nu poate sa faca miracole. Dar impreuna putem fi siguri ca mergem in aceeasi directie. Anul acesta, pentru prima oara dupa ce dictatura comunista a cazut, am realizat ca procesul este ireversibil si ca rolul Romaniei in lume este asigurat. Deci, va rog sa priviti catre Noul An cu incredere. Avem dreptul sa sarbatorim implinirile noastre, implinirile tuturor romanilor, indiferent de vederile lor politice, varste sau ocupatii. Dar avem si datoria sa ne unim in raspunderile pe care le avem in fata. Cel mai mare dusman al Romaniei sunt diviziunile interne. Si cel mai mare prieten al Romaniei ramane intreaga noastra natiune.

Sarbatori fericite si la multi ani!

Mihai Rege

Q.E.D:

„Taranul cel mai prost are cartofii cei mai mari”, spune un proverb german, care ni se pare ca se aplica de minune in cazul de fata: O tara saraca, de aproape 23 de milioane de locuitori – Romania –, se „bucura” de un numar de ministere si ministri aproape egal (27-29) cu cel, impreuna, al celor mai performante state din Lume: Statele Unite si Germania Federala, cu peste 300 de milioane de locuitori. Cat despre ritmul de „lucru” al numerosilor nostri guvernanti, vorbeste cel mai bine intarzierea… planificata a reformelor urgent necesare. Obs.

Ministri si ministere in Romania

1. Adrian Nastase - Prim-ministru;

2. Mircea Geoana - Ministrul Afacerilor Externe;

3. Hildegard Carola Puwak - Ministrul Integrarii Europene;

4. Mihai Nicolae Tanasescu - Ministrul Finantelor;

5. Rodica Mihaela Stanoiu - Ministrul Justitiei;

6. Ioan Mircea Pascu - Ministrul Apararii Nationale

7. Ioan Rus - Ministrul de Interne;

8. Gheorghe Romeo Leonard Cazan - Ministrul Dezvoltarii si Prognozei;

9. Marian Sarbu - Ministrul Muncii si Solidaritatii Sociale;

10. Dan Ioan Popescu - Ministrul Industriei si Resurselor;

11. Ilie Sarbu - Ministrul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor;

12. Petru Lificiu - Ministrul Apelor si Protectiei Mediului;

13. Miron Tudor Mitrea - Ministrul Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei;

14. Matei Agathon Dan - Ministrul Turismului;

15. Silvia Ciornei - Ministrul pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii si Cooperatie;

16. Ecaterina Andronescu - Ministrul Educatiei si Cercetarii;

17. Razvan Theodorescu - Ministrul Culturii si Cultelor;

18. Daniela Bartos - Ministrul Sanatatii si Familiei;

19. Georgiu Gingaras - Ministrul Tineretului si Sportului;

20. Dan Nica - Ministrul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei;

21. Octav Cozmanca - Ministrul Administratiei Publice;

22. Vasile Dancu - Ministrul Informatiilor Publice;

23. Petru Serban Mihailescu - Ministru pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului;

24. Acsinte Gaspar - Ministru pentru Relatia cu Parlamentul;

25. Ovidiu Tiberiu Musetescu - Ministru al Autoritatii pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului;

26. Vasile Puscas - Ministrul Delegat la Ministerul Integrarii Europene - Negociator Sef la Uniunea Europeana;

27. Serban Constantin Valeca - Ministrul Delegat la Ministerul Educatiei si Cercetarii - pentru activitatea de cercetare;

Ministerele si ministrii Germaniei Federale

1. Bundeskanzler: Gerhard Schröder;

2. Staatsministerin für Kultur: Christina Weiss;

3. Äußeres (Externe): Joseph („Joschka") Fischer;

4. Inneres (Interne): Otto Schily;

5. Justiz (Justitie): Brigitte Zypries;

6. Finanzen (Finante): Hans Eichel;

7. Wirtschaft und Arbeit (Economie si Munca): Wolfgang Clement;

8. Verbraucherschutz, Ernährung und Landwirt- schaft (Protectia consumatorului, Alimentatie si

Agricultura): Renate Künast;

9. Verteidigung (aparare): Peter Struck;

10. Familie, Senioren, Frauen, Jugend (Familie, batrani, femei tineret): Renate Schmidt;

11. Gesundheit und Soziale Sicherung (Sanatate si Asigurari sociale): Ulla Schmidt;

12. Verkehr, Bau- und Wohnungswesen, Aufbau Ost (Transport, Constructii si locuinte, Reconstructia Germaniei de Est): Manfred Stolpe;

13. Umwelt, Naturschutz und Reaktorsicherheit (Mediu, protectia mediului si siguranta centralelor atomice): Jürgen Trittin;

14. Bildung und Forschung (Educatie si cercetare): Edelgard Bulmahn;

15. Entwicklung (Dezvoltare): Heidemarie Wieczo-rek-Zeul

Guvernul Statelor Unite ale Americii: Ministere

1. Department of Agriculture (USDA) – Ministerul Agriculturii;

2. Department of Commerce (DOC) – Ministerul Comertului;

3. Department of Defense (DOD) – Ministerul Apararii;

4. Department of Education – Ministerul Educatiei;

5. Department of Energy – Ministerul Energiei;

6. Department of Health and Human Services (HHS) – Ministerul Sanatatii si al Asigurarilor sociale;

7. Department of Housing and Urban Develop- ment (HUD) – Ministerul Locuintelor si dezvoltarii urbanistice;

8. Department of the Interior (DOI) – Ministerul de interne;

9. Department of Justice (DOJ) – Ministerul Justitiei;

10. Department of Labor (DOL) – Ministerul Muncii;

11. Department of State – Ministerul de Externe;

12. Department of Transportation (DOT) – Ministerul Transporturilor;

13. Department of the Treasury – Ministerul de Finante;

14. Department of Veterans Affairs – Ministerul pentru problemele veteranilor de razboi;

N. B.: Am renuntat sa detaliem in cifre numarul secretarilor si subsecretarilor de stat din ministerele Romaniei, dat fiind ca in acest sector ii depasim net pe americani si nemti.

ATITUDINI

Gheorghe MOCUTA

Curtici

Reflexe conditionate

Nu stiu altii cum sunt dar eu de cate ori il vad pe primul ministru ma gandesc automat la cornul cu lapte promis copiilor mici ai acestei tari manoase. Masurile populiste ale actualei guvernari declanseaza – ca si in cazul celebrului experiment al lui Pavlov – salivatia abundenta a unei tari intregi. Un gest al premierului, o fraza aruncata in vant la o vizita de lucru e luata ad literam si aplicata imediat cu surle si tobe. Ca pe vremea raposatului cand subalterni zelosi si obedienti demolau cu sarg si cladirile pe care tovarasu’ si tovarasa le rasturnau cu cotul sau cu maneca din greseala, pe machetele cu realizarile iepocii.

N-ar fi nici o problema ca se impart posmagi pe la scoli (am auzit ca intre timp au cerut si puscariasii!), numai sa fie muiati. Adica sa se asigure mai intai conditiile igienico-sanitare regulamentare si numai dupa aceea sa se distribuie biscuitii, cornurile, laptele si alte alimente prin scoli. Pentru ca majoritatea scolilor sunt nepregatite pentru a primi aceste alimente si mai ales laptele care e un aliment atat de sensibil si poate provoca, Doamne fereste!, indigestii, alergii sau boli. Doar ca in marea noastra obedienta fata de bunele intentii ale guvernantilor si in graba de a aplica pe nemestecate gafele sefilor, gresim. Gresim si uitam ca si drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Cuvantul de ordine al inspectorilor generali, de cand s-a auzit de O.U.G 96/ 2002 este „Descurcati-va!“

Bietii directori de scoli isi inabuse nemultumirile si chiar propriile convingeri cu greu, dar totusi le inving.. Pentru ca altffel vor fi inlocuiti, destituiti de altii care abia asteapta. Nici o problema. Ca asta e stilul.

La sedinta cu directorii pe aceasta tema s-au pus intrebari care i-au deranjat vizibil pe sefi. Totusi, cine va fi vinovat daca din cauza actiunii cornul si laptele se vor imbolnavi copiii? Raspunsul a fost o lectie amagitoare de retorica, atat din partea reprezentantilor prefecturii, ai oficiului de protectie a consumatorului cat si ai inspectoratului scolar.

Cand au auzit directorii ca pot fi schimbati (ca si cum nu ar fi participat la un concurs, ca si cum procesul de invatamant nu le da destula bataie de cap la inceputul anului scolar) s-a facut liniste. Ca si cum nici ei, nici sefii lor nu ar fi auzit despre dreptul la opinie, de drepturile omului, de dreptul la replica si dialog. Care ar fi normal sa fie excercitate intr-o democratie autentica.

Dar, dupa cum se vede, reflexele conditionate ale trecutului ne tareaza in continuare mentalitatea.

OPINII

Octavian MIHAESCU

Gocksheim

Praga, NATO si Havel

Pentru Romania, decizia de la Praga este sfarsitul consecintelor celui de al doilea razboi mondial. Nu ma opresc asupra Conferintei, a rezultatelor ei, a bucuriei ci doresc a puncta receptia de la Palatul Prezidential, care contine foarte multe semnificatii si trebuie sa dea de gandit serios generatiei noastre, chemata sa scrie o noua fila de istorie, prin care Romania va putea sau nu, sa se integreze unei lumi in care sa nu mai fie ca un cersetor incapabil a se integra societatii. Desigur ma refer la unele aspecte incepand cu 1877, 1918, culminand cu 11 septembrie 2001, fara de care ma indoiesc sa fi fost acceptati la Praga. Acum tot raul spre bine! Mai mult, nu trebuie sa omitem ca Romania, datorita amplasarii sale geografice, a navalirilor pe care le-a suportat mioritic, nu a fost in masura a se impune si apara singura; dealtfel a si fost folosita de Marile Puteri, dupa care a fost abandonata. Aceasta tragica pagina s-a incheiat la 22 noiembrie 2002, la Praga, de la care mai avem de invatat. Incepand din aceasta zi, Romania poate si trebuie sa devina o natiune care isi va avea rolul sau bine definit, care nu va mai fi la cheremul nici unei puteri militar-politice. Acceptarea valorilor democratice, a libertatii individuale, care sunt componente solide ale civilizatiei euro-atlantice, va consolida si duce spre prosperitate Romania. Spuneam ca de la Praga avem ceva de invatat. Asupra acestui aspect doresc sa ma opresc in speranta ca va fi inteles cum se cuvine.

In seara zilei de 20.11.02, presedintele Cehiei Vaclav Havel, a oferit o receptie in onoarea participantilor la summit. Onoarea de a deschide ceremonia i-a revenit lordului George Robertson, secretarul general al NATO, care a fost foarte scurt si l-a invitat pe presedintele Frantei, Jacques Chirac sa tina alocutiunea, dedicata in intregime fostului dizident anticomunist, scriitorul Vaclav Havel. Chirac i s-a adresat acestuia pe un ton amical:

„Draga Havel, iata ca idealurile pentru care ai luptat si suferit in inchisori sunt azi invingatoare, in calitate de scriitor si fost dizident anticomunist, ai contribuit esential la cresterea sperantei tuturor celor oprimati, care nu si-au plecat capul. In urma cu 13 ani, ne-am intalnit tot in acest castel, indata dupa ce ai preluat conducerea Cehiei, care a demonstrat cu prisosinta setea de libertate si democratizare. Cehia a dorit cu tot sufletul sa intoarca spatele trecutului, obtinand succese pe plan intern si foarte multe lucruri importante pe plan extern datorita personalitatii tale. Imi revine onoarea a-ti inmana Tratatul de aderare la Uniunea Europena si NATO, este un gest simbolic a ceea ce reprezinti tu, a luptei impotriva totalitarismului comunist din intreaga Europa de Est, care se alatura azi democratiilor occidentale"

A urmat Vaclav Havel, care profund emotionat, modest, a multumit doar in cateva cuvinte, dupa care s-a retras in grup, ca un elev care, dupa ce si-a facut tema, laudat de profesor, se simte rusinat fata de colegii sai chiulangii, pe care ar vrea sa-i protejeze de eventualele nemultumiri ale profesorului. Cred ca alte comentarii sunt de priosos.

Am parasit Praga plin optimism in urma invitarii noastre, dupa ce am admirat delegatia romana in frunte cu d-l Ion Iliescu, care a urmarit summit-ul cu sufletul la gura in incinta Ambasadei Romaniei de la Praga, adunata in jurul unui televizor. Ca pe vremuri la sate cand exista doar un singur aparat in toata comuna. Optimismul avea sa se amplifice la Bucuresti, in ciuda unei zile extrem de reci si abundente in ploaie, care parea a compromite vizita presedintelui SUA, G.W. Bush. Aceasta vizita avea sa modifice prezentul articol, deoarece in el intentionam a-i face un portret mai amplu lui Vaclav Havel si scoate in evidenta carentele noastre.

Alocutiunile d-lui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni si in Piata Revolutiei, aveau sa ne convinga ca Romania, a intors definitiv spatele trecutului, hotarata sa se integreze in structurile euro-atlantice, ca a inteles ca nu stagnarea reformelor a facut posibila invitarea la Alianta si sutinerea SUA, ci doar conjunctura favorabila in urma acelui fatal 11. 09. 01, pe care Bucurestiul pare hotarat sa o onoreze cu toata seriozitatea. Adica avem sentimentul ca de asta data, mana intinsa de catre Occident si America, nu va fi calcata in picioare, urmand ca de acum incolo Romania sa recupereze toate ramanerile in urma. Daca d-l Ion Iliescu, Bucurestiul, asteptau o asigurare ferma din partea Occidentului, in functie de care si-au cordonat politicile, o jonglerie, aceasta sutinere s-a manifestat. Observam ca PDSR-ul, in frunte cu d-l Iliescu, s-a adaptat extrem de rapid valorilor occidentale, pana mai ieri mult hulite. Sa fi fost toate acestea o mare abilitate politica a d-lui Iliescu? Este posibil, tinand cont si de discursul domniei sale, lejer, realist, care cu siguranta ca a uimit pe mai toti analistii politici. Putem spune ca alocutiunea d-lui Iliescu s-a incadrat noii pagini de istorie pe care Romania o inscrie. Si ca toate acestea sa fie confirmate pe deplin, sa mentionez cateva aspecte care mi-au parut simbolice in aceasta zi memorabila de 23. 11. 02.

In primul rand in tribuna oficiala amplasata in fosta Piata a Palatului Regal, actuala Piata a Revolutiei in ciuda ploii torentiale a aparut la orizont pe cerul innorat curcubeul, care l-a facut pe presedintele Bush sa ne asigure ca Dumnezeu ne zambeste, oferind incredere in viitor. Un alt simbol interesant a fost faptul ca tribuna a fost amplasata in partea Palatului Regal, cuprinzand si o portiune din curtea palatului, exact ca in perioada interbelica, cand manifestatiile se petreceau cu fata spre Palat de unde le saluta Regele. De asta data in tribuna s-a aflat si Regele Mihai, impreuna cu Regina Ana, ceea ce, deasemeni, nu este lipsit de importanta. Un alt aspect interesant este ca romanii erau postati cu spatele spre celebrul balcon al CC-PCR, unde Ceausescu si-a tinut ultimul discurs, si pe care presedintele Bush nu a uitat a-l mentiona, precum si ruina cladiri fostei Directii a V-a, la care a facut o referire expresa. Toate aceste aspecte ne fac sa credem ca ziua de 23 noiembrie 2002 a pus capat definitiv unei istorii care ne-a coplesit, saracit si deformat, urmand renasterea, prosperitatea si integrarea Romaniei in sanul natiunilor civilizate. Un curs pe care nimeni si nimic nu il mai poate opri, decat noi insine. Putem spune ca, in acest ultim tren prins de tara noastra cu intarziere, datorita lenevelilor mioritice, daca nu vom sti sa ne pastram locul in clasa de lux, care ne-a fost si ne este rezervata cu darnicie, se poate intampla ca la prima halta sa fim dati jos, fara posibilitatea de-a mai prinde un alt tren, care de regula nu opreste prin halte. Cu aceasta metafora vreau sa accentuez obligatiile care ne stau in fata, daca vrem sa beneficiem de confortul acestui luxuos tren, pe care ani de zile l-am dorit oprit in halta noastra, timp in care multi au murit schingiuiti in inchisorile comuniste.

Sigur, putem discuta multe pro si contra actualilor guvernanti, cu precadere impotriva d-lui Ion Iliescu, care nu poate fi comparat cu Havel, trecutul acestora fiind diferite ca noaptea de zi. Trebuie sa acceptam ca, in sfarsit, doleantele prezentate in decembrie 1989 au devenit o realitate pe care o traim cu totii. Personal sunt unul din aceia care au iesit din primele clipe, in decembrie ’89, pe strazile Bucurestiului, care au dat tonul in Piata Universitatii, avand in spate si unele actiuni anticomunist-ceausiste, culminand cu demonstratia maraton din primavara anului 1990, in urma caruia d-l Ion Iliescu a multumit celor ce m-au deselat si obligat a ma exila. Dar pentru prima data dupa 13 ani de dezamagire, de la acele evenimente la care am fost participant (nu posed certificat de revolutionar), am avut bucuria faptului implinit, aproape tot ce ceream noi atunci, s-a realizat. Daca paradoxul vremurilor face ca d-l Iliescu sa fie acela care implineste doleantele din decembrie ’89 si a primaverii din 1990, in care primul exercitiu de democratie din Piata Universitatii, tot de el a fost oprimat brutal, ce as mai putea spune? Romania nu este si nu va fi nici X, nici Y ci ea ramane eterna. La aceasta s-a referit si presedintele Bush, pe aceasta o priveste si actuala pagina istorica pe care o scriem cu totii.

Inchei cu o alta consideratie sentimentala. In 1997, vizita lui Clinton, de consolare, s-a desfasurat in Piata Univeristatii, ceea ce mi-a acentuat amaraciunea neinplinirilor. Iubesc foarte mult aceasta Piata, de care ma leaga cele mai importante clipe din viata, dar care niciodata nu mi-a oferit siguranta implinirilor totale, dimpotriva. In 22 dec ‘89, odata intrat in Piata Palatului Regal, actuala a Revolutiei, am avut sentimentul ca am invins total dictatura comunist-ceausista. Astfel s-au petrecut lucurile si cu actuala vizita a Presedintelui Bush, care a fost organizata in acest loc. Pentru mine sunt doua locuri si doua simboluri: in unul se produc lupta, infrangerile inerente, in celalalt izbanda. A izbandit oare Poporul Roman? Se pare ca da, fapt pentru care cred ca se cuvine a multumi lui Dumnezeu!

P.S. Nu am intrat in unele amanunte, cum ar fi discursurile celor doi Presedinti sau discursurile de la Praga, care au fost evidentiate de presa. Ele sunt, cu siguranta, binecunoscute cititorilor.

CONFLUENTE

Reproducem articole sau parti din articole aparute in presa din Romania, care coincid cu modul nostru de a vedea lucrurile. Obs.

Cristian Teodorescu:

Statuie din bani publici

Nu inteleg supararea premierului ca presa n-a cazut pe spate la constatarea ca o promisiune aruncata la una dintre discutiile sale saptamanale cu prefectii, cea despre cornul si laptele din scoli, a fost respectata. Dl Nastase a promis multe altele, de care a uitat. Fiind vorba de o promisiune respectata, fireste ca presa a vrut sa constate cum stau lucrurile la fata locului. Asa s-a putut afla ca ideea generoasa a premierului, e adevarat ca pe bani publici, a devenit sursa de castig pentru diversi reprezentanti ai partidului de guvernamant. Sau ca, pe ici, pe colo, programul a fost la inceput un esec. […]

Intr-o tara in care se platesc din bani publici tot soiul de studii de fezabilitate de care nimeni nu are nevoie, nu s-a putut gasi un evaluator al costurilor probabile pe care le implica de fapt operatiunea „cornul si laptele". E presa de vina ca guvernul nu-si ia in serios pana la capat si in amanunt propriile sale promisiuni? Nu cred!

Nu cred nici ca presa avea motive sa laude acest program. Cornul si laptele mascheaza de fapt un esec al partidului de guvernamant. Acela ca n-a putut ridica nivelul de trai, astfel incat parintii care isi trimit copiii la scoala sa le poata da un pachetel cu mancare sau bani sa-si cumpere macar un corn. Mi s-a parut de-a dreptul insultator ca premierul a putut afirma ca e mai sigur sa li se ofere copiilor la scoala darul guvernamental, decat sa li se dea parintilor mai multi bani in acest scop. In tari cu cetateni mai sensibili o asemenea gafa l-ar fi costat pe dl Nastase o imediata scadere in sondajele de opinie. Nici daca ar fi scos bani din buzunar pentru acest program, primul ministru nu ar fi avut dreptul moral de a da de inteles ca guvernul e un parinte mai bun decat parintii copiilor care primesc la scoala o cana cu lapte si un corn.

In felul asta ajungem maine, poimaine sa le cerem copiilor sa-si toarne parintii de sange mai bunului parinte care e guvernul. Sau ii invitam de pe acum pe copii sa-si priveasca parintii cu dispret fiindca n-au bani sa le dea ce primesc de la tata Nastase? […]

Trecand sub tacere motivul real al acestei filotimii guvernamentale, premierul se mai si asteapta ca presa sa-i ridice statuie fiindca in Romania se traieste atat de prost, incat s-a gasit solutia hranirii copiilor la scoala.

Presa l-a scutit pe dl Nastase de asemenea concluzii. Nu i-a facut nici proces de intentie pentru acest gest de marinimie bugetara care a fost motivat de premierul insusi considerand saracia un viciu al parintilor, nu o problema a guvernului. Dar daca, potrivit primului ministru, presa cauta pete in soare, fiindca monitorizeaza aplicarea unui program de criza si ii semnaleaza defectiunile, ma tem ca dl Nastase a ajuns sa-i considere pe ziaristi drept un fel de anexe ale Ministerului Informatiilor Publice.

Din nefericire, partial are dreptate.

Romania literara nr. 40 din 9 octombrie 2002

Premii colorate politic

Din pacate, „sarbatoarea de toamna a cartii“ care este Targul Gaudeamus a fost umbrita la final, la festivitatea de premiere.

De acord: nu e usor sa dai premii atunci cand ai in fata agitatia dinamica a standurilor dintr-un targ de carte. Cel mai bine e sa nu acorzi deloc distinctii (cum se intampla la BOOKAREST-ul din luna mai, ca si la majoritatea reuniunilor internationale de gen), sa nu aprinzi spiritele si orgoliile, sa nu creezi asteptari, sa nu produci – apoi – dezamagiri, sa lasi ca totul sa se desfasoare intr-o atmosfera relaxata, de veritabila sarbatoare cu carti. Pe de alta parte, diplomele obtinute la targuri sau saloane le sunt de folos editurilor laureate, care si le adauga pe cartile lor de vizita, prezentandu-se din ce in ce mai… laureate!

Traditia Gaudeamus-ului e - asadar - cu premii: de cand e targul, in ultima zi se jurizeaza si se anunta, intr-o ceremonie in mijlocul targului, laureatii. De fiecare data, cu comentarii pe toate tonurile: ca Editura X nu prea merita, ca mai bine s-a prezentat Editura Y, dar ca nici Z nu s-a facut de rusine… La fel, diplomele acordate presei, discutate/ disputate si ele. Mari presiuni in culise au fost tot timpul, insa – pana la urma – mari scandaluri nu. A mai contribuit si vechea lege a compensatiei, editorii de varf primind pana la urma, pe rand, cate un premiu, daca nu la o editie, atunci la urmatoarea. Fiindca – una peste alta – n-avem in Romania multe mari case de productie in domeniu…

Pana in anul 2002, cand, pentru prima oara, premiile Targului Gaudeamus s-au politizat inadmisibil. Faptul trebuie spus raspicat: pe lista laureatilor au aparut doua edituri care au relatii directe cu actuala guvernare: Nemira si Aramis. Nu sunt in discutie meritele lor, prestatiile lor de-a lungul anilor, lucrurile bune pe care le-au facut intr-un moment ori intr-altul. Insa: Nemira e editura fondata de Valentin Nicolau, devenit dupa alegerile din anul 2000 consilier al primului ministru si apoi presedinte director general al televiziunii publice, iar Aramis e editura implicata in controversele legate de limitarea pietei manualelor scolare, ceilalti competitori din domeniu acuzand favorizarea ei de catre PSD-ul de guvernamant. Ca prin farmec, cele doua firme se vad premiate acum, la primul Gaudeamus de cand presedinte director general al celuilalt serviciu public din „audiovizual“, Socieatea Romana de Radiodifuziune, a devenit Dragos seuleanu, instalat de catre PSD.

Cum s-a facut „bonificarea“ celor in cauza? Nemira a primit unul dintre premiile pentru „cea mai buna editura“, dar dupa ce „categoria“ a fost impartita in trei: edituri cu productie de pana la 50 de titluri pe an, intre 50 si 100, respectiv peste 100 de titluri. si asa s-a creat „cadrul“ pentru premierea Nemirei la „pana la 50 de titluri“. si asta intr-o perioada in care editura merge vizibil mai modest, dupa varful de productie si de prestigiu din partea a doua a anilor ’90. Atunci, da!, Nemira merita orice premiu!

Pentru Aramis s-a pregatit premiul „de excelenta“ al targului, cel mai important. Cum anume? Nu direct, caci ar fi fost prea strident, ci… pentru relansarea colectiei „Biblioteca pentru toti“, deci Editurii Minerva, care – insa – a fost recent absorbita in „holding”-ul Aramis-ului (cf. reclamei publicate saptamana trecuta in 22). E adevarat ca „Biblioteca pentru toti“ a fost relansata in urma cu cateva saptamani, dar nu fara controverse: cu cateva zile inainte de deschiderea Gaudeamus-ului, Societatea Editorilor din Romania a protestat fata de „concurenta neloiala“ creata de Ministerul Culturii si Cultelor prin preluarea proprietatii asupra marcii si apoi prin atribuirea ei spre publicare Editurii Aramis, prin intermediul Minervei, cu implicarea si a Uniunii Scriitorilor din Romania. Se pare ca intreaga afacere se bazeaza pe achizitionarea tot de catre Minister a unor tiraje importante din „Biblioteca pentru toti“, in cadrul programului de achizitii pentru bibliotecile din tara. Castiga serios atat editura, cat si toti cei implicati pe traseul editarii, publicarii si vanzarii cartilor din colectie. Cheia aurita a problemei este – dupa cum se vede – banul public…

Dupa cum de asemenea s-a scris in presa, patronul Editurii Aramis ar fi un „sponsor al partidului de guvernamant“. In orice caz, sa fie lansarea primelor doua titluri din noua serie a colectiei „Biblioteca pentru toti“ mai meritorie decat munca de un an de zile a altor edituri prezente la targ? Intrebare retorica, din pacate. Credibilitatea premiilor si a Gaudeamus-ului a primit anul acesta o lovitura serioasa. Drept pentru care se trage aici un semnal de alarma!…

Observator cultural, nr. 145, 3-5 decembrie a.c.

Alin BOGDAN:

Gheorghe Onisoru lanseaza carti si baiguie scuze pentru Ristea Priboi

„Din informatiile noastre, dl. Priboi era tanar pe vremea aceea. Abia terminase studiile de specialitate. Poate ca ceea ce facea dansul era un fel de practica... Documentul prezentat presei nu este relevant pentru a afirma ca dl. Priboi a facut politie politica. Trebuie sa adunam mai multe probe pentru a ne elucida in aceasta privinta".

Consideratiile baiguite mai sus ii apartin presedintelui CNSAS, Gheorghe Onisoru, si se refera la un document din care reiese negru pe alb ca un june securist (acum deputat si om de incredere al premierului) consemna, in 1969, o turnatorie despre continutul „dujmanos" al operei unui scriitor.

Pentru Gheorghe Onisoru, asadar, atentatul grosolan la libera exprimare nu constituie politie politica, ci practica postuniversitara. Gheorghe Onisoru zice ca are nevoie de mai multe probe, pe care trebuie sa le dezbata, conform legii, impreuna cu ceilalti zece membri ai Colegiului CNSAS. Votul Colegiului urmeaza sa stabileasca daca Ristea Priboi a facut politie politica si sa probeze daca acesta a mintit in declaratia data la inceputul mandatului, cum ca el a fost un securist patriot, de treaba. Numai ca, de vreo doua luni de zile, Gheorghe Onisoru a paralizat Colegiul, fiindca nu vrea cu nici un chip sa plece din jiltul prezidential. Majoritatea vrea sa-l schimbe, dar domnia sa si cei patru care-l sustin au grija sa chiuleasca de la sedinte. Nu se aduna cvorumul, nu se deconspira politia politica, nu se deconspira Priboi. „Colegiul nu se poate intruni din cauza crizei interne. Asteptam subcomisia parlamentara sa vina si sa faca ordine", explica Gheorghe Onisoru.

Institutia in care s-au pompat salarii grase, termopane, frigidere, filtre de cafea, aparate de aer conditionat si secretare sexy nu-si mai indeplineste, asadar, menirea data de lege: deconspirarea securistilor. In schimb, face simpozioane, cercetari stiintifice si editeaza carti. Ieri, la libraria „Sadoveanu", sub patronajul lui Gheorghe Onisoru, s-a lansat primul volum din seria "Arhivele Securitatii". Cu acest prilej, presedintele paralizatului Colegiu spunea: „Institutia isi poate gasi menirea prin astfel de evenimente, pentru ca aici vorbim fara patima si fara ura". In timp ce Gheorghe Onisoru vorbea fara patima si fara ura, Parchetul Curtii Supreme de Justitie anunta ca nu se poate autosesiza pentru fals in declaratii in afacerea „Priboi", intrucat se asteapta un raspuns si, eventual, o sesizare de la CNSAS.

Adevarul, 7. 12.02

Portretul lui Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei!

Memorialul Sighet si Centrul International de Studii Asupra Comunismului se alatura protestelor legate de prezenta in Galeria presedintilor Legislativelor din cadrul Palatului Parlamentului a portretului lui Alexandru Draghici, unul din cei mai fanatici tortionari comunisti, sef al Securitatii in perioada 1952-1965, autor moral a sute de mii de arestari si a mii de crime politice. Pentru o scurta perioada a fost in conducerea MAN, fiind astfel trimis la „munca de jos" de fostii sai tovarasi.

Condamnarea lui Draghici ca tortionar a fost facuta chiar de Partidul Comunist, in aprilie 1968, fiind insa reabilitat in 1978. In toamna anului 1991 AFDPR a cerut inculparea sa, dar Draghici s-a refugiat in Ungaria, unde a murit in 1993.

Alaturarea sa marilor oameni politici care au prezidat Parlamentul Romaniei de-a lungul unui secol si jumatate este o impietate si o sfidare. Este ca si cum portretul lui Hermann Göring, fost presedinte al Reichstagului in perioada nazista, ar fi expus in Reichstagul democratic de azi. Cu atat mai revoltatoare sunt justificarile presedintelui Camerei Deputatilor, Valer Dorneanu, si ale secretarului Camerei Deputatilor, Tudor Mohora, care nu fac decat sa demonstreze ca asumarea trecutului acestui criminal a fost facuta in cunostinta de cauza.

„Istoria nu trebuie rescrisa (...) Comunistii - ma refer la ultima perioada dinainte de 1989 - nu i-au sters cu buretele nici pe Iuliu Maniu, nici pe Bratieni, chiar daca au avut atitudini critice la adresa lor". Aceste cuvinte ale domnului Tudor Mohora sunt de-a dreptul o blasfemie la adresa marilor democrati ai Romaniei, care au fost ucisi la Sighet si in alte inchisori comuniste. Aceste cuvinte sunt o dovada a fanfaronadei ipocrite a unor politicieni care vorbesc de idealurile democratice de tip occidental, dar se simt la fel de bine in tovarasia tortionarilor comunisti, a caror memorie o promoveaza, in loc sa o condamne.

Solicitam partidelor care sunt sau se considera democratice ca portretul lui Alexandru Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei, iar domnului Tudor Mohora sa ceara scuze publice memoriei lui Iuliu Maniu, a Bratienilor si a altor victime ale comunismului care au murit pentru idealurile lor democratice.

Romania libera, 7 decembrie 02

Dancu ia bani de la buget pentru un ziar pro-PSD

Editarea unei publicatii intitulate „Ziarul Romanesc" va costa 336 milioane de lei, potrivit unei hotarari a Consiliului interministerial pentru imagine externa. Vasile Dancu este „creierul" din spatele actiunilor mediatice. Neoficial, se vorbeste deja ca publicatia va fi o „portavoce" a partidului de guvernamant, dorindu-se coafarea imagini PSD. Potrivit unor surse autorizate, Dancu doreste „contracararea" unor „informatii nocive" lansate de presa romaneasca si de cea straina. Finantarea proiectului se va face pe baza de contract incheiat intre Ministerul Informatiilor Publice si editura Raphael Publishing House cu plata in avans de pana la 30%. Nu este exclus ca, in functie de evolutia proiectului, sa se aloce noi sume. De asemenea, va fi infiintata si o revista, „Cronica Fundatiilor", pentru care se vor cheltui 120 milioane de lei. Proiectul va fi realizat de Fundatia Internationala pentru Cultura, stiinta si Morala Civica „Mihai Eminescu".

Romania libera, 5.12.02

Costel Oprea:

La petrecerea lui Nea Nicu, invitatii au discutat afaceri

Viermuiala mare ieri, la Senat. Nicolae Vacaroiu a implinit 59 de ani. Intreg aparatul tehnic a fost pus in miscare. Potrivit diviziunii muncii, fetele de la bucatarie s-au ocupat fie cu prepararea, fie cu incalzirea mancarii, chelnerii cu servitul invitatilor, iar sepepistii cu ordinea publica. Mai ales ca era prezent la aniversarea lui Vacaroiu directorul SPP, Ovidiu Naghi. Vacaroiu s-a aratat deosebit de incantat de faptul ca la cheful sau, organizat in Sala de marmura a Senatului, au fost prezenti colegi de-ai sai cu greutate din PSD. El s-a aratat impresionat si de prezenta „iin carje" a liberalilor Nicolae Popa si Alexandru Paleologu. Aceasta multumire a vicepresedintelui PSD pare sa ascunda amaraciunea absentelor de marca: a sefului statului si a premierului. Intreaga organizare a chefului a fost „orchestrata" de sotia lui Vacaroiu, Marilena, care i-a facut sarbatoritului „cel mai frumos cadou": o pereche de pantofi. „Sunt din piele foarte fina, de buna calitate", a inceput sa se laude liderul PSD, care a dezvaluit presei ca „femeia" lui il imbraca si-l incalta. Un cadou cu "greutate" a primit din partea lui Ovidiu Musetescu, si anume un cort de doua persoane, cu cadru si fara sac de dormit. „Sunt un om al muntelui", s-a laudat sarbatoritul. Alte cadouri primite, facute publice de Vacaroiu, au constat in carti, un ceas de perete si „foarte multe flori".

La cheful organizat de presedintele Senatului au venit, rand pe rand, ministrii Dan Matei Agathon, Ilie Sarbu, Marian Sarbu, Ovidiu Musetescu, Leonard Cazan. Din partea Presedintiei a fost prezent consilierul Petre Ninosu. Potrivit unor surse, Vacaroiu a primit felicitarile de rigoare din partea lui Ion Iliescu in dimineata zilei de ieri, la Palatul Cotroceni.

Consilierul personal al presedintelui Senatului, Andrei Alexandru, s-a ocupat indeaproape de organizarea adresarii felicitarilor pentru ziua de nastere a lui Vacaroiu. El ii aranja pe invitati, asezandu-i intr-un rand ordonat. Ceea ce parca aduce aminte de urarile de bine adresate primului om al tarii Nicolae Ceausescu.

„Personalitatile de marca" prezente la Senat s-au retras pe grupuri de interese, intr-un coltisor, pentru a-si vedea de afaceri. De aceea, spre sfarsitul petrecerii, sarbatorirea lui Vacaroiu s-a transformat intr-o intalnire de afaceri. Cuplului Taracila-Armas (baronii din Calarasi) i s-a alaturat ministrul Privatizarii, Ovidiu Musetescu. La un moment dat, Armas a ramas singur cu Musetescu, deputatul PSD ascultand, cu mainile la spate, sfaturile ministrului. In randul demnitarilor, Ilie Sarbu (ministrul Agriculturii) si Filip Georgescu (directorul ROMSILVA) si-a facut aparitia omul cu afacerile cu cherestea, senatorul UDMR Attila Verestoy. Printre cei prezenti se distingeau diferite persoane bine imbracate, dar necunoscute. Acestea ii abordau pe ministri, cu care se retrageau pentru a purta unele discutii.

Prezent in Sala de marmura a fost si fiul lui Vacaroiu, Mihai, un tanar de 30 de ani, care a disparut subit cand a auzit ca este cautat de presa.

Romania libera,6.12.02

Narcis Iordache:

Societatea civila, colonizata de PSD

Dupa alegerile din 2000, societatea civila a devenit o tinta a partidului de guvernamant, care, spre deosebire de CDR, nu s-a bucurat de sustinerea acesteia. Daca n-ai societate civila, o inventezi – pare a fi deviza PSD. Tendinta, tot mai evidenta, este demonstrata de faptul ca unii lideri ai asociatiilor studentesti au functii politice pe plan local, organizatiile de revolutionari, cu exceptia uneia singure, sunt grupate sub aripa PSD, iar partidul aflat la putere a anuntat cu ceva vreme in urma intentia de a infiinta asociatia cadrelor didactice social-democrate. Nici sindicatele nu au scapat curentului acaparator din moment ce unii lideri sunt parlamentari ai PSD. Patrunderea tot mai adanca a partidului de guvernamant in randurile societatii civile, in dorinta de a exercita in acest fel un control tot mai strans, este privita cu preocupare de unii analisti politici. Altii considera insa ca fenomenul nu este inca de natura sa strarneasca ingrijorare.

Analistul Horia Roman Patapievici numeste fenomenul acapararii de catre PSD a societatii civile drept „colonizare“, element considerat profund daunator. Patapievici vede o filiatie, pe aceasta linie, intre FSN, care a „colonizat“ fostele celule de partid si sindicatele, FDSN, PDSR si PSD. El crede ca politicul nu ar fi avut sanse de reusita daca persoane din societatea civila nu i-ar fi venit in intampinarea dorintelor. „Baza de recrutare e lichelismul“, a remarcat Patapievici. Analistul vede ca o solutie pentru contracararea pesederizarii societatii civile reconstructia acesteia, in conditiile in care actuala societate civila a fost construita in anii ‘90 pe baza protestului de strada si a „imbatranit“, fara a avea fantezia de a gasi alte forme de coagulare a prezentei in societate.

Tendinta actualei puteri de a controla toate sectoarele societatii romanesti este explicata de analistul politic Stelian Tanase si prin oboseala psihologica pe care o traverseaza in acest moment societatea civila. Comentatorul a opinat ca un control total asupra societatii civile nu este posibil, dar a atras atentia asupra faptului ca prin intermediul organizatiilor (ne)guvernamentale are loc o drenare a unor fonduri europene, care sunt indreptate spre clientela politica.

Analistul Ion Cristoiu crede ca societatea civila este amenintata de interferenta politicului, iar pentru a supravietui trebuie sa se delimiteze de politic si sa fie independenta. El crede ca societatea civila este vulnerabila din cauza implicarii ei in sustinerea CDR. Dupa parerea lui Ion Cristoiu, solutia contra pesederizarii ar consta in neimplicarea societatii civile de partea unei forte politice si aparitia de noi oameni si noi organizatii, care sa nu mai aiba legatura cu trecutul.

Analistul politic Dan Pavel a explicat ca tendinta partidelor politice de a atrage de partea lor anumite organizatii este una generala. „Problema intervine cand partidul isi propune sa controleze toate organizatiile. Or, sunt deja mai multe semnale ca PSD incearca sa faca acest lucru“, a aratat analistul. Dan Pavel spune ca, in momentul in care partidul patrunde adanc in societatea civila, este pusa sub semnul intrebarii insasi definitia acesteia, care presupune sa activeze in interesul propriu sau al unor grupuri foarte largi de oameni, dar nu al unui partid politic. [...]

La randul sau, analistul politic Cristian Parvulescu considera ca tendinta partidelor politice de a se ancora mai puternic in societatea civila, nu este periculoasa in sine. „Pericolul poate aparea atunci cand organizatiile aflate la remorca partidului ar putea fi sustinute prin alocarea de fonduri guvernamentale“, a explicat analistul. Cristian Parvulescu considera ca finantarea preferentiala a unor organizatii ar putea duce la destramarea echilibrului fragil existent in societatea civila si s-ar putea ajunge la izolarea unor organizatii care se bucura de oarecare prestigiu. […]

***

Informatizarea la sate

Un proiect al Guvernului sustine ca, incepand din noiembrie 2003, toti cetatenii Romaniei, inclusiv cei de la sate, ar trebui sa-si plateasca taxele si impozitele catre stat prin intermediul bancomatelor electronice. Conform unei ordonante guvernamentale din acest an, toate municipiile din tara sunt obligate ca pana la 1 februarie 2003 sa puna la dispozitia populatiei sisteme electronice informatizate de plata a impozitelor si taxelor locale, finantate din bugetul propriu, urmand ca orasele si comunele sa faca acelasi lucru pana la data de 1 noiembrie 2003. O sclipire de luciditate i-a facut pe autorii acestei legi sa prevada in actul normativ o inlesnire pentru localitatile din mediul rural. Daca municipiile si orasele sunt obligate sa puna in practica prevederile ordonantei, primariile din comune vor implementa un astfel de sistem electronic numai daca solicita acest lucru. Este greu de crezut, insa, ca va exista vreodata o astfel de cerere, in conditiile in care autoritatile locale din mediul rural au parte in fiecare an de un buget de subzistenta, care deseori nu ajunge nici macar pentru necesitati mult mai importante pentru o comunitate […]

Este reprezentativa in acest sens parerea unui primar dintr-o comuna moldoveana, care a preferat sa-si pastreze anonimatul: „Avem inca datorii de anul trecut catre furnizorii de servicii publice, ne-a explicat primarul. Daca as face o socoteala a tuturor sumelor care ne-ar trebui pentru introducerea in comuna a unei retele de gaz metan, a unei retele de apa, bani pentru ecologizare si pentru constructia unui sistem de canalizare, reparatiile pentru cladirea scolii, care e la pamant din toate punctele de vedere, si pentru construirea unui drum intre localitatea noastra si cea vecina, avem nevoie de peste 200 de miliarde de lei. Anul trecut, am primit din partea Consiliului Judetean putin peste un miliard de lei. Nu ca nu as vrea sa dotez comuna cu un astfel de sistem electronic, dar nu am nici o posibilitate financiara sa fac acest lucru. Cine stie, poate doar printr-o sponsorizare sau ceva de genul acesta sa fie posibil“. Aceste afirmatii ar putea fi considerate adevaruri general valabile in orice localitate rurala din Romania. […]

Cotidianul, 7.12.02

Bogdan Ficeac:

Mentalitate nociva

Aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana sunt percepute de majoritatea romanilor ca etape decisive pentru intrarea in normalitate. Din pacate, tranzitia este prea lunga si dureroasa, avand ca ultima si intima cauza a sincopelor o mentalitate perversa, absurda, tributara trecutului rosu, in care se afla anchilozata clasa conducatoare. Iata cateva exemple revelatoare:

1. Un zgomotos scandal s-a declansat intre consilierii PSD, sustinuti de liderii partidului, si primarul Capitalei pe seama creditelor BEI. Consilierii sustin ca banii sunt mai de folos la repararea strazilor din Bucuresti decat la construirea unei uriase parcari subterane sau a unui pasaj rutier, motiv pentru care blocheaza derularea creditului, in incercarea de a redirectiona fondurile spre proiectele sustinute de ei. In ceea ce priveste prioritatile Capitalei, poate au dreptate, poate nu au, dar nu acest lucru conteaza. Creditele, fie ca sunt cerute de un fermier pentru cumpararea unui tractor, fie ca sunt solicitate de o capitala pentru finantarea unor lucrari de mare anvergura, sunt obtinute pe baza unei documentatii riguroase referitoare la destinatia lor.

Asa e legea. Nu poti folosi banii obtinuti pentru tractor la achizitionarea unei case de vacanta fara sa fii tras la raspundere pentru deturnare de fonduri etc. Asa cum nu poti deturna fondurile BEI obtinute pe baza unui proiect de infrastructura catre alt proiect, doar pe considerentul schimbarii prioritatilor. Daca intr-adevar acestea s-au schimbat, renunti la credit, faci un alt proiect si mergi din nou la banca. Numai ca alor nostri consilieri si liderilor PSD li se pare atat de fireasca deturnarea de fonduri incat o sustin pe fata, fara nici un fel de scrupule. Si-atunci, cum mai putem vorbi de cristalizarea statului de drept, fundamental pentru intrarea in normalitate?!

2. Reglementarea regimului proprietatii este vitala in Romania, pentru stoparea jafului si pentru insanatosirea climatului economic, dar treneaza de mai bine de un deceniu. Cand victimelor li se face in sfarsit dreptate la Strasbourg, in litera si spiritul legislatiei europene, careia dorim sa ne aliniem, presedintele patriei spune ca deciziile Curtii Europene sunt nedrepte si ca responsabila de jefuirea proprietatilor pe timpul comunismului este istoria! Poate partea de istorie reprezentata de tovarasii de idealuri ai domniei sale, dar asta e alta poveste. Aici nu atat vinovatul conteaza (desi ar trebui inceput si acel proces al comunismului), cat repararea nedreptatilor. Or, cand insusi presedintele tarii reactioneaza astfel, despre ce stat de drept mai poate fi vorba?!

3. Avocatii pedofilului Treptow cereau condamnarea acestuia la locul de munca (la studioul de filme porno?!), pe considerentul ca ar fi contribuit la aderarea Romaniei la NATO!!! Nu-i de mirare ca le-a trecut prin minte asa ceva, cand inalti oficiali ii tineau spatele infractorului pe motiv ca ar fi ajutat Romania! Adica acele carticele scrise la inspiratia unor dinozauri nationalist-securisti, interzise in Statele Unite, ar avea vreo importanta in afara gadilarii orgoliului celor care l-au avut „in lucru" pe Treptow si care probabil stiau ce face el in spatiile pe care i le-au pus la dispozitie (schema clasica de santajare a perversilor, utilizata de Securitate si de alte servicii secrete)! Apropo, cine are taria sa continue ancheta spre a-i aduce in fata instantei pe eventualii inalti complici ai infractorului? Si chiar daca, prin absurd, nenorocitul ar fi facut ceva bun pentru Romania, ce legatura are NATO cu pedofilia?!

Avand in vedere mentalitatea perversa, putrida, nociva, prezenta pe la cele mai inalte niveluri ale conducerii tarii, reflectata in exemplele de mai sus (si nu numai), este foate greu de inteles catre ce fel de normalitate ne vom indrepta dupa Praga si Copenhaga...

Romania libera, 12.12.02

Octavian PALER:

Ce farsa!

Unii vad in anuntata „accelerare“ a luptei cu coruptia (pe care doar Televiziunea Romana, atenta cu tot ce vine de la Palatul Victoria, o ia in serios) un spectacol de pantomima dat pentru Occident.

Prevenitor, d-l Nastase ne asigura ca nu doreste, Doamne fereste, „taiere de capete“ (ocheada facuta clientelei) sau „vanatoare de vrajitoare“. Dar ce doreste? A spus-o, insa observ ca nimeni nu l-a banuit, ca mine, de sinceritate. „Virusul“ coruptiei e, dupa d-l Nastase, „doar o chestiune de perceptie“. Cu alte cuvinte, problema ar fi nu boala, ci perceptia ei.

Trebuie sa schimb tonul pentru ca, de aici incolo, nu mai e nimic amuzant. Ma intreb: oare, un guvern ca al d-lui Nastase, emanat de cel mai corupt partid din Romania, ar putea sa joace rolul Sfantului Gheorghe in lupta cu balaurul? Nu voi repeta aici argumentele in baza carora am afirmat ca, in Romania, „coruptia“ nu inseamna, ca prin alte parti, „functionari corupti“, ci un „regim corupt“. Le-am expus altadata. Ma marginesc sa duc rationamentul mai departe. Teoretic, un regim corupt ar putea, desigur, silit de imprejurari, sa declare si el razboi coruptiei. Cu o conditie: sa-si bage o parte din stalpi la puscarie. Lasand putin imaginatia sa lucreze, PSD ar putea incepe prin a opri imediat circul din parlament – stimulat, zic unii, chiar de Nastase – prin care se pregateste ascunderea legala a averilor demnitarilor. Daca s-ar publica declaratiile de avere in „Monitorul oficial“, am afla si noi ce-au „agonisit“ din politica d-nii Hrebenciuc, Taracila ori – de ce nu? – d-l Nastase insusi, pe care gurile rele ii socotesc putred de bogati. Si n-am mai avea, ca azi, sentimentul penibil ca televiziunile ne arata corupti scosi de la Parchet cu catuse la maini, fiindca au primit mita cateva mii de dolari, in timp ce mari corupti, cu zeci sau chiar sute de milioane de dolari luati din comisioane si licitatii trucate, sunt salutati de santinelele de la Palatul Victoria si de la Parlament. Dar ma indoiesc ca vom afla ceva despre marile averi facute prin politica. Dupa cum ma indoiesc ca vom vedea vreun „baron“ iesind cu catuse la maini de la Parchet. Lupta cu coruptia se va duce mai departe prin subsoluri ori la etajele inferioare.

Pantomima se cheama asta? Ma tem ca mai nimerit ar fi sa vorbim despre o diversiune cu efecte perverse. Un fost procuror, trecut la avocatura, dar cu sufletul ramas la vechea sa profesie, mi-a explicat mecanismul. Politistii, procurorii si judecatorii stiu si ei, ca noi toti, ca principiul din Constitutie potrivit caruia nimeni n-ar fi mai presus de lege are valoare de intrebuintare zero. Si impart coruptii in „corupti vulnerabili“ si „corupti invulnerabili“. Crescuti in Romania, ei stiu ca ordinul conteaza, nu legea. Si ca, indraznind sa gandeasca altfel, si-ar pune cariera in joc. Dar lipsa curajului nu se opreste aici. Din motive psihanalizabile, ea e compensata prin exces de zel invers, prin nevoia servilului de a-si da importanta la nivelurile unde nu e las, unde n-are complexe. Practic, judecatorii prelungesc oricat mandatele de tinere in arest a unor nevinovati sau acuzati fara probe (cunosc eu insumi un caz, la care voi reveni) fiindca nu indraznesc sa refuze cererile Parchetului auzind ce strigate razboinice se scot contra coruptiei. Decat sa planga mamele noastre, mai bine sa planga mamele lor, e un principiu solid pe malurile Dambovitei. La randul sau, Parchetul isi rascumpara obedientele, umflandu-si pieptul in fata unor corupti de categoria a doua. Iar politia d-lui Rus, care inlemneste in pozitie de drepti cand trec hrebenciucii si serbanmihailestii, se razbuna fiind grosolana cu cei in fata carora nu trebuie sa se arate slugarnica.

Rezultatul? Simbolic vorbind, „balaurul“ ia chipul Sfantului Gheorghe si, calare pe situatie, se lupta cu „soparlele“. Ce farsa!

Cotidianul, 17 decembrie 2002

Nicolae PRELIPCEANU:

Spre un nou Guvern Nastase

Succes pe toata linia pentru guvernarea Iliescu-PSD. Pe linia externa, vreau sa spun, caci deocamdata NATO si UE raman exterioare cetateanului roman. Acesta se lupta in continuare cu birocratia si coruptia, cu fiscalitatea impovaratoare, in fine, cu minciuna generalizata pe care o proiecteaza asupra lui „Ministerul Adevarului", zis al Informatiilor si, asa cum remarca Armagedonul cel mai recent, uneltele acestuia, televizate.

Zilele acestea se implinesc 13 ani de cand au cazut primele victime la Timisoara. Stie cineva cine a tras in ei, stie cineva cine a tras in noi, cateva zile mai tarziu?

Comportarea „democratica" a „organelor" interne, politie, justitie, e de domeniul originalitatii absolute, proclamata inca din decembrie 1989 de Ion Iliescu. Dovezi? Cate doriti. Un fost parlamentar PDSR, insotit cu alai la Parchet de fruntasii partidului, e dovedit in cele din urma ca a fraudat o banca cu 67 de milioane de dolari si primeste trei ani de inchisoare. In schimb, directorul Bibliotecii Nationale, numit de guvernarea trecuta, si care s-a mai si opus rechizitionarii de catre Guvernul Nastase a sediului importantei institutii, este arestat si aratat in catuse „maselor largi populare", deoarece exista niste „indicii" ca ar fi facut ceva care ar prejudicia statul roman cu 1,5 milioane de dolari. L-ati vazut pe Bivolaru in catuse? Dar pe Erceanu?

Statul de drept e mai atent cu unii decat cu altii. Nu, asta e definitia lui doar in Romania PSD, nu si-n restul Europei careia, zice-se, ne vom alatura in curand.

Zi de zi, cetateanul e sfidat de cei pe care i-a ales. Primul ministru considera lupta impotriva coruptiei o „vanatoare de vrajitoare", facandu-se ca nu stie ce insemna aceasta expresie, atunci cand a fost inventata, desi i s-a explicat, cel putin in presa, de mai multe ori. Dar primul ministru ii desconsidera pe toti aceia care nu sunt alaturi de el, in grupul profitului imediat, al Puterii. „Vanatoarea de vrajitoare" era echivalenta cu inventarea de vrajitoare, pentru a astampara nevoia de vinovati a vulgului. Nu erau dovezi, pentru ca nimeni nu prea stia, in fond, ce e aceea o vrajitoare si ce face ea. Vrajitoarea era un echivalent uman al tapului ispasitor. Or, toata lumea stie cum se manifesta coruptia, iar numele unora dintre recordmenii probei au fost citate, cu dovezi, in ziare, in repetate randuri. Cine nu vrea sa-i vada e asemenea lor, complice daca nu chiar sef. Un indiciu al coruptiei, stie oricine, e imbogatirea rapida a demnitarilor, in fond simpli bugetari si ei. Si oricat si-ar tot mari, prin legi si decizii, salariile si pensiile, acestea nu vor putea acoperi niciodata marile lor „realizari" materiale pe spinarea celor guvernati.

In aceeasi ordine, interna, de idei e si lupta lipsita de fair-play impotriva adversarilor politici. Incercarea de deturnare a fondurilor europene destinate Capitalei e una dintre piedicile puse primarului general, pentru ca e de la PD, ba chiar presedintele acestui partid de opozitie. Dl Nastase stie prea bine ca daca le va fi schimbata destinatia, acele fonduri se vor bloca, domnia sa nu e un naiv, sa nu fi aflat ce va sa zica o deturnare de fonduri. Or, tocmai acesta e scopul: decat sa realizeze primarul PD ceva, mai bine sa nu se faca nimic. Asta e grija pentru cetateni a social-democratului prim-ministru.

Lipsa de scrupule emana, de altfel, din toata aceasta guvernare. Lipsa de scrupule in vederea imbogatirii proprii si-a apropiatilor asa-zis politici, in realitate penali, lipsa de scrupule in lupta politica facand-o pe aceasta sa semene mai mult cu bataliile intre bandele de cartier.

Acestea si multe altele, derivate sau nu din ele, le vom face noi cadou Uniunii Europene.

Bilantul acesta, incomplet deocamdata, al relelor tratamente aplicate cetatenilor de regimul instalat acum 13 ani, cand comunistii au dat ordin sa fie impuscati timisorenii, poate continua, si el este facut, pe zeci de pagini de ziare, ba chiar de carti.

Asadar, inainte catre alegerile anticipate, spre un nou Guvern Nastase!

Romania libera, 17.12.02

Mircea DINESCU:

„Nu am crezut ca, dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi tot obedienta Puterii“

Dle Dinescu, daca ati avea la dispozitie o ipotetica masina a timpului si v-ati intoarce in decembrie 1989, ati mai face ceea ce ati facut atunci?

Evident. Nu am nici o retinere. Si nici nu regret nimic din ceea ce am facut atunci. Daca este sa regret ceva, este vorba de ceea ce nu am facut. Am gresit ca la un moment dat m-am retras. Eu, Caramitru, si altii ca noi am considerat ca suntem actori intr-o piesa, dar nu ne-am dat seama ca putem contribui si la rescrierea scenariului. Noi fiind oameni de cultura, am decis sa nu continuam cu implicarea politica. Si foarte rau am facut. Conditiile erau favorabile atunci. Fostii activisti PCR si fostii securisti nu aveau atunci curajul sa iasa la lumina. Puteam foarte usor, aveam si acest drept, sa devin un vicepresedinte in forul de conducere al noii clase politice ce se nastea. Am cazut prada unui soi de narcisism, nu numai eu, si acest lucru a daunat. I-am lasat pe activistii din linia a doua a PCR, pe cei antrenati in jocul politic sa faca ce vor. Si vedeti unde am ajuns.

In momentele acelea de tensiune, din 22-23 decembrie, credeati ca va exista o rupere totala de trecut?

La acea data nici nu visam ca o sa ne indreptam spre capitalism. Recunosc ca nu ma imbatam cu apa rece. Credeam ca o sa fie si la noi un soi de socialism cu fata umana, o perestroika, asa cum a inceput si in celelalte tari foste comuniste. De altfel, la ora respectiva, nimeni nu intrevedea ca ne vom indrepta spre capitalism. Tineti minte ca Ion Iliescu, cand a venit la Televiziune, se adresa tuturor cu „tovarase“. Eu am sarit si i-am spus sa renunte la aceasta apelare, este compromisa. La noi, in Romania evenimentele au evoluat insa foarte rapid, asa ca am ajuns in zona capitalismului.

Sunteti multumit astazi de finalitatea evenimentelor din decembrie 1989?

Nu am crezut ca sobolanii fostei Securitati si ai PCR si personajele compromise in perioada comunismului vor mai scoate capul afara. Este marea nerealizare a Revolutiei. Personaje care atunci, in decembrie 1989 si in 1990 se tarau pe burta, acum sunt in fata si ocupa ecranul televizorului. Au ajuns fosti securisti, fosti activisti sa fie senatori, deputati, sa conduca institutii. Acestia trebuiau sa dispara de pe scena politica. Am ajuns la 13 ani de la Revolutie la o revarsare a tenebrelor trecutului.

Enumerati-mi va rog cinci din marile realizari ale Revolutiei.

Cred ca libertatea presei – care inca mai este, si posibilitatea de a calatori peste hotare sunt marile castiguri ale Revolutiei. Cam atat. Nu pot enumera si alte realizari semnificative.

Si marile deceptii…

Marea deceptie a mea este legata de neimplicarea intelectualilor in viata politica. Majoritatea au continuat sa sufere de acel narcisism si sa considere ca pot merge in continuare pe „rezistenta prin cultura“. Dar aceasta a fost si in timpul regimului comunist net inferioara celei din Cehoslovacia, Polonia si chiar Ungaria. Uite, astazi, la 13 ani de la Revolutie, societatea civila a murit. Ea si-a exercitat rolul politic pe 300 de metri patrati in Piata Universitatii in 1990, si atat. Societatea civila nu mai exista. Puterea nu mai are de suportat in coasta sula lui Coposu si nici alta sula nu mai exista. Nu am crezut ca dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi tot obedienta Puterii. Mai sunt dezamagit de faptul ca nu exista solidaritate la nivelul intelectualilor. Exista solidaritate numai la ticalosi si ticalosii. Intotdeauna cand a fost vorba de sanctionarea cuiva care a facut o ticalosie s-a facut scut viu in fata lui. Uite exemplul lui Bivolaru. Dovedit ca a facut ce a facut, toata conducerea PDSR-ului a fost pe post de scut cand a fost chemat la Parchet. Si nu este singurul caz, si nu ma refer doar la parlamentari ci si la altii care au comis ticalosii, inclusiv in Revolutie.

Aici vroiam sa ajung. Sunteti pentru o amnistiere a celor care au participat la represiune, sau optati pentru urmarirea lor continua?

Pe cine sa amnistiezi? Majoritatea au fost „amnistiati“, desi inca nu s-a dat o lege in acest sens. Pentru ca nu cred ca se mai poate face ceva, eu optez pentru o judecare morala a tuturor celor care au participat la represiune. Sa fie o chestie publica. Sa aiba acolo o tablita, sa stie tot poporul ca ei au participat la represiune. Dar noi, la 13 ani de la Revolutie, nu stim inca totul despre represiune. Pai sa luam exemplul cronicarilor lui Stefan cel Mare. In cronicile despre el s-a scris ca a fost curvar, ca a avut 50 de copii din flori, ca a varsat sange nevinovat, ca a omorat un pusti care a tras cu arcul mai departe ca el etc. Deci acum 500 de ani se puteau afla chestii din astea si acum nu. Eu refuz sa cred ca acum nu se poate afla ce s-a intamplat acum 13 ani. Nu se vrea.

O ultima intrebare. Sunteti de acord cu inflatia asta de revolutionari si cu numeroasele drepturi pe care le cer prin faimoasa Lege 42?

Evident ca nu. Ceea ce se intampla astazi, cu spectacolul oferit de numeroasele asociatii de revolutionari, cu drepturile pe care ei le cer, reprezinta o mare rusine si este o imagine negativa asupra evenimentelor de acum 13 ani. Nu in ultimul rand, pretentiile revolutionarilor ma duc cu gandul la „breasla“ ilegalistilor PCR. Cred ca de la ei au copiat modelul.

Lucian Gheorghiu

Cotidianul, 19. 12.02

2002: LUPUL NU SI-A SCHIMBAT NICI MACAR PARUL

Din cronologia razboiului neonomenclaturii contra libertatii presei

Am reprodus mai sus, in acest numar, interviul luat lui Mircea Dinescu de catre d-l Lucian Gheorghiu (Cotidianul, 19.12.02), privitor la „realizarile” post-decembriste din Romania. Cu sinceritatea-i dezarmanta, poetul, membru in CNSAS, listeaza ce au castigat (ce le-a mai ramas) romanii dupa mortii din Decembrie ’89: „Cred ca libertatea presei – care inca mai este, si posibilitatea de a calatori peste hotare sunt marile castiguri ale Revolutiei. Cam atat. Nu pot enumera si alte realizari semnificative”.

Este si parerea noastra, a celor „de departe”, care (si cati) ne (mai) interesam de soarta compatriotilor de acasa, nu din oarecari interese obscure, nu din materialism „dialectic” ori pragmatism capitalist, ci din pura solidaritate cu cei in suferinta. Si, ca poporul roman sufera enorm, materialiceste si spiritualiceste, la ora aceasta, din cauza neobrazarii crase si a pungasiei unei subtiri paturi de profitori ai revolutiei, nereformati si nereformabili in mentalitatea lor de gasca comunista, asta nu ne-o pot ascunde nici cifrele ajustate ale actualului guvern (sau ale celor anterioare: ejusdem farinae, „emanate” cu toatele), nici propaganda pe care acesta si-o face prin intermediul diversilor ministri, secretari de stat, parlamentari etc. Prea se vad, si de la München, ori poate chiar mai bine, BMW-urile, Ferariurile, Landroverele, vilele, milioanele de dolari ale noilor Dinu Paturici, limbricii de partid si de stat, urcati prin liste (intestinele groase ale sforariei politice) pana in botul lacom al masinariei de tocat bani publici – conform unei vechi zicale din timpul ceausestilor, ce apartine poporului, nu apartine nimanu -, care a devenit si a ramas statul roman, de la incapusarea comunista, dupa 1945, pana azi. Si nu as vrea sa se inteleaga prin asta ca le-as nega oamenilor cu un dram de minte si cinste sa faca si avere, ca as fi manat de reflexe marxiste sau etatiste, ci doar revolta – cred ca legitima – de a-mi vedea semenii saraciti, dati afara din case, traind de pe o zi pe alta, pe mainile, multe si hoate, ale tuturor neispravitilor, ale tuturor nechematilor, care n-ar castiga, maine, prin vot uninominal, nici macar voturile propriilor neveste (inselate, dupa ce si-au vazut pepenii in limuzine) si-ale propriilor copii, pedepsiti cu rusinea unor astfel de parinti. O rusine pe care n-o vor spala multe generatii de-acum inainte.

Ce iese insa, la prima zgarietura, la iveala de sub poleiul de demagogie cu care si-au incarcat limbile politrucii mai mari si mai mici, mai vechi si mai noi, cu care este pricopsita sa-i stea in cap si-n coaste societatea romaneasca de azi, este deturnarea totala a intelegerii principiilor si mecanismelor democratiei, aversiunea lor viscerala fata de libertatile altora. Si, dintre aceste libertati, libertatea cuvantului, a presei in special, ii deranjeaza teribil pe fostii tovarasei, actualii democrati de buzunare.

Aspectul a iesit la iveala la scurt timp de la Revolutie, incepand cu vestitul „De ce injuri, bai animalule!“, pana la izbucnirile manioase catre „o anumita parte a presei“, venite din partea ambilor presedinti post-ceausisti si ale mai tuturor ministrilor lor, primi au ba. Cine are nevoie de lamuriri suplimentare si timp, sa caute presa dintre 1990 si 1996, sau, in cazul fostului presedinte de tranzitie, Emil Constantinescu, in voluminoasele-i memorii: va fi, nestiutorul, uluit de coincidenta de mentalitate, opinii si exprimare dintre rectorasul universitar pecerist si predecesorul si urmasul sau.… Macar, d-lui Ion Iliescu pot sa-i port stima pentru simtu-i politic, care l-ar mai putea propulsa, inca o data (Constitutia lui Iorgovan fiind oricum o facatura rimata, sa nu ramana Statul chiar fara-de-lege), in fruntea Romaniei. D-l Emil Constantinescu insa si-a votat definitiv iesirea din spectrul politic, odata cu decretarea drept „desuet” a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara… si i-am mai putea gasi vreo 50 de alte motive obiectiv-serioase pentru a-l exila definitiv in vila cadorisita de poporul roman.

De interes, aici, la inceputul lui 2003, este, insa, chiar si pentru proprietarul, producatorul, editorul, finantatorul si redactorul-sef al unei mici publicatii romanesti de exil – Observator-München, una din putinele publicatii de acest fel care a supravietuit tentatiilor (presiunilor) post-comuniste -, inamicitia, din start, si din ce in ce mai manifesta, a pletorei pseudo-politice postdecembriste fata de libertatea presei romanesti.

O libertate oricum conditionata, manifestata doar de cateva cotidiane - Romania libera, Adevarul, Ziua, Evenimentul zilei -, un saptamanal – Timisoara… si… cam atat. O libertate care n-a trecut niciodata pragul Televiziunii „Romane”… Libere si care se (mai) mentine cu greu, in zone obscure, la Radio Bucuresti (cultura si emisiuni pentru strainatate): mediile cu cea mai profunda penetratie in masa de privitori(ca la teatru)-ascultatori.

Pentru a nu mai lungi vorba, vom reproduce, in continuare, cronologia razboiului dus de limbricii de partid (si stat) contra librtatii presei. O facem pentru uzul compatriotilor nostri de aici (multi niu par inca ca s-ar fi informat ce se petrece in Romania, poate n-au gasit timp, prinsi de ocupatiile zilnice) si din tara: occidentalii au monitorizat (si monitorizeaza), oricum zi de zi, progresul Romaniei spre o societate deschisa. Mai ales ca noi batem la portile Occidentului, nu Occidentul la portile noastre. Deci:

9 Mai 2002. Senatul amendeaza „legea Pascu”.

Controversatul proiect de lege privind dreptul la replica, initiat, in calitate de deputat, de ministrul apararii Ioan Mircea Pascu a suferit ieri o modificare de substanta fata de varianta adoptata de Camera Deputatilor. Daca deputatii au fost de acord ca dreptul la replica sa fie acordat, pur si simplu, oricarei persoane care se considera lezata de publicarea unei informatii, senatorii din Comisia de cultura au adaugat un cuvant esential: informatii „neadevarate". Prezent la dezbateri, initiatorul a pledat pentru proiectul lui in numele „democratiei”: „Romania e mai democratica cu aceasta lege, decat fara. S-a spus ca eu sunt suparat ca am facut aceasta lege, dar chiar asa! Eu nu am dreptul sa fiu suparat?" Convingerea lui Pascu, care ii si motiveaza proiectul extrem de restrictiv in privinta libertatii de exprimare, razbate din cuvintele sale: „Avem un segment, e vorba doar de presa scrisa, de unele gazete care vor sa nu fie controlate deloc! Nu e democratic!". In cadrul dezbaterilor, ministrul Pascu si senatorul Ioan Solcanu au numit Evenimentul zilei, Adevarul si Romania Libera drept cotidiane „care creeaza probleme".

12 mai 2002.  Dintr-un comunicat de presa al MapN:

„Ca atare, nu ne mai ramane decat sa le multumim celor care „mor de grija altora", amintindu-le totusi ca si viata lor este scurta, iar sanatatea este si pentru ei un bun prea de pret care nu trebuie pus in pericol prin lansarea unor dezbateri cu un inalt consum emotional, stresant."

13 mai 2002: Proteste:

 Amenintarile grave, mai mult sau mai putin voalate, adresate  intregii prese si, in special, ziarului nostru, de ministrul Apararii, Ioan Mircea Pascu, prin biroul de presa al MApN, a avut un impact in rindul reprezentantilor unor importante institutii internationale la Bucuresti.

Presedintele Asociatiei Pentru Apararea Drepturilor Omului din Romania - Comitetul Helsinki (APADOR - CH), Monica Macovei (care este si raportor al Consiliului Europei) ne-a declarat ca „aceasta atitudine fata de presa" si mai ales „amenintarea fara precedent adusa presei si unor ziaristi de investigatii" este „tipica unei dictaturi". Monica Macovei ne-a mai declarat ca „este o rusine pentru poporul roman ca dupa o astfel de declaratie Ioan Mircea Pascu mai este inca ministru al Apararii in Cabinetul Nastase". In al treilea rand, raportorul Consiliului Europei, Monica Macovei ne-a declarat ca „mesajul Ministerului Apararii Nationale, aparut integral in Evenimentul zilei a fost tradus in engleza si va fi publicat in  Raportul  anual al Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Vom informa toate institutiile europene in legatura cu atitudinea ministrului Pascu fata de presa". Interesant este ca, dupa aparitia integrala a comunicatului-amenintare al MApN, Palatul Victoria nu a luat nici o atitudine, eventual de disociere, semn ca isi insuseste integral punctul de vedere al lui Ioan Mircea Pascu. [...]

(Evenimentul zilei)

17 mai 2002. Clubul Roman de presa protesteaza:

„Clubul Roman de Presa protesteaza impotriva amenintarilor proferate la adresa presei de ministrul apararii, Ioan Mircea Pascu. Deranjat de articolele care semnalau lipsa de vointa de a se curata structurile militare de persoanele implicate in trecut in actiuni de politie politica, ministrul Pascu a antrenat, in mod iresponsabil, institutia armatei intr-un razboi deschis impotriva ziarelor incomode. Este inadmisibil ca intr-un comunicat oficial al armatei sa-si gaseasca loc reflectiile pamfletare ale ministrului, al caror sens nu lasa nici un fel de dubii asupra intentiilor sale: intimidarea si chemarea la ordine a ziaristilor care nu se lasa controlati si inregimentati.

Constatam cu ingrijorare ca nici prim-ministrul Adrian Nastase si nici presedintele Ion Iliescu nu au considerat necesar sa se delimiteze de iesirile agresive ale ministrului Pascu la adresa presei. Dimpotriva, ei si-au asumat rolul de avocati ai acestuia, incercand sa diminueze gravitatea declaratiilor sale. Domniile lor isi asuma o mare raspundere daca ignora reactiile internationale la adresa amenintarilor impotriva presei ale ministrului roman al apararii. „Sperantele Romaniei de a adera la NATO - scrie influentul ziar britanic Financial Times - au fost subminate de comunicatul MApN ce ameninta vietile ziaristilor care au pus la indoiala progresul inregistrat de tara lor in vederea atingerii telului de integrare in Alianta".

Atacul virulent al ministrului apararii la adresa libertatii presei nu este un fapt intamplator, un accident pe parcurs. Acelasi ministru este initiatorul unui proiect de lege aberant privind dreptul la replica, urmarind, in esenta, sufocarea presei prin incitarea la replici inclusiv pentru opiniile exprimate de ziaristi, combinat, in paralel, cu procese penale in aceeasi cauza. Solidarizarea parlamentarilor din toate partidele cu demersul ministrului apararii arata ca avem de-a face cu o adevarata conjuratie politica impotriva presei.

Clubul Roman de Presa atrage atentia ca, prin acceptarea unor asemenea idei si propuneri legislative, actuala putere devine partasa la un act de sorginte totalitara, vizand sugrumarea libertatii de expresie. Avand in vedere consecintele in plan intern ale atacurilor ministrului apararii la adresa presei, cat si faptul ca ele submineaza eforturile Romaniei de integrare in NATO, Clubul Roman de Presa cere demisia sau demiterea din pozitia-cheie pe care o ocupa Ioan Mircea Pascu si retragerea proiectului sau de lege de pe agenda parlamentului.

Clubul Roman de Presa va face cunoscut, prin reprezentantul sau, Dumitru Tinu, presedintele Clubului, la Congresul de la Bruges (26-29 mai) al Asociatiei Mondiale a Ziarelor, protestul nostru si va solicita sprijinul comunitatii internationale a ziaristilor pentru a determina incetarea atacurilor si presiunilor de tot felul impotriva libertatii presei. 

24 Mai 2002. O „surpriza” pentru jurnalisti.

Ziaristii de la institutiile care refuza dreptul la replica pentru alesi risca sa fie alungati din Casa Poporului. In spiritul legii ministrului Pascu, Camera Deputatilor pregateste ziaristilor o surpriza de proportii. Din dorinta de a modifica regulamentul interior privind acreditarea ziaristilor la Camera Deputatilor in sensul accesului liber la informatii, deputatii au intocmit un proiect, asa cum inteleg ei sa asigure libertatea presei.

La articolul 14 din propunerea de modificare se prevede ca aceasta Camera a parlamentului poate retrage definitiv acreditarea „pentru ziaristii institutiei de presa care refuza sistematic sa acorde dreptul la replica". si, ca si cand aceasta conditie nu era suficienta, la acelasi capitol se mai introduce si o alta prevedere: in cazul in care se constata abateri repetate de la normele deontologice menite sa aduca grave prejudicii imaginii Camerei Deputatilor se poate decide retragerea acreditarii. […]

12 Iunie 2002. Vechea lege comunista a presei.

 Desi a afirmat ca doreste sa impuna Legea dreptului la replica pentru a apara valorile democratiei, ministrul apararii nationale, Mircea Pascu, nu face altceva decat sa reinvie vechea lege comunista a presei, din 1974, unul dintre cele mai dure acte normative specifice din Europa de est.

In 1990, la cateva luni dupa revolutie, legea a fost abrogata, cu exceptia a cinci articole, ramase in vigoare si in prezent, care reglementeaza tocmai problema dreptului la replica. Noul act legislativ impus de Ioan Mircea Pascu este identic cu cele cinci articole din vechea lege a presei.  Astfel, articolul 72 din Legea 3/1974 privind presa din Republica Socialista Romania prevede urmatoarele: „Persoana fizica sau juridica lezata prin afirmatii facute in presa si pe care le considera neadevarate poate cere, in termen de 30 de zile, ca organul de presa in cauza sa publice sau sa difuzeze un raspuns sub forma de replica, rectificare ori declaratie (...)", in timp ce articolul 73 al aceluiasi act normativ statueaza: „Organul de presa este obligat sa publice, fara plata, raspunsul, in conditiile articolului precedent, in termen de 15 zile de la primirea lui, daca organul de presa este cotidian, sau cel mai tarziu in al doilea numar de la primirea raspunsului, daca organul de presa are alta periodicitate". Evident, comunistii, asemeni ministrului apararii nationale, nu au uitat sa introduca si pedepse pentru nerespectarea acestor prevederi. Articolul 93 prevede ca „nepublicarea sau nedifuzarea raspunsului cuvenit unei persoane fizice sau juridice, dispusa (...) prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, atrage obligarea organului de presa la plata unei amenzi, in folosul statului, intre 200 si 1000 de lei, pentru fiecare zi de intarziere.

Legea prevede ca, in termen de 15 zile de la aparitia unui material care lezeaza o persoana, aceasta poate trimite la redactia publicatiei o cerere de publicare a unui drept la replica, in caz contrar putandu-se adresa instantei de judecata pentru a cere atat obligarea la publicarea replicii, cat si administrarea unei sanctiuni pecuniare drastice. Conform legii, adoptata joi, 6 iunie a.c., de Senatul Romaniei, publicatia care refuza sa acorde replica poate fi sanctionata de instanta de judecata cu amenda contraventionala intre 5 si 100 de milioane de lei. (R.C.)

23 iunie 2002. Daune aduse „imaginii Romaniei” pe plan extern:

„Atitudinea ministrului apararii Mircea Pascu continua sa faca valuri in exteriorul tarii. Casa Alba i-ar fi cerut premierului Adrian Nastase sa-l demita pe ministru din cauza declaratiilor sale la adresa ziaristilor, a aratat ieri un cotidian central, citand surse din Palatul Cotroceni. Solicitarea ar fi venit telefonic, de la Washington. Purtatorul de cuvant al guvernului, Claudiu Lucaci, a negat imediat informatiile. „Respingem in totalitate afirmatia", se arata intr-un comunicat semnat de Lucaci. Purtatorul de cuvant al guvernului considera ca „aceasta supozitie" este „lipsita de orice temei si induce in opinia publica un curent de opinie fals". Ba, mai mult, Lucaci crede ca astfel se „poate pune sub semnul indoielii credibilitatea eforturilor depuse de guvernul roman si de Ministerul Apararii Nationale pentru integrarea tarii noastre in structurile Aliantei Nord-Atlantice".

_*

Luari de pozitie occidentale

Pe langa semnalele neoficiale primite de Nastase au existat si inca exista declaratii oficiale care atrag fara echivoc atentia asupra libertatii de exprimare a presei. Primul care a luat pozitie a fost consilierul cancelarului Germaniei, Jo Groebel. El a afirmat, la Bucuresti, ca Legea dreptului la replica, inventie a ministrului Pascu, este o „usa deschisa spre ingradirea libertatii de exprimare". Congresmanul Christopher Smith a afirmat, la randul sau, ca „este de necrezut ca romanii pot fi incarcerati pentru opiniile despre guvernanti". Copresedinte al Comisiei americane pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), congresmanul Christopher Smith a afirmat, conform Mediafax: „Si in conditiile unor pedepse penale reduse pentru insulta si defaimare exista posibilitatea ca unele persoane sa fie trimise astazi in inchisoare, in Romania, pentru simpla exprimare a opiniilor lor. La mai mult de 12 ani dupa caderea lui Nicolae Ceausescu, este de necrezut ca romanii sa poata fi condamnati la inchisoare pentru exprimarea opiniilor lor despre oficialitatile guvernului". Congresmanul american a facut referire la ordonanta guvernului data pe 23 mai, prin care sunt reduse pedepsele penale si pe care o considera un pas in directia cea buna. Totusi, in opinia sa, ordonanta nu a reusit sa alinieze Codul penal la angajamentele internationale asumate de bunavoie de Romania. „Acuzatiile de defaimare, acoperite adecvat de codurile civile, nu trebuie sa faca parte dintr-un cod penal. La fel, interzicerea „insultelor" nu trebuie sa se afle deloc intr-un cod civil sau penal", a precizat Smith.

*

„Fabulatii!"

Presedintele Romaniei a calificat drept „fabulatii" informatiile privind cerinta SUA de indepartare din functie a ministrului apararii nationale, Ioan Mircea Pascu. Ion Iliescu este de parere ca astfel de stiri fac parte dintr-o „campanie". Oarecum iritat, seful statului a continuat aratand: „Fabulatii de acestea nu sunt o noutate si tin de o campanie pe care nu o inteleg si nu stiu cine este interesat de astfel de campanii". (C.O., Evenimentul zilei)

24 Iunie 2002. O cerere a SUA?

Potrivit deputatului Emil Boc, executivul american a solicitat Guvernului Romaniei schimbarea din functie a ministrului Apararii, Ioan Mircea Pascu. Parlamentarul PD cere Guvernului sa dea detalii Parlamentului in legatura cu solicitarea Casei Albe, considerand ca forul legislativ are dreptul sa stie daca SUA au cerut sau au sugerat o asemenea masura, avand in vedere importanta ministerului condus de Pascu in ceea ce priveste integrarea in NATO, gafele comise de acesta si tendinta Guvernului Nastase de a induce in eroare institutiile internationale. Deputatul clujean este de parere ca demiterea lui Pascu „se impune, fie ca este ceruta de SUA, fie ca nu". In acest context, Emil Boc reaminteste faptul ca in repetate randuri Guvernul a fost somat sa isi modifice atitudinea fata de presa chiar de catre congresmanul american Cristopher Smith, copresedinte al Comisiei SUA pentru Securitate si Cooperare in Europa. Smith a criticat modificarile de suprafata aduse Codului Penal, dupa insistentele Uniunii Europene, precum si recent adoptata Lege a dreptului la replica.

Apreciind presa ca fiind „cea mai eficienta arma impotriva coruptiei", Boc condamna ofensiva Guvernului Nastase la adresa libertatii de exprimare si a presei. Deputatul democrat a declarat ca sustine eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru infractiunea de calomnie sau, in cel mai rau caz, admiterea probei bunei credinte si a slujirii interesului public ca alternativa la proba veritatii din Codul Penal. Boc mai reaminteste Guvernului faptul ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, „libertatea de exprimare acopera ideile, opiniile sau informatiile care socheaza, ofenseaza sau chiar deranjeaza". (Romania libera)

Clubul Roman de Presa

Clubul Roman de Presa este o organizatie neguvernamentala, apolitica, detinand personalitate juridica proprie din toamna anului 1998, dupa ce initial a functionat ca departament al Fundatiei E.L.I.T.A., infiintata de domnul Mihai Tatulici, din luna februarie a anului 1997.

Conducerea Clubului Roman de Presa este asigurata de Consiliul de Onoare, organism colegial de dezbatere si decizie, alcatuit din membrii fondatori, reprezentand Departamentul Proprietarilor, Editorilor si Redactorilor si ai presei locale. Presedintele CRP este domnul Dumitru Tinu, directorul ziarului Adevarul, care detine in acelasi timp si functia de Presedinte al Consiliului de Onoare. Prin activitatea sa, Clubul Roman de Presa isi propune sa participe activ la imbunatatirea calitativa a presei romanesti si la crearea unui mediu de afaceri favorabil companiilor mass-media. CRP este singura organizatie de presa din Romania care a creat un cod deontologic al ziaristului, iar includerea membrilor in asociatie se face numai prin acceptarea si respectarea de catre acestia a codului deontologic.

In 2002, ca si in anii anteriori, Clubul Roman de Presa a participat activ si a intervenit cu succes in dezbaterile privind reglementari juridice defavorabile. Accesul in Clubul Roman de Presa este deschis atat societatilor de presa, ca persoane juridice, cat si jurnalistilor, ca persoane fizice.

Societatile de presa se pot incrie in unul sau ambele departamente deschise pentru acestea: Departamentul Editorilor, care are ca scop promovarea jurnalismului de calitate, prin actiuni si proiecte specifice, destinate in principal (dar nu numai) redactorilor sefi, si Departamentul Proprietarilor, al carui scop este imbunatatirea mediului de afaceri pentru presa, in special prin negocieri cu autoritatile si prin intalniri specifice.

Jurnalistii se pot inscrie in Departamentul Redactorilor, accesul fiind posibil indiferent daca societatea de presa la care lucreaza acestia este membra sau nu in vreunul din departamentele mentionate anterior. Membrii acestui departament pot beneficia de programe de training si burse. Serviciile de care beneficiaza membrii CRP sunt: legitimatii de jurnalist, valabile atat in tara cat si in strainatate, trimitere constanta de materiale informative, participarea la actiuni ale Clubului, in comisii de negociere, invitatii la proiectele Clubului, etc.

15 decembrie 2002. Reinventarea presei de partid si de stat.

Potrivit unei hotarari a Consiliului interministerial pentru imagine externa, va fi editata, cu bani de la buget, o publicatie intitulata Ziarul Romanesc, ce va costa contribuabilul roman 336 milioane de lei. „Creierul” din spatele actiunii mediatice este ministrul informatiilor publice, Vasile Dancu.. Publicatia va fi o „portavoce" a partidului de guvernamant (de genul Scinteii peceriste?), dorindu-se coafarea imagini PSD si „contracararea" unor „informatii nocive" lansate de presa romaneasca si de cea straina (?!!). Finantarea proiectului se va face pe baza de contract incheiat intre Ministerul Informatiilor Publice si editura Raphael Publishing House cu plata in avans de pana la 30%.

18 decembrie 2002: Final de drum

Potrivit publicatiei Expres, documentarul "Disparitia unui jurnalist", realizat de Lucia Hossu Longin, va incheia seria de sapte filme despre Revolutie facute in perioada 1999-2000. Autoarea este de parere ca interviul cu jurnalistul Iosif Costinas, pe care timisorenii au ocazia sa il urmareasca abia acum, va aduce lumina in cazul mai multor disparitii misterioase din Decembrie 1989, dar si in cazul disparitiei subiectului. Unul dintre cei caruia prin pelicula i se aduc grave acuze este actualul director al Fabricii de Tigarete Timisoara, Radu Tinu. Filmul lanseaza o serie de denunturi incendiare, a declarat realizatoarea documentarului, care a mai afirmat ca, intrebandu-l pe Costinas daca, pentru articolele sale, a fost vreodata amenintat cu moartea, acesta i-ar fi raspuns: "O, de nenumarate ori". Lucia Hossu Longin a afirmat ca mai ales unul dintre articolele lui Costinas, intitulat “Trei gloante in cap” este edificator in cazul disparitiei jurnalistului. In respectivul editorial, acesta afirma ca, dupa ce publicase un articol despre Revolutie, in care ii punea la zid pe capii armatei, ar fi fost amenintat de un anonim ca va fi impuscat, in cap, cu trei gloante

Jurnalistul de investigatie al ziarului Timisoara, unul dintre cei mai cititi editorialisti din oras, a fost vazut pentru ultima data pe 8 iunie 2002.. Potrivit Luciei Hossu Longin, citata de Expres: "Filmul meu propune un personaj atipic. Iosif Costinas era un jurnalist specializat in revolutie, un jurnalist care scria despre revolutie 12 luni pe an. Asta era transeea lui. Or, intr-o transee poti primi oricand un glonte in cap, asa i-am spus intr-o zi. Si eu chiar cred ca l-a primit pentru ca el si-a asumat o miza de pericol, spunand adevarul cu privire la autorii crimelor din Decembrie 1989 de la Timisoara".

3 Ianuarie 2003. A raposat Dumitru Tinu

Directorul cotidianului Adevarul, Dumitru Tinu, a pierit, miercuri, 1 ianuarie, in urma unui grav accident rutier. Cumplita tragedie s-a petrecut pe DN 1, in apropierea localitatii Romanesti, Prahova. Dumitru Tinu a sarbatorit impreuna cu familia intrarea in Noul An, din care nu a apucat sa traiasca nici 10 ore. S-a retras devreme de la petrecere, la 12.40, iar dimineata a plecat, la volanul masinii personale, spre una din statiunile de pe Valea Prahovei, unde dorea sa schieze.

In jurul orei 9,45, din cauze care nu au fost pe deplin elucidate, masina condusa de Dumitru Tinu, un Volvo V-40, a intrat in derapaj, parasind sensul de mers si, dupa ce a rulat circa 15-20 metri pe banda opusa, s-a rasturnat intr-un sant adanc, de pe marginea soselei. Masina nu prezinta avarii serioase. Interiorul este aproape intact. Sistemele de siguranta „air-bag" ale masinii nu s-au declansat. In urma socului - apreciaza legistii -, conducatorul autoturismului, care nu-si pusese centura de siguranta, s-a lovit cu capul de planurile dure ale masinii, suferind grave leziuni ale craniului si coloanei vertebrale. […] (Cotidianul)

8 ianuarie 2003: Razboiul contra presei libere: noul Cod Penal

Ministrul PSD-ist al Justitiei, Rodica Stanoiu a anuntat ca in saptamana 13-20 ianuarie avea sa fi supus dezbaterii mass-media, a organismelor nonguvernamentale, sindicatelor si celor interesati de viitoarele modificari, proiectul noului Cod Penal, “pentru ca, in fond, un Cod penal intereseaza societatea romaneasca", a declarat pentru MEDIAFAX d-na Stanoiu. Respectivul proiect a fost intens comentat, criticile vizand in special raspunderea penala a persoanelor juridice, prevederile privind infractiunile de calomnie si insulta, precum si proba veritatii si buna credinta.

*

Reinstaurarea dictaturii la TVR

In urma invitarii in direct a scriitorului Gabriel Liiceanu in emisiunea din 5 decembrie, a difuzarii in aceeasi emisiune a unui apel in sprijinul artistilor plastici, semnat de Paula Ribariu si in urma unui amplu reportaj, in emisiunea din 12 decembrie, despre prezenta dizidentului rus Vladimir Bukovski la Targul de Carte Gaudeamus, realizatoarei emisiunii „Eveniment” i s-a interzis aparitia in direct in emisiune. In locul ei a fost numita Ioana Dragan.

Decizia, care incalca toate reglementarile interne ale TVR, ii apartine directorului Directiei Romania 1, Doru Dumitrescu si a fost contrasemnata de redactorul sef al Redactiei Cultura, Religie, Stiinta, Radu Grozea.

Mariana Sipos realizeaza emisiunea „Eveniment“ din noiembrie 2001, iar conventia de productie i-a fost reinnoita, ultima oara, la 20 septembrie 2002 si este valabila pana la 30 iunie 2003. La 22 decembrie, Mariana Sipos a trimis o contestatie presedintelui-director general Valentin Nicolau si membrilor Consiliului de Administratie, dar pana la data aceasta (8 ianuarie 2003) nu a primit vreun raspuns si nu a fost primita in audienta solicitata.

Mariana Sipos este membra a Uniunii Scriitorilor. A publicat carti de proza, de istorie literara si traduceri din limba spaniola. Recent, a tradus, impreuna cu Luminita Raut, Sarbatoarea tapului, de Mario Vargas Llosa, roman care avertizeaza tocmai asupra ororilor dictaturilor de orice fel.

9 ianuarie 2003. Moartea lui Dumitru Tinu, inca o enigma

La mai bine de o saptamana de la producerea accidentului in care directorul cotidianului Adevarul, Dumitru Tinu, si-a pierdut viata, nimeni nu poate explica de ce masina a parasit carosabilul. „Este foarte greu de spus ce a determinat accidentul. Ar putea exista o cauza cardiaca, pentru ca victima suferea de ateroscleroza majora, respectiv afectarea cronica a miocardului, sau poate fi vorba de o manevra efectuata in trafic“, a declarat, ieri, doctorul Valentin Gheorghiu, secretarul comisiei de medicina legala din cadrul Ministerului Sanatatii si Familiei. Acesta a precizat ca este imposibil de stabilit daca Dumitru Tinu a suferit un infarct, deoarece pentru aceasta ar fi fost necesar ca victima sa traiasca cel putin sase ore de la producerea accidentului cardiac. Medicul legist a mai declarat ca leziunile suferite de Dumitru Tinu erau asa de grave incat medicii nu l-ar fi putut ajuta nici daca echipele de salvare ar fi intervenit la un minut de la producerea accidentului. „Dupa ce s-a efectuat autopsia medico-legala au fost constatate o serie de leziuni meningo-cerebrale grave, incompatibile cu viata“, a precizat doctorul Gheorghiu. Acesta a declarat ca Dumitru Tinu a murit ca urmare a unei hemoragii cerebrale, care a dus la blocarea centrilor respiratiei si ai controlului activitatii cardiace. Medicul legist a spus ca nu se pot retine nici un fel de erori in acordarea asistentei medicale la fata locului. Leziunile s-au produs in momentul in care ziaristul s-a lovit cu capul de plafonul autoturismului, de bord si portiera si in nici un caz prin strivirea de catre masina, a spus legistul.

Remus Baciu, seful corpului de control al ministrului Sanatatii, a respins afirmatiile facute in mass-media in legatura cu intarzierea acordarii ajutorului medical directorului ziarului Adevarul. […] (Adi Sava, Cotidianul)

*

Ion Predescu ameninta si CNSAS, si presa.

Interviu: […] - Domnule senator, am inteles ca membrii CNSAS vor sa va dea jos din fruntea subcomisiei de analiza a crizei din Colegiu... * Ce vor, dom’le... Eu am spus clar ca am de gand sa fac ordine pe acolo. O sa facem constatari, o sa discutam cu fiecare-n parte, nu cu toti gramada, si asa mai departe. Acu’ ma trezesc ca grupul Patapievici a facut un comunicat prin care cere destituirea mea. Ei n-au ce face, n-au de lucru, nu muncesc... * Din ceea ce ati declarat la BBC si-n presa scrisa am inteles ca deja ati tras concluzia finala, mai cu seama ca faceati aprecieri critice fata de anumiti membri ai Colegiului care s-au exprimat scriptic intr-o revista „cu femei goale“ (Plai cu boi – n. n.)... * Au scris prostii, dom’le! Eu una vorbesc, ei alta scriu. Vor sa scoata in fata senzationalul. Sunt foarte suparat pe treaba asta. Da’ stiti ce-ar trebui sa fac? Sa nu mai declar nimic. si chiar asta fac. Uite, acu’ trebuie sa primesc proiectul noului Cod Penal. Sa nu ma faceti sa scriu aici sanctiuni severe, ca va fi vai de capul vostru! * Totusi, eu n-am priceput ce legatura avea activitatea profesionala a celor trei membri ai CNSAS - Andrei Plesu, Mircea Dinescu si Horia Roman Patapievici - cu faptul ca acestia scriu intr-o revista unde apar nuduri. * Are pe dracu’. Pe mine m-a deranjat ca un ministru secretar de stat se expune in felul acesta alaturi de tot soiul de femei. Nu e de rangul sau, dom’le! * Daca va mai amintiti insa, tot un secretar de stat, din Ministerul Culturii, a mimat la un moment dat, chiar sub ochii dumneavoastra, in cadrul lucrarilor comisiei juridice de la Senat, un mic sex oral... * Eeei, aia a fost altceva. El a vrut sa ne convinga, sa ne demonstreze clar ce poate fi numit pornografie. A vrut sa simuleze, sa mimeze... Una e practica, alta e teoria. * Dar concluziile le-ati tras deja, din moment ce ati facut aprecieri critice, e adevarat, de ordin personal, la adresa lor. * Nu ma luati asa, domnisoara! De unde sa stiu eu cine sunt vinovatii? N-ati vazut ca s-au facut toti de ras? Cum s-au balacarit si s-au certat cu totii la ultima sedinta? Astia sunt ministri? Astora le incredintezi suferintele oamenilor? * Considerati ca CNSAS ar trebui desfiintat? * De ce vreti sa formulez o concluzie finala, cand premisele nu au fost inca elucidate? * Dar v-ati pronuntat deja vizavi de cativa dintre cei din Colegiu. * si ce daca m-am pronuntat?! Ce, sunt judecator? * Nu, nu sunteti, dar va trebui sa intocmiti un raport obiectiv si dvs v-ati antepronuntat, drept pentru care ei vor sa va revoce din functia de presedinte al subcomisiei. * Cine le aproba? Le aproba pe naiba. Ei sunt impricinatii si tot ei vor sa ma revoce... Eu n-am nimic cu ei, cu nici unul dintre ei. Trebuie sa cercetam, sa verificam scriptele, sa vedem daca si-au facut datoria – daca au lipsit mai mult decat sa mearga la munca... [...].

(Adriana Istodor, Cotidianul)

***

Cum se vede, razboiul emanatilor contra libertatii presei romanesti continua. Goebelsii si Popestii-Dumnezei proiectati cu sublerul la masa de studii miciuriniste a PCR isi continua, netulburati, meseria invatata de la tata sau supta de la mama. Jurnalistii care nu iau in seama avertismentele unui Pascu et Co. traiesc, realmente, putin. Dupa disparitia, atat de convenabila Puterii (!), a lui Laurentiu Ulici, cu doua saptamani inainte de alegerile din noiembrie 2000 (era primul pe lista CDR, pentru Senat), nu ne-ar mira nici alte disparitii premature. Ne revolta insa opacitatea si obedienta acelor intelectuali, care, vorba lui Dinescu, si dupa 13 ani, tot in trena Puterii au ramas. Sau s-au reasezat sub ea. Incepem, sincer, sa ne indoim ca toti romanii ar avea ce cauta in Europa. Sunt prea multi irecuperabili.

Cu tot laudabilul optimism de campanie, aproape molipsitor, al Majestatii Sale Mihai I, asta-i realitatea: lupii n-au catadicsit nici macar sa-si schimbe parul.

Radu Barbulescu

Despre libertatile si obligatiile presei libere in Europa.

Fiind vorba de lansarea in tara a unei “dezbateri pe marginea proiectului unui nou Cod Penal”, ne-am dat nitica osteneala pentru a afla care sunt cerintele, in acest sens, in doua tari indiscutabil europene, Bavaria si Elvetia. Dat fiind ca Germania este un stat federal, nu exista o “Lege a Presei Germane”, ci fiecare land isi are propria legislatie in acest sens. Am ales tocmai legea bavareza a presei nu fiindca locuim aici, ci deoarece Bavaria, stat profund conservator, se bucura si de legi mai aspre decat alte landuri, ceva mai liberale. Deci, in traducerea noastra:

Legea presei in landul Bavaria,

din 3 octombrie 1949, in forma din 19 aprilie 2000

Art. 1 Dreptul la exprimare libera: libertatea presei

1. Dreptul la libera exprimare si libertatea presei sunt garantate de articolele 110, 111 si 112 ale Constitutiei.

2. Nu sunt permise nici un fel de masuri speciale care sa ingradeasca libertatea presei.

3. Nu sunt permise existenta unor organizatii profesionale de presa cu participare obligatorie si putere decisiva a statului precum si a unui tribunal pentru presa.

Articolul 2 Infiintarea de edituri si intreprinderi de presa

1 Infiintarea unei edituri sau altui gen de intreprinderi de presa nu necesita un permis special.

2. Legislatia privind toate intreprinderile economice ramane valabila

Articolul 3 Rolul presei

1 Presa slujeste gandirii democrate.

2 Pentru indeplinirea acestui rol, presa are obligatia relatarii conform adevarului si dreptul de a-si procura nestanjenita stiri si informatii si sa practice critica.

3. In cadrul acestor drepturi si obligatii presa respecta, in ce priveste interesele vietii publice, § 193 (articol care prevede ca o critica indreptatita a unor aspecte sociale este in folosul societatii si afirma libertatea presei in acest sens, n. R. B.) al Codului penal.

Articolul 4. Dreptul la informatie.

1 Fata de autoritati, presa are dreptul de a primi informatii. Poate exercita acest drept numai prin redactori sau alti colaboratori calificati ai ziarelor si revistelor.

2 Dreptul la informatie poate fi utilizat numai fata de sefii respectivei autoritati sau cei insarcinati de acestia. Informatia poate fi refuzata numai in masura in care in baza regulamentului privind functionarii publici sau altor prevederi legale exista obligatia de a pastra tacerea.

Articolul 5. Redectorul responsabil

1 Fiecare publicatie trebuie sa aiba minimum un redactor responsabil.

2 Nu poate fi redactor responsabil cel care

- nu locuieste de obicei pe teritoriul RFG

- ca urmare a unei sentinte judecatoresti nu are dreptul sa ocupe fiunctii publice, sau dreptul de a alege si de a fi ales in alegeri publice

- nu este complet responsabil pentru actele sale.

3 Cel care nu poate fi urmarit legal decat cu aprobare speciala (d. ex.: membru al Parlamentului, n. R. B.) nu poate fi redactor responsabil al sectiunii politice a unei publicatii.

4 Par. 2, al. 3 nu se aplica in cazul revistelor si publicatiilor publicate de minori pentru minori.

Articolul 6. Tiparituri, periodice, ziare si reviste

1 Tiparituri in sensul acestei legi sunt toate publicatiile destinate distribuirii publice, executate cu ajutorul masinilorde tiparit sau al altui mod de multiplicare, care contin texte, reproduceri de imagini nu sau fara text si piese muzicale insotite de text sau lamuriri.

2 Tiparituri periodice sunt tipariturile care apar in rastimpuri de maximum sase luni.

3 Ziare si reviste in sensul acestei legi sunt tiparituri periodice al caror tiraj este de peste 500 exemplare. Tipariturile periodice al caror numar de exemplare nu depaseste 500 de exemplare conteaza ca ziare si reviste numai cand ele nu sunt in legatura cu un anumit cerc de persoane.

Articolul 7. Mentionarea tipografiului si a editurii in tiparituri

1. In fiecare tiparitura aparuta in Bavaria trebuie sa fie numiti tipograful si editorul. Trebuie sa fie numite numele sau firma si adresa acestora.

2. Sunt exceptate tiparituri ca: formulare, liste de preturi, instructiuni de folosire, bilete de calatorie, anunturi familiare si alte asemenea lucruri.

3. Sunt exceptate de asemenea buletinele de vot, in masura in care acestea contin doar scopul, locul si timpul cand au loc alegerile precum si numele partidelor si ale candidatilor.

Articolul 8. Numirea redactorilor responsabili; proprietari si participarile editurilor de presa

1 Ziarele si revistele trebuie sa mai contina in fiecare numar si numele si adresa redactorului/redactorilor responsabili. Aceasta nu este necesar pentru publicatiile oficiale ale autoritatilor publice.

2 Daca exista mai multi redactori responsabili trebuie sa fie vizibil pentru ce domeniu sunt responsabili fiecare dintre ei. Si pentru partea de anunturi trebuie sa fie numit un redactor responsabil.

3 Proprietarul si participarile unei edituri care editeaza un ziar sau o revista trebuie sa fie facute cunoscuti astfel:

1 la publicarea unui ziar sau saptamanal: in impressum-ul primei editii a fiecarui semestru

2 la publicarea unui alt periodic, in prima editie a fiecarui an calendaristic

4. schimbarile proprietarului sau ale participarilor cu capital trebuie comunicate imediat.

5. Ziare si reviste care preiau regulat parti importtante din alte ziare si reviste trebuie sa numeasca in impressum si editorii si redactorii responsabili ai respectivelor parti.

Articolul 9. Evidentierea anunturilor si a textelor

de reclama

Ziarele si revistele trebuie sa evidentieze partile a caror tiparire se face contra cost, in special anunturile si reclamele.

Articolul 10. Dreptul la replica

1 Redactorul responsabil si editorul unui ziar sau al unei reviste sunt obligati sa tipareasca, la cerere, replica persoanei sau autoritatii direct implicate. Replica trebuie sa arate locurile implicate, sa se limiteze la datele concrete si sa fie semnata de expeditor. Daca exista motive serioase de indoiala privind valabilitatea semnaturii unei replici, atunci poate fi ceruta legalizarea acestei semnaturi.

2 Tiparirea trebuie sa aiba loc neintarziat, in aceeasi parte a tipariturii, cu acelasi caracter ca al textului incriminar, fara comentarii si omisiuni. Tiparirea poate fi refuzata numai in cazul in care continutul este pedepsibil prin lege. Replica nu trebuie sa depaseasca considerabil textul incriminat. Tiparirea este gratuita.

3 Dreptul la replica poate fi urmarit si pe calea dreptului civil.

Articolul 11. Responsabilitatea pentru acte pedepsibile prin lege

1 Responsabilitatea pentru acte pedepsibile prin lege, comise cu ajutorul unei tiparituri este decisa prin intermediul Codului Penal

2 Impotriva redactorului responsabil al unui periodic exista banuiala ca a cunoscut continutul unui text aparut sub responsabilitatea sa si ca i-a aprobat tiparirea.

3 Cine a contribuit, ca redactor responsabil, editor, tipograf sau distribuitor, la aparitia unei tiparituri cu continut pedepsibil prin lege, in masura in care nu este deja pedepsibil ca faptas sau participant direct, va fi pedepsit cu privarea de libertate de pana la un an sau cu amenda, pentru neglijenta in publicare, in masura in care nu si-a indeplinit datoria de a fi corect. Pedepsirea primului vinovat exclude pedepsirea celui de-al doilea.

Articolul 12. Incalcarea prevederilor legale

1 Cine nu este, potrivit altor prevederi, amenintat cu pedeapsa, poate primi o amenda in cazul in care:

1. nu respecta prevederile din articolele 7, 8 si 9;

2. Ca intreprinzator, distribuie tiparituri din care lipsesc inregistrarile prevazute de articolul 7;

3. ca redactor responsabil sau editor al unui periodic refuza tiparirea replicii (articolul 10). Urmarirea legala incepe numai la cererea persoanei sau autoritatii implicate. Se permite retragerea plangerii.

4. cine procedeaza, impotriva unei mai bune cunoasteri a cazului, la tiparirii unei prezentari sau a unei replici neadevarate in punctele esentiale. Urmarirea incepe numai la cerearea persoanei atinse, a redactorului sau a editorului. Este permisa retragerea plangerii.

5. Cine nu procedeaza imediat dupa ordonanta judecatoreasca, la publicarea replicii primite.

 2. in cazul paragrafului 1, nr. 1 si 2, se paoate proceda la retragerea de pe piata a tipariturii si a materialului folosit la fabricarea acestuia. Se va utiliza § 23 al legii privind nerespectarea normelor legale.

Articolul 13 Prevederi penale

Va fi pedepsita cu privarea de libertate de pana la un an sau cu amenda persoana care

1. ca editor numeste drept redactor responsabil o persoana care nu corespunde prevederilor articolului 5, paragraful 2;

2. cine semneaza ca redactor responsabil cu toate ca, potrivit Art. 5, paragraful 2 si 3, acest lucru ii este interzis;

3. distribuie o tiparitura confiscata, cu toate ca stie despre confiscarea acesteia;

4. cunoscand continutul pedepsibil prin lege al unui periodic, actioneaza contrar articolelor 7 si 8;

5. da cu buna-stiinta date false privind proprietarul si partasii financiari ai acestuia (Art. 8, par. 3)

Art. 14. Prescrierea

1. Urmarirea prin lege ale actelor prevazute aici si a celor care sunt comise prin raspandirea de tiparituri cu continut pedepsibil se prescrie in termen de sase luni. Aceasta nu este valabil pentru fapte care cad sub incidenta:

1 – articolelor 130, 131 si 183, paragrafele 3 si 4 din Codul Penal (articolele respective privesc pedepsirea prin lege a invrajbirii etnice, brutalitatii inumane, pornografiei, n. R. B.)

2 – articolelor 86, 86 a, 129a, par. 3 din Codul Penal si articolul 20 din Legea asociatiilor (articole ce pedepsesc imprastierea de propaganda si mijloace de propaganda ale unui partid anti-constitutional, a ideologiei naziste, distributia de simboluri anti-constitutionale, constituirea si sprijinirea unor organizatii teroriste, n. R. B.).

2 – Urmarirea incalcarilor legale prevazute in art. 12 se prescrie in termen de 3 luni.

3 – Termenul incepe odata cu aparitia editiei. La aparitia unei noi editii termenul incepe din nou.

Articolul 15. Confiscarea, retragerea temporara a tipariturilor

1 - Ordonarea confiscarii tipariturilor ii revine numai judecatorului;

2 - Politia are dreptul sa confiste temporar distribuitorului tiparituri ce contravin articolului 7 si tiparituri cu continut pasibil de pedeapsa. Ea trebuie sa le prezinte imediat judecatorului care trebuie sa decida asupra lor in termen de 24 de ore.

Articolul 16. Volumul confiscarii

1 – Confiscarea unei tiparituri cuprinde toate exemplarele care se afla in proprietatea editorului, a redactorului, autorului, tipografului sau distribuitorului precum si toate exemplarele expuse sau oferite spre vanzare.

2 – Confiscarea unei tiparituri poate cuprinde intregul material folosit pentru fabricarea ei (forme de tipografie, placi, clisee)

3 – Partile detasabile ale tipariturii, care nu contin nimic incriminant, nu vor fi confiscate.

Articolul 17. Agentii de stiri, birouri de presa s.a.m.d

Prevederile acestei legi sunt valabile si pentru agentiile de presa, birourile de presa si intreprinderi similare.

Articolul 18 Intrarea in functiune

Aceasta lege intra la 1 iulie 1949 in functiune.

(traducere din germana: Radu Barbulescu)

Presa si Codul Penal elvetian

In Codul Penal al Elvetiei – una dintre cele mai vechi democratii europene, exista un articol, cu doua paragrafe, care face referinta directa la delicte de presa. Acest articol este: Articolul 27, § 1: Responsabilitatea mas media.

1 Daca prin publicarea intr-un mijloc de informare este comis si consumat un act pedepsibil prin lege, atunci este pasibil de pedeapsa, sub rezerva urmatoarelor cazuri, numai autorul.

2 Daca autorul nu poate fi gasit sau nu poate fi adus inaintea unui tribunal elvetian, atunci, potrivit Articolului 322bis, responsabilitatea penala cade asupra redactorului responsabil. Daca nu exista un redactor responsabil, atunci, potrivit Articolului 322bis, pasibila de pedeapsa este persoana care este responsabila pentru publicarea materialului.

3 Daca publicarea s-a facut farar stiinta sau impotriva dorintei autorului, atunci pedepsibil este redactorul responsabil, sau, in absenta unuia, persoana responsabila pentru publicare.

4 Relatarea conforma adevarului privind actiunile publice si comunicatele unei autoritati nu se pedepseste.

Art. 27 bis. Protectia surselor de informare.

1 Daca persoanele care se ocupa profesional cu publicarea de informatii in partea redactionala a unui mijloc de informare care apare periodic sau persoanele care ii ajuta refuza sadea informatii sau marturie despre identitatea autorului sau continutul si sursa informatiilor lor, nu se permite sa fie intreprinse impotriva acestora nici masuri legale fortate, nici sa le fie aplicate pedepse.

2. Paragraful 1 nu este valabil daca judecatorul stabileste ca:

a. marturia este necesara pentru salvarea unei persoane din pericol nemijlocit pentru trup si viata, sau:

b. fara marturia respectiva nu poate fi lamurit un delict de omor in sensul articolelor 111-113 sau alt delict pedepsibil cu minimum de 3 ani de inchisoare sau unul pedepsibil cf. articolelor 187, 189, 190, 191, 197 cifra 3, 260ter, 305bis, 305ter si 322ter-322septies sau articolul 19, cifra 2 al Legii narcoticelor din 3 octombrie 1951 sau nu pot fi capturate persoanele acuzate de astfel de fapte.

Trebuie aici subliniat ca, articolele 187, 189, 190, 191, 197 din Codul Penal elvetian, mentionate mai sus, se ocupa de pedepsirea sexului cu persoane minore, viol si pornografie. Iar articolul 260 si paragrafele sale au drept continut pregatirea comiterii delictelor de ucidere premeditata, ucidere, ranire grava, talharie, rapire si sechestrare de persoana, luarea de ostateci, incendiere, etnocid si participarea in organizatii criminale si pedepsirea acestora. Articolul 322 si paragrafele sale se ocupa exclusiv de delictele de coruptie ale autoritatilor de stat elvetiene – si straine! - si pedepsirea acestora.

Suntem de parere ca, inainte de a trage de unele singure concluziile si de a emite o legislatie “originala”, “aliniata” la fel de “original” “normelor europene (in interpretare proprie) atat Minist(e)rul Justitiei cat si Parlamentul Romaniei ar trebui sa arunce o privire asupra celor de mai sus.

Radu Barbulescu

EDITURA RADU BARBULESCU:

APARITII In limba romana 2002

Colectia Jubileu:

George Astalos, Radu Barbulescu, J. P. Bouchy, Titu Popescu: Valentin Anesia, LVV, volum omagial, ISBN 3-930672-31-6, 80 p., € 12,50.

Poezie:

Eugenia Mihalea, Exist, dar nu oricum, poezii, colectia „archenoah”, ISBN 3-930672-72-3, 80 p., € 10.50.

Bianca Marcovici: CIRESE AMARE, versuri, Colectia „Verba”, ISBN 3-930672-79-0, 120 p., € 20.--.

Eseu:

Titu Popescu: ANTICHITATEA MIRABILA, Colectia „Carnetele Observator“, München 2002, ISBN 3-930672-77-4, 84 S., 10 fotografii color, 2 alb-negru, € 12.--.

UN TRATAT CU RUSIA? AMINTIRI PENTRU PREZENT sI VIITOR

Pamfil seicaru: Relatiile romano-ruse. (2)

Continuam in acest numar publicarea excelentului studiu al celui care a fost Pamfil Seicaru, jurnalist roman de exceptie, fondatorul ziarului bucurestean Curentul (1928), decedat in 1981 la Dachau, in exilul in care a fost fortat de comunistii adusi de bolsevici la carma Romaniei. O facem cu intentia declarata de a lumina astfel, in anul XIII de la „revolutie”, atat mintile conducatorilor actuali, mai mult sau mai putin post-comunisti, ai Romaniei, cat si pe ale celora care, indiferent de locul ”rezidentei” lor, n-au avut inca (?!) timp sa se informeze corect asupra prezentului si Istoriei Romaniei si vor sa acrediteze ideea prezentei la Bucuresti a unor politicieni capabili, specializati si autorizati, responsabili si dedicati cumva binelui natiunii romane. Din pacate, o infinitate de date adunate pe parcursul anilor in biblioteci si computere, ca si stirile zilnice din tara, ne conving, pe zi ce trece, de contrariul. Daca n-ar fi fost asa, ne-am fi tinut si noi, cu placere, de literatura si arta. Domenii in care dezastrul si actiunea concertata asupra fiintei romanesti a subversiunii subculturale comuniste sunt mai vizibile decat oricand.

Consideram ca publicarea unor materiale cum este cel de mai jos are o importanta enorma in contextul intentiilor Bucurestiului de a incheia noi tratate (paguboase pentru Romania si romani), cu rapacii vecini de la Est. Chiar daca ele nu vor avea nici un efect asupra fostilor studenti de la Moscova, rolul lor de avertisment serios nu poate fi neglijat.

Vrem sa subliniem din nou ca randurile noastre nu se indreapta impotriva integritatii teritoriale a Rusiei si Ucrainei, de la care, ca romani, doritori de relatii de buna-vecinatate si interesati in pastrarea unor relatii civilizate cu toti vecinii bine-intentionati, nu avem nici o pretentie teritoriala: noi nu dorim inapoi decat ceea ce ESTE AL NOSTRU. Le dorim sincer rusilor insisi si ucrainenilor, guverne intelepte, cu o larga intelegere a democratiei, care sa le creeze la ei acasa, in frumoasele si vastele lor teritorii, bogatia si libertatea pe care le merita cu prisosinta. De asemenea dorim sa-i asiguram inca o data, pe toti urmasii acelor rusi refugiati din motive umanitare si politice in teritoriile romanesti din timpul lui Petru „cel Mare”, Ecaterina a II-a si al revolutiei bolsevice, ca in mijlocul romanilor vor fi in continuare respectati ca parteneri egali in drepturi si obligatii, putand sa-si practice ca pana acum, nestingheriti, obiceiurile si credinta religioasa si sa-si vorbeasca si sa-si invete in continuare frumoasa limba stramoseasca. Drepturi inalienabile ale popoarelor si etniilor, care in statele CSI, mostenitoare (inclusiv) ale starii de nedreptate creata de bolsevici, le sunt refuzate romanilor autohtoni, majoritari, ca sa nu vorbim de situatia in care acestia au nesansa de a fi „minoritarizati”.

Obs.

P. S.: Cuvintele cuprinse in paranteze drepte sunt completarile aduse de noi textului dactilografiat, lacunar.

RUSIA, „DUsMANUL NATURAL”

Continuare din nr. trecut

Nicolae Titulescu a fost la inceputul carierii lui intim legat de Take Ionescu; acesta i-a inlesnit ascensiunea politica, acesta l-a impus in 1917, la Iasi, ministru in guvernul prezidat de Ionel I. C. Bratianu. Cand se facea agentul de propaganda al admiterii Rusiei sovietice la Societatea Natiunilor, ce fenomen schimbase natura acestui imperiu, sa-i anuleze politice de expansiune cotropitoare, dand tarii asigurari iluzorii? Lupta lui Nicolae Titulescu pentru organizarea internationala a pacii, aceasta fiind tema agitatiei acestui membru activ al Societatii de la Geneva. Si pentru a completa si intari aceasta organizare, era necesar sa fie stavilita din punct de vedere legal. Cand aceasta completare va fi realizata, „lumea va putea mai usor sa gseasca, ea singura, impinsa de o comunitate de interese tot mai puternice, substanta vie cu care sa umple vasele goale de lut ce sunt, luate in sine, creatiile juridice abstracte”. Si o prima contributie a fost faimoasa contributie: definirea agresorului, din iulie 1933, care se stie ce bine a stavilit razboiul dupa pactul Ribbentrop- Molotov, din august 1939. Scutul de arama al definitiei agresorului, initiativa a Rusiei sovietice – s-a verificat ca era de carton poleit.

Neputinta Societatii Natiunilor s-a aratat in 1937 cu invazia Austriei, dupa ce in 1936 Hitler inlaturase pe cancelarul Dolfuss prin mijlocul expeditiv al asasinatului. N. Titulescu nu mai detinea in 1937 nici postul de ministru de externe si nici pe acela de reprezentant al Romaniei la Societatea Natiunilor. Nu putea sa mai joace niciun rol in politica internationala. Fara indoiala ca nimic nu i se opunea sa revie la Bucuresti si sa-si afirme prezenta printr-o activitate politica interna, cu atat mai usor cu cat partidul national-taranist ii oferea sefia. Dar N. Titulescu, din 1921, cand a fost numit la Londra, nu a mai luat contact cu tara. Chiar cand era ministrul de externe al Romaniei, dupa moartea lui Ionel Bratianu, luand conducerea politicei externe a tarii, la Bucuresti era doar un calator grabit, cel mult in cursul unui an statea doua luni, ca sa se intoarca la Geneva. Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de externe sa fie anual zece luni absent din tara lui. Ramane insa meritul lui Nicolae Titulescu de a fi izbutit – fireste, dupa moartea lui Ionel Bratianu - sa convinga toate partidele ca asa se cuvine pentru a servi mai bine interesele tarii.

In 1938 a aparut o lucrare, La question d’Orient 1918 – 1937, de Edouard Driault. Era inspirata evident de N. Titulescu, ca atare mi-a impus comentariul pe care l-am facut intr-un articol intitulat „Tragicomicul unei iluzii”, publicat in Curentul. Il reproduc in intregime.

„Valoarea unei opere de arta este in afara si peste actualitate – fiindca pretuirea ei sta intr-o actualizare sorocita peste vreacuri. Valoarea unei opere politice se verifica repede: cel mult un deceniu de trece si-i putem masura viabilitatea. Cand la Viena, in aclamatiile delirante, d-l Hitler anunta intrarea tarii lui natale in Reichul german, si nu se intampla nimic, dar absolut nimic, cand de nicaieri nu se schiteaza macar un gest de impotrivire, o intreaga politica isi naruie fastuoasele decoruri ce ne infatiseaza, atatea bastioane de aspra vointa, hotarita sa apere independenta Austriei. Oricat de optimist va fi fost Hitler – optimism rezemat pe o sigura si vasta informatie -, tot nu s-a asteptat ca ocuparea Austriei sa se faca atat de usor: aproape o simpla formalitate, incordarea militara a Germaniei reducandu-se doar la un mars, necesar oricand ca exercitiu de antrenare a oricarei trupe in perioada de instructie. Gestul voinic a intalnit o spuma, o frisca, nici macar rezistenta molaie a untului.

Dar n-a fost lichidata numai indepedenta Austriei, ci si o intreaga politica europeana. Pentru zilele acestea doar [orbii] nu s-ar bucura de apropiata vecinatate a unui Stat de proportiile de forta experimentata a Germaniei. N-am putut smulge acelui stol de ipoteze ce se impun meditatiei oricui poarta o farama de raspundere, fie si numai iluzia unei raspunderi. Aceasta desfatare mi-a fost data de cartea La Question de l’Orient 1918-1937, a unui autor familiarizat cu problemele Orientului. Volumul este impozant – peste 500 de pagini -, si expune cu o remarcabila claritate punctul de vedere al Genevei fata de toate problemele in legatura cu pacea in Europa. Circula de la inceput si pana la sfarsitul volumului o robusta incredere in viabilitatea sistemului de garantare a pacii, nu o egaleaza decat ostilitatea fata de Italia, element de turburare a pacii in Europa. Nu mai putin este exprimata o admiratie fata de N. Titulescu, fireasca de altfel, data fiind identitatea parerilor, incat esti inclinat sa crezi ca d-l Edouard Driault s-a resimtit de fascinantele sugestii ale d-lui N. Titulescu si i-ar fi utilizat chiar documentarea. Sunt pagini in acest volum, cari par (pentru cine este familiarizat cu tezele politice ale d-lui N. Titulescu), scrise, nu numai inspirate de fostul nostru ministru de externe. Nu ne putem opri a reproduce din cartea d-lui Edouard Driault unele fragmente ce ne privesc.

„Iata-l pe Nicolae Titulescu in primul plan... Are acum 50 de ani. A facut studii strasnice in materie financiara. Multa vreme ministru la Londra, apoi la scoala aceasta excelenta, el si-a facut o experienta europeana: si i s-a intamplat, in aceasta materie, sa dea lectii ministrilor Majestatii Sale britanice. Chiar cerut ca un sfat, cuvantul sau este dominant, se impune prin ton si logica. Romania a fost saltata de Nicolae Titulescu pe cele mai inalte culmi ale politicei internationale. Prin el, ea a prezidat simultan Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica; el fu autorul principal al acestui mare sistem continental care funda pacea Europei. Titulescu nu a placut: el a fost rasturnat de la putere. Cand il intrebi, spune ca s-a pus in pielea unui francez si adauga ca tocmai din aceasta pricina au vrut sa i-o gaureasca. Se constata, de pilda, sub pana profesorului Iorga, fost presedinte de consiliu, tendinte foarte evidente de apropiere de axa Berlin-Roma. Sa mai adaugam ca primul rezultat ar fi pierderea Transilvaniei?’.

Si fireste, Edouard Driault isi revarsa optimismul in perspectivele viitorului printr-o incredere in Societatea Natiunilor, in comitetul de neinterventie de la Londra, care va salva pacea si dreptul popoarelor de a dispune de ele insile. „Se va reveni la Societatea Natiunilor. I se vor da mijloacele care ii lipsesc – va trebui sa se organizeze aici, dupa formula Titulescu, reluata de Léon Bourgeois, deasupra sanctiunilor economice generale, sanctiuni militare locale in punctul unei agresiuni. In definitiv, solutia nu-i decat la Geneva. Ea reprezinta prin cincizeci de natiuni care o impun, spiritul de pace, opinia universala care vrea pace, adica siguranta pretutindeni”.

Delirant optimism, cu atat mai inveselitor cu cat realitatile s-au apucat sa dea cu tifla acestui nobil ”idealism”. Dreptul popoarelor de a decide de propria lor soarta a fost valorificat de d-l Hitler: iar vointa de pace a celor cincizeci de natiuni s-a verificat prin cumintenia impecabila cu care au primit lichidarea Austriei. Este adevarat ca mai lipseste ceva Societatii Natiunilor conform formulei Titulescu: o armata care sa fie capabila de a aplica sanctiuni militare agresorului. Am fi avut prilejul sa asistam la un comic spectacol: o sedinta plenara a Societatii Natiunilor in care s-ar fi dezbatut (cu toata gravitatea necesara) daca agresorul intra sau nu in definitia agresorului. Fireste, in timp ce s-ar fi facut o foarte savanta gimnastica a procedurii, o subtila dialectica, in raport cu faptul agresiunii si imprejurarile in care s-a produs, impertinentul agresor ar fi tot inaintat,ar fi ocupat pozitiile cele mai favorabile din punct de vedere strategic. Si cand armata Societatii Natiunilor ar fi venit sa aplice sanctiunile, ca o echipa de jandarmi ai pacii, s-ar fi putut intampla ceva neprevazut in formula Titulescu: sa fi primit armata pacificatoare, armata Genevei, insarcinata sa aplice sanctiunile, o strasnica bataie! De altfel, inca din 1920, spiritul lucid al celui mai cuprinzator cap politic francez –Jacques Bainville – a rezolvat formula lui Léon Bourgeois, reluata de N. Titulescu, printr-o singura intrebare: „Si daca armata Societatii Natiunilor ar fi invinsa?”. Noroc ca n-a avut Societatea Natiunilor o armata! Altfel ar fi prilejuit d-lui Hitler o demonstratie militara si [ocuparea] Elvetiei germanice, in martie fiind randul Cehoslovaciei.

Ma intreb, citind vesela desfasurare de optimism nauc prezentata de d-l Edouard Driault: ce-ar trebui sa se mai intample ca oamenii Genevei sa poata lua contact cu realitatile? Dar in volumul La Question d’Orient se vorbeste si de tendintele prea evidente ale Romaniei de a se atasa axei Roma-Berlin. Si prima victima a acestor tendinte ar fi fost d-l N. Titulescu. Iata ce se impune unui limpezimi. Suficient ce am reprodus din volumul La Question d’Orient de Edouard Driault ca sa spunem: „si non e vero e ben trovato”. Clar ca N. Titulescu a inspirat, ca sa nu zicem a comandat sa se scrie aceasta lucrare, apologia operei lui europene.

Suficient sa desprindem afirmatia facuta de N. Titulescu prin intermediul d-lui Eduard Driault ca profesorul N. Iorga avea tendinte prea evidente de apropiere de axa Roma-Berlin ca sa masuram falsele informatii pe cari N. Titulescu le furniza de obicei Occidentului. N. Iorga pro Hitler? Cand trupele germane au invadat Belgia, in 1940, profesorul Iorga a publicat in Neamul Romanesc un articol intitulat „Porcii motorizati”. In 1938, la cursurile de vara de la Valenii de Munte, a tinut trei lectii avand ca subiect „Hitler si national-socialismul”, in care a sfartecat pe Führer si nazismul. Nu am colectia Neamului Romanesc sa ilustrez atitudinea lui N. Iorga fata de Hitler, articolele scrise cand a fost asasinat Dolfuss, cand a fost anexata Austria, cand a fost invadata Polonia. Dar vrajmasia lui N. Titulescu se explica: N. Iorga, cand a format guvernul, nu a facut apel la marele genevist si a designat ca ministru de externe pe Ghica, ministru la Roma, iar cand N. Titulescu a sustinut aplicarea sanctiunilor economice impotriva Italiei, in timpul razboiului contra Abisiniei, N. Iorga a atacat atitudinea lui N. Titulescu. Critica lui N. Iorga stirbea din autoritatea pe care izbutise s-o proiecteze N. Titulescu: unanimitatea partidelor romanesti il considera ca unicul interpret si carmaci al politicei externe a Romaniei. In tara, cand venea grabit sa plece, N. Titulescu se impunea ca singura personalitate politica din Romania care inspira incredere in Franta si Anglia, ca si la Societatea Natiunilor, ceea ce poate sa uimeasca: izbutise sa fie acceptata aceasta pretentie, care o confirma pe prima. Cand s-a putut forma un guvern fara N. Titulescu la externe, N. Iorga zdruncinase axioma pe care o folosea iscusitul om politic, de a fi unicul si de neinlocuit ministru de externe. De aici fraza dictata lui Edouard Driault: „Se constata, de pilda, sub pana profesorului Iorga, fost presedinte al Consiliului, tendintele foarte evidente de apropiere de axa Berlin-Roma. Sa mai adaugam ca primul rezultat ar fi pierderea Transilvaniei?”1 Asa de mult s-a apropiat N. Iorga de Berlin, ca Gestapoul l-a sanctionat asasinandu-l in noiembrie 1940.

Mai este o fraza care impune sa fie subliniata „Titulescu nu a plecat; a fost rasturnat de la putere. Cand il intrebi, spune ca ’s-a pus in pielea unui francez si adauga, ’tocmai din aceasta cauza au vrut sa i-o gaureasca’.” Deci N. Titulescu a fost inlocuit – nu rasturnat de la putere de oarece guvernul a ramas dupa ce si-a dat demisia – [cu] un alt ministru, in speta Victor Antonescu, ministru al Romaniei la Paris in timpul marelui razboi. Deci plecarea lui N. Titulescu nu insemna o schimbare in orientarea politica a Romaniei. Si aceasta linie s-a pastrat pana in iunie 1940, cand Franta a cazut.

A existat o opunere la politica de cat mai stransa legatura cu Rusia sovietica, din partea parlamentului. In 1935 N. Titulescu a venit sa verifice reactiile camerei si senatului fata de o eventuala alianta militara cu Rusia sovietica, convocand comisiile afacerilor externe ale camerei si senatului., in fata carora a citit un proiect de alianta in care participarea militara a Romaniei era escamotata. Proiectul lui N. Titulescu a fost combatut si numai un singur deputat l-a sustinut cu unele rezerve: Grigore Iunian. Eram, ca deputat, membru al comisiei afacerilor externe si am fost surprins ca nici un deputat sau senator al partidului national-taranesc si nici al partidului liberal n-au luat cuvantul pentru a apara proiectul prezentat de N. Titulescu. Furios, a plecat fara sa raspunda criticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus in pielea unui francez” cand a prezentat proiectul, ci a sustinut politica elaborata de Litvinov si Benes. In 1937 N. Titulescu a cautat sa se prezinte ca victima a identificarii lui cu politica Frantei, „s-a pus in pielea unui francez, ca tocmai de aceea au vrut sa i-o gaureasca”.

Din nefericire politica genevista a fost continuata si dupa plecarea ministrului de externe N. Titulescu, pana la infrangerea Frantei, in iunie 1940, cand Romania a primit ultimatumul haitei sovietice, care uitase de definitia agresorului, contrasemnata la 3 iulie 1933. Devenise inutila dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, in august 1939. „Solutia nu-i decat la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault. Biata Societate a Natiunilor a aratat care este unica solutie de care dispunea in decembrie 1939, cand Rusia sovietica a atacat Finlanda, si ea semnatara a faimosului acord de definitie a agresorului, semnat si de Moscova. Care a fost solutia de care dispunea Societatea Natiunilor? Eliminarea Rusiei sovietice din Societatea Natiunilor. Stalin nu s-a emotionat de loc si a ocupat Republicile baltice, iar in iunie 1940, Basarabia si Bucovina de Nord. Era bilantul himerelor geneviste al carui tenor pentru tara noastra a fost N. Titulescu, partitura fiind scrisa de Eduard Benes”.

Sa masuram indepartarea de la politica nationala a lui Take Ionescu, luminos fixata in articolul „Dusmanul Natural”, publicat in 1900, si politica exact contrarie a lui Nicolae Ztitulescu, de prietenie, ceva mai mult decat atat, de alianta cu Rusia sovietica, spre a masura gesita indepartare de linia pe care ne-o impunea experienta istorica si factorul geografic, prin natura lui, neschimbat.

Marele istoric francez, Camille Julian, adresandu-se diplomatilor in 1916, amintea ca politica nationala este conditionata de experienta istorica si ca a construi fara sa tii seama de istorie, inseamna sa construiesti pe nisip. Exact ce a definit politica Romaniei intre 1935 si 1940, cu bilantul stiut: catastrofa din 1940, desavarsita la 23 August 1944. Daca factorul geografic nu se schimba, factorulpolitic nu o schimba si incat ar fi de deosebita Rusia tarista de Rusia sovietica? La aceasta intrebare voi cauta sa raspund.

RUSIA MEREU ACEEASI CA STRUCTURa SI CA TENDINTE

Este o constatare pe care o facem din cunoasterea popoarelor: daca revolutiile constituie un factor de accelerare a schimbarilor care se produc in structura societatilor, natura popoarelor, asa cum a fost ea modelata de experienta lor istorica, nu se schimba. In ce priveste Rusia, avem o lucrare scrisa de unul dintre cei mai patrunzatori observatori, marchizul de Custine, care a publicat La Russie en 1839, adica acum 133 de ani. In Rusia tarista nu s-a putut publica in traducere si s-a citit numai in cercurile restranse ale aristocratiei.

Abia in 1930 s-a publicat in traducere la Moscova de catre „Societatea detinutilor si exilatilor politici”, care in prefata au calificat La Russie en 1839 [drept] „Cartea cea mai inteligenta ce s-a scris asupra Rusiei de un strain”. si abia in 1946 s-a publicat o editie prescurtata – dar inalterata -, in franceza, a cartii marchizului de Custine, sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din Franta, nu a avut succesul pe care l-a avut in Rusia traducerea cartii La Russie en 1839.

Ceea ce da o valoare deosebita cartii marchizului de Custine, este dezamagirea pe care a incercat-o cunoscand Rusia de aproape si nu in graba unui turist: a fost primit cu toate atentiile de Nicolae I.

Bunicul lui, generalul Custine, ca si tatal lui, au fost condamnati la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvarlite in cos dupa ce calaul le-a aratat triumfator canaliei de ulite, care striga satisfacuta cand se rostogoleau sub taisul ghilotinei. Tanarul Custine se ducea in Rusia sa vada ordinea ideala a unei monarhii, dupa care inima lui tanjea. Aceasta calatorie, care trebuia sa-l intareasca in convingerile lui monarhiste, a avut darul sa-l ralieze ideii de libertate creatoare a unei ordini umane. Voi extrage franturi din observatiile lui, cari sunt valabile si pentru regimul sovietic.

„Rusia este o natiune de muti; un oarecare magician a schimbat saizeci de milioane de oameni in automate, cari asteapta un alt vrajitor ca sa renasca si pentru a trai. Nu lipseste nimic decat libertatea, adica viata”. La 1839, ca si la 1972, Rusia este mereu aceeasi: o natiune de muti.2

„Rusii sunt totdeauna curteni: soldati de cazarma sau de biserica, spioni, temniceri, calai, in aceasta tara toti fac mai mult decat datoria lor: indeplinesc meseria lor. Cine poate sa-mi spuna unde poate sa mearga o societate care nu are la baza demnitatea umana?”.

„Trebuie spus, Rusii de toate clasele conspira intr-un minunat acord de a face sa triumfe la ei duplicitatea. Ei au o indemanare in minciuna, o naturaleta in prefacatorie al carei succes revolta sinceritatea mea pe cat e mai inspaimantata. Tot ce da un sens si un scop institutiilor politice se confunda aici intr-un singur sentiment de frica. In Rusia, frica inlocuieste, adica paralizeaza, gandirea; acest sentiment, cand domneste singur, nu poate sa produca decat apartente de civilizatie: sa nu se supere legislatorii cu vederea scurta, frica nu va fi niciodata sufletul unei societati bine organizate, nu este ordinea ci valul haosului, aceasta este totul. Unde libertatea lipseste, sufletul si adevarul lipsesc. Rusia este un corp fara viata, un colos care subzista prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forta, lancezesc. De aici o liniste profunda, o tortura morala de neexprimat, si aceasta tortura morala este expresia experientei pozitive, indiciul unei boli organice.

Eu cred ca din toate partile pamantului, Rusia este aceea unde oamenii au mai putina fericire reala. Noi suntem fericiti la noi, dar noi simtim ca fericirea depinde de noi; la Rusi este cu neputinta. Imaginati-va pasiunile republicane (inca odata, sub Imparatul Rusiei doimneste egalitatea fictiva), fierband in tacerea despotismului; este o combinatie infioratoare, mai ales prin viitorul pe care il prevesteste lumii. Rusia este o caldare de apa care fierbe, bine inchisa, dar pusa pe un foc care devine mereu mai arzator; ma tem de explozie; si ceea ce nu e dat sa ma linisteasca este ca Imparatul de mai multe ori a incercat aceeasi frica, similara fricei mele, in cursul laborioasei lui domnii, laborioasa in pace ca si in razboi; caci in zilele noastre imperiile sunt ca niste masini care se uzeaza cand sunt in repaos. Nelinistea in inactiune le sfasie. Este deci acest cap fara corp, acest suveran fara popor, care da sarbatori populare. Mi se pare ca, inainte de a-si face popularitate, ar trebui sa-si faca un popor…”

A venit revolutia,s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin si dupa el ce s-a schimbat? La 1972, ca si la 1839, Rusia este aceeasi.

„Cu cat vad Rusia, cu atat [il] aprob pe Imparat cand interzice Rusilor sa calatoreasca si face accesul in tara lui foarte greu pentru straini. Regimul politic al Rusiei nu rezista la douazeci de ani de libera comunicatie cu Occidentul Europei. Nu ascultati laudarosenia nerusinata (forfanteries) a Rusilor; ei considera fastul drept eleganta, luxul drept politeta si frica drept temelia unei societati. In felul [lor] de a intelege, sa fii disciplinat inseamna sa fii civilizat; ei uita ca exista salbatici cu moravuri blande si soldati foarte cruzi; in pofida pretentiilor lor de bune maniere, a instructiei lor superficiale si a coruptiei lor precoce, cu toata usurinta lor de a ghici si de a intelege pozitivul vietii, Rusii nu sunt inca civilizati. Eu sunt Tatari inregimentati: si nimic mai mult.”

„Puterea absoluta devine de temut cand ii este frica”.

„Intre Franta si Rusia exista un zid chinezesc: limba si caracterul slav. In pofida pretentiilor inspirate Rusilor de Petru cel Mare, Siberia incepe la Vistula“.

„In mijlocul serbarilor de la Petersburg, nu pot uita calatoria in Crimeea a Imparatesei Catherina si fatada satelor figurate, din distanta in distanta, in scandura si panza pictata, la mare distanta de drum, pentru a o face sa creada pe suverana triumfatoare ca desertul s-a populat sub domnia ei. Asemenea preocupari poseda inca spiritele rusesti, fiecare mascheaza raul si figureaza binele in fata stapanului. Este o permanenta conjuratie de surasuri conspirand contra adevarului in scopul de a multumi spiritul celui care este chemat sa actioneze pentru binele tuturor; Imparatul este singurul viu, deoarece a manca nu inseamna ca traiesti“.

Faimoasele sate ale lui Potemkin au fost inlocuite prin statistici si diagrame. Cand Hrusciov a indraznit sa denunta minciuna statisticilor si a diagramelor, a fost rasturnat. Indraznise sa rosteasca adevarul impotriva minciunii in cifre. O marturisire a lui Nicolae I-ul facuta marchizului de Custine: „Despotismul exista inca in Rusia pentru ca este esenta guvernului meu: dar el este in acord cu spiritul natiunii“.

Tarismul a fost rasturnat, Rusia a devenit o republica a sovietelor, dar despotismul a ramas sub Lenin, Stalin si pana la Brejnev, fiindca „el este in acord cu spiritul natiunii“. Si in orice tara au fost prezente trupele rusesti de invazie, ele au instaurat despotismul.

Guvernatorului Moscovei i-a raportat tarinei Catherina ca nimeni nu-si trimite copiii la scoala. Imparateasa i-a raspuns: „Scumpul meu print, nu va plangeti ca Rusii n-au dorinta sa se instruiasca; daca eu intemeiez scoli, nu este pentru noi, este pentru Europa, unde trebuie sa ne mentinem rangul in opinia publica; dar din ziua in caare taranii nostri vor vrea sa se lumineze, nici dv., nici eu, nu vom mai ramane la locurile noastre”. Catherina intretinea cu atentii pe filosofii enciclopedisti, care o proclamau Semiramida Nordului, asa cum si succesorii ei au atentii sunatoare pentru saltimbancii dialecticei marxisto-leniniste, ca proletarii Occidentului sa fie convinsi ca regimul sovietic inseamna paradisul maselor muncitoare.

„Nu exista avocati intr-o tara in care nu este justitie; unde oare sa gasesti clasa mijlocie care face forta Statelor si fara de care un popor nu este decat o turma condusa de cativa politisti bine dresati”.³

„La fiecare pas pe care il fac aici, vad ridicandu-se in fata mea fantoma Siberiei”. „Aici a minti inseamna sa protejezi societatea, a rosti adevarul inseamna sa zdruncini Statul”.”Demnitatea castei este admisa, dar, pana in prezent, nimeni nu s-a gandit sa faca sa treaca in legi sau chiar in uz demnitatea omului”.4

S-a schimbat ceva in 133 de ani, in afara de vocabularul tiraniei? Ai impresia ca s-a accentuat lipsa de respect a demnitatii omenesti.

Custine observa sub ordinea perfecta garantata printr-o supunere totala „energicul sentiment de opozitie care trebuis sa germineze in sufletele obicinuite sa reflecteze in tacerea despotismului”. „La acest popor ascultator, influenta institutiilor sociale este asa de mare in toate clasele, educatia nevoita a obiceiurilor domina in asa masura caracterele, incat chiar si furia de razbunare pare reglementata prin disciplina. Aici moartea calculata se executa in cadenta; oamenii dau altor oameni moartea militareste, cu religiozitate, fara manie, fara emotie, fara cuvinte, cu o liniste mult mai teribila decat delirul urii. Ei se izbesc, se rastoarna, se strivesc, trec peste corpurile unora, ale altora, ca niste mecanisme cari se invart pe pivoturile lor. Aceasta impasibilitate fizica in mijlocul actelor celor mai violente, aceasta monstruoasa raceala in executie, aceasta tacere in turbare, acest fanatism mut este, daca ne putem exprima astfel, crima constiincioasa; o oarecare ordine prezideaza aceasta uimitoare tara cu excesele cele mai neauzite; tirania si revolta merg aici in cadenta si reglandu-si pasul una dupa cealalta”.

„Cum totul se aseamana, imensa intindere a teritoriului nu impiedica deloc sa nu se execute dintr-un capat la altul cu o punctualitate, cu un concordanta magica. Daca vreodata s-ar reusi sa se opereze o adevarata revolutie de catre poporul rus, masacrul va fi randuit ca miscarile unui regiment. Se vor vedea satele schimbate in cazarmi, crima organizata iesind complet inarmata din colibe, inaintand in linie, in ordine desavarsita; in sfarsit, Rusii preparandu-se de jaf, de la Smolensk la Irkutsk, cum merg ei la parada pe piata palatului de iarna de la Petersburg. In atata uniformitate rezulta dispozitiile naturale ale poporului si obiceiurile sociale, un acord ale carui efecte pot deveni uimitoare in bine ca si in rau.

Totul este intunecos, dar ce este sigur, e ca se vor vedea scene stranii care vor fi jucate inaintea popoarelor de aceasta natiunea predestinata”.

Custine avea presentimentul profetic: „Sa se acorde timp de 24 de ore libertatea presei in Rusia si [ce] veti afla va va face sa dati inapoi ingroziti”.

„Aici se ridica o intrebare capitala: gandirea cuceritoare care este viata secreta a Rusiei este [doar] o minciuna potrivita sa se duca [de nas], mai mult sau mai putin timp, populatii mojice, sau trebuie prea bine sa se realizeze intr-o zi? Aceasta indoiala ma obsedeaza fara incetare si, cu toate sfortarile mele, nu pot s-o dezleg. Tot ce pot sa va spun este ca, de cand sunt in Rusia, eu vad in negru viitorul Europei”. O scria Custine in 1839, ca sa devina o infioratoare realitate in 1945. Opera lui Roosevelt si a lui Churchill.

„Eu vad colosul de aproape, si sufar sa ma conving ca aceasta opera a Providentei nu are drept tinta decat sa cada prada barbariei Asiei. Mi se pare ca [Rusia] este destinata mai ales sa pedepseasca reaua civilizatie a Europei printr-o noua invazie; eterna tiranie orientala ne ameninta necontenit si noi vom suferi daca extravagantele si nedreptatile noastre ne fac demni de o aasemenea pedeapsa”. Marchizul descifreaza profetic misterul tiraniei rusesti: „Rusii sunt de asemenea convinsi de eficacitatea minciunii, si aceasta iluzie ma uimeste din partea unor oameni cari au folosit-o atat de mult. Nu este ca spiritul lor este lipsit de finete sau de puterea de a intelege; dar in aceasta tara in care guvernantii n-au inteles inca avantantagiile libertatii chiar pentru ei, guvernantii trebuie sa dea inapoi inaintea inconvenientelor sinceritatii. Esti nevoit sa repeti in fiecare moment: aici popoarele si cei mari, toti ne amintesc de Grecii din Imperiul decadent. In Rusia secretul prezideaza tot: secret administrativ, politic, social, discretie utila si inutila (aviz Bucurestilor, in 2002! R. B.), acestea sunt inevitabilele consecinte ale caracterului primitor al acestor oameni, intarite prin influenta guvernului lor. Orice calator este un indiscret; fiind totdeauna prea curios, trebuie sa-l ai sub supraveghere cat mai politicos, de teama sa nu vada lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinte”. „Acesti oameni nu ne ingaduie sa uitam vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare: ‘Trebuie trei Evrei ca sa insele un Rus!’.” „Starea sociala, intelectuala si politica a Rusiei este rezultatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de catre Rusi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizata de un popor care viseaza cucerirea Lumii si care ne maguleste asteptand sa ne sfasie, aceasta este mostenirea de temut de care dispune imparatul Nicolae… Dumnezeu stie in ce scop”.

Custine da o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei tariste care seamana izbitor cu regimul sovietic, simpla continuare cu alta eticheta.

„Sub aceasta domnie smintita nici un om nu urmeaza cursul natural al vietii sale, nici unul nu ajunge la termenul probabil al existentei lui: nelegiuirea omeneasca anticipeaza asupra prerogativelor divine; chiar insasi moartea, moartea [este] redusa la conditia de valet al calaului, o pierdere a prestigiului ei in proportia in care viata isi pierde pretul. Tiranul a detronat pe inger si pamantul udat de lacrimi si de sange vede cu resemnare pe slujitorii justitiei lui Dumnezeu mergand supusi in urma ucigasilor platiti ai printului. Sub tar, moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a inregimentat ciuma, care depopuleaza, cu supunerea unui caporal, tari intregi destinate prapadului prin capriciul unui print. Bucuria acestui om este disperarea celorlalti, puterea lui, exterminarea celorlalti; viata lui, razboiul fara glorie, razboiul in plina pace, razboiul impotriva persoanelor particulare fara aparare, goale, fara vointa si pe care Dumnezeu le pusese sub protectia lui sfanta; legea lui, ura de neamul omenesc; presiunea lui, frica; frica dubla, aceea pe care o simte si aceea pe care o inspira.

Cand el se razbuna, isi urmareste cursul judecatilor pana la ultimul grad de rubedenie, exterminand familii intregi, fete tinere, batrani, femei insarcinate si copii mici, el nu se margineste la tiranii vulgare, la cateva neamuri, la cativa indivizi suspecti; il vedem ocupand locul Dumnezeului Evreilor, ucigand pana la provincii intregi, fara sa ierte pe nimeni; totul trece aici, tot ce este viata dispare, totul, pana si animalele, pestii pe cari ii otraveste in lacuri, in rauri. Ati crede oare? - el obliga copiii sa faca oficiul de calau impotriva parintilor lor si se gasesc destui care sa se supuna ordinelor sale. El ne arata ca omul poate sa aduca iubirea de viata pana sa ucida, de teama s-o piarda, fiinta de la care o are. Servindu-se de corpurile oamenilor Ivan inventa otrava la ore fixe si izbuti sa fixeze cu o regularitatea cele mai mici impartiri ale timpului sau prin moartea supusilor, impartite cu arta, din minut in minut, spre drumul mormantului pe care il tinu deschis fara intrerupere sub pasii supusilor lui; precizia cea mai scrupuloasa prezideaza la aceasta infernala petrecere. Infernal nu este oare cuvantul potrivit? Omul singur poate sa inventeze asemenea voluptati? Ar indrazni el mai ales sa profaneze sfantul nume de Justitie citind o asemenea istorie? Monstrul asista el insusi la toate schingiuirile pe care le comanda: aburul sangelui il imbata fara sa-l sature; nu este niciodata mai vesel decat atunci cand a vazut murind multi nenorociti”. „In fata acestui spectacol Rusia ramane muta”.

Spre a nu lasa cititorii sa creada ca aceasta evocare sinistra a lui Ivan al IV-lea – pe care Rusii l-au numit cel Groaznic - [este o fantezie proprie], Custine citeaza din marele istoric rus Karamzin, din tomul al IX-lea, pagina 96, portretul lui Groznii Ivan, in anul 1565, la 19 ani dupa incoronare. Eziti sa alegi care dintre portrete este mai infiorator. Karamzin descrie organizarea „opricinii”, pe care o putem socoti arhetipul politiei politice sovietice. Te cutremuri cand citesti, evocata de istoricul Karamzin, soarta a 12.000 de proprietari „izgoniti din casele lor, cu mainile goale, oameni renumiti pentru serviciile aduse, acoperiti de rani, s-au gasit in cruda necesitate de a porni pe jos, in timpul iernii, cu femeile si copiii lor, spre locuri departate si deserte…”

Comentand textele citate de Karamzin, in care se arata stoicismul de sclav al Rusilor, Custine scrie: „S-a repetat adesea ca nebunia este ereditara in familia imperiala a Rusiei: este o lingusire. Eu cred ca acest rau este legat chiar de natura sistemului de guvernare, nu de organizarea vicioasa a indivizilor. Puterea absoluta, cand este adevarata, tulbura cu timpul mintea cea mai sanatoasa, toti se imbata din paharul tiraniei. Acest adevar imi pare dovedit pana la evidenta de istoria Rusiei”. Aprecierea lui Custine este exacta. Cine ar putea sa afle o deosebire intre Ivan cel Groaznic, care manifesta delirul criminalului inascut, si Stalin, stapan absolut al Rusiei in numele si prin gratia mitului dictaturii proletariatului?

Asupra alcoolismului, viciul fundaental al Rusilor, Custine afla o justa explicatie. „Cea mai mare placere a acestui popor este betia, altfel spus, uitarea. Bietii oameni: trebuie sa viseze ca sa fie fericiti, dar ceea ce arata firea blajina a Rusilor este atunci cand mujicii se ametesc: acesti oameni cat sunt idiotizati de alcool, in loc sa se bata, sa se ucida intre ei, cum este obiceiul betivilor in tarile noastre, ei plang si se imbratiseaza: interesanta si ciudata natiune”.

Inchisorile rusesti, tariste sau sovietice? O copie aproape fidela am avut dupa 1945 in toate tarile ocupate de armatele rusesti, modelul, tehnica strivirii fizice si morale a omului au fost impuse regimurilor instalate de tancurile tatucului Stalin, cumplitul reprezentant al dictaturii proletariatului. Si sub Nicolae I-ul, ca si sub Lenin si urmasii lui, au fost folosite aceleasi mijloace. Exista o scrisoare a revolutionarului Bakunin, care a reusit s-o strecoare fara sa treaca prin cenzura temnicierilor, cand era la inchisoarea Petropavlovsk, echivalentul Lubliancei lui Lenin, Stalin si urmasii. Scrisoarea era adresata surorii lui Tatiana si reda starea sufleteasca dupa ani si ani de temnita. Nu difera cu nimic de cei cari au cunoscut inchisorile de tip sovietic din tarile satelite si au izbutit sa poata iesi vii.

„Eu sunt inca in stapanirea tuturor facultatilor intelectuale si morale, dar stiu ca aceasta nu poate dura multa vreme. Fortele mele fizice au scazut foarte mult; randul fortelor morale nu poate sa intarzie multa vreme. Intelegi, sper, ca orice om care se respecta putin trebuie sa prefere moartea cea mai cruda acestei lente si dezonorante agonii. Ah, scumpii mei prieteni, credeti-ma, orice moarte este preferabila acestei izolari, asa de predicata de filantropii americani. Pentru ce am asteptat eu asa de multa vreme? Vai, cine ar putea spune; nu stiti cat este de tenace in inima omului speranta. Care, ma vei intreba? Aceea de a putea [infaptui] ceea ce m-a adus aici, numai cu mai multa prevedere poate, deoarece inchisoarea a avut cel putin acest bun pentru mine, mi-a dat ragazul si obisnuinta de a gandi asupra mea, ea, ca sa spun asa, a consolidat spiritul meu; dar n-a schimbat nimic din vechile mele sentimente, ea, dimpotriva, le-a facut mai arzatoare, mai absolute ca niciodata si de aici inainte tot ce-mi mai ramane din viata se rezuma intr-un singur cuvant: libertate!“

Si simtul de obiectivitate ma obliga sa subliniez ca Bakunin, in teribila temnita Petropavlovsk, n-a fost supus la schingiuirile ce sunt practicate in inchisorile sovietice. Unicul rezultat pozitiv al sistemului penitenciar de tip sovietic este o crestere in intensitate nebanuita a ideii de libertate, in proportii care, in caz de prabusire a sistemului fixat de ideologia moscovita, ar putea sa puna in pericol orice forma statala, determinand o perioada de anarhie totala, de negare a oricarei autoritati. Dupa caderea monarhiei in Rusia, in martie 1917, a urmat acea confuzie de tendinti, acea incapacitate de a face acceptata o democratie politica, o instaurare a unui regim de libertate5. O anarhie generalizata pana in octombrie, cand partidul bolsevic a preluat puterea suprimand toate libertatile. Dar aceasta franare brusca a anarhiei a provocat razboiul civil, care a durat pana la inceputul anului 1920, cand, in imensitatea Rusiei, s-a impus ideea statala traditionala moscovita: absolutismul.

Rusia nu schimba de regim, ci de eticheta. Puterea lui Stalin era mai mare fiind mai bine organizata pe tot cuprinsul Rusiei, decat sub Petru cel Mare. Administratia? Ca si sub tari: neglijenta si coruptie.

Custine isi incheie studiul astfel:”Tot cautand, eu am strabatut Rusia; voiam sa vad o tara in care domneste calmul unei puteri sigura de forta ei; dar ajuns aici am recunoscut ca aici nu domneste decat tacerea fricei si am tras o concluzie din acest spectacol, cu totul diferita decat aceea pe care venisem sa-i cer”. O suta de ani mai tarziu, André Gide scria dezamagit: „Intoarcerea din Rusia”, tara capetelor plecate. Ca in lumea libera mai exista saltimbanci ai dialecticei marxist-leniniste, cari au curajul sa nege realitatea unui nou tip de Stat, Statul penitenciar, asa de elocvent ilustrat de zidul despartitor al Germaniei, cea supusa sistemului moscovit, de Germania Federala, nu pot sa zvarle valul minciunii asupra unei strigatoare realitati6.

- va urma -

OBSERVATORUL SI CULTURA

Ioan Dan: „Pentru mine cuvan­tul „acasa” are o caldura mult mai mare decat pentru cei dragi care sunt deja acasa ”. 
Interviu consemnat de Radu Barbulescu
 
R. B.: Draga Ioan Dan, ai implinit anul acesta 80 de primaveri, sapte romane, doua culegeri de proze scur­te si un Jurnal de exil, unele dintre ele repu­blicate foarte de curand (Curierul secret, Cavalerii, Taina Cavalerilor, Cavalerii Ordinului Ba­sarab), la aproape trei decenii de la prima lor aparitie. Poti sa ne spui care este secretul acestei longevitati a prozei pe care o scrii?
 
Ioan Dan: Secretul longevitatii romanelor mele isto­rice, Cavalerii Ordinului Basarab, editia a 4-a, Curie­rul Secret, editia a 3-a, Cavalerii, editia a 3-a si Tai­na Cavalerilor, editia a 3-a, cred ca se da­to­reste u­nei inovatii. Fara sa ma abat de la cursul evenimen­telor si de la regulile oarecum rigide ale ro­manului istoric, am intuit ca pot sa dau o patina mai mare de aventura. Si in fond, ce este istoria lumii? Oare nu ma­rea aventura a popoarelor? Scriitorul po­lo­nez Sien­kiewicz a inteles si a facut asta cu mult inaintea mea, iar cartile lui se bucura de o viata lun­ga. Dupa cum stii, inovatia nu-mi apartine, dar am ve­nit si eu cu ceva nou: cu umorul. Vorbeam adi­nea­­ori despre o oarecare rigiditate a romanului isto­ric. Cel putin as­ta am simtit eu si te rog sa ma crezi ca am citit multe romane. Cred ca o seama de oa­meni de cul­tu­ra tin la acest gen de roman. Un stimat critic lite­rar, iritat de umorul intalnit in cartile mele, a decre­tat: „Cand scriem roman istoric, trebuie sa fim gravi!” Imi pare rau ca-l contrazic. Viata ne demon­streaza ca oamenii mai si rad, mai si zambesc ade­sea chiar si in situatii mai dificile pentru ei. Sa ne amintim cate bancuri si cate vorbe de duh au circu­lat la noi in pe­rioada comunista. Cand am scris car­tile, am sperat ca inovatia si umorul folosit de mine le va da succes si viata lunga. Iata ca nu m-am in­selat. 
 
R. B.: Care dintre recentele republicari ti-a facut cea mai ma­re placere? De ce?
 
Ioan DAN: Nu ma pot hotari sa fac o alegere. Imi iu­besc romanele si eroii lor in egala masura si la realizarile lor bune simt ca ma incearca nu numai emotiile, ci si bucuria de a fi roman. Dar daca cine­matografia din tara noastra va incerca sa faca filme dupa romanele mele (asa am auzit), as opta pentru Cavalerii Ordinului Basarab. Despre Mihai Viteazul stim mai mult printr-un film bun. Despre Mircea cel Batran se stie mai putin. Avem o istorie bogata, dar ex­trem de putine filme istorice. 
In romanul Cavalerii Ordinului Basarab, apare un erou cu numele Ioan Dan. Uneori am fost ironizat ca am introdus acolo si numele meu. Parere total gresi­ta. Cei ce cunosc bine istoria noastra sau au citit cartea lui P. P. Panaitescu, Domnia lui Mircea cel Batran, stiu ca Ioan Dan e personaj real. La incepu­tul domniei in scaunul Tarii Romanesti, Mircea a impartit puterea cu fratele sau Dan. Cand Dan a fost asasinat la o nunta pe teritoriul bulgar al lui Sisman, sotia fostului domn s-a refugiat la Razuga pe terito­riul sarbilor si a luat si copiii cu ea. Unul dintre acei copii a fost Ioan Dan. 
 
R. B.: Din corespondentele noastre, din convorbirile tele­fonice, am remarcat ca nu ai pierdut cu nimic din vioiciu­nea spiritului si din umorul pe care l-ai im­pru­mutat multora dintre personajele matale, ca sa nu­mesc cateva, Cotae, Cos­tache Caravana, Ciripoi, comisarul Camil Bacanu, etc. Cum reusesti sa nu pierzi aceasta vana, rara chiar si printre romani? Duci o existenta chiar atat de lipsita de griji? Esti oare unul dintre putinii fericiti carora viata le-a re­zer­vat doar succese, ferindu-i de tragedii?
 
Ioan DAN: Da, se pare ca am ceva umor, calitate destul de raspandita la poporul roman. Eu il folo­sesc si cand sunt sanatos si cand sunt bolnav, si cand sunt fara griji si cand ma apasa grijile multe. Dar mai ales l-am folosit si il folosesc in carti. Pentru mine umorul e ca gimnastica de inviorare. Ma tine in forma buna. O seama de cititori ai cartilor mele imi scriu sau imi povestesc despre unele situatii comice sau isi amintesc numele unor eroi hazlii, cum ar fi: Cotae, Sima, Gogoasa, Otto, Sile, Tufanel-tatal, Ci­ri­poi-tatal, Costache Caravana si altii. Chiar domnia ta ai reusit sa-ti amintesti cateva nume, cu toate ca ai citit cartile mele in urma cu vreo douazeci si cinci-treizeci de ani. 
In ceea ce priveste existenta mea in America, ar fi multe de spus. Am intalnit aici o alta cultura, alte obi­ceiuri si o alta limba.
In urma cu saisprezece ani, sponsorul meu din Chi­cago m-a intrebat: 
„Cum stati cu limba, domnule Dan?” 
Zic: 
„Bine, bine, chiar foarte bine. O am in gura de la nastere.” 
„Eu v-am intrebat de limba engleza“. 
„Pai nici cu asta nu stau rau. Ieri am dat prima proba de engleza in aeroportul Kennedy din New York. Am ajuns in fata vamesului american, omul s-a uitat la bagajele mele, apoi la mine si mi-a zis: ‘Spic!’ (SPEAK). I-am raspuns: ‘Stiulete!’ A inteles ca stiu engleza si mi-a facut semn sa trec!”
 
Sigur ca duc aici o existenta interesanta si plina de surprize. Niciodata n-am visat ca voi deveni pro­prie­tar de pamant in America. Ei bine, sunt. In urma cu niste ani, mi-am cumparat un loc de veci la cel mai mare cimitir din Los Angeles. L-am luat ieftin. Acum as putea sa-l vand cu un castig bun, dar nu ma hotarasc fiindca s-ar putea sa am nevoie de el. Are o pozitie excelenta pe o creasta de deal. In cazul in care va fi sa-l folosesc, voi avea de acolo o superba vedere asupra unei parti din oras. De cand am pa­mant, ma simt mai greu, mai realizat economic si abia acum il inteleg mai bine pe Ion al lui Rebreanu. 
 
R. B.: Care sunt gandurile care te framanta cel mai mult acum? La ce noua carte lucrezi?
 
Ioan DAN: Gandurile care ma framanta sunt multe. Singuratatea omului batran e aspra, ca serile lungi, ploioase si reci de la sfarsitul toamnelor. Uneori vi­sez ca am castigat la Loto si ma intorc acasa. Pen­tru mine cuvantul „acasa” are o caldura mult mai ma­­re decat pentru cei dragi care sunt deja acasa. 
Lucrez la Jurnal de Exil. Incerc sa ii dau o forma mai buna, mai mult umor si sa-l aduc la zi. Daca Bunul Dumnezeu ma va pastra sanatos, cred ca Jurnalul va ajunge la vreo opt sute de pagini si va fi bun de tipar cam in doi ani. 
 
R. B.: Ai dori sa transmiti ceva special cititorilor nostri, scri­i­torilor tineri si mai putin tineri, un sfat ca­re sa-i ajute in situatia actuala, in care plangerile sunt multe, de la quasi-im­posibilitatea de a publica o carte in puzderia de edituri nascute in tara dupa 1989, pana la lipsurile materiale de tot felul pe care le suporta cei care (mai) scriu in Ro­mania?
 
Ioan DAN: Socot ca-i foarte riscant sa dau sfaturi u­nor colegi mai tineri, cata vreme si eu am nevoie de sfaturi. E drept ca acum nu se poate trai la noi din profesia de scriitor. Dar e tot atat de drept ca fara o noua generatie de scriitori, fara cartile lor, cultura din Romania va suferi enorm. 
 
R. B.: Draga Ioan Dan, iti multumim pentru raspun­surile date, urandu-ti in continuare multa sanatate si o neintre­rupta activitate pe taramul literelor, cu spe­ranta ca vom reu­si candva sa ne revedem, la fel de tineri si cu acelasi umor de nezdruncinat, la Mün­chen, la Bucuresti sau la Los Angeles.
 
 
 
Peter Sragher: „M-am intrebat odinioara: este oare literatura ro­mana intr-adevar atat de sa­ra­ca?”
 
Radu Barbulescu: Stimate domnule Sragher, doresc ca, in numele cititorilor revistei „archenoah”1 sa aflu ceva mai mult despre volumul in germana Incrucisari. Texte literare de­s­pre ambele Americi, editat de Rainer Vesely si Bern­hard Widder. O lucrare colectiva, in care sunteti cuprins, im­preuna cu alti autori. Cum ati ajuns in aceasta selectie de autori?
 
Peter Sragher: Cunosc scena literara vieneza prin Salonul infiintat din 1989 de scriitorul, poetul si ar­hi­tectul Bernhard Widder, caruia i s-au alaturat ger­manistul Rainer Vesely si multi altii. Interesele mul­tora dintre participantii la minunatele seri de lectura din Praterstrasse 17 sunt foarte diferite, dar multi din­tre ei au legaturi puternice cu ambele Americi. As­ta este foarte important, deoarece, multa lume, cand aude de America, se gandeste exclusiv la Sta­tele Unite, dar ambele Americi au impreuna o lite­ratura mult mai valoroasa. Mai exista America Cen­trala, mai exista America de Sud, literatura in limbile spaniola si portugheza, sunt miturile aparute acolo, poeti minunati si istorii incredibile.
Am fost acolo la Festivalul de la Medellin, in Co­lum­bia, despre care unii spun ca ar fi cel mai frumos din lume, unde in zece zile se aduna peste o suta de mii de participanti, starurile citesc inaintea a patru-cinci mii de oameni si mai exista inca un mare in­teres pentru literatura. Cand am fost in Columbia am intreprins ceva mai mult. Dupa sfarsitul festi­va­lului am vizitat mai multe localitati. Printre ele era un orasel foarte mic, un sat mai degraba. Acolo nu este alt telefon in afara de cel de la posta, si acolo am intalnit acest personaj minunat, „Femeia din Sipirra”, cum se numeste el in scurta mea proza. Si este o po­veste deosebita, o femeie care a fost parasita de barbat si toti copiii ei. Traieste absolut singura si m-am gandit, dupa ce am aflat despre soarta tragica a femeii acesteia, ca abia cum am priceput intr-ade­var, mult mai bine, O suta de ani de singuratate al lui Gabrie Garcia Marques. Pe de o parte incredibil de profunda sensibilitate, bunatatea acestor oameni, miturile lor si pe de alta parte marea, incredibila lor cruzime. Stim ca aici bantuie de patruzeci de ani raz­boiul dintre gherilele paramilitare de stanga si dreapta, asta are de a face si cu faptul ca tara este muntoasa si ca n-a fost niciodata cucerita complet de spanioli. Stim din diferite reportaje, de multe ori foarte superficiale, ca tara este foarte greu de admi­nis­trat. O treime din Columbia apartine de fapt Ama­zoniei, acolo n-au ajuns niciodata spaniolii, acolo tra­iesc in continuare indigenii, aproape nestingheriti.
Si pentru mine Festivalul a fost o mare experienta de viata, m-a influentat in asa masura incat am scris chiar patru poezii in spaniola.
 
R. B.: Foarte interesant! Dar dvs. sunteti scriitor roman si se stie ca romanii castiga relativ prost (in medie sub 100 de dolari lunar). Imi suna un pic „chinezeste” ca un poet roman sa poata calatori pana in Columbia. Cum ati reusit sa finantati aceasta calatorie?
 
P. Sr.: Am reusit in felul urmator: biletul de avion pana in Columbia a costat foarte mult, circa 1000 de dolari, dar m-au ajutat organizatorii. Le-am spus ca m-as duce cu placere, m-au invitat, dupa ce le-am trimis traducerea in spaniola a poeziilor mele si le-am scris si ca am primit foarte putini bani de la Uniu­nea Scriitorilor si Ministerul Culturii din Romania si atunci mi-au platit mai mult de jumatate din biletele de avion si s-au mai adaugat si onorariile pentru lec­turi si astfel am putut plati aproape intreaga cala­torie. Normal ca a mai trebuit sa platesc cate ceva din propiul buzunar, dar in Columbia te poti hrani doar cu fructe, care sunt foarte bune, hranitoare si foarte ieftine...
Si am intalnit acolo, impotriva tuturor prejudecatilor care circula aici in Vest, unde cei mai multi, cand se gandesc la Columbia, imediat se gandesc la droguri, razboi civil si republica bananiera, oameni minunati, entuziasmati de literatura si poezie. Am gasit acolo oameni sositi de la 300 de kilometri dis­tanta, de la Manizales, ca sa poata participa la acest festival... Un festival organizat de poeti si care are loc in locuri foarte neobisnuite. Se citeste de pilda in gradina bo­tanica, in parc, se inchide pentru circu­latie o strada, se construieste o scena si se citeste acolo, se citeste intr-un local..., asadar locuri foarte neobis­nu­ite pentru lectura, si vin foarte, foarte multi oameni...
La inceput a fost de fapt un protest al societatii civile si din protest a luat fiinta acest festival, care a luat o directie spirituala foarte importanta. Poeti care au participat la multe astfel de manifestari sunt de pa­rere ca a fost cel mai frumos festival pe care l-au trait. In 1999, cand am fost acolo, a fost si Hans Magnus Enzensberger, de pilda. Si eu sunt de pa­rerea lui, ca a fost o experienta minunata.
 
R. B.: S-ar putea ca asta sa tina de temperament, nu-i asa? Poate sa sune a cliseu, dar cred ca atmo­sfera de­pinde si de temperatura si clima, care sunt si ele mai calde decat in aceasta intunecata-rece Europa nordica. Dar ne intalnim deja a doua oara la Viena, prima data a fost in februarie 1999 si ieri seara (4. 11.2002) a avut loc, ca si data trecuta, in Centrul cultural romanesc, o lectura co­muna a dvs., din cartea amintita, impreuna cu Alexan­dru Ecovoiu si ati citit excelent si texul sau, tradus in ger­mana. Cum s-a ajuns de fapt la aceste seri de lectura la Viena? Cine le-a organizat?
 
P. Sr.: De fapt a fost ideea mea. Pretuiesc in mod deosebit cum scrie Alexandru Ecovoiu, sunt de pa­rere ca este actualmente cel mai important scriitor roman de nivel universal. L-am invitat odinioara sa citeasca povestirea „Die drei Mozart-Kinder”, care este cuprinsa si in volumul cu acelasi nume, editat de dvs. anul acesta, si am folosit ocazia pentru a-l prezenta aici. M-am intrebat odinioara: este oare li­teratura romana intr-adevar atat de saraca, incat ii putem prezenta in strainatate doar pe Mircea Dines­cu, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, numai pe ve­chii Mihai Eminescu si Tudor Arghezi? Nu! Exista scriitori excelenti, ca Alexandru Ecovoiu si poeta Ma­riana Marin, care a citit si ea aici in 1999, care sunt in realitate luminile rampei. Si trebuie sa su­bliniez, pana acum cinci ani Alexandru Ecovoiu nu a calatorit niciodata in strainatate, prima oara a ajuns aici in 1996. Si a fost apoi marele merit al editurii Ra­du Barbulescu si al revistei „archenoah”, care i-au publicat povestirile si volumele in germana, ca el a putut vizita si Germania si, acum din nou, Leipzig, Berlinul si Viena. Sunt convins ca este momentul A­lexandru Ecovoiu si nu doar in literatura romana ci si in literatura lumii.
Bineinteles ca am putut organiza aceste seri de lec­tura doar cu sprijinul Ambasadei Romaniei din Vi­e­na, al doamnei Ildiko Schaffhausen, atasatul cul­tu­ral de aici si al asociatiei „Kulturkontakt Österreich”.
 
R. B.: Au contribuit cu ceva Uniunea Scriitorilor si Ministerul Culturii din Romania?
 
P. Sr.: Nu. Ministerul Culturii este actualmente, din pacate, prea politizat si sprijina mai degraba ori nu­me cunoscute de mult ori prieteni politici actuali. As sublinia ca Ecovoiu a fost invitat in 2001 la Targul de carte de la Paris, dar a fost sters de pe lista par­ticipantilor, cu toate ca ar fi trebuit sa prezinte acolo traducerea in franceza a romanului sau Saludos. si a fost sters pentru a merge acolo un prieten politic al acestor insi. Aceste aranjamente, aceasta coruptie, aceasta coruptie spirituala imi provoaca, pur si sim­plu, greata. Si pot folosi linistit aceste cuvinte tari. Am spe­rat ca dupa Revolutie sa se promoveze o noua scala de valori, ca or sa fie sprijiniti oameni ca Eco­voiu, ale caror carti nu puteau fi tiparite inainte de 1989. Dar nu: sunt sprijiniti inssi mediocri, oa­meni legati de partidul de la putere. Oameni care prezinta lumii o imagine rea a Romaniei. Cand astfel de insi apar peste tot in strainatate, ceilalti vor gan­di: daca asta-i cel mai bun pe care ii are de prezen­tat Romania, atunci Romania nu are nimic de oferit.
 
R. B.: Din ceea ce pretuiesc foarte mult la dvs. este si faptul ca, in calitate de scriitor dvs. insiva, va puteti an­gaja si pentru binele altor scriitori...
 
P. Sr.: Pot sa va spun ceva in acest sens. Fratele meu a emigrat in 1989 in Statele Unite si am avut ceva de suferit din cauza asta. Nu pot spune ca am fost aruncat in afara societatii, dar Securitatea a e­xercitat o oarecare presiune aasupra mea, voiau sa devin un informator si eu n-am vrut. Dar inca din anii ’80 mi-am dorit sa fiu activ pe taram cultural. Si nu vreau sa ma promovez doar pe mine insumi, fiindca daca intalnesc pe cineva care este atat de bun incat mi-a schimbat viata, fiindca adevarata arta este sa poti modifica viata, gandirea si simtirea altora, imi spun: trebuie sa fac ceva. Si nu doar sa ma promo­vez pe mine, ci Cultura adevarata, Literatura adeva­rata. I-am adus pe Alexandru Ecovoiu si pe Mariana Marin, am adus pictori in Austria, am creat contacte, am adus austrieci in Romania, ca sa vada despre ce este vorba. Cred ca se poate face mai mult pentru cultura romana, dar nu in mod propagan­dis­tic, ci prin actiuni concrete, pentru ca ea sa fie mai bine cunoscuta.
 
R. B.: Cand va aud, imi vine in minte (in mod pozitiv), acea lozinca a Aliantei Civice: ”Nu vom reusi decat im­pre­una!”. Dar care sunt proiectele de viitor ale scriitorului si omului de cultura Peter Sragher?
 
P. S.: La anul, probabil prin februarie, va aparea al doilea volum de versuri al meu, se cheama La noapte esti masca africana, sunt doar poezii de dragoste, dedicate unor prietene, e vorba de mari pasiuni, platonice unele. Si apoi scriu din mai anul acesta la un roman, se numeste Ziua muncii si este vorba de raul pe care voim sa-l uitam. Este o provo­care mare. In ce priveste proiectele culturale doresc sa organizez la Tulcea, in Delta Dunarii, o actiune, cu autori din Romania, Austria, Elvetia, Slovenia, probabil si din Germania. In onoarea unei cetati, Enisala. Este un loc incarcat de mituri, se vorbeste acolo de balauri, zane si un personaj fantastic, Baba Joimarita. Vrem sa angrenam comunitatea de acolo, sa organizam un fel de concurs de ziare si sa petre­cem cateva zile acolo.
 
R. B.: Cum imi amintesc, este o fortareata bizantina...
 
P. Sr.: De fapt au construit-o grecii in secolul VII si apoi s-au stabilit acolo genovezii. Si sper ca, daca veti avea timp, sa fiti si dvs. acolo, va avea loc in iunie si de buna seama ca il voi invita si pe d-l Ecovoiu.
 
R. B.: Va multumesc pentru invitatie. Si acum, doriti sa ne impartasiti cateva ganduri finale? Ce va deranjeaza cel mai mult in situatia actuala.
 
P. Sr.: Da, cred ca, din pacate, actualmente se afla in diverse locuri importante oameni care nu pot pre­zenta cum trebuie cultura romana. Din pacate – vor­besc de ani de zile despre asta – nu exista nici o strategie politica pentru promovarea culturii roma­nesti in strainatate; chiar daca din fericire o avem pe d-na Ildiko Schaffhausen la Viena, ar trebui totusi sa gasim pentru intreaga Europa oameni care pot re­pre­zenta Romania din punct de vedere cultural.Pe de o parte nu exista o strategie, pe de alta lipsesc ba­nii. S-au deschis centre culturale si acum sunt lasate sa moara. De ce le-au mai deschis? Ce se afla in spatele acestui lucru? De ce nu se gandeste nimeni ca, daca vrem sa ne facem cunoscuta lite­ra­tura, trebuie si ceva bani pentru asta? Fara bani nu functioneaza. Nu se poate trai numai din sponzori­za­rea catorva banci, din Austria etc. Esta ca si cum ai fi nascut un copil handicapat, caruia ii lipseste o mana. Trebuie sa avem bani proprii pentru a reliefa numai autori, pictori, muzicieni cu adevarat buni. Si trebuie gasiti acesti oameni, care sa lupte pentru cultura, nu numai pentru ei insisi sau pentru micile lor clici de prieteni, care de fapt nu fac altceva decat sa distruga. Fiindca Romania, asa cum am spus mai inainte, din punct de vedere cultural nu este atat de saraca. Are scriitori, pictori, artisti, muzicieni de ex­ceptie: trebuie numai sa te lupti pentru ei.
 
R. B.: Mult stimate domnule Peter Sragher, va multumesc din inima pentru raspunsurile dvs. si sper ca drumurile noastre sa se incruciseze mai des. Si, fiindca si in im­pe­riul culturii si literaturii exista o capitala si fiindca intr-acolo duc toate drumurile, sunt chiar foarte sigur ca ne vom mai intalni. Pana atunci, mult succes, suntem siguri ca va sosi si un „moment Peter Sragher”. 
 
Consemnare öi traducere din germanü de Radu Bürbulescu

 PREMIU
 
Trecuta aproape neobservata – cu exceptia unor arti­co­le mai mult sau mai putin pe necitite (Vezi „Gustul ciuda­t al academicienilor”, de Elena Vladareanu, in Coti­di­anul, 19. 12. a.c.) – de presa interna, decernarea pe 18 decem­brie, la Bucuresti, a Premiilor Academiei Romane pe anul 2000 (65 de premii intr-un numar de 14 sectiuni, 94 de lucrari si 140 de autori), ne-a starnit, credem, un interes legitim. Fiindca ni se „intampla”, pen­tru a doua oara de la insti­tu­i­rea Premiilor Revistei Ob­ser­vator, ca printre premi­a­tii inal­­tului for, in domeniul lite­rar, sa se afle unul dintre premia­tii nostri. Daca in 1999 s-a aflat printre laureatii A­ca­de­miei prozatorul Ale­xan­dru Ecovoiu (detinator al Pre­miului Re­vistei Observa­tor-München in 1998), anul acesta ne sunt (re)confirmate (ca sa spunem astfel: deoarece va­loa­rea prozei si poeziei celor doi scriitori romani contem­po­rani ne-a fost definitiv si total confirmata de volumele lor de poezie, de romanele si proza lor scurta) marile merite intru slujba cuvantului scris ale prietenului, colaboratorului si coredac­to­rului nostru, Gheor­ghe Istrate, si el premiat, de noi, in 1998. Merite vizibile pentru orice cititor cat de cat onest si capabil sa decanteze o poezie, din chiar volu­mul premiat de Academie: Fragmente despre infinit. 
Ca sa facem, sa zicem asa, o pledoarie pro domo, ne-a impresionat decisiv, de la primul contact, poezia scrisa de Gheorghe Istrate, o voce sonora, melodioasa si profunda in dodecafonia liricii romanesti actuale, lirica apeland – de la dadaism incoace s-a deschis cutia milelor pentru orice directie, cu conditia existentei patefonului multiplicator al cri­ticii de intampinare sau postume si al posibilitatii de mul­­­tiplicare a textelor, de la versul „traditional” pana la es­crocheria „experimentala”, din afara oricarui aparat de e­va­luare decat, eventual, cronologia aparitiilor respective – la sensibilitati si capacitati intelectuale cat se poate de su­biective. Ne-a impresionat, in primul rand, capacitatea ex­trem de personala a lui Gheorghe Istrate de a crea o pro­funda si detaliata mitologie a Limpezisului na­tal, sat pier­dut in imensitatea oceanica a Baraganului, in­radacinarea sa me­tafizica intr-un spatiu, ce ar parea, alt­fel, mai degra­ba predestinat aparitiei unei proze demistifi­catoare, decat tas­nirii verticale a filonului liric pur si purifi­cator. Ancorat ori­ginal in loesul Campiei Romane, navi­gand ca (mai) ni­meni altul in ochiurile de apa ale fanta­nilor acesteia – poa­te, mici in suprafata, dar insondabile in adancime si ne­­­in­locuibile in calitatea lor unica de ali­na­toare ale setei an­cestrale a lo­cuitorilor dimprejurul lor, Gheor­ghe Istrate isi revendica po­zi­tia inatacabila de patri­arh al unui „neam de lungani”, barbos cat vechea sa in­telepciune si pletos cat plasa infi­ni­ta de ganduri, dureri si bu­curii care il trag in sus, catre Ca­lea Lactee si mai departe. 
Ma abtin a scrie mai mult, pentru a nu da caier fuselor ro­­tite prin suspicioasele sezatori si claci literare sau mai pu­­tin literare, incapabile sa recunoasca in astfel de ran­duri admiratia autentica si fara dubii pe care se sprijina. Voi aduce, insa, in sprijinul lor, o scurta apreciere critica: „Este Gheorghe un nume predestinat liric? Un alt profund poet al pamantului si vechimii este si Gheorghe Istrate (11. 5. 1940 Limpezis/Buzau...). [...] Lirica sa este intens emotio­nala si totusi stapanita sever si discret prin insasi natura miturilor alese si obscuritatea ritualica ancestrala; actele vietii sunt etalonate biblic si chiar reduse la atat cat cele biblice sunt;sunt reparabile sugestii ale psalmicii ar­ghe­ziene; metaforele au utilitate doar daca pot servi ac­centuarii unor idei foarte simple; incordarea si infricosarea in fata si in mijlocul necunoscutului lumii personalizeaza mai mult ca orice eul; omul intre pamant si cuvant, ambe­le realitati primordiale, reclamand evlavie, respect si umi­lin­ta, generand dezorientare si un fel de ameteala a ne­stiintei ar caracteriza aceasta poezie in care versificatia clasica contribuie la tensionarea spirituala”. Si nu regret, dar chiar deloc, faptul ca respectivul citat este luat din o­pera funda­men­tala a unei personalitati contro­versate de res­pectivele claci si sezatori (Marian Popa: Istoria Litera­turii Romane de pe azi pe maine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Fundatia Luceafarul, Bucuresti 2001, Vol. II, pag. 314). 
Felicitandu-l cu toata caldura prieteniei pe Gheorghe Is­trate la acest frumos jubileu al creatiei sale care este de­cernarea Premiului Academiei si exprimandu-ne compa­siu­­nea pentru marile dificultati personale prin care trece – Gheorghe Istrate este azi (spre deosebire de profitorii si par­venitii „revolutiei” din ’89, asa-zisa „clasa politica” pre­zent/continua, vechi/actuala), in ajun de Sarbatori, ame­nin­­tat cu evacuarea din locuinta in care traieste de 22 de ani -, dam in con­tinuare cuvantul poetului: de altfel, este cea mai convingatoare alocutiune in favoarea sa.
 
Radu Barbulescu 
 
Mic discurs (nerostit) la decernarea Pre­miu­lui Mihai Eminescu al Academiei Ro­ma­ne, pentru anul editorial 2000
 
Excelentele voastre, 
Stimate Domnule Presedinte al Academiei,
Onorat auditoriu,
 
In urma cu un deceniu, in 1992, mult regretatul carturar Stefan Augustin Doinas m-a invitat, tele­fonic, sa-i fac o vizita la redactia „Secolul XX". Acolo m-a intrebat: „Domnule Istrate, dumnea­voas­tra ati tiparit vreo carte acum 2 ani, in 1990?". „Nu, dom­nule Doi­nas, n-am tiparit". „Pacat! dvs. stiti cat de mult va pre­tuiesc. As fi vrut sa va ofer Pre­miul Aca­demiei pentru poezie". „Dar, d-le Doi­nas! i-am ras­puns. Nu­mai faptul ca dvs. ati gandit acest lucru e ca si cum eu am si primit Premiul Academiei". 
Asa am fost eu incununat cu un prim Premiu al Aca­demiei Romane - premiu in idealitate, stiut fiind ca acesta se acorda doar o singura data in viata. Astazi, mi se ofera un Premiu al Academiei, in rea­litate.
De aceea, ingaduiti-mi, va rog, ca de sub boltile au­guste ale acestei aule academice, sa-i multu­mesc, in postumitate, domnului Stefan Augustin Doi­nas, pentru premiul sau virtual, iar dumnea­voas­tra sa va multumesc respectuos pentru acest al „II-lea" premiu - insa un premiu real!
In incheiere v-as mai ruga sa ascultati numai pa­tru randuri dintr-o poezie pe care n-am reusit nici­o­da­ta sa o public inainte de 1989, si care acum pre­fateaza volumul premiat de dumneavoastra: 
 
Nu dispera, colorata retina,
timp ai destul sa inveti
cat sunt la rand la lumina
cat sunt la rand la dispret!
 
La multi ani imperiali!!!
 
18 Decembrie 2002

Gheorghe Istrate:

RITUAL

(neinceputul)

mi-e frica de ziua neinceputa

de altarul care incepe sa puta

de fosnetul ingerilor ingemanati

uitati in cer si uscati

magma mea grav se revarsa

peste rasul invers - peste farsa

cand pun deget pe degetul Lui

cand sparg timpul lichid din statui

mi-am saltat in suflet casa viteaza –

mi-a mai ramas cer si mi-a mai ramas raza

nisip inrosit mi-a ramas din stele de frica

in care sufletul meu smerit se ridica

am trepte prea multe – le ard

pe hornuri am herburi stindarde

hulubi uguind imi intra in gura

ciugulind versete din sfanta scriptura

si totusi mi-e frica de-o zi nenceputa

cand verbul meu sclav va-ncepe regeste sa puta...

(inedita)

RITUAL

(Moartea alba)

La demolarea Sfintei Biserici Matasari

Motto: „Pana si-n moarte caut viata...”

Emil CIORAN

vetustele izvoare-au izbucnit

mocirla lor mocneste in altare

vitraliile curg si-au putrezit

lumina-n candela de aur moare

curenti ermetici talpile ne ard

prelung o voce umeda ne latra

si ne arunca-n spuza si-n hazard

si verbele se sparg subit in piatra

e ora urii si-a muririi reci

- te decojesti in vant copilarie! –

mi-s umerii umpluti cu serpi-ereti

si-n cer imi moare moartea alba – vie...

(inedita)

RITUAL

(Viscoleste in lucruri)

ma reintorc in cenusa de-acasa

amintirea-i un vesmant racoros

campia spalata e la fel de frumoasa

lantul cainelui e la fel de noros

bruma se sterge din parul meu lung

nopti peste nopti se aduna in geana

n-am sa grabesc n-am sa alung

umbrele zeului culcate in rana

viscoleste in lucruri de ieri

se razbuna vremea din urma

ochiul ingheata-n taceri

pleoapa-n lumina abia se mai scurma

doamne mereu ramane timp nesupus

ramane iubire in ura

ramane un gand mereu presupus

nascocind o alta faptura

eu vin si revin din cenusa de-acasa

salbaticeste calul sub sa

lumina-n stramosi ma apasa

ochiul se-nchide silnic in stea

(Din Sceptrul singuratatii, 1978)

Gheorghe Istrate: Bibliografie

Mastile somnului, ed. Luceafarul, Bucuresti, 1968; Valea plangerii (poeme) 1971; Pseudopatriarchalia, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974; Zodia Sarpelui, ed. Albatros, Bucuresti, 1975; Cantec la izvoarele lumii, ed. Columna, Bucuresti, 1975; Sceptrul singuratatii, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978; Rune, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980; Oase de fluturi, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1982; Interiorul tacerii, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985; Poezii in soapta (pentru copii), ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1985; Despartirea de cuvinte, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988; LV, ed. Biblioteca judeteana „V. Voiculescu”, Buzau, 1995; Limpezis. Locul fiintei, ed. SAS, Bucuresti, 1997, premiul Revistei Observator-München; Versuri/Gedichte, trad. de Radu Barbulescu, Franz Johannes Bulhardt si Paul Dieter Fuhrmann, ed. Radu Barbulescu, München, 2000; Fragmente despre infinit, ed. Crater, Bucuresti, 2000, Premiul Academiei Romane; Distilerii nocturne. O suta de poeme, ed. Helicon, Timisoara, 2000; Gedichte, trad. de Radu Barbulescu si Paul Dieter Fuhrmann, ed. Radu Barbulescu, München 2001.

STUDIU

UN TEXT RECUPERAT

Cea dintai teza de licenta avand ca reper proza lui Stefan Banulescu, sustinuta la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti (1968)

Semnatarul acestui text aplicat nuvelisticii lui Stefan Banulescu - prozator care avea sa capete, peste ani, statutul unuia dintre cei mai valorosi scriitori de dupa razboi - isi revendica un singur merit: acela de a fi propus, cel dintai, pe lista obligatorie a subiectelor de licenta ale sesiunii universitare din vara anului 1968, o tema insolita dar care, surprinzator, a fost acceptata din start. “Studiul“ (daca poate fi numit asa) cuprinde numai 17 pagini dactilo. Conducatorul stiintific al lucrarii era Dumitru Micu caruia, la examinare, i s-au mai alaturat George Ivascu si Nicolae Manolescu, cei care, in concurs, au dispus nota maxima. Autorul acestui text regreta si astazi - sclav al unei paguboase timiditati - ca nu a raspuns entuziastei solicitari a lui G. Ivascu, in chiar aula examinarii, de a-i oferi lucrarea spre publicare in saptamanalul Contemporanul - al carui remarcabil director era.

Constient de imperfectiile temeritatii sale, autorul a amanat pana la uitare si chiar pierdere, prin ani, a acestui micro-eseu, descoperit recent, intamplator, intr-un vraf de hartii ocolite. Adus la lumina, dupa o zacere de aproape 35 de ani, recitit cu vinovata sentimentalitate, autorul se incumeta, totusi, sa ofere intransigentului cititor de azi o prima viziune concentrica asupra literaturii unui mare scriitor care abia ulterior avea sa se impuna, mai ales prin Cartea milionarului si Scrisori provinciale, nebanuite la ora aceea. Textului initial i-au mai fost rectificate cateva infime ligamente interfrazice, care se uzasera prin timp. /Gh. I./

MASTILE TIMPULUI PIERDUT

(Nuvelistica lui Stefan Banulescu)

Motto: “Petre, omul asta a venit sa prinda vremea din urma...”

1. Valentele somnului

Romantismul a dus la dilatarea emotiei, impingand-o pana-n zarile tulburatoare ale visului. Sectionand clipa psihica, el a desfasurat sufletul uman in vaste proiectii onirice, intronand in literatura motivul visului treaz - cumul al unor dorinte mai presus de putinta.

Somnul contine visul, iar uneori se poate confunda cu el.

Daca poezia intr-adevar este ceea ce Rimbaud considera: “restituirea necunoscutului”, inseamna ca ea niciodata nu poate fi desprinsa de o presupusa substanta indepartata, in care-si regaseste adevaratele izvoare. Calea pe care se poate atinge un asemenea taram este visul - el insusi fiind mister, ba chiar obiect al actului poetic care aspira sa surprinda existenta in frumusetea ei originara.

Omul, fata-n fata cu sine, priveste-n sufletul lui (eul interior), in desfasurarea sa ontologica, precum intr-o fantana din care razbat ecourile de spiritualitate ale unor generatii stratificate si de mult disparute. Priveste in moarte.

Dar Moartea si Somnul - in mitologia greaca - sunt frati gemeni. Dogmele biblice combat tentatia somnului: in somn, sufletul se intoarce, intr-o uitare de sine, catre Materie, dorind sa se identifice cu trupul si sa se vicieze de patimile acestuia.

In unul din eseurile sale (“Mitologia Memoriei si a Uitarii”), Mircea Eliade noteaza:

“Se vede asadar ca a nu dormi nu inseamna numai triumful asupra starii fizice ci mai ales sa dai dovada de forta spirituala. A ramane „treaz“: a fi cu desavarsire constient, a fi prezent in lumea spiritului”.

Folclorul romanesc, care detine - zice St. Banulescu - „... receptivitati surprinzatoare in captarea motivelor de intinsa circulatie, putere rara de sinteza si de renastere a confluentelor intr-o expresie particulara”, atinge dimensiuni mitice, nefiind „prins definitiv in captivitatea practicilor stravechi, pierdute si pulverizate in timp ci s-a convertit in buna parte in poezie, in conditia ei elementara”. Asa apare, bunaoara, motivul visului revelator, oracular, in somnul personajelor de basm romanesc (v. „Praslea cel Voinic si merele de aur”).

Si pentru St. Banulescu somnul este una din sansele vietii omului. In vis se pot desface tarmii unei lumi miraculoase. Prin irealizabilul pe care-l contine, visul este singurul mod de a atinge realizabilul – absolut, Edenul. De fapt, visul este deghizarea unei dorinti, de aceea el e o fatalitate, depaseste constiinta. Literatura germana a sondat pana la adancimi nebanuite filonul acesta (Novalis), de altfel fecund si in alte domenii ale culturii (suprarealismul in artele plastice).