OBSERVATOR-MÜNCHEN,
ANUL
XV-XVI, Nr. 4/1 (58/59), octombrie 2002-martie 2003
Editorial : Radu Barbulescu: In loc
de editorial (p. 1) ;
AN NOU: MESAJUL CATRE TARA DE ANUL NOU 2003 AL MAJESTATII SALE MIHAI I
AL ROMANIEI (p. 3);
Q. E. D.: Radu Barbulescu:
In cifre - Ministri si ministere in Romania, Germania si Statele Unite (p.
4);
Confluente: (reproducem din presa din tara: Adevarul,
Romania libera, Observator Cultural, Cotidianul): Cristian Teodorescu: Statuie din bani publici / Premii
colorate politic / Alin Bogdan: Gheorghe Onisoru lanseaza carti si baiguie scuze pentru Ristea Priboi / Portretul
lui Draghici sa fie scos din
Parlamentul Romaniei! / Dancu ia bani de la buget pentru un
ziar pro-PSD / Costel Oprea: La petrecerea lui Nea Nicu, invitatii au
discutat afaceri / Narcis Iordache: Societatea
civila, colonizata de PSD, si: Informatizarea
la sate / Bogdan Ficeac: Mentalitate
nociva / Octavian Paler: Ce farsa! / Nicolae Prelipceanu: Spre un nou Guvern Nastase / Mircea Dinescu: „Nu am crezut ca, dupa 13 ani, majoritatea
intelectualilor va fi tot obedienta Puterii“ (p. 7-13);
Amintiri pentru prezent si viitor: Pamfil seicaru: Relatiile
romano-ruse. 2 (p. 21-28);
OBSERVATOR LITERAR: LIRICA:
Radu Cange, poeme (p. 42-43) / Mihai
Dutescu, poeme (p. 44-45) / Bianca
Marcovici, poeme (p. 45-47) / Argyris Marneros
(trad. Gh. Sasarman), poezii (p.47-48) / Ion Mosteoru,
poezii (p. 48-51) / Gabriela Gergely, poezii
(p. 51-53) / Dinu Ianculescu, rondeluri
(p. 53-54) / Sorin Anca, poezii (p. 54-56) / Eugen Popin, Poemele tale. Pentru Erika (56-57) / Lucius Furius, Un poem
in memoria lui Rembrandt - caruia nu i-a fost niciodata inchinat unul
(p. 57); PROZA SCURTA: Titu Popescu Rondul
de noapte (p. 58-60) / Victor Loghin, Cumpana
(p. 61-62) / Nora Casal, Poveste de Craciun (p.
62); ROMAN (fragment): Traian Pop Traian: Jazz atelier jazz
(p. 63-72); VOCI TINERE: Lucian Mocuta:
Arca si Alter ego proze scurte (p. 73): DEBUT: Alexandru-Constantin Istrate: Lycos si Marturisire,
poeme (p.74); TEATRU: Marian Popa: Dincoace
de cortina (p. 75-78) / Virginia Serbanescu: Pelerinul
tacerii (p. 79-84); Luiza Carol: Floarea de gheata
(85-90);
MAGAZIN: München:
Dr. Dionisie Ghermani a fost distins cu Crucea de Merit
a Germaniei Federale (p. 90-91); Asociatia Scriitorilor
Romani si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung - ASRG /
DRSV Bayern (p. 91-93); Salzgitter: Jubileul Asociatiei culturale si religioase romano-germane din
Salzgitter (p. 94-95); Viena:
Seara de lectura Alexandru Ecovoiu / Peter Sragher
(p.95); München: A 43-a Expozitie a cartii in München
(p.95-96); Gheorghe Sasarman: O noua pinacoteca la München
(p.95-99); Nubar Kanterian: Monede din trecut si
istoria lor (p. 100-103); Elena
Liliana Popescu: Calator prin Japonia anului 2002 (103-104); Octavian Mihaescu: Targul de Carte de la Frankfurt/M
(p. 105); Eugen D. Popin: Le roi é mort, vive le roi!
(106); Dan Platon: Prin hatisurile arterelor, spre inima (107);
OBSERVATOR IN LUMEA CARTII: Radu
Barbulescu, despre: Alexandru Ecovoiu, Sigma, roman, si Marius Tupan, Vamile depresiunii,
proza scurta (p. 108-109) // Virginia Serbanescu, despre: Paul Filip: Batranul Cismigiu,
album, Dinu Ianculescu:
Un gand, un chip stiut, un vis, un timp…, rondeluri, si Eliza
Cantaragiu: De vorba cu mine insumi
si Padurea in flacari (p.
110-111) // Tudor Negoescu: Impresii dupa lectura volumului Cantece de mahala, de
Florentin Smarandache (p.
111-112);
SCRIITORI ISRAELIENI DE LIMBA ROMANA – ASPECTE: Bianca Marcovici: Protest /
Shaul Carmel: Lichidari de conturi / Lucian-Zeev Herscovici: Primul dictionar biblic original in limba
romana (p. 113);
EVOCARI: Radu Barbulescu: Luna Laurentiu (p. 114) / Paul Dugneanu: Nichita
Stanescu (1933-1983) 70 de ani de la nastere – 20 de la moarte
(p. 114-115) / Cornelia Vissarion-Manuceanu: Calin Gruia (1915
–1989), (p. 116);
IN MEMORIAM: Dan Danila: La despartirea de Georg Scherg (ianuarie
1917-decembrie 2002), (p. 117-118) / Tiberiu Klug Miscovici: Ovidiu
Vuia (martie 1929 – septembrie 2002), (p. 118);
„PATRIE SE
CHEAMA NORODUL, IAR NU TAGMA JEFUITORILOR.“ – cop. ultima
Voi cauta,
stimati prieteni, autori si cititori, sa „uit“ pentru inceput, temele
principale ale ultimelor luni, invitarea Romaniei de a face parte din tarile
participante la NATO (de altfel, singura raza cu adevarat luminoasa a
Anului XIII), actiunea continuator-distructiva a agentilor rusofil-comunisti
care dicteaza la Chisinau unei mari majoritati romanesti (pata cea mai neagra
pe istoria din ultimii 55 de ani a natiunii romane), lipsa crasa de
profesionalism - cu exceptia celui cu care reusesc sa-si pastreze apanajul
si uzufructul Puterii.- a neo-nomenclaturistilor actuali: fii, nepotei,
ginerei si cumnatei ai vechilor nomenclaturisti (lipsa de profesionalism
care va mai umbri, minimum 20 de ani, performantele statului roman si va
amari, in continuare, tot atata vreme, multe vieti de romani onesti) si
securisti nereciclabili.
Cu prima dintre
aceste trei teme majore, ni s-au impuiat capul si urechile, deja, de catre cei
din categoria amintita mai inainte, care aproape au reusit sa prezinte
imbucuratoarea noutate drept un merit al lor. Desi, la drept vorbind, este mai
degraba meritul multilor morti, din cele doua razboaie mondiale si mai ales
al tinerilor morti la revolutie, asa cum li s-a aminteasca actualilor guvernanti,
la Bucuresti, de catre presedintele Bush. Desi, la drept vorbind, ea se datoreaza
mai degraba Inaltului Ambasadoriat al Majestatii Sale Regele Mihai al
Romaniei, care n-a pregetat sa-si puna in balanta intreaga greutate de mare
personalitate politica, istorica si morala, pentru o natiune pe jumatate
ingrata, pe jumatate neinstruita istoric si politic, pe jumatate prostita
de lipsurile de zi cu zi. Recunosc, aici, si acuitatea simtului politic al
presedintelui Ion Iliescu, care a inteles sa foloseasca aceasta greutate
intru folosul natiunii romane (inclusiv al neo-gerontonomenclaturii de
azi!).
Si,
fiindca, de buna seama, mai nicaieri in presa tiparita, tele- si
radiodifuzata din Romania si mai nicaieri in discursurile si palavrageala
oficiala din tara nu a fost mentionat acest aspect, trebuie sa-l mentionez
tot eu, inclinandu-ma cu respect inaintea numeroaselor umbre ilustre care
l-au intruchipat: aportul indiscutabil al exilului romanesc in ce
priveste acceptia Romaniei in NATO, actiunea continua, din 1947 si pana
in prezent, a acestuia, asupra mintilor si constintelor occidentale, pentru
recunoasterea romanilor drept natiune europeana si civilizata, aliat al Occidentului
luminat inaintea barbariei asiatice.
Aceasta
actiune a purtat fie numele de Nicolae Radescu, fie Grigore Gafencu, fie Ion
Ratiu, fie Mircea Eliade, fie Emil Cioran, fie Eugen Ionescu, fie Constantin
Brancusi, fie Alexandru Cioranescu sau Ion Coseriu, Ion Baciu sau Vintila
Horia, etc. etc… Si poarta numele – legio! – al celor care au semnat, decenii la
rand, petitii, declaratii, memorii, apeluri adresate cancelariilor guvernelor
occidentale, presedintilor si Majestatilor tarilor din vest, al celor care
au manifestat pentru Libertate si Democratie in Romania, in 1987, in 1989,
in 1990 - la Brasov,
Londra, Bonn, New York, Paris, München; la Bucuresti, Timisoara, Sibiu,
Constanta, Galati. Se mai datoreaza succesul invitarii Romaniei ca membru al
Aliantei Nord-Altantice, redactorilor pre-decembristi de la Europa Libera,
BBC si Vocea Germaniei. Acestora tuturor si mortilor din decembrie’89, ai
caror asasini au ramas nu doar nepedepsiti, ba au devenit chiar mai „mari”
decat au fost, li se datoreaza, mult mai mult decat celor rasariti ca
ciupercile dupa ploaie (sau ca mucegaiul in colturi caldute si intunecoase),
in tot soiul de pozitii sus-puse si ras-platite (in sensul literal
al cuvintelor compuse), care fac sinecura clientelei PSD-iste de azi,
PCR-iste de ieri si alaltaieri.
Celelalte
doua teme majore, actiunea nefasta a asa-zisului guvern al asa-zisei „Republici
Moldova“, incapacitatea de reformare a comunistilor rusofili de acolo si lipsa
de profesionalism a neo-nomenclaturii din Romania le veti regasi in paginile
urmatoare, sper ca, suficient de aprofundate… Dar, fiind inceput de an, poate
este necesar sa dam acestui editorial o turnura ceva mai blanda.
Citesc,
astfel – in Curierul Romanesc (septembrie 2002), sub rubrica „Viata la
tara“, doua pagini dedicate de d-l Ion Longin Popescu d-lui Dr. ing. ec.
Ion Pusca. Fiindca am fost mereu criticat (de prieteni si de neprieteni)
ca as cauta (nu le caut cu lumanarea, ci le gasesc impotriva vointei
mele) din viata de zi cu zi a Romaniei post-revolutionare decat imaginile rele,
urate, degrada(n)te, iata ca ma bucur, la acest sfarsit de an 2002, sa va pot
oferi, simultan, o veste buna – si una proasta!
Cea buna
este ca, in Curierul Romanesc, gasim cele doua pagini. Cea rea, ne-o da
chiar Ion Pusca: „Intarzierea reformei in agricultura a facut sa dispara
zeci de mii de hectare de vita nobila”.
Poate de
asta mi-a placut, de cand l-am intalnit, Ion Pusca. Un mare specialist in
œnologie, nascut intre Carpati si Dunare, ca „fiu de podgoreni”, lansator,
printre altele, al sampaniei de Panciu (fiindca a gasit asemanari oenologice
izbitoare intre vinurile de Champagne si cele din zona Vrancei), ajungand sa
fie selectionerul vinurilor de protocol ale presedintiei Italiei, ne-am gasit
intamplator – si intamplarea poarta un nume propriu! – la Bucuresti, cu ocazia
alegerilor pentru presedintia… Uniunii Scriitorilor.
L-am
cunoscut atunci – sarbatorindu-l - pe Ion Pusca in apartamentul sau
transformat intr-un rafinat templu al lui Dionissos, „tapetat“ de multele
diplome luate „pe bune“ pentru marile-i realizari intr-un domeniu, pe cat de
specializat, pe atat de apropiat binei-simtiri a celor care, din sansa, ii
sunt contemporani. Un amfitrion desavarsit, o persoana inzestrata de Dumnezeu
si Natura cu bunul simt al firilor nobile si cunoscatoare de oameni, Ion Pusca
mi-a ramas in amintire ca o imagine absolut verticala intr-o lume bantuita
mai ales de cocosati si iazme.
Acum,
gandindu-ma la enorm de multii „specialisti“ in vanzarea pieilor de closca si
de urs din padure, cu care ne-au… obisnuit deja (?!!) guvernarile Roman,
Stolojan, Vacaroiu, Ciorbea, Radu Vasile (daca am uitat vr-una, rog sa ma
scuzati, dar seamana una cu alta ca picaturile de ploaie, cazute pe pielea
unei vaci slabanoage) si Nastase, gasesc cu atat mai mari meritele acestui specialist
intr-un domeniu secundar, inzestrat insa cu suficient curaj pentru a arata,
intr-o publicatie mai mult sau mai putin oficiala, cauza reala a unuia dintre
factorii economici care tin Romania si pe romani in starea de tarani
marginasi, iobagi, megiesi sau clacasi, pe ogoarele Lumii: „Intarzierea reformelor
[…]“. Adica: inapoiere in domeniul oenologic al lui Ion Pusca, dar si in
domeniul financiar/bancar, industrial, agricol, social, al transporturilor,
al comunicatiilor etc. etc.
In definitiv,
ma gandesc, intarzierea acestor reforme, mai mult decat necesare, blocarea
lor, de fapt, nu sunt decat semne ale inapoierii mintale a celor aflati in
ultimii 13 (si, multi dintre ei, de chiar mai multi) ani la conducerea
Romaniei. Insi marunti, care n-au priceput nici azi cele soptite de Gorbaciov
in urechea tinichigiului ajuns pensionar, Honecker: „Cine vine prea tarziu la
moara istoriei, pierde”.
Romanii
n-au fost si nu sunt nici acum, chiar, o natiune de perdanti. Asta ne-o
dovedesc oameni ca Ion Pusca. Ma bucur ca i-am putut strange mana. E randul
celor din tara sa gaseasca alti Ion Pusca, specialisti reali in alte domenii,
poate mai pretentioase, si sa le stranga mana.
Noua unora,
fosti si actuali exilati, tinuti la distanta atat de
micro-ciolanul politico-literaro-socialo-gazetaresc post-decembrist, dar mai
ales de posibilitatea de a indrepta, dupa stiinta si constiinta, soarta
compatriotilor nostri apasati de neo-democratia damboviteano-prebalcanica
instaurata de aproape un deceniu si jumatate la Bucuresti, nu ne ramane
decat sa le uram succes semenilor nostri, in iesirea din impasul actual,
impas care dureaza de peste 55 de ani si sa ne continuam, aici, cu voia lui
Dumnezeu, activitatea noastra in folosul lor. Cand si daca vor recunoaste
stringenta prezentei noastre acolo, poate ne vor chema. Daca nu….
Intrati in
anul XIV de la decesul Ceausestilor, le uram cititorilor nostri, din tara si
de peste hotare, si mai ales lui Ion Pusca si celor multi ca el, de acolo
sau de aici, cuviincioasa, prieteneasca urare: La Multi Ani, intr-o tara
mai buna.
OBSERVATOR-MÜNCHEN
ISSN 0942-7759
Apare in
/erscheint im Radu Barbulescu Verlag, Görzerstr. 105 A, D- 81549 München.
Proprietar,
editor si redactor responsabil / Inhaber, Verleger und verantwortlicher
Redakteur: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben.
Responsabil
pentru anunturi / Für Anzeigen verantwortlich: Radu Barbulescu, Anschrift wie
oben/ adresa de mai sus.
Coredactori /
Mitredakteuren: Iv Martinovici, Hunedoara, Gheorghe Istrate, Bucuresti si /
und Dr. Titu Popescu, Dachau.
Colaboratori /
Mitarbeiter: Gina Sebastian Alcalay, Ashdod; Valentin Anesia, Paris; George
Astalos, Paris; Luiza Carol, Haifa; Pavel Chihaia, München; Emilia Dabu,
Mangalia; Dan Danila, Leonberg; Ovidiu Dunareanu, Constanta; Vasile Iliescu,
München; Wilfried H. Lang, Nürnberg; Eugenia Mihalea, Bucuresti; Octavian
Mihaescu, Gocksheim; Gheorghe Mocuta, Curtici; Dan Persa, Constanta; Dan
Platon, München; Traian Pop Traian, Ludwigsburg; Eugen Popin, Bad Tölz;
Alexandru Potcoava, Timisoara; Petre Raileanu, Paris; Sorin Rosca, Constanta;
Gheorghe Sasarman, München; Amelia Stanescu, Constanta; Sena Süleyman,
Constanta, Cornelia Vissarion-Manuceanu, München; Andrei Zanca, Heilbronn.
Abonament anual
/ Jahresabonnement in EU/EU-weit:: 28.— €; USA si
restul lumii: 28 US$; Romania: 10.-- €. Corespondentele si materialele
trimise nu se inapoiaza si nu se remunereaza. Opiniile exprimate angajeaza in
primul rand pe autori si, in al doilea rand, redactia.
Multiplicare /
Vervielfältigung: Radu Barbulescu, Anschrift w. o.
e-mail: archeobs @ radu-barbulescu.de
sau: radu-barbulescu @ web.de
http: www. radu-barbulescu. de, sau:.com
Tel. 089 / 6 89 17 03 / fax 089 / 6 89 14 97
MESAJUL CATRE TARA DE ANUL NOU 2003 AL
MAJESTATII
SALE, MIHAI I AL ROMANIEI
Romani,
M-am adresat
voua timp de mai multe decenii, fie din Romania, fie din exil. Spre regretul
meu, mesajele mele erau adesea pline de pesimism. Tara noastra era fie in
razboi, fie suferind de o oribila dictatura. Si, chiar si dupa ce dictatura a
cazut, problemele noastre au ramas enorme, adesea de nerezolvat.
Totusi, va
vorbesc acum cu optimism. Problemele noastre nu s-au dus, dar incepem sa
vedem, in fine, solutiile lor viitoare.
Desigur,
invitatia pe care NATO a adresat-o tarii noastre va avea un efect imediat mic
asupra starii economiei noastre si asupra dificultatilor de zi cu zi pe care
atat de multi dintre voi le aveti in fata. Cu toate acestea, este important sa
ne amintim cat de semnificativ este acest gest al NATO. Pentru mai mult de o
suta de ani, Occidentul s-a uitat la regiunea noastra mai mult ca la o boala,
decat ca la o parte a Europei. Ni s-au oferit mai multe asa-numite parteneriate,
dar niciodata calitatea de membru deplin in institutii care aparau securitatea
si prosperitatea continentului. Si soarta noastra a fost decisa de marile
puteri, adeseori cu minima consultare a noastra insine.
Toate acestea
s-au terminat acum: Europa accepta astazi ca suntem parte din aceeasi familie,
cu aceleasi drepturi si obligatii. Este dreptul nostru nu numai sa fim consultati,
dar, de fapt, sa luam parte in croirea viitorului continentului. Si, desi ramane
datoria noastra sa ne aparam pe noi insine si pe aliatii nostri, este si
datoria Europei intregi, si a Americii de Nord, sa ne vina in ajutor in vremuri
de nevoie.
Generatia tanara
va privi, curand, aceste aranjamente ca pe ceva natural. Dar voi veti
intelege ca, pentru cineva ca mine, care a trebuit sa lupt pentru drepturile si
libertatile Romaniei in fata celor mai atroce dictaturi pe care istoria le-a
inventat, anul acesta a fost implinirea multor visuri. Multe mai trebuie sa fie
facute, anul care vine, in reforma armatei noastre. Dar, vazand barbatii si
femeile Armatei Romane si avand marele privilegiu sa-i comand in trecut, am
toata increderea ca ei se vor prezenta cu profesionalism si cu determinare in
NATO. Problemele securitatii noastre nationale nu sunt toate rezolvate. Dar
putem fi increzatori ca, niciodata de acum incolo, nu vom mai fi singuri.
Nadajduiesc
foarte mult ca vom fi capabili sa evitam un razboi in Irak. Insa, daca
dictatorii irakieni continua sa sfideze vointa comunitatii internationale,
vom trebui sa fim gata sa contribuim in orice fel ni s-ar cere.
Nu cautam
conflict cu nici o tara. Dar am intrat intr-o legatura stransa cu restul
Europei si cu America de Nord. Daca le cerem protectia, atunci aliatii nostri
au dreptul si ei sa astepte contributia noastra.
Romani,
Stiu ca pentru
foarte multi dintre voi viata nu s-a imbunatatit in acest an. Si stiu ca
sunteti infuriati de nivelul inca mare de coruptie, de cresterea inca inceata
a economiei noastre. Nici una din problemele acestea nu vor fi rezolvate peste
noapte. Dar, inca odata, raman optimist.
Uniunea
Europeana se va deschide pentru noi in 2007. Investitorii straini, care poate
au ezitat in trecut sa vina, stiu acum ca Romania va fi parte dintr-o mai mare
arie economica europeana. Totodata, ei stiu ca Romania va ramane membru
deplin al unei mari comunitati occidentale, care impartaseste aceleasi valori
democratice.
Am facut un
legamant, ca voi continua sa muncesc pentru beneficiul vostru al tuturor. Si
este, pentru mine, o mare satisfactie sa vad ca membrii Familiei mele isi
dedica tot timpul lor aceluiasi efort. Nici unul dintre noi, nici eu, nici
Familia mea, nici guvernul, nu poate sa faca miracole. Dar impreuna putem fi
siguri ca mergem in aceeasi directie. Anul acesta, pentru prima oara dupa ce
dictatura comunista a cazut, am realizat ca procesul este ireversibil si ca
rolul Romaniei in lume este asigurat. Deci, va rog sa priviti catre Noul An cu
incredere. Avem dreptul sa sarbatorim implinirile noastre, implinirile
tuturor romanilor, indiferent de vederile lor politice, varste sau ocupatii.
Dar avem si datoria sa ne unim in raspunderile pe care le avem in fata. Cel
mai mare dusman al Romaniei sunt diviziunile interne. Si cel mai mare prieten
al Romaniei ramane intreaga noastra natiune.
Sarbatori
fericite si la multi ani!
Mihai
Rege
„Taranul cel mai prost are
cartofii cei mai mari”, spune un proverb german, care ni se pare ca se aplica
de minune in cazul de fata: O tara saraca, de aproape 23 de milioane de
locuitori – Romania –, se „bucura” de un numar de ministere si ministri aproape
egal (27-29) cu cel, impreuna, al celor mai performante state din Lume:
Statele Unite si Germania Federala, cu peste 300 de milioane de locuitori. Cat
despre ritmul de „lucru” al numerosilor nostri guvernanti, vorbeste cel mai
bine intarzierea… planificata a reformelor urgent necesare. Obs.
Ministri si ministere
in Romania
1. Adrian Nastase - Prim-ministru;
2. Mircea Geoana - Ministrul Afacerilor Externe;
3. Hildegard Carola
Puwak - Ministrul Integrarii Europene;
4. Mihai Nicolae
Tanasescu - Ministrul Finantelor;
5. Rodica Mihaela
Stanoiu - Ministrul Justitiei;
6. Ioan Mircea Pascu
- Ministrul Apararii Nationale
7. Ioan Rus
- Ministrul de Interne;
8. Gheorghe Romeo
Leonard Cazan - Ministrul
Dezvoltarii si Prognozei;
9. Marian Sarbu - Ministrul Muncii si Solidaritatii Sociale;
10. Dan Ioan Popescu - Ministrul Industriei si Resurselor;
11. Ilie Sarbu -
Ministrul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor;
12. Petru Lificiu -
Ministrul Apelor si Protectiei Mediului;
13. Miron Tudor Mitrea - Ministrul Lucrarilor Publice, Transporturilor si
Locuintei;
14. Matei Agathon Dan - Ministrul Turismului;
15. Silvia Ciornei - Ministrul pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii si
Cooperatie;
16. Ecaterina
Andronescu - Ministrul Educatiei si Cercetarii;
17. Razvan Theodorescu - Ministrul Culturii si Cultelor;
18. Daniela Bartos - Ministrul Sanatatii si Familiei;
19. Georgiu Gingaras - Ministrul Tineretului si Sportului;
20. Dan Nica - Ministrul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei;
21. Octav Cozmanca - Ministrul Administratiei Publice;
22. Vasile Dancu - Ministrul Informatiilor Publice;
23. Petru Serban Mihailescu - Ministru pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului;
24. Acsinte Gaspar - Ministru pentru Relatia cu Parlamentul;
25. Ovidiu Tiberiu Musetescu - Ministru al Autoritatii pentru Privatizare si Administrarea
Participatiilor Statului;
26. Vasile Puscas - Ministrul Delegat la Ministerul Integrarii Europene - Negociator Sef la
Uniunea Europeana;
27. Serban Constantin Valeca
- Ministrul Delegat la Ministerul Educatiei si Cercetarii - pentru activitatea
de cercetare;
1. Bundeskanzler: Gerhard Schröder;
2. Staatsministerin für Kultur: Christina
Weiss;
3. Äußeres
(Externe): Joseph („Joschka") Fischer;
4. Inneres (Interne): Otto Schily;
5. Justiz
(Justitie): Brigitte Zypries;
6. Finanzen (Finante): Hans
Eichel;
7. Wirtschaft und
Arbeit (Economie si Munca): Wolfgang Clement;
8. Verbraucherschutz, Ernährung und
Landwirt- schaft (Protectia
consumatorului, Alimentatie si
Agricultura): Renate Künast;
9. Verteidigung
(aparare): Peter Struck;
10. Familie, Senioren,
Frauen, Jugend (Familie, batrani, femei tineret): Renate Schmidt;
11. Gesundheit und
Soziale Sicherung (Sanatate si Asigurari sociale): Ulla Schmidt;
12. Verkehr, Bau- und
Wohnungswesen, Aufbau Ost
(Transport, Constructii si locuinte, Reconstructia Germaniei de Est): Manfred
Stolpe;
13. Umwelt, Naturschutz und Reaktorsicherheit (Mediu, protectia mediului si siguranta
centralelor atomice): Jürgen Trittin;
14. Bildung und Forschung (Educatie si
cercetare): Edelgard Bulmahn;
15. Entwicklung (Dezvoltare): Heidemarie
Wieczo-rek-Zeul
Guvernul Statelor
Unite ale Americii: Ministere
1. Department of
Agriculture (USDA) – Ministerul Agriculturii;
2. Department of Commerce (DOC) – Ministerul Comertului;
3. Department of
Defense (DOD) – Ministerul Apararii;
4. Department of Education – Ministerul Educatiei;
5. Department of Energy – Ministerul Energiei;
6. Department of Health and Human Services (HHS) – Ministerul
Sanatatii si al Asigurarilor sociale;
7. Department of Housing and Urban Develop- ment (HUD) – Ministerul Locuintelor si dezvoltarii urbanistice;
8. Department of
the Interior (DOI) – Ministerul de interne;
9. Department of Justice (DOJ) – Ministerul Justitiei;
10. Department of Labor (DOL) – Ministerul Muncii;
11. Department of State – Ministerul de Externe;
12. Department of
Transportation (DOT) – Ministerul
Transporturilor;
13. Department of
the Treasury – Ministerul de Finante;
14. Department of
Veterans Affairs – Ministerul pentru
problemele veteranilor de razboi;
N. B.: Am renuntat sa detaliem
in cifre numarul secretarilor si subsecretarilor de stat din ministerele
Romaniei, dat fiind ca in acest sector ii depasim net pe americani si nemti.
Gheorghe MOCUTA
Curtici
Nu stiu
altii cum sunt dar eu de cate ori il
vad pe primul ministru ma gandesc automat la cornul cu lapte promis copiilor
mici ai acestei tari manoase. Masurile populiste ale actualei guvernari declanseaza
– ca si in cazul celebrului experiment al lui Pavlov – salivatia abundenta a
unei tari intregi. Un gest al premierului, o fraza aruncata in vant la o vizita
de lucru e luata ad literam si aplicata imediat cu surle si tobe. Ca pe vremea
raposatului cand subalterni zelosi si obedienti demolau cu sarg si cladirile
pe care tovarasu’ si tovarasa le rasturnau cu cotul sau cu maneca din
greseala, pe machetele cu realizarile iepocii.
N-ar fi
nici o problema ca se impart posmagi pe la scoli (am auzit ca intre timp au
cerut si puscariasii!), numai sa fie muiati. Adica sa se asigure mai intai conditiile
igienico-sanitare regulamentare si numai dupa aceea sa se distribuie biscuitii,
cornurile, laptele si alte alimente prin scoli. Pentru ca majoritatea scolilor
sunt nepregatite pentru a primi aceste alimente si mai ales laptele care e un
aliment atat de sensibil si poate provoca, Doamne fereste!, indigestii,
alergii sau boli. Doar ca in marea noastra obedienta fata de bunele intentii
ale guvernantilor si in graba de a aplica pe nemestecate gafele sefilor,
gresim. Gresim si uitam ca si drumul spre iad este pavat cu bune intentii.
Cuvantul de ordine al inspectorilor generali, de cand s-a auzit de O.U.G 96/
2002 este „Descurcati-va!“
Bietii
directori de scoli isi inabuse nemultumirile si chiar propriile convingeri cu
greu, dar totusi le inving.. Pentru ca altffel vor fi inlocuiti, destituiti de
altii care abia asteapta. Nici o problema. Ca asta e stilul.
La sedinta
cu directorii pe aceasta tema s-au pus intrebari care i-au deranjat vizibil pe
sefi. Totusi, cine va fi vinovat daca din cauza actiunii cornul si laptele se
vor imbolnavi copiii? Raspunsul a fost o lectie amagitoare de retorica, atat
din partea reprezentantilor prefecturii, ai oficiului de protectie a consumatorului
cat si ai inspectoratului scolar.
Cand au
auzit directorii ca pot fi schimbati (ca si cum nu ar fi participat la un
concurs, ca si cum procesul de invatamant nu le da destula bataie de cap la
inceputul anului scolar) s-a facut liniste. Ca si cum nici ei, nici sefii lor
nu ar fi auzit despre dreptul la opinie, de drepturile omului, de dreptul la
replica si dialog. Care ar fi normal sa fie excercitate intr-o democratie
autentica.
Dar, dupa
cum se vede, reflexele conditionate ale trecutului ne tareaza in continuare
mentalitatea.
OPINII
Gocksheim
Pentru
Romania, decizia de la Praga este sfarsitul consecintelor celui de al doilea
razboi mondial. Nu ma opresc asupra Conferintei, a rezultatelor ei, a bucuriei
ci doresc a puncta receptia de la Palatul Prezidential, care contine foarte
multe semnificatii si trebuie sa dea de gandit serios generatiei noastre, chemata
sa scrie o noua fila de istorie, prin care Romania va putea sau nu, sa se
integreze unei lumi in care sa nu mai fie ca un cersetor incapabil a se integra
societatii. Desigur ma refer la unele aspecte incepand cu 1877, 1918,
culminand cu 11 septembrie 2001, fara de care ma indoiesc sa fi fost acceptati
la Praga. Acum tot raul spre bine! Mai mult, nu trebuie sa omitem ca Romania,
datorita amplasarii sale geografice, a navalirilor pe care le-a suportat
mioritic, nu a fost in masura a se impune si apara singura; dealtfel a si fost
folosita de Marile Puteri, dupa care a fost abandonata. Aceasta tragica pagina
s-a incheiat la 22 noiembrie 2002, la Praga, de la care mai avem de invatat.
Incepand din aceasta zi, Romania poate si trebuie sa devina o natiune care isi
va avea rolul sau bine definit, care nu va mai fi la cheremul nici unei puteri militar-politice.
Acceptarea valorilor democratice, a libertatii individuale, care sunt componente
solide ale civilizatiei euro-atlantice, va consolida si duce spre
prosperitate Romania. Spuneam ca de la Praga avem ceva de invatat. Asupra
acestui aspect doresc sa ma opresc in speranta ca va fi inteles cum se
cuvine.
In seara
zilei de 20.11.02, presedintele Cehiei Vaclav Havel, a oferit o receptie in
onoarea participantilor la summit. Onoarea de a deschide ceremonia i-a
revenit lordului George Robertson, secretarul general al NATO, care a fost
foarte scurt si l-a invitat pe presedintele Frantei, Jacques Chirac sa tina alocutiunea,
dedicata in intregime fostului dizident anticomunist, scriitorul Vaclav Havel.
Chirac i s-a adresat acestuia pe un ton amical:
„Draga
Havel, iata ca idealurile pentru care ai luptat si suferit in inchisori sunt
azi invingatoare, in calitate de scriitor si fost dizident anticomunist, ai
contribuit esential la cresterea sperantei tuturor celor oprimati, care nu
si-au plecat capul. In urma cu 13 ani, ne-am intalnit tot in acest castel,
indata dupa ce ai preluat conducerea Cehiei, care a demonstrat cu prisosinta
setea de libertate si democratizare. Cehia a dorit cu tot sufletul sa intoarca
spatele trecutului, obtinand succese pe plan intern si foarte multe lucruri
importante pe plan extern datorita personalitatii tale. Imi revine onoarea
a-ti inmana Tratatul de aderare la Uniunea Europena si NATO, este un gest
simbolic a ceea ce reprezinti tu, a luptei impotriva totalitarismului
comunist din intreaga Europa de Est, care se alatura azi democratiilor occidentale"
A urmat
Vaclav Havel, care profund emotionat, modest, a multumit doar in cateva
cuvinte, dupa care s-a retras in grup, ca un elev care, dupa ce si-a facut
tema, laudat de profesor, se simte rusinat fata de colegii sai chiulangii, pe
care ar vrea sa-i protejeze de eventualele nemultumiri ale profesorului. Cred
ca alte comentarii sunt de priosos.
Am parasit
Praga plin optimism in urma invitarii noastre, dupa ce am admirat delegatia
romana in frunte cu d-l Ion Iliescu, care a urmarit summit-ul cu sufletul la
gura in incinta Ambasadei Romaniei de la Praga, adunata in jurul unui
televizor. Ca pe vremuri la sate cand exista doar un singur aparat in toata comuna.
Optimismul avea sa se amplifice la Bucuresti, in ciuda unei zile extrem de
reci si abundente in ploaie, care parea a compromite vizita presedintelui
SUA, G.W. Bush. Aceasta vizita avea sa modifice prezentul articol, deoarece
in el intentionam a-i face un portret mai amplu lui Vaclav Havel si scoate in
evidenta carentele noastre.
Alocutiunile
d-lui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni si in Piata Revolutiei, aveau sa ne
convinga ca Romania, a intors definitiv spatele trecutului, hotarata sa se integreze
in structurile euro-atlantice, ca a inteles ca nu stagnarea reformelor a facut
posibila invitarea la Alianta si sutinerea SUA, ci doar conjunctura favorabila
in urma acelui fatal 11. 09. 01, pe care Bucurestiul pare hotarat sa o onoreze
cu toata seriozitatea. Adica avem sentimentul ca de asta data, mana intinsa de
catre Occident si America, nu va fi calcata in picioare, urmand ca de acum
incolo Romania sa recupereze toate ramanerile in urma. Daca d-l Ion Iliescu,
Bucurestiul, asteptau o asigurare ferma din partea Occidentului, in functie de
care si-au cordonat politicile, o jonglerie, aceasta sutinere s-a manifestat.
Observam ca PDSR-ul, in frunte cu d-l Iliescu, s-a adaptat extrem de rapid valorilor
occidentale, pana mai ieri mult hulite. Sa fi fost toate acestea o mare
abilitate politica a d-lui Iliescu? Este posibil, tinand cont si de discursul
domniei sale, lejer, realist, care cu siguranta ca a uimit pe mai toti
analistii politici. Putem spune ca alocutiunea d-lui Iliescu s-a incadrat noii
pagini de istorie pe care Romania o inscrie. Si ca toate acestea sa fie
confirmate pe deplin, sa mentionez cateva aspecte care mi-au parut simbolice
in aceasta zi memorabila de 23. 11. 02.
In primul
rand in tribuna oficiala amplasata in fosta Piata a Palatului Regal, actuala
Piata a Revolutiei in ciuda ploii torentiale a aparut la orizont pe cerul innorat
curcubeul, care l-a facut pe presedintele Bush sa ne asigure ca Dumnezeu ne
zambeste, oferind incredere in viitor. Un alt simbol interesant a fost faptul
ca tribuna a fost amplasata in partea Palatului Regal, cuprinzand si o portiune
din curtea palatului, exact ca in perioada interbelica, cand manifestatiile se
petreceau cu fata spre Palat de unde le saluta Regele. De asta data in tribuna
s-a aflat si Regele Mihai, impreuna cu Regina Ana, ceea ce, deasemeni, nu este
lipsit de importanta. Un alt aspect interesant este ca romanii erau postati
cu spatele spre celebrul balcon al CC-PCR, unde Ceausescu si-a tinut
ultimul discurs, si pe care presedintele Bush nu a uitat a-l mentiona, precum
si ruina cladiri fostei Directii a V-a, la care a facut o referire expresa.
Toate aceste aspecte ne fac sa credem ca ziua de 23 noiembrie 2002 a pus
capat definitiv unei istorii care ne-a coplesit, saracit si deformat, urmand
renasterea, prosperitatea si integrarea Romaniei in sanul natiunilor
civilizate. Un curs pe care nimeni si nimic nu il mai poate opri, decat noi
insine. Putem spune ca, in acest ultim tren prins de tara noastra cu intarziere,
datorita lenevelilor mioritice, daca nu vom sti sa ne pastram locul in
clasa de lux, care ne-a fost si ne este rezervata cu darnicie, se poate
intampla ca la prima halta sa fim dati jos, fara posibilitatea de-a mai prinde
un alt tren, care de regula nu opreste prin halte. Cu aceasta metafora vreau
sa accentuez obligatiile care ne stau in fata, daca vrem sa beneficiem de
confortul acestui luxuos tren, pe care ani de zile l-am dorit oprit in halta
noastra, timp in care multi au murit schingiuiti in inchisorile comuniste.
Sigur,
putem discuta multe pro si contra actualilor guvernanti, cu precadere impotriva
d-lui Ion Iliescu, care nu poate fi comparat cu Havel, trecutul acestora
fiind diferite ca noaptea de zi. Trebuie sa acceptam ca, in sfarsit,
doleantele prezentate in decembrie 1989 au devenit o realitate pe care o
traim cu totii. Personal sunt unul din aceia care au iesit din primele clipe,
in decembrie ’89, pe strazile Bucurestiului, care au dat tonul in Piata
Universitatii, avand in spate si unele actiuni anticomunist-ceausiste,
culminand cu demonstratia maraton din primavara anului 1990, in urma caruia
d-l Ion Iliescu a multumit celor ce m-au deselat si obligat a ma exila. Dar
pentru prima data dupa 13 ani de dezamagire, de la acele evenimente la care am
fost participant (nu posed certificat de revolutionar), am avut bucuria
faptului implinit, aproape tot ce ceream noi atunci, s-a realizat. Daca paradoxul
vremurilor face ca d-l Iliescu sa fie acela care implineste doleantele din
decembrie ’89 si a primaverii din 1990, in care primul exercitiu de
democratie din Piata Universitatii, tot de el a fost oprimat brutal, ce as mai
putea spune? Romania nu este si nu va fi nici X, nici Y ci ea ramane eterna.
La aceasta s-a referit si presedintele Bush, pe aceasta o priveste si actuala
pagina istorica pe care o scriem cu totii.
Inchei cu o
alta consideratie sentimentala. In 1997, vizita lui Clinton, de consolare, s-a
desfasurat in Piata Univeristatii, ceea ce mi-a acentuat amaraciunea
neinplinirilor. Iubesc foarte mult aceasta Piata, de care ma leaga cele mai
importante clipe din viata, dar care niciodata nu mi-a oferit siguranta implinirilor
totale, dimpotriva. In 22 dec ‘89, odata intrat in Piata Palatului Regal,
actuala a Revolutiei, am avut sentimentul ca am invins total dictatura comunist-ceausista.
Astfel s-au petrecut lucurile si cu actuala vizita a Presedintelui Bush, care a
fost organizata in acest loc. Pentru mine sunt doua locuri si doua simboluri:
in unul se produc lupta, infrangerile inerente, in celalalt izbanda. A
izbandit oare Poporul Roman? Se pare ca da, fapt pentru care cred ca se cuvine
a multumi lui Dumnezeu!
P.S. Nu am
intrat in unele amanunte, cum ar fi discursurile celor doi Presedinti sau
discursurile de la Praga, care au fost evidentiate de presa. Ele sunt, cu
siguranta, binecunoscute cititorilor.
Reproducem articole sau parti din articole aparute
in presa din Romania, care coincid cu modul nostru de a vedea lucrurile. Obs.
Cristian Teodorescu:
Statuie
din bani publici
Nu inteleg supararea premierului
ca presa n-a cazut pe spate la constatarea ca o promisiune aruncata la una dintre
discutiile sale saptamanale cu prefectii, cea despre cornul si laptele din scoli,
a fost respectata. Dl Nastase a promis multe altele, de care a uitat. Fiind
vorba de o promisiune respectata, fireste ca presa a vrut sa constate cum stau
lucrurile la fata locului. Asa s-a putut afla ca ideea generoasa a
premierului, e adevarat ca pe bani publici, a devenit sursa de castig pentru
diversi reprezentanti ai partidului de guvernamant. Sau ca, pe ici, pe colo,
programul a fost la inceput un esec. […]
Intr-o tara in care se platesc
din bani publici tot soiul de studii de fezabilitate de care nimeni nu are
nevoie, nu s-a putut gasi un evaluator al costurilor probabile pe care le
implica de fapt operatiunea „cornul si laptele". E presa de vina ca
guvernul nu-si ia in serios pana la capat si in amanunt propriile sale
promisiuni? Nu cred!
Nu cred nici ca presa avea motive
sa laude acest program. Cornul si laptele mascheaza de fapt un esec al partidului
de guvernamant. Acela ca n-a putut ridica nivelul de trai, astfel incat parintii care isi
trimit copiii la scoala sa le poata da un pachetel cu mancare sau bani sa-si
cumpere macar un corn. Mi s-a parut de-a dreptul insultator ca premierul a
putut afirma ca e mai sigur sa li se ofere copiilor la scoala darul
guvernamental, decat sa li se dea parintilor mai multi bani in acest scop. In
tari cu cetateni mai sensibili o asemenea gafa l-ar fi costat pe dl Nastase o
imediata scadere in sondajele de opinie. Nici daca ar fi scos bani din buzunar
pentru acest program, primul ministru nu ar fi avut dreptul moral de a da de
inteles ca guvernul e un parinte mai bun decat parintii copiilor care primesc
la scoala o cana cu lapte si un corn.
In felul asta ajungem maine,
poimaine sa le cerem copiilor sa-si toarne parintii de sange mai bunului
parinte care e guvernul. Sau ii invitam de pe acum pe copii sa-si priveasca
parintii cu dispret fiindca n-au bani sa le dea ce primesc de la tata Nastase?
[…]
Trecand sub tacere motivul real
al acestei filotimii guvernamentale, premierul se mai si asteapta ca presa
sa-i ridice statuie fiindca in Romania se traieste atat de prost, incat s-a
gasit solutia hranirii copiilor la scoala.
Presa l-a scutit pe dl Nastase de
asemenea concluzii. Nu i-a facut nici proces de intentie pentru acest gest de
marinimie bugetara care a fost motivat de premierul insusi considerand saracia
un viciu al parintilor, nu o problema a guvernului. Dar daca, potrivit primului
ministru, presa cauta pete in soare, fiindca monitorizeaza aplicarea unui program
de criza si ii semnaleaza defectiunile, ma tem ca dl Nastase a ajuns sa-i
considere pe ziaristi drept un fel de anexe ale Ministerului Informatiilor
Publice.
Din nefericire,
partial are dreptate.
Romania literara nr. 40 din 9 octombrie
2002
Premii colorate politic
Din pacate, „sarbatoarea de toamna a cartii“ care este Targul Gaudeamus a fost umbrita la final, la festivitatea de
premiere.
De acord: nu e usor sa dai premii atunci cand ai in fata agitatia dinamica a standurilor dintr-un targ de carte. Cel mai bine e sa nu
acorzi deloc distinctii (cum se intampla la BOOKAREST-ul din luna
mai, ca si la majoritatea reuniunilor internationale de gen), sa nu aprinzi spiritele si orgoliile, sa nu creezi
asteptari, sa nu produci – apoi – dezamagiri, sa lasi ca totul sa se
desfasoare intr-o atmosfera relaxata, de veritabila sarbatoare cu carti. Pe de alta parte, diplomele obtinute la targuri sau
saloane le sunt de folos editurilor laureate, care si le adauga pe cartile lor de vizita, prezentandu-se din ce in ce mai… laureate!
Traditia Gaudeamus-ului e - asadar - cu premii: de cand e targul,
in ultima zi se jurizeaza si se anunta, intr-o ceremonie in mijlocul
targului, laureatii. De fiecare data, cu comentarii pe toate
tonurile: ca Editura X nu prea merita, ca mai bine s-a prezentat Editura Y,
dar ca nici Z nu s-a facut de rusine… La fel, diplomele acordate presei, discutate/
disputate si ele. Mari presiuni in culise au fost tot timpul, insa – pana la
urma – mari scandaluri nu. A mai contribuit si vechea lege a compensatiei, editorii de varf primind pana la urma, pe rand, cate un premiu,
daca nu la o editie, atunci la urmatoarea. Fiindca – una peste
alta – n-avem in Romania multe mari case de productie in domeniu…
Pana in anul 2002, cand, pentru prima oara, premiile Targului Gaudeamus
s-au politizat inadmisibil. Faptul trebuie spus raspicat: pe lista laureatilor au aparut doua edituri care au relatii directe cu actuala guvernare: Nemira si Aramis. Nu sunt in discutie
meritele lor, prestatiile lor de-a lungul anilor, lucrurile bune
pe care le-au facut intr-un moment ori intr-altul. Insa: Nemira e editura
fondata de Valentin Nicolau, devenit dupa alegerile din anul 2000 consilier
al primului ministru si apoi presedinte director general al televiziunii
publice, iar Aramis e editura implicata in controversele legate de limitarea
pietei manualelor scolare, ceilalti competitori din domeniu acuzand favorizarea ei de catre PSD-ul de
guvernamant. Ca prin farmec, cele doua firme se vad premiate acum, la primul
Gaudeamus de cand presedinte director general al celuilalt serviciu public din
„audiovizual“, Socieatea Romana de Radiodifuziune, a devenit
Dragos seuleanu, instalat de
catre PSD.
Cum s-a facut „bonificarea“ celor in cauza? Nemira a primit unul dintre
premiile pentru „cea mai buna editura“, dar dupa ce „categoria“ a fost impartita in trei: edituri cu productie de pana la 50 de titluri pe an,
intre 50 si 100, respectiv peste 100 de titluri. si asa s-a creat „cadrul“ pentru premierea Nemirei la „pana
la 50 de titluri“. si asta intr-o perioada in care editura merge vizibil mai
modest, dupa varful de productie si de prestigiu din partea a doua a
anilor ’90. Atunci, da!, Nemira merita orice premiu!
Pentru Aramis s-a pregatit premiul „de excelenta“ al targului, cel mai important. Cum anume? Nu direct, caci ar fi fost
prea strident, ci… pentru relansarea colectiei „Biblioteca pentru toti“, deci Editurii Minerva, care – insa
– a fost recent absorbita in „holding”-ul Aramis-ului (cf. reclamei publicate
saptamana trecuta in 22). E adevarat ca „Biblioteca pentru toti“ a fost relansata in urma cu cateva saptamani, dar nu fara controverse:
cu cateva zile inainte de deschiderea Gaudeamus-ului, Societatea Editorilor
din Romania a protestat fata de „concurenta neloiala“ creata de Ministerul Culturii si Cultelor prin preluarea
proprietatii asupra marcii si apoi prin atribuirea ei spre
publicare Editurii Aramis, prin intermediul Minervei, cu implicarea si a
Uniunii Scriitorilor din Romania. Se pare ca intreaga afacere se bazeaza pe
achizitionarea tot de catre Minister a unor tiraje importante
din „Biblioteca pentru toti“, in cadrul programului de achizitii pentru bibliotecile din tara. Castiga serios atat editura, cat
si toti cei implicati pe traseul editarii, publicarii si
vanzarii cartilor din colectie. Cheia aurita a problemei este – dupa cum se vede – banul public…
Dupa cum de asemenea s-a scris in presa, patronul Editurii Aramis ar fi un
„sponsor al partidului de guvernamant“. In orice caz, sa fie lansarea primelor
doua titluri din noua serie a colectiei „Biblioteca pentru toti“ mai meritorie decat munca de un an de zile a altor edituri prezente la
targ? Intrebare retorica, din pacate. Credibilitatea premiilor si a
Gaudeamus-ului a primit anul acesta o lovitura serioasa. Drept pentru care se
trage aici un semnal de alarma!…
Observator cultural, nr. 145, 3-5
decembrie a.c.
Alin BOGDAN:
Gheorghe Onisoru lanseaza carti si baiguie scuze
pentru Ristea Priboi
„Din informatiile noastre, dl.
Priboi era tanar pe vremea aceea. Abia terminase studiile de
specialitate. Poate ca ceea ce facea dansul era un fel de practica...
Documentul prezentat presei nu este relevant pentru a afirma ca dl.
Priboi a facut politie politica. Trebuie sa adunam mai multe probe pentru a ne
elucida in aceasta privinta".
Consideratiile baiguite mai sus
ii apartin presedintelui CNSAS, Gheorghe Onisoru, si se refera la un
document din care reiese negru pe alb ca un june securist (acum deputat
si om de incredere al premierului) consemna, in 1969, o turnatorie
despre continutul „dujmanos" al operei unui scriitor.
Pentru Gheorghe Onisoru, asadar,
atentatul grosolan la libera exprimare nu constituie politie politica, ci
practica postuniversitara. Gheorghe Onisoru zice ca are nevoie de mai multe
probe, pe care trebuie sa le dezbata, conform legii, impreuna cu
ceilalti zece membri ai Colegiului CNSAS. Votul Colegiului urmeaza sa
stabileasca daca Ristea Priboi a facut politie politica si sa
probeze daca acesta a mintit in declaratia data la inceputul mandatului,
cum ca el a fost un securist patriot, de treaba. Numai ca, de
vreo doua luni de zile, Gheorghe Onisoru a paralizat Colegiul, fiindca nu
vrea cu nici un chip sa plece din jiltul prezidential. Majoritatea vrea sa-l
schimbe, dar domnia sa si cei patru care-l sustin au grija sa chiuleasca de la sedinte.
Nu se aduna cvorumul, nu se deconspira politia politica, nu se
deconspira Priboi. „Colegiul nu se poate intruni din cauza crizei interne. Asteptam
subcomisia parlamentara sa vina si sa faca
ordine", explica Gheorghe Onisoru.
Institutia in care s-au pompat
salarii grase, termopane, frigidere, filtre de cafea, aparate de aer
conditionat si secretare sexy nu-si mai indeplineste, asadar, menirea data de
lege: deconspirarea securistilor. In schimb, face simpozioane, cercetari stiintifice
si editeaza carti. Ieri, la libraria „Sadoveanu", sub patronajul lui Gheorghe Onisoru,
s-a lansat primul volum din seria "Arhivele Securitatii". Cu acest
prilej, presedintele paralizatului Colegiu spunea: „Institutia isi poate gasi
menirea prin astfel de evenimente, pentru ca aici vorbim fara
patima si fara ura". In timp ce Gheorghe
Onisoru vorbea fara patima si fara ura, Parchetul Curtii
Supreme de Justitie anunta ca nu se poate autosesiza pentru
fals in declaratii in afacerea „Priboi", intrucat se asteapta un raspuns si,
eventual, o sesizare de la CNSAS.
Adevarul, 7. 12.02
Memorialul Sighet si Centrul
International de Studii Asupra Comunismului se alatura protestelor legate de prezenta in Galeria presedintilor Legislativelor
din cadrul Palatului Parlamentului a portretului lui Alexandru Draghici, unul din cei mai fanatici tortionari comunisti, sef al Securitatii in perioada 1952-1965, autor moral a sute de mii de arestari si a mii de crime politice. Pentru o scurta
perioada a fost in conducerea MAN, fiind astfel trimis la „munca
de jos" de fostii sai tovarasi.
Condamnarea lui Draghici ca tortionar a fost facuta chiar
de Partidul Comunist, in aprilie 1968, fiind insa reabilitat in 1978. In
toamna anului 1991 AFDPR a cerut inculparea sa, dar Draghici s-a refugiat
in Ungaria, unde a murit in 1993.
Alaturarea
sa marilor oameni politici care au prezidat Parlamentul Romaniei de-a lungul
unui secol si jumatate este o impietate si o sfidare. Este ca si cum portretul
lui Hermann Göring, fost presedinte al Reichstagului in perioada nazista, ar fi expus in Reichstagul democratic de azi. Cu atat mai revoltatoare sunt justificarile presedintelui Camerei Deputatilor, Valer
Dorneanu, si ale secretarului Camerei Deputatilor, Tudor Mohora, care nu fac
decat sa demonstreze ca asumarea trecutului acestui criminal a fost facuta in cunostinta de cauza.
„Istoria nu trebuie rescrisa
(...) Comunistii - ma refer la ultima perioada
dinainte de 1989 - nu i-au sters cu buretele nici pe Iuliu Maniu, nici pe Bratieni, chiar daca au avut atitudini critice la adresa lor".
Aceste cuvinte ale domnului Tudor Mohora sunt de-a dreptul o blasfemie la
adresa marilor democrati ai Romaniei, care au fost ucisi la Sighet si in alte
inchisori comuniste. Aceste cuvinte sunt o dovada a
fanfaronadei ipocrite a unor politicieni care vorbesc de idealurile
democratice de tip occidental, dar se simt la fel de bine in tovarasia tortionarilor comunisti, a caror memorie
o promoveaza, in loc sa o condamne.
Solicitam partidelor care sunt sau se considera democratice ca portretul lui Alexandru Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei, iar
domnului Tudor Mohora sa ceara scuze publice memoriei lui Iuliu Maniu, a Bratienilor si a altor victime ale comunismului care au
murit pentru idealurile lor democratice.
Romania libera, 7 decembrie 02
Editarea unei publicatii
intitulate „Ziarul Romanesc" va costa 336 milioane de lei, potrivit unei
hotarari a Consiliului interministerial pentru imagine
externa. Vasile Dancu este „creierul" din spatele
actiunilor mediatice. Neoficial, se vorbeste deja ca
publicatia va fi o „portavoce" a partidului de guvernamant, dorindu-se coafarea imagini PSD. Potrivit unor surse autorizate,
Dancu doreste „contracararea" unor „informatii nocive" lansate de
presa romaneasca si de cea straina. Finantarea proiectului se va face pe baza de contract
incheiat intre Ministerul Informatiilor Publice si editura Raphael Publishing
House cu plata in avans de pana la 30%. Nu este exclus
ca, in functie de evolutia proiectului, sa se aloce noi sume. De asemenea, va
fi infiintata si o revista, „Cronica
Fundatiilor", pentru care se vor cheltui 120 milioane de lei. Proiectul va
fi realizat de Fundatia Internationala pentru Cultura, stiinta si
Morala Civica „Mihai Eminescu".
Romania libera, 5.12.02
Costel Oprea:
Viermuiala mare ieri,
la Senat. Nicolae Vacaroiu a implinit 59 de ani. Intreg aparatul
tehnic a fost pus in miscare. Potrivit diviziunii muncii, fetele de la bucatarie s-au ocupat fie cu prepararea, fie cu incalzirea mancarii, chelnerii cu
servitul invitatilor, iar sepepistii cu ordinea publica.
Mai ales ca
era prezent la aniversarea lui Vacaroiu directorul SPP,
Ovidiu Naghi. Vacaroiu s-a aratat
deosebit de incantat de faptul ca la cheful sau, organizat
in Sala de marmura a Senatului, au fost prezenti colegi de-ai sai cu
greutate din PSD. El s-a aratat impresionat si de prezenta „iin carje" a
liberalilor Nicolae Popa si Alexandru Paleologu. Aceasta
multumire a vicepresedintelui PSD pare sa ascunda amaraciunea absentelor de marca: a
sefului statului si a premierului. Intreaga organizare a chefului a fost
„orchestrata" de sotia lui Vacaroiu,
Marilena, care i-a facut sarbatoritului „cel mai frumos cadou": o
pereche de pantofi. „Sunt din piele foarte fina, de
buna calitate", a inceput sa se laude liderul PSD, care
a dezvaluit presei ca „femeia" lui il imbraca si-l incalta. Un cadou cu "greutate" a primit din
partea lui Ovidiu Musetescu, si anume un cort de doua persoane,
cu cadru si fara sac de dormit. „Sunt un om al
muntelui", s-a laudat sarbatoritul. Alte cadouri
primite, facute publice de Vacaroiu, au constat in carti, un ceas de perete si „foarte multe flori".
La cheful organizat de
presedintele Senatului au venit, rand pe rand, ministrii Dan Matei Agathon,
Ilie Sarbu, Marian Sarbu, Ovidiu Musetescu, Leonard Cazan. Din partea
Presedintiei a fost prezent consilierul Petre Ninosu. Potrivit unor surse, Vacaroiu a primit felicitarile de
rigoare din partea lui Ion Iliescu in dimineata zilei de ieri, la Palatul
Cotroceni.
Consilierul personal al
presedintelui Senatului, Andrei Alexandru, s-a ocupat indeaproape de
organizarea adresarii felicitarilor pentru ziua de
nastere a lui Vacaroiu. El ii aranja pe invitati,
asezandu-i intr-un rand ordonat. Ceea ce parca aduce
aminte de urarile de bine adresate primului om al tarii Nicolae Ceausescu.
„Personalitatile de
marca" prezente la Senat s-au retras pe grupuri de
interese, intr-un coltisor, pentru a-si vedea de afaceri. De aceea, spre
sfarsitul petrecerii, sarbatorirea lui Vacaroiu s-a transformat intr-o intalnire de afaceri.
Cuplului Taracila-Armas (baronii din Calarasi) i s-a alaturat ministrul Privatizarii, Ovidiu Musetescu. La un moment dat, Armas a ramas
singur cu Musetescu, deputatul PSD ascultand, cu mainile la spate, sfaturile
ministrului. In randul demnitarilor, Ilie Sarbu (ministrul Agriculturii) si
Filip Georgescu (directorul ROMSILVA) si-a facut
aparitia omul cu afacerile cu cherestea, senatorul UDMR Attila Verestoy.
Printre cei prezenti se distingeau diferite persoane bine imbracate, dar necunoscute. Acestea ii abordau pe ministri, cu care se retrageau pentru a purta unele discutii.
Prezent in Sala de marmura a fost
si fiul lui Vacaroiu, Mihai, un tanar de 30 de ani, care a disparut subit cand a auzit ca este cautat de presa.
Romania libera,6.12.02
Narcis Iordache:
Societatea civila, colonizata de PSD
Dupa
alegerile din 2000, societatea civila a
devenit o tinta a partidului de guvernamant, care, spre deosebire de CDR, nu s-a bucurat
de sustinerea acesteia. Daca n-ai societate
civila, o inventezi – pare a fi deviza PSD.
Tendinta, tot mai evidenta, este demonstrata de faptul ca unii
lideri ai asociatiilor studentesti au functii politice pe plan local,
organizatiile de revolutionari, cu exceptia uneia singure, sunt grupate sub
aripa PSD, iar partidul aflat la putere a anuntat cu ceva vreme in urma intentia de a infiinta asociatia cadrelor
didactice social-democrate. Nici sindicatele nu au scapat curentului acaparator din moment ce unii lideri sunt
parlamentari ai PSD. Patrunderea tot mai adanca a partidului de guvernamant
in randurile societatii civile, in dorinta de
a exercita in acest fel un control tot mai strans, este privita cu preocupare de unii analisti politici. Altii
considera insa ca fenomenul nu este inca de natura sa strarneasca ingrijorare.
Analistul Horia Roman Patapievici
numeste fenomenul acapararii de catre PSD a societatii
civile drept „colonizare“, element considerat profund daunator.
Patapievici vede o filiatie, pe aceasta linie, intre FSN, care a „colonizat“
fostele celule de partid si sindicatele, FDSN, PDSR si PSD. El crede ca politicul nu ar fi avut sanse de reusita daca persoane
din societatea civila nu i-ar fi venit in intampinarea
dorintelor. „Baza de recrutare e lichelismul“, a remarcat Patapievici.
Analistul vede ca o solutie pentru contracararea pesederizarii societatii
civile reconstructia acesteia, in conditiile in care actuala societate civila a fost construita
in anii ‘90 pe baza protestului de strada si a
„imbatranit“, fara
a avea fantezia de a gasi alte forme de
coagulare a prezentei in societate.
Tendinta actualei puteri de a
controla toate sectoarele societatii
romanesti este explicata de analistul politic
Stelian Tanase si prin oboseala psihologica pe care o traverseaza
in acest moment societatea civila.
Comentatorul a opinat ca un control total
asupra societatii civile nu este posibil,
dar a atras atentia asupra faptului ca prin
intermediul organizatiilor (ne)guvernamentale are loc o drenare a unor
fonduri europene, care sunt indreptate spre clientela politica.
Analistul Ion Cristoiu crede ca societatea civila
este amenintata de interferenta politicului,
iar pentru a supravietui trebuie sa se delimiteze de politic si sa fie independenta. El crede ca
societatea civila este vulnerabila din cauza implicarii
ei in sustinerea CDR. Dupa parerea lui Ion Cristoiu, solutia contra pesederizarii ar consta in neimplicarea societatii civile de partea unei forte politice si aparitia
de noi oameni si noi organizatii, care sa nu mai aiba
legatura cu
trecutul.
Analistul politic Dan Pavel a
explicat ca tendinta partidelor politice de
a atrage de partea lor anumite organizatii este una generala. „Problema intervine cand partidul isi propune
sa controleze toate organizatiile. Or, sunt deja mai multe semnale ca PSD incearca sa
faca acest lucru“, a aratat analistul. Dan Pavel spune ca, in momentul in care partidul patrunde adanc in societatea civila, este pusa sub semnul intrebarii insasi definitia acesteia, care presupune sa
activeze in interesul propriu sau al unor grupuri foarte largi de oameni, dar
nu al unui partid politic. [...]
La randul sau, analistul politic
Cristian Parvulescu considera ca tendinta partidelor politice de a se ancora mai puternic
in societatea civila, nu este periculoasa in sine. „Pericolul poate aparea atunci cand organizatiile aflate la remorca
partidului ar putea fi sustinute prin alocarea de fonduri guvernamentale“,
a explicat analistul. Cristian Parvulescu considera
ca finantarea preferentiala a unor organizatii ar putea duce la destramarea echilibrului fragil existent in societatea
civila si s-ar putea ajunge la izolarea unor
organizatii care se bucura de oarecare
prestigiu. […]
***
Informatizarea la sate
Un proiect al Guvernului sustine
ca, incepand din noiembrie 2003, toti cetatenii Romaniei, inclusiv cei de la sate, ar trebui sa-si plateasca taxele si impozitele catre stat prin intermediul
bancomatelor electronice. Conform unei ordonante guvernamentale din acest
an, toate municipiile din tara sunt obligate ca pana la 1 februarie 2003 sa puna la
dispozitia populatiei sisteme electronice informatizate de plata a impozitelor si taxelor locale, finantate din bugetul propriu, urmand
ca orasele si comunele sa faca acelasi
lucru pana la data de 1 noiembrie 2003. O sclipire de luciditate
i-a facut pe autorii acestei legi sa prevada in actul normativ o inlesnire pentru localitatile
din mediul rural. Daca municipiile si orasele sunt obligate sa puna in practica prevederile ordonantei,
primariile din comune vor implementa un astfel de sistem
electronic numai daca solicita acest lucru. Este greu
de crezut, insa, ca va exista vreodata o astfel de cerere, in conditiile in care autoritatile locale
din mediul rural au parte in fiecare an de un buget de subzistenta, care deseori nu ajunge nici macar pentru necesitati mult mai importante pentru o comunitate […]
Este reprezentativa in acest sens parerea unui primar dintr-o comuna moldoveana, care a preferat sa-si pastreze anonimatul: „Avem inca datorii de anul trecut catre furnizorii de servicii publice, ne-a explicat primarul. Daca as face o socoteala a tuturor sumelor care ne-ar trebui pentru
introducerea in comuna a unei retele de gaz metan, a unei retele de apa, bani pentru ecologizare si pentru constructia unui sistem de canalizare,
reparatiile pentru cladirea scolii, care e la pamant
din toate punctele de vedere, si pentru construirea unui drum intre localitatea
noastra si cea vecina, avem nevoie de peste
200 de miliarde de lei. Anul trecut, am primit din partea Consiliului Judetean
putin peste un miliard de lei. Nu ca nu as vrea sa dotez comuna cu un astfel de sistem electronic, dar nu am nici o
posibilitate financiara sa fac acest lucru. Cine
stie, poate doar printr-o sponsorizare sau ceva de genul acesta sa fie
posibil“. Aceste afirmatii ar putea fi considerate adevaruri
general valabile in orice localitate rurala din
Romania. […]
Cotidianul, 7.12.02
Bogdan Ficeac:
Mentalitate nociva
Aderarea la NATO si
integrarea in Uniunea Europeana sunt percepute de majoritatea romanilor ca
etape decisive pentru intrarea in normalitate. Din pacate, tranzitia este prea
lunga si dureroasa, avand ca ultima si intima cauza a sincopelor o mentalitate
perversa, absurda, tributara trecutului rosu, in care se afla anchilozata
clasa conducatoare. Iata cateva exemple revelatoare:
1. Un zgomotos
scandal s-a declansat intre consilierii PSD, sustinuti de liderii partidului,
si primarul Capitalei pe seama creditelor BEI. Consilierii sustin ca banii sunt
mai de folos la repararea strazilor din Bucuresti decat la construirea unei
uriase parcari subterane sau a unui pasaj rutier, motiv pentru care blocheaza
derularea creditului, in incercarea de a redirectiona fondurile spre
proiectele sustinute de ei. In ceea ce priveste prioritatile Capitalei,
poate au dreptate, poate nu au, dar nu acest lucru conteaza. Creditele,
fie ca sunt cerute de un fermier pentru cumpararea unui tractor, fie ca sunt
solicitate de o capitala pentru finantarea unor lucrari de mare anvergura,
sunt obtinute pe baza unei documentatii riguroase referitoare la destinatia
lor.
Asa e legea. Nu poti folosi banii obtinuti
pentru tractor la achizitionarea unei case de vacanta fara sa fii tras la raspundere
pentru deturnare de fonduri etc. Asa cum nu poti deturna fondurile BEI obtinute
pe baza unui proiect de infrastructura catre alt proiect, doar pe
considerentul schimbarii prioritatilor. Daca intr-adevar acestea s-au schimbat,
renunti la credit, faci un alt proiect si mergi din nou la banca. Numai ca alor
nostri consilieri si liderilor PSD li se pare atat de fireasca deturnarea de
fonduri incat o sustin pe fata, fara nici un fel de scrupule. Si-atunci, cum
mai putem vorbi de cristalizarea statului de drept, fundamental pentru
intrarea in normalitate?!
2. Reglementarea
regimului proprietatii este vitala in Romania, pentru stoparea jafului si
pentru insanatosirea climatului economic, dar treneaza de mai bine de un deceniu.
Cand victimelor li se face in sfarsit dreptate la Strasbourg, in litera si
spiritul legislatiei europene, careia dorim sa ne aliniem, presedintele
patriei spune ca deciziile Curtii Europene sunt nedrepte si ca responsabila
de jefuirea proprietatilor pe timpul comunismului este istoria! Poate partea
de istorie reprezentata de tovarasii de idealuri ai domniei sale, dar asta e
alta poveste. Aici nu atat vinovatul conteaza (desi ar trebui inceput si acel
proces al comunismului), cat repararea nedreptatilor. Or, cand insusi
presedintele tarii reactioneaza astfel, despre ce stat de drept mai poate fi
vorba?!
3. Avocatii pedofilului Treptow cereau
condamnarea acestuia la locul de munca (la studioul de filme porno?!), pe
considerentul ca ar fi contribuit la aderarea Romaniei la NATO!!! Nu-i de
mirare ca le-a trecut prin minte asa ceva, cand inalti oficiali ii tineau
spatele infractorului pe motiv ca ar fi ajutat Romania! Adica acele carticele
scrise la inspiratia unor dinozauri nationalist-securisti, interzise in Statele
Unite, ar avea vreo importanta in afara gadilarii orgoliului celor care l-au
avut „in lucru" pe Treptow si care probabil stiau ce face el in spatiile
pe care i le-au pus la dispozitie (schema clasica de santajare a perversilor,
utilizata de Securitate si de alte servicii secrete)! Apropo, cine are taria
sa continue ancheta spre a-i aduce in fata instantei pe eventualii inalti
complici ai infractorului? Si chiar daca, prin absurd, nenorocitul ar fi facut
ceva bun pentru Romania, ce legatura are NATO cu pedofilia?!
Avand in vedere mentalitatea perversa,
putrida, nociva, prezenta pe la cele mai inalte niveluri ale conducerii tarii,
reflectata in exemplele de mai sus (si nu numai), este foate greu de inteles
catre ce fel de normalitate ne vom indrepta dupa Praga si Copenhaga...
Romania
libera, 12.12.02
Octavian PALER:
Unii vad in anuntata „accelerare“
a luptei cu coruptia (pe care doar Televiziunea Romana, atenta cu tot ce vine
de la Palatul Victoria, o ia in serios) un spectacol de pantomima dat pentru
Occident.
Prevenitor, d-l Nastase ne
asigura ca nu doreste, Doamne fereste, „taiere de capete“ (ocheada facuta
clientelei) sau „vanatoare de vrajitoare“. Dar ce doreste? A spus-o, insa observ ca
nimeni nu l-a banuit, ca mine, de sinceritate. „Virusul“ coruptiei e, dupa
d-l Nastase, „doar o chestiune de perceptie“. Cu alte cuvinte, problema ar fi
nu boala, ci perceptia ei.
Trebuie sa schimb tonul pentru
ca, de aici incolo, nu mai e nimic amuzant. Ma intreb: oare, un guvern ca al
d-lui Nastase, emanat de cel mai corupt partid din Romania, ar putea sa joace
rolul Sfantului Gheorghe in lupta cu balaurul? Nu voi repeta aici argumentele
in baza carora am afirmat ca, in Romania, „coruptia“ nu inseamna, ca prin alte
parti, „functionari corupti“, ci un „regim corupt“. Le-am expus altadata. Ma
marginesc sa duc rationamentul mai departe. Teoretic, un regim corupt ar
putea, desigur, silit de imprejurari, sa declare si el razboi coruptiei. Cu o
conditie: sa-si bage o parte din stalpi la puscarie. Lasand putin imaginatia
sa lucreze, PSD ar putea incepe prin a opri imediat circul din parlament –
stimulat, zic unii, chiar de Nastase – prin care se pregateste ascunderea
legala a averilor demnitarilor. Daca s-ar publica declaratiile de avere in „Monitorul
oficial“, am afla si noi ce-au „agonisit“ din politica d-nii Hrebenciuc,
Taracila ori – de ce nu? – d-l Nastase insusi, pe care gurile rele ii socotesc
putred de bogati. Si n-am mai avea, ca azi, sentimentul penibil ca televiziunile
ne arata corupti scosi de la Parchet cu catuse la maini, fiindca au primit
mita cateva mii de dolari, in timp ce mari corupti, cu zeci sau chiar sute de
milioane de dolari luati din comisioane si licitatii trucate, sunt salutati
de santinelele de la Palatul Victoria si de la Parlament. Dar ma indoiesc ca
vom afla ceva despre marile averi facute prin politica. Dupa cum ma indoiesc ca
vom vedea vreun „baron“ iesind cu catuse la maini de la Parchet. Lupta cu
coruptia se va duce mai departe prin subsoluri ori la etajele inferioare.
Pantomima se cheama asta? Ma tem
ca mai nimerit ar fi sa vorbim despre o diversiune cu efecte perverse. Un fost
procuror, trecut la avocatura, dar cu sufletul ramas la vechea sa profesie,
mi-a explicat mecanismul. Politistii, procurorii si judecatorii stiu si ei,
ca noi toti, ca principiul din Constitutie potrivit caruia nimeni n-ar fi mai
presus de lege are valoare de intrebuintare zero. Si impart coruptii in „corupti
vulnerabili“ si „corupti invulnerabili“. Crescuti in Romania, ei stiu ca
ordinul conteaza, nu legea. Si ca, indraznind sa gandeasca altfel, si-ar pune
cariera in joc. Dar lipsa curajului nu se opreste aici. Din motive psihanalizabile, ea
e compensata prin exces de zel invers, prin nevoia servilului de a-si da importanta
la nivelurile unde nu e las, unde n-are complexe. Practic, judecatorii prelungesc
oricat mandatele de tinere in arest a unor nevinovati sau acuzati fara probe
(cunosc eu insumi un caz, la care voi reveni) fiindca nu indraznesc sa refuze
cererile Parchetului auzind ce strigate razboinice se scot contra coruptiei.
Decat sa planga mamele noastre, mai bine sa planga mamele lor, e un principiu
solid pe malurile Dambovitei. La randul sau, Parchetul isi rascumpara obedientele,
umflandu-si pieptul in fata unor corupti de categoria a doua. Iar politia d-lui Rus,
care inlemneste in pozitie de drepti cand trec hrebenciucii si serbanmihailestii,
se razbuna fiind grosolana cu cei in fata carora nu trebuie sa se arate
slugarnica.
Rezultatul? Simbolic vorbind,
„balaurul“ ia chipul Sfantului Gheorghe si, calare pe situatie, se lupta cu
„soparlele“. Ce farsa!
Cotidianul, 17
decembrie 2002
Nicolae PRELIPCEANU:
Succes pe toata linia pentru
guvernarea Iliescu-PSD. Pe linia externa, vreau sa spun, caci deocamdata NATO
si UE raman exterioare cetateanului roman. Acesta se lupta in continuare cu
birocratia si coruptia, cu fiscalitatea impovaratoare, in fine, cu minciuna
generalizata pe care o proiecteaza asupra lui „Ministerul Adevarului",
zis al Informatiilor si, asa cum remarca Armagedonul cel mai recent, uneltele
acestuia, televizate.
Zilele acestea se implinesc 13
ani de cand au cazut primele victime la Timisoara. Stie cineva cine a tras in
ei, stie cineva cine a tras in noi, cateva zile mai tarziu?
Comportarea „democratica" a
„organelor" interne, politie, justitie, e de domeniul originalitatii
absolute, proclamata inca din decembrie 1989 de Ion Iliescu. Dovezi? Cate
doriti. Un fost parlamentar PDSR, insotit cu alai la Parchet de fruntasii
partidului, e dovedit in cele din urma ca a fraudat o banca cu 67 de milioane
de dolari si primeste trei ani de inchisoare. In schimb, directorul Bibliotecii
Nationale, numit de guvernarea trecuta, si care s-a mai si opus rechizitionarii
de catre Guvernul Nastase a sediului importantei institutii, este arestat si
aratat in catuse „maselor largi populare", deoarece exista niste
„indicii" ca ar fi facut ceva care ar prejudicia statul roman cu 1,5
milioane de dolari. L-ati vazut pe Bivolaru in catuse? Dar pe Erceanu?
Statul de drept e mai atent cu
unii decat cu altii. Nu, asta e definitia lui doar in Romania PSD, nu si-n
restul Europei careia, zice-se, ne vom alatura in curand.
Zi de zi, cetateanul e sfidat de
cei pe care i-a ales. Primul ministru considera lupta impotriva coruptiei o „vanatoare
de vrajitoare", facandu-se ca nu stie ce insemna aceasta expresie, atunci
cand a fost inventata, desi i s-a explicat, cel putin in presa, de mai multe
ori. Dar primul ministru ii desconsidera pe toti aceia care nu sunt alaturi de
el, in grupul profitului imediat, al Puterii. „Vanatoarea de vrajitoare"
era echivalenta cu inventarea de vrajitoare, pentru a astampara nevoia de
vinovati a vulgului. Nu erau dovezi, pentru ca nimeni nu prea stia, in fond,
ce e aceea o vrajitoare si ce face ea. Vrajitoarea era un echivalent uman al
tapului ispasitor. Or, toata lumea stie cum se manifesta coruptia, iar numele
unora dintre recordmenii probei au fost citate, cu dovezi, in ziare, in
repetate randuri. Cine nu vrea sa-i vada e asemenea lor, complice daca nu chiar
sef. Un indiciu al coruptiei, stie oricine, e imbogatirea rapida a demnitarilor,
in fond simpli bugetari si ei. Si oricat si-ar tot mari, prin legi si decizii,
salariile si pensiile, acestea nu vor putea acoperi niciodata marile lor „realizari"
materiale pe spinarea celor guvernati.
In aceeasi ordine, interna, de
idei e si lupta lipsita de fair-play impotriva adversarilor politici.
Incercarea de deturnare a fondurilor europene destinate Capitalei e una dintre
piedicile puse primarului general, pentru ca e de la PD, ba chiar presedintele
acestui partid de opozitie. Dl Nastase stie prea bine ca daca le va fi
schimbata destinatia, acele fonduri se vor bloca, domnia sa nu e un naiv, sa
nu fi aflat ce va sa zica o deturnare de fonduri. Or, tocmai acesta e scopul:
decat sa realizeze primarul PD ceva, mai bine sa nu se faca nimic. Asta e grija
pentru cetateni a social-democratului prim-ministru.
Lipsa de scrupule emana, de
altfel, din toata aceasta guvernare. Lipsa de scrupule in vederea imbogatirii
proprii si-a apropiatilor asa-zis politici, in realitate penali, lipsa de scrupule
in lupta politica facand-o pe aceasta sa semene mai mult cu bataliile intre
bandele de cartier.
Acestea si multe altele, derivate
sau nu din ele, le vom face noi cadou Uniunii Europene.
Bilantul acesta, incomplet
deocamdata, al relelor tratamente aplicate cetatenilor de regimul instalat
acum 13 ani, cand comunistii au dat ordin sa fie impuscati timisorenii, poate
continua, si el este facut, pe zeci de pagini de ziare, ba chiar de carti.
Asadar, inainte catre alegerile
anticipate, spre un nou Guvern Nastase!
Romania libera, 17.12.02
Mircea DINESCU:
„Nu am crezut ca, dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi
tot obedienta Puterii“
Dle Dinescu, daca ati avea la
dispozitie o ipotetica masina a timpului si v-ati intoarce in decembrie 1989,
ati mai face ceea ce ati facut atunci?
Evident. Nu am nici o retinere. Si nici nu regret
nimic din ceea ce am facut atunci. Daca este sa regret ceva, este vorba de ceea
ce nu am facut. Am gresit ca la un moment dat m-am retras. Eu, Caramitru, si
altii ca noi am considerat ca suntem actori intr-o piesa, dar nu ne-am dat
seama ca putem contribui si la rescrierea scenariului. Noi fiind oameni de
cultura, am decis sa nu continuam cu implicarea politica. Si foarte rau am facut. Conditiile erau favorabile
atunci. Fostii activisti PCR si fostii securisti nu aveau atunci curajul sa
iasa la lumina. Puteam foarte usor, aveam si acest drept, sa devin un vicepresedinte
in forul de conducere al noii clase politice ce se nastea. Am cazut prada unui soi
de narcisism, nu numai eu, si acest lucru a daunat. I-am lasat pe activistii din
linia a doua a PCR, pe cei antrenati in jocul politic sa faca ce vor. Si
vedeti unde am ajuns.
In momentele acelea de tensiune,
din 22-23 decembrie, credeati ca va exista o rupere totala de trecut?
La acea data nici nu visam ca o sa ne indreptam
spre capitalism. Recunosc ca nu ma imbatam cu apa rece. Credeam ca o sa fie si
la noi un soi de socialism cu fata umana, o perestroika, asa cum a inceput si
in celelalte tari foste comuniste. De altfel, la ora respectiva, nimeni nu
intrevedea ca ne vom indrepta spre capitalism. Tineti minte ca Ion Iliescu,
cand a venit la Televiziune, se adresa tuturor cu „tovarase“. Eu am sarit si
i-am spus sa renunte la aceasta apelare, este compromisa. La noi, in Romania
evenimentele au evoluat insa foarte rapid, asa ca am ajuns in zona
capitalismului.
Sunteti multumit astazi de
finalitatea evenimentelor din decembrie 1989?
Nu am crezut ca sobolanii fostei Securitati si ai
PCR si personajele compromise in perioada comunismului vor mai scoate capul
afara. Este marea nerealizare a Revolutiei. Personaje care atunci, in decembrie
1989 si in 1990 se tarau pe burta, acum sunt in fata si ocupa ecranul
televizorului. Au ajuns fosti securisti, fosti activisti sa fie senatori,
deputati, sa conduca institutii. Acestia trebuiau sa dispara de pe scena
politica. Am ajuns la 13 ani de la Revolutie la o revarsare a tenebrelor
trecutului.
Enumerati-mi va rog cinci din
marile realizari ale Revolutiei.
Cred
ca libertatea presei – care inca mai este, si posibilitatea de a calatori
peste hotare sunt marile castiguri ale Revolutiei. Cam atat. Nu pot enumera si
alte realizari semnificative.
Si marile deceptii…
Marea deceptie a mea este legata de neimplicarea
intelectualilor in viata politica. Majoritatea au continuat sa sufere de acel
narcisism si sa considere ca pot merge in continuare pe „rezistenta prin
cultura“. Dar aceasta a fost si in timpul regimului comunist net inferioara
celei din Cehoslovacia, Polonia si chiar Ungaria. Uite, astazi, la 13 ani de
la Revolutie, societatea civila a murit. Ea si-a exercitat rolul politic pe
300 de metri patrati in Piata Universitatii in 1990, si atat. Societatea civila
nu mai exista. Puterea nu mai are de suportat in coasta sula lui Coposu si nici
alta sula nu mai exista. Nu am crezut ca dupa 13 ani, majoritatea
intelectualilor va fi tot obedienta Puterii. Mai sunt dezamagit de faptul ca
nu exista solidaritate la nivelul intelectualilor. Exista solidaritate numai
la ticalosi si ticalosii. Intotdeauna cand a fost vorba de sanctionarea cuiva
care a facut o ticalosie s-a facut scut viu in fata lui. Uite exemplul lui Bivolaru.
Dovedit ca a facut ce a facut, toata conducerea PDSR-ului a fost pe post de
scut cand a fost chemat la Parchet. Si nu este singurul caz, si nu ma refer doar la parlamentari
ci si la altii care au comis ticalosii, inclusiv in Revolutie.
Aici vroiam sa ajung. Sunteti
pentru o amnistiere a celor care au participat la represiune, sau optati pentru
urmarirea lor continua?
Pe cine sa amnistiezi? Majoritatea au fost „amnistiati“,
desi inca nu s-a dat o lege in acest sens. Pentru ca nu cred ca se mai poate
face ceva, eu optez pentru o judecare morala a tuturor celor care au participat
la represiune. Sa fie o chestie publica. Sa aiba acolo o tablita, sa stie tot
poporul ca ei au participat la represiune. Dar noi, la 13 ani de la Revolutie,
nu stim inca totul despre represiune. Pai sa luam exemplul cronicarilor lui
Stefan cel Mare. In cronicile despre el s-a scris ca a fost curvar, ca a avut
50 de copii din flori, ca a varsat sange nevinovat, ca a omorat un pusti care
a tras cu arcul mai departe ca el etc. Deci acum 500 de ani se puteau afla
chestii din astea si acum nu. Eu refuz sa cred ca acum nu se poate afla ce s-a
intamplat acum 13 ani. Nu se vrea.
O ultima intrebare. Sunteti de
acord cu inflatia asta de revolutionari si cu numeroasele drepturi pe care le
cer prin faimoasa Lege 42?
Evident ca nu. Ceea ce se intampla
astazi, cu spectacolul oferit de numeroasele asociatii de revolutionari, cu
drepturile pe care ei le cer, reprezinta o mare rusine si este o imagine
negativa asupra evenimentelor de acum 13 ani. Nu in ultimul rand, pretentiile
revolutionarilor ma duc cu gandul la „breasla“ ilegalistilor PCR. Cred ca de
la ei au copiat modelul.
Lucian Gheorghiu
Cotidianul, 19. 12.02
Am reprodus mai sus, in acest
numar, interviul luat lui Mircea Dinescu de catre d-l Lucian Gheorghiu (Cotidianul,
19.12.02), privitor la „realizarile” post-decembriste din Romania. Cu
sinceritatea-i dezarmanta, poetul, membru in CNSAS, listeaza ce au castigat (ce
le-a mai ramas) romanii dupa mortii din Decembrie ’89: „Cred ca libertatea
presei – care inca mai este, si posibilitatea de a calatori peste hotare sunt
marile castiguri ale Revolutiei. Cam atat. Nu pot enumera si alte realizari
semnificative”.
Este si parerea noastra, a celor
„de departe”, care (si cati) ne (mai) interesam de soarta compatriotilor de
acasa, nu din oarecari interese obscure, nu din materialism „dialectic” ori
pragmatism capitalist, ci din pura solidaritate cu cei in suferinta. Si, ca
poporul roman sufera enorm, materialiceste si spiritualiceste, la ora aceasta,
din cauza neobrazarii crase si a pungasiei unei subtiri paturi de profitori ai
revolutiei, nereformati si nereformabili in mentalitatea lor de gasca
comunista, asta nu ne-o pot ascunde nici cifrele ajustate ale actualului
guvern (sau ale celor anterioare: ejusdem farinae, „emanate” cu toatele),
nici propaganda pe care acesta si-o face prin intermediul diversilor ministri,
secretari de stat, parlamentari etc. Prea se vad, si de la München, ori poate
chiar mai bine, BMW-urile, Ferariurile, Landroverele, vilele, milioanele de
dolari ale noilor Dinu Paturici, limbricii de partid si de stat, urcati prin
liste (intestinele groase ale sforariei politice) pana in botul lacom al
masinariei de tocat bani publici – conform unei vechi zicale din timpul
ceausestilor, ce apartine poporului, nu apartine nimanu -, care a devenit si a
ramas statul roman, de la incapusarea comunista, dupa 1945, pana azi. Si nu as
vrea sa se inteleaga prin asta ca le-as nega oamenilor cu un dram de minte si
cinste sa faca si avere, ca as fi manat de reflexe marxiste sau etatiste, ci
doar revolta – cred ca legitima – de a-mi vedea semenii saraciti, dati afara
din case, traind de pe o zi pe alta, pe mainile, multe si hoate, ale tuturor
neispravitilor, ale tuturor nechematilor, care n-ar castiga, maine, prin vot
uninominal, nici macar voturile propriilor neveste (inselate, dupa ce si-au
vazut pepenii in limuzine) si-ale propriilor copii, pedepsiti cu rusinea unor
astfel de parinti. O rusine pe care n-o vor spala multe generatii de-acum
inainte.
Ce iese insa, la prima zgarietura,
la iveala de sub poleiul de demagogie cu care si-au incarcat limbile politrucii
mai mari si mai mici, mai vechi si mai noi, cu care este pricopsita sa-i stea
in cap si-n coaste societatea romaneasca de azi, este deturnarea totala a
intelegerii principiilor si mecanismelor democratiei, aversiunea lor
viscerala fata de libertatile altora. Si, dintre aceste libertati, libertatea
cuvantului, a presei in special, ii deranjeaza teribil pe fostii tovarasei,
actualii democrati de buzunare.
Aspectul a iesit la iveala la
scurt timp de la Revolutie, incepand cu vestitul „De ce injuri, bai
animalule!“, pana la izbucnirile manioase catre „o anumita parte a presei“, venite
din partea ambilor presedinti post-ceausisti si ale mai tuturor ministrilor
lor, primi au ba. Cine are nevoie de lamuriri suplimentare si timp, sa caute
presa dintre 1990 si 1996, sau, in cazul fostului presedinte de tranzitie, Emil
Constantinescu, in voluminoasele-i memorii: va fi, nestiutorul, uluit de
coincidenta de mentalitate, opinii si exprimare dintre rectorasul universitar
pecerist si predecesorul si urmasul sau.… Macar, d-lui Ion Iliescu pot sa-i
port stima pentru simtu-i politic, care l-ar mai putea propulsa, inca o data
(Constitutia lui Iorgovan fiind oricum o facatura rimata, sa nu ramana Statul
chiar fara-de-lege), in fruntea Romaniei. D-l Emil Constantinescu insa si-a
votat definitiv iesirea din spectrul politic, odata cu decretarea drept „desuet”
a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara… si i-am mai putea gasi vreo 50
de alte motive obiectiv-serioase pentru a-l exila definitiv in vila cadorisita
de poporul roman.
De interes, aici, la inceputul
lui 2003, este, insa, chiar si pentru proprietarul, producatorul, editorul,
finantatorul si redactorul-sef al unei mici publicatii romanesti de exil – Observator-München,
una din putinele publicatii de acest fel care a supravietuit tentatiilor
(presiunilor) post-comuniste -, inamicitia, din start, si din ce in ce mai
manifesta, a pletorei pseudo-politice postdecembriste fata de libertatea
presei romanesti.
O libertate oricum conditionata,
manifestata doar de cateva cotidiane - Romania libera, Adevarul, Ziua,
Evenimentul zilei -, un saptamanal – Timisoara… si… cam atat. O libertate
care n-a trecut niciodata pragul Televiziunii „Romane”… Libere si care se
(mai) mentine cu greu, in zone obscure, la Radio Bucuresti (cultura si
emisiuni pentru strainatate): mediile cu cea mai profunda penetratie in masa
de privitori(ca la teatru)-ascultatori.
Pentru a nu mai lungi vorba, vom
reproduce, in continuare, cronologia razboiului dus de limbricii de partid
(si stat) contra librtatii presei. O facem pentru uzul compatriotilor nostri de
aici (multi niu par inca ca s-ar fi informat ce se petrece in Romania, poate
n-au gasit timp, prinsi de ocupatiile zilnice) si din tara: occidentalii au
monitorizat (si monitorizeaza), oricum zi de zi, progresul Romaniei spre o societate
deschisa. Mai ales ca noi batem la portile Occidentului, nu Occidentul la
portile noastre. Deci:
9 Mai 2002. Senatul amendeaza „legea
Pascu”.
Controversatul proiect de lege privind dreptul la
replica, initiat, in calitate de deputat, de ministrul apararii Ioan Mircea
Pascu a suferit ieri o modificare de substanta fata de varianta adoptata de
Camera Deputatilor. Daca deputatii au fost de acord ca dreptul la replica sa
fie acordat, pur si simplu, oricarei persoane care se considera lezata de publicarea
unei informatii, senatorii din Comisia de cultura au adaugat un cuvant
esential: informatii „neadevarate". Prezent la dezbateri, initiatorul a
pledat pentru proiectul lui in numele „democratiei”: „Romania e mai
democratica cu aceasta lege, decat fara. S-a spus ca eu sunt suparat ca
am facut aceasta lege, dar chiar asa! Eu nu am dreptul sa fiu
suparat?" Convingerea lui Pascu, care ii si motiveaza proiectul extrem de
restrictiv in privinta libertatii de exprimare, razbate din cuvintele sale: „Avem
un segment, e vorba doar de presa scrisa, de unele gazete care vor sa nu fie
controlate deloc! Nu e democratic!". In cadrul dezbaterilor,
ministrul Pascu si senatorul Ioan Solcanu au numit Evenimentul zilei, Adevarul
si Romania Libera drept cotidiane „care creeaza probleme".
12 mai 2002. Dintr-un comunicat de
presa al MapN:
„Ca atare, nu ne mai ramane decat sa le
multumim celor care „mor de grija altora", amintindu-le totusi ca si viata
lor este scurta, iar sanatatea este si pentru ei un bun prea de pret care nu
trebuie pus in pericol prin lansarea unor dezbateri cu un inalt consum
emotional, stresant."
13 mai 2002: Proteste:
Amenintarile grave, mai mult sau mai putin
voalate, adresate intregii prese si, in special, ziarului nostru, de
ministrul Apararii, Ioan Mircea Pascu, prin biroul de presa al MApN, a avut un
impact in rindul reprezentantilor unor importante institutii internationale
la Bucuresti.
Presedintele Asociatiei Pentru Apararea
Drepturilor Omului din Romania - Comitetul Helsinki (APADOR - CH), Monica Macovei
(care este si raportor al Consiliului Europei) ne-a declarat ca „aceasta
atitudine fata de presa" si mai ales „amenintarea fara precedent adusa
presei si unor ziaristi de investigatii" este „tipica unei
dictaturi". Monica Macovei ne-a mai declarat ca „este o rusine pentru
poporul roman ca dupa o astfel de declaratie Ioan Mircea Pascu mai este inca
ministru al Apararii in Cabinetul Nastase". In al treilea rand, raportorul
Consiliului Europei, Monica Macovei ne-a declarat ca „mesajul Ministerului
Apararii Nationale, aparut integral in Evenimentul zilei a fost tradus
in engleza si va fi publicat in Raportul anual al Comisiei Europene
a Drepturilor Omului. Vom informa toate institutiile europene in legatura
cu atitudinea ministrului Pascu fata de presa". Interesant este ca, dupa
aparitia integrala a comunicatului-amenintare al MApN, Palatul Victoria nu a
luat nici o atitudine, eventual de disociere, semn ca isi insuseste integral
punctul de vedere al lui Ioan Mircea Pascu. [...]
(Evenimentul zilei)
17 mai 2002. Clubul Roman de presa
protesteaza:
„Clubul Roman de Presa protesteaza impotriva
amenintarilor proferate la adresa presei de ministrul apararii, Ioan Mircea
Pascu. Deranjat de articolele care semnalau lipsa de vointa de a se curata
structurile militare de persoanele implicate in trecut in actiuni de politie
politica, ministrul Pascu a antrenat, in mod iresponsabil, institutia armatei
intr-un razboi deschis impotriva ziarelor incomode. Este inadmisibil ca intr-un
comunicat oficial al armatei sa-si gaseasca loc reflectiile pamfletare ale
ministrului, al caror sens nu lasa nici un
fel de dubii asupra intentiilor sale: intimidarea si chemarea la ordine a
ziaristilor care nu se lasa controlati si inregimentati.
Constatam cu ingrijorare ca nici
prim-ministrul Adrian Nastase
si nici presedintele Ion Iliescu nu au considerat necesar sa se delimiteze de
iesirile agresive ale ministrului Pascu la adresa presei. Dimpotriva, ei si-au
asumat rolul de avocati ai acestuia, incercand sa diminueze gravitatea declaratiilor
sale. Domniile lor isi asuma o mare raspundere daca ignora reactiile
internationale la adresa amenintarilor impotriva presei ale ministrului roman
al apararii. „Sperantele Romaniei de a adera la NATO - scrie influentul ziar
britanic Financial Times - au fost subminate de comunicatul MApN ce
ameninta vietile ziaristilor care au pus la indoiala progresul inregistrat de
tara lor in vederea atingerii telului de integrare in Alianta".
Atacul virulent al ministrului apararii la
adresa libertatii presei nu este un fapt intamplator, un accident pe parcurs.
Acelasi ministru este initiatorul unui proiect de lege aberant privind dreptul
la replica, urmarind, in esenta, sufocarea presei prin incitarea la replici
inclusiv pentru opiniile exprimate de ziaristi, combinat, in paralel, cu
procese penale in aceeasi cauza. Solidarizarea parlamentarilor din toate partidele
cu demersul ministrului apararii arata ca avem de-a face cu o adevarata
conjuratie politica impotriva presei.
Clubul Roman de Presa atrage atentia ca, prin
acceptarea unor asemenea idei si propuneri legislative, actuala putere devine
partasa la un act de sorginte totalitara, vizand sugrumarea libertatii de
expresie. Avand in vedere consecintele in plan intern ale atacurilor
ministrului apararii la adresa presei, cat si faptul ca ele submineaza
eforturile Romaniei de integrare in NATO, Clubul Roman de Presa cere demisia
sau demiterea din pozitia-cheie pe care o ocupa Ioan Mircea Pascu si retragerea
proiectului sau de lege de pe agenda parlamentului.
Clubul Roman de Presa va face cunoscut, prin
reprezentantul sau, Dumitru Tinu, presedintele Clubului, la Congresul de la
Bruges (26-29 mai) al Asociatiei Mondiale a Ziarelor, protestul nostru si va
solicita sprijinul comunitatii internationale a ziaristilor pentru a
determina incetarea atacurilor si presiunilor de tot felul impotriva
libertatii presei.
24 Mai 2002. O „surpriza” pentru jurnalisti.
Ziaristii de la institutiile care refuza
dreptul la replica pentru alesi risca sa fie alungati din Casa Poporului. In
spiritul legii ministrului Pascu, Camera Deputatilor pregateste ziaristilor o
surpriza de proportii. Din dorinta de a modifica regulamentul interior
privind acreditarea ziaristilor la Camera Deputatilor in sensul accesului
liber la informatii, deputatii au intocmit un proiect, asa cum inteleg ei sa asigure
libertatea presei.
La articolul 14 din propunerea de modificare
se prevede ca aceasta Camera a parlamentului poate retrage definitiv acreditarea
„pentru ziaristii institutiei de presa care refuza sistematic sa acorde dreptul
la replica". si, ca si cand
aceasta conditie nu era suficienta, la acelasi capitol se mai introduce si o
alta prevedere: in cazul in care se constata abateri repetate de la normele
deontologice menite sa aduca grave prejudicii imaginii Camerei Deputatilor se
poate decide retragerea acreditarii. […]
12 Iunie 2002. Vechea lege comunista a presei.
Desi a afirmat ca doreste sa impuna
Legea dreptului la replica pentru a apara valorile democratiei, ministrul apararii
nationale, Mircea Pascu, nu face altceva decat sa reinvie vechea lege comunista
a presei, din 1974, unul dintre cele mai dure acte normative specifice din
Europa de est.
In 1990, la cateva luni dupa revolutie, legea
a fost abrogata, cu exceptia a cinci articole, ramase in vigoare si in
prezent, care reglementeaza tocmai problema dreptului la replica. Noul act
legislativ impus de Ioan Mircea Pascu este identic cu cele cinci articole din
vechea lege a presei. Astfel, articolul 72 din Legea 3/1974 privind
presa din Republica Socialista Romania prevede urmatoarele: „Persoana fizica
sau juridica lezata prin afirmatii facute in presa si pe care le considera
neadevarate poate cere, in termen de 30 de zile, ca organul de presa in cauza
sa publice sau sa difuzeze un raspuns sub forma de replica, rectificare ori declaratie
(...)", in timp ce articolul 73 al aceluiasi act normativ statueaza:
„Organul de presa este obligat sa publice, fara plata, raspunsul, in conditiile
articolului precedent, in termen de 15 zile de la primirea lui, daca organul
de presa este cotidian, sau cel mai tarziu in al doilea numar de la primirea
raspunsului, daca organul de presa are alta periodicitate". Evident,
comunistii, asemeni ministrului apararii nationale, nu au uitat sa introduca si
pedepse pentru nerespectarea acestor prevederi. Articolul 93 prevede ca „nepublicarea
sau nedifuzarea raspunsului cuvenit unei persoane fizice sau juridice, dispusa
(...) prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, atrage obligarea
organului de presa la plata unei amenzi, in folosul statului, intre 200 si 1000
de lei, pentru fiecare zi de intarziere.
Legea
prevede ca, in termen de 15 zile de la aparitia unui material care lezeaza o
persoana, aceasta poate trimite la redactia publicatiei o cerere de publicare a
unui drept la replica, in caz contrar putandu-se adresa instantei de judecata
pentru a cere atat obligarea la publicarea replicii, cat si administrarea unei
sanctiuni pecuniare drastice. Conform legii, adoptata joi, 6 iunie a.c., de
Senatul Romaniei, publicatia care refuza sa acorde replica poate fi
sanctionata de instanta de judecata cu amenda contraventionala intre 5 si 100
de milioane de lei. (R.C.)
23 iunie 2002. Daune aduse „imaginii Romaniei” pe plan extern:
„Atitudinea ministrului apararii
Mircea Pascu continua sa faca valuri in exteriorul tarii. Casa Alba i-ar fi
cerut premierului Adrian Nastase sa-l demita pe ministru din cauza
declaratiilor sale la adresa ziaristilor, a aratat ieri un cotidian central,
citand surse din Palatul Cotroceni. Solicitarea ar fi venit telefonic, de la
Washington. Purtatorul de cuvant al guvernului, Claudiu Lucaci, a negat imediat
informatiile. „Respingem in totalitate afirmatia", se arata intr-un comunicat
semnat de Lucaci. Purtatorul de cuvant al guvernului considera ca „aceasta
supozitie" este „lipsita de orice temei si induce in opinia publica un
curent de opinie fals". Ba, mai mult, Lucaci crede ca astfel se „poate
pune sub semnul indoielii credibilitatea eforturilor depuse de guvernul roman
si de Ministerul Apararii Nationale pentru integrarea tarii noastre in
structurile Aliantei Nord-Atlantice".
*
Luari de pozitie occidentale
Pe langa semnalele neoficiale primite de Nastase
au existat si inca exista declaratii oficiale care atrag fara echivoc atentia
asupra libertatii de exprimare a presei. Primul care a luat pozitie a fost
consilierul cancelarului Germaniei, Jo Groebel. El a afirmat, la Bucuresti, ca
Legea dreptului la replica, inventie a ministrului Pascu, este o „usa deschisa
spre ingradirea libertatii de exprimare". Congresmanul Christopher Smith
a afirmat, la randul sau, ca „este de necrezut ca romanii pot fi incarcerati
pentru opiniile despre guvernanti". Copresedinte al Comisiei americane
pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), congresmanul Christopher Smith
a afirmat, conform Mediafax: „Si in conditiile unor pedepse penale reduse
pentru insulta si defaimare exista posibilitatea ca unele persoane sa fie
trimise astazi in inchisoare, in Romania, pentru simpla exprimare a opiniilor
lor. La mai mult de 12 ani dupa caderea lui Nicolae Ceausescu, este de
necrezut ca romanii sa poata fi condamnati la inchisoare pentru exprimarea
opiniilor lor despre oficialitatile guvernului". Congresmanul american a
facut referire la ordonanta guvernului data pe
23 mai, prin care sunt reduse pedepsele penale si pe care o considera un pas in
directia cea buna. Totusi, in opinia sa, ordonanta nu a reusit sa alinieze
Codul penal la angajamentele internationale asumate de bunavoie de Romania.
„Acuzatiile de defaimare, acoperite adecvat de codurile civile, nu trebuie
sa faca parte dintr-un cod penal. La fel, interzicerea „insultelor" nu
trebuie sa se afle deloc intr-un cod civil sau penal", a precizat Smith.
*
„Fabulatii!"
Presedintele Romaniei a calificat drept „fabulatii" informatiile
privind cerinta SUA de indepartare din functie a ministrului apararii
nationale, Ioan Mircea Pascu. Ion Iliescu este de parere ca astfel de stiri fac
parte dintr-o „campanie". Oarecum iritat, seful statului a continuat
aratand: „Fabulatii de acestea nu sunt o noutate si tin de o campanie pe care
nu o inteleg si nu stiu cine este interesat de astfel de campanii".
(C.O., Evenimentul zilei)
24 Iunie 2002. O cerere a SUA?
Potrivit deputatului Emil Boc, executivul american
a solicitat Guvernului Romaniei schimbarea din functie a ministrului Apararii,
Ioan Mircea Pascu. Parlamentarul PD cere Guvernului sa dea detalii
Parlamentului in legatura cu solicitarea Casei Albe, considerand ca forul
legislativ are dreptul sa stie daca SUA au
cerut sau au sugerat o asemenea masura, avand in vedere importanta
ministerului condus de Pascu in ceea ce priveste integrarea in NATO, gafele comise
de acesta si tendinta Guvernului Nastase de a induce in eroare institutiile
internationale. Deputatul clujean este de parere ca demiterea lui Pascu „se
impune, fie ca este ceruta de SUA, fie ca nu". In acest context, Emil Boc
reaminteste faptul ca in repetate randuri Guvernul a fost somat sa isi
modifice atitudinea fata de presa chiar de
catre congresmanul american Cristopher Smith, copresedinte al Comisiei SUA
pentru Securitate si Cooperare in Europa. Smith a criticat modificarile de
suprafata aduse Codului Penal, dupa insistentele Uniunii Europene, precum si
recent adoptata Lege a dreptului la replica.
Apreciind presa ca fiind „cea mai eficienta arma
impotriva coruptiei", Boc condamna ofensiva Guvernului Nastase la adresa
libertatii de exprimare si a presei. Deputatul democrat a declarat ca sustine
eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru infractiunea de calomnie sau, in cel
mai rau caz, admiterea probei bunei credinte si a slujirii interesului public
ca alternativa la proba veritatii din Codul Penal. Boc mai reaminteste
Guvernului faptul ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor
Omului, „libertatea de exprimare acopera ideile, opiniile sau informatiile
care socheaza, ofenseaza sau chiar deranjeaza". (Romania libera)
Clubul
Roman de Presa
Clubul Roman de Presa
este o organizatie neguvernamentala, apolitica, detinand personalitate juridica
proprie din toamna anului 1998, dupa ce initial a functionat ca departament al
Fundatiei E.L.I.T.A., infiintata de domnul Mihai Tatulici, din luna februarie a
anului 1997.
Conducerea Clubului Roman
de Presa este asigurata de Consiliul de Onoare, organism colegial de dezbatere
si decizie, alcatuit din membrii fondatori, reprezentand Departamentul
Proprietarilor, Editorilor si Redactorilor si ai presei locale. Presedintele
CRP este domnul Dumitru Tinu, directorul ziarului Adevarul, care detine in
acelasi timp si functia de Presedinte al Consiliului de Onoare. Prin
activitatea sa, Clubul Roman de Presa isi propune sa participe activ la imbunatatirea
calitativa a presei romanesti si la crearea unui mediu de afaceri favorabil
companiilor mass-media. CRP este singura organizatie de presa din Romania care
a creat un cod deontologic al ziaristului, iar includerea membrilor in asociatie
se face numai prin acceptarea si respectarea de catre acestia a codului
deontologic.
In
2002, ca si in anii anteriori, Clubul Roman de Presa a participat activ si a
intervenit cu succes in dezbaterile privind reglementari juridice defavorabile.
Accesul in Clubul Roman de Presa este deschis atat societatilor de presa, ca
persoane juridice, cat si jurnalistilor, ca persoane fizice.
Societatile de presa se
pot incrie in unul sau ambele departamente deschise pentru acestea:
Departamentul Editorilor, care are ca scop promovarea jurnalismului de
calitate, prin actiuni si proiecte specifice, destinate in principal (dar nu
numai) redactorilor sefi, si Departamentul Proprietarilor, al carui scop este
imbunatatirea mediului de afaceri pentru presa, in special prin negocieri cu
autoritatile si prin intalniri specifice.
Jurnalistii se pot
inscrie in Departamentul Redactorilor, accesul fiind posibil indiferent daca
societatea de presa la care lucreaza acestia este membra sau nu in vreunul din
departamentele mentionate anterior. Membrii acestui departament pot beneficia
de programe de training si burse. Serviciile de care beneficiaza membrii CRP
sunt: legitimatii de jurnalist, valabile atat in tara cat si in strainatate,
trimitere constanta de materiale informative, participarea la actiuni ale
Clubului, in comisii de negociere, invitatii la proiectele Clubului, etc.
15 decembrie 2002. Reinventarea presei de
partid si de stat.
Potrivit unei hotarari a
Consiliului interministerial pentru imagine externa, va fi
editata, cu bani de la buget, o publicatie intitulata Ziarul Romanesc,
ce va costa contribuabilul roman 336 milioane de lei. „Creierul” din spatele
actiunii mediatice este ministrul informatiilor publice, Vasile Dancu..
Publicatia va fi o „portavoce" a partidului de guvernamant (de genul Scinteii peceriste?), dorindu-se
coafarea imagini PSD si „contracararea" unor „informatii nocive"
lansate de presa romaneasca si de cea straina (?!!). Finantarea proiectului se va face pe baza de contract incheiat intre Ministerul Informatiilor Publice si editura
Raphael Publishing House cu plata in avans de pana la 30%.
18 decembrie 2002: Final de drum
Potrivit
publicatiei Expres, documentarul "Disparitia unui jurnalist",
realizat de Lucia Hossu Longin, va incheia seria de sapte filme despre
Revolutie facute in perioada 1999-2000. Autoarea este de parere ca interviul cu
jurnalistul Iosif Costinas, pe care timisorenii au ocazia sa il urmareasca
abia acum, va aduce lumina in cazul mai multor disparitii misterioase din
Decembrie 1989, dar si in cazul disparitiei subiectului. Unul dintre cei caruia
prin pelicula i se aduc grave acuze este actualul director al Fabricii de Tigarete
Timisoara, Radu Tinu. Filmul lanseaza o serie de denunturi incendiare, a
declarat realizatoarea documentarului, care a mai afirmat ca, intrebandu-l
pe Costinas daca, pentru articolele sale, a fost vreodata amenintat cu moartea,
acesta i-ar fi raspuns: "O, de nenumarate ori". Lucia Hossu Longin a
afirmat ca mai ales unul dintre articolele lui Costinas, intitulat “Trei
gloante in cap” este edificator in cazul disparitiei jurnalistului. In respectivul
editorial, acesta afirma ca, dupa ce publicase un articol despre Revolutie, in
care ii punea la zid pe capii armatei, ar fi fost amenintat de un anonim ca va
fi impuscat, in cap, cu trei gloante
Jurnalistul
de investigatie al ziarului Timisoara, unul dintre cei mai cititi
editorialisti din oras, a fost vazut pentru ultima data pe 8 iunie 2002..
Potrivit Luciei Hossu Longin, citata de Expres: "Filmul meu
propune un personaj atipic. Iosif Costinas era un jurnalist specializat in
revolutie, un jurnalist care scria despre revolutie 12 luni pe an. Asta era
transeea lui. Or, intr-o transee poti primi oricand un glonte in cap, asa i-am
spus intr-o zi. Si eu chiar cred ca l-a primit pentru ca el si-a asumat o miza
de pericol, spunand adevarul cu privire la autorii crimelor din Decembrie 1989
de la Timisoara".
Directorul cotidianului Adevarul, Dumitru
Tinu, a pierit, miercuri, 1 ianuarie, in urma unui grav accident rutier. Cumplita
tragedie s-a petrecut pe DN 1, in apropierea localitatii Romanesti, Prahova.
Dumitru Tinu a sarbatorit impreuna cu familia intrarea in Noul An, din care nu
a apucat sa traiasca nici 10 ore. S-a retras devreme de la petrecere, la 12.40,
iar dimineata a plecat, la volanul masinii personale, spre una din
statiunile de pe Valea Prahovei, unde dorea sa schieze.
In jurul orei 9,45, din cauze care nu au fost pe
deplin elucidate, masina condusa de Dumitru Tinu, un Volvo V-40, a intrat in
derapaj, parasind sensul de mers si, dupa ce a rulat circa 15-20 metri pe banda
opusa, s-a rasturnat intr-un sant adanc, de pe marginea soselei. Masina nu
prezinta avarii serioase. Interiorul este aproape intact. Sistemele de
siguranta „air-bag" ale masinii nu s-au declansat. In urma socului -
apreciaza legistii -, conducatorul autoturismului, care nu-si pusese centura de
siguranta, s-a lovit cu capul de planurile dure ale masinii, suferind grave
leziuni ale craniului si coloanei vertebrale. […] (Cotidianul)
8 ianuarie 2003: Razboiul contra presei libere:
noul Cod Penal
Ministrul PSD-ist al Justitiei, Rodica
Stanoiu a anuntat ca in saptamana 13-20 ianuarie avea sa fi supus dezbaterii
mass-media, a organismelor nonguvernamentale, sindicatelor si celor
interesati de viitoarele modificari, proiectul noului Cod Penal, “pentru ca,
in fond, un Cod penal intereseaza societatea romaneasca", a declarat
pentru MEDIAFAX d-na Stanoiu. Respectivul proiect a fost intens comentat,
criticile vizand in special raspunderea penala a persoanelor juridice, prevederile
privind infractiunile de calomnie si insulta, precum si proba veritatii si buna
credinta.
*
Reinstaurarea dictaturii la TVR
In urma invitarii in direct a scriitorului
Gabriel Liiceanu in emisiunea din 5 decembrie, a difuzarii in aceeasi emisiune a
unui apel in sprijinul artistilor plastici, semnat de Paula Ribariu si in urma
unui amplu reportaj, in emisiunea din 12 decembrie, despre prezenta
dizidentului rus Vladimir Bukovski la Targul de Carte Gaudeamus,
realizatoarei emisiunii „Eveniment” i s-a interzis aparitia in direct in
emisiune. In locul ei a fost numita Ioana Dragan.
Decizia, care incalca toate reglementarile interne ale TVR, ii
apartine directorului Directiei Romania 1, Doru Dumitrescu si a fost
contrasemnata de redactorul sef al Redactiei Cultura, Religie, Stiinta, Radu
Grozea.
Mariana Sipos realizeaza emisiunea
„Eveniment“ din noiembrie 2001, iar conventia de productie i-a fost reinnoita,
ultima oara, la 20 septembrie 2002 si este valabila pana la 30 iunie 2003. La
22 decembrie, Mariana Sipos a trimis o contestatie presedintelui-director
general Valentin Nicolau si membrilor Consiliului de Administratie, dar pana la
data aceasta (8 ianuarie 2003) nu a primit vreun raspuns si nu a fost primita
in audienta solicitata.
Mariana Sipos este membra a Uniunii
Scriitorilor. A publicat carti de proza, de istorie literara si traduceri din
limba spaniola. Recent, a tradus, impreuna cu Luminita Raut, Sarbatoarea
tapului, de Mario Vargas Llosa, roman care avertizeaza tocmai asupra
ororilor dictaturilor de orice fel.
9 ianuarie 2003. Moartea lui
Dumitru Tinu, inca o enigma
La mai bine de o
saptamana de la producerea accidentului in care directorul cotidianului Adevarul,
Dumitru Tinu, si-a pierdut viata, nimeni nu poate explica de ce masina a parasit
carosabilul. „Este foarte greu de spus ce a determinat
accidentul. Ar putea exista o cauza cardiaca, pentru ca victima suferea de
ateroscleroza majora, respectiv afectarea cronica a miocardului, sau poate fi
vorba de o manevra efectuata in trafic“, a declarat, ieri, doctorul Valentin
Gheorghiu, secretarul comisiei de medicina legala din cadrul Ministerului
Sanatatii si Familiei. Acesta a precizat ca este imposibil de stabilit
daca Dumitru Tinu a suferit un infarct, deoarece pentru aceasta ar fi fost
necesar ca victima sa traiasca cel putin sase ore de la producerea accidentului
cardiac. Medicul legist a mai declarat ca leziunile suferite de Dumitru Tinu
erau asa de grave incat medicii nu l-ar fi putut ajuta nici daca echipele de
salvare ar fi intervenit la un minut de la producerea accidentului. „Dupa ce
s-a efectuat autopsia medico-legala au fost constatate o serie de leziuni
meningo-cerebrale grave, incompatibile cu viata“, a precizat doctorul
Gheorghiu. Acesta a declarat ca Dumitru Tinu a murit ca urmare a unei hemoragii
cerebrale, care a dus la blocarea centrilor respiratiei si ai controlului
activitatii cardiace. Medicul legist a spus ca nu se pot retine nici un fel de
erori in acordarea asistentei medicale la fata locului. Leziunile s-au produs
in momentul in care ziaristul s-a lovit cu capul de plafonul autoturismului, de
bord si portiera si in nici un caz prin strivirea de catre masina, a spus
legistul.
Remus Baciu, seful
corpului de control al ministrului Sanatatii, a respins afirmatiile facute in
mass-media in legatura cu intarzierea acordarii ajutorului medical directorului
ziarului Adevarul. […] (Adi Sava, Cotidianul)
*
Ion Predescu ameninta si CNSAS, si presa.
Interviu: […] - Domnule senator, am inteles ca membrii CNSAS vor sa va dea jos din
fruntea subcomisiei de analiza a crizei din Colegiu... * Ce vor, dom’le... Eu am spus clar ca am de gand sa fac ordine pe
acolo. O sa facem constatari, o sa discutam cu fiecare-n
parte, nu cu toti gramada, si asa mai departe. Acu’ ma trezesc ca grupul
Patapievici a facut un comunicat prin care cere destituirea mea. Ei n-au ce face, n-au de lucru, nu muncesc... * Din ceea ce ati declarat la BBC
si-n presa scrisa am inteles ca deja ati tras concluzia finala, mai cu seama ca
faceati aprecieri critice fata de anumiti membri ai Colegiului care s-au
exprimat scriptic intr-o revista „cu femei goale“ (Plai cu boi – n.
n.)... * Au scris prostii, dom’le! Eu una vorbesc, ei alta scriu. Vor sa scoata in fata senzationalul. Sunt
foarte suparat pe treaba asta. Da’ stiti ce-ar trebui sa fac? Sa nu mai declar
nimic. si chiar asta fac. Uite, acu’ trebuie sa primesc proiectul noului Cod Penal. Sa nu ma faceti sa scriu aici sanctiuni severe, ca va fi vai de capul
vostru! * Totusi,
eu n-am priceput ce legatura avea activitatea profesionala a celor trei
membri ai CNSAS - Andrei Plesu, Mircea Dinescu si Horia Roman Patapievici - cu
faptul ca acestia scriu intr-o revista unde apar nuduri. * Are pe dracu’. Pe mine m-a deranjat ca un ministru secretar de stat
se expune in felul acesta alaturi de tot soiul de femei. Nu e de rangul sau, dom’le! * Daca va mai amintiti insa,
tot un secretar de stat, din Ministerul Culturii, a mimat la un moment dat,
chiar sub ochii dumneavoastra, in cadrul lucrarilor comisiei juridice de la
Senat, un mic sex oral... * Eeei, aia a fost altceva. El a
vrut sa ne convinga, sa ne demonstreze clar ce poate fi numit pornografie. A
vrut sa simuleze, sa mimeze... Una e practica, alta e
teoria. * Dar
concluziile le-ati tras deja, din moment ce ati facut aprecieri critice, e
adevarat, de ordin personal, la adresa lor. *
Nu ma luati asa, domnisoara! De unde
sa stiu eu cine sunt vinovatii? N-ati vazut ca s-au facut toti de ras? Cum s-au balacarit si s-au certat cu totii la ultima sedinta? Astia sunt
ministri? Astora le incredintezi suferintele oamenilor? * Considerati ca CNSAS ar trebui desfiintat? * De ce vreti sa formulez
o concluzie finala, cand premisele nu au fost inca elucidate? * Dar v-ati pronuntat deja vizavi de cativa
dintre cei din Colegiu. * si
ce daca m-am pronuntat?! Ce, sunt judecator? * Nu, nu sunteti, dar va
trebui sa intocmiti un raport obiectiv si dvs v-ati antepronuntat, drept pentru
care ei vor sa va revoce din functia de presedinte al subcomisiei. * Cine
le aproba? Le aproba pe naiba. Ei sunt impricinatii si tot ei vor sa ma
revoce... Eu
n-am nimic cu ei, cu nici unul dintre ei. Trebuie
sa cercetam, sa verificam scriptele, sa vedem daca si-au facut datoria – daca
au lipsit mai mult decat sa mearga la munca...
[...].
(Adriana
Istodor, Cotidianul)
***
Cum se vede, razboiul emanatilor contra libertatii
presei romanesti continua. Goebelsii si Popestii-Dumnezei proiectati cu
sublerul la masa de studii miciuriniste a PCR isi continua, netulburati,
meseria invatata de la tata sau supta de la mama. Jurnalistii care nu iau in
seama avertismentele unui Pascu et Co. traiesc, realmente, putin. Dupa disparitia,
atat de convenabila Puterii (!), a lui Laurentiu Ulici, cu doua saptamani
inainte de alegerile din noiembrie 2000 (era primul pe lista CDR, pentru
Senat), nu ne-ar mira nici alte disparitii premature. Ne revolta insa
opacitatea si obedienta acelor intelectuali, care, vorba lui Dinescu, si dupa
13 ani, tot in trena Puterii au ramas. Sau s-au reasezat sub ea. Incepem, sincer, sa ne
indoim ca toti romanii ar avea ce cauta in Europa. Sunt prea multi
irecuperabili.
Cu tot laudabilul optimism de campanie, aproape
molipsitor, al Majestatii Sale Mihai
I, asta-i realitatea: lupii n-au catadicsit nici macar sa-si schimbe parul.
Despre libertatile si obligatiile presei libere in
Europa.
Fiind vorba de lansarea in tara a unei
“dezbateri pe marginea proiectului unui nou Cod Penal”, ne-am dat nitica osteneala
pentru a afla care sunt cerintele, in acest sens, in doua tari indiscutabil
europene, Bavaria si Elvetia. Dat fiind ca Germania este un stat federal, nu
exista o “Lege a Presei Germane”, ci fiecare land isi are propria legislatie
in acest sens. Am ales tocmai legea bavareza a presei nu fiindca locuim aici,
ci deoarece Bavaria, stat profund conservator, se bucura si de legi mai aspre
decat alte landuri, ceva mai liberale. Deci, in traducerea noastra:
Legea presei in landul Bavaria,
din 3
octombrie 1949, in forma din 19 aprilie 2000
1. Dreptul la libera exprimare si
libertatea presei sunt garantate de articolele 110, 111 si 112 ale
Constitutiei.
2. Nu sunt permise nici un fel de masuri speciale
care sa ingradeasca libertatea presei.
3. Nu sunt permise existenta unor organizatii
profesionale de presa cu participare obligatorie si putere decisiva a statului
precum si a unui tribunal pentru presa.
1 Infiintarea unei edituri sau altui gen de intreprinderi
de presa nu necesita un permis special.
2. Legislatia privind toate intreprinderile
economice ramane valabila
1 Presa slujeste gandirii democrate.
2 Pentru indeplinirea acestui rol, presa are
obligatia relatarii conform adevarului si dreptul de a-si procura nestanjenita
stiri si informatii si sa practice critica.
3. In cadrul acestor drepturi si obligatii presa
respecta, in ce priveste interesele vietii publice, § 193 (articol care
prevede ca o critica indreptatita a unor aspecte sociale este in folosul
societatii si afirma libertatea presei in acest sens, n. R. B.) al Codului penal.
Articolul 4. Dreptul la
informatie.
1 Fata de autoritati, presa are dreptul de a primi
informatii. Poate exercita acest drept numai prin redactori sau alti
colaboratori calificati ai ziarelor si revistelor.
2 Dreptul la informatie poate fi utilizat numai
fata de sefii respectivei autoritati sau cei insarcinati de acestia. Informatia
poate fi refuzata numai in masura in
care in baza regulamentului privind functionarii publici sau altor prevederi
legale exista obligatia de a pastra tacerea.
1 Fiecare publicatie trebuie sa aiba minimum un
redactor responsabil.
2 Nu poate fi redactor responsabil cel care
- nu locuieste de obicei pe
teritoriul RFG
- ca urmare a unei sentinte
judecatoresti nu are dreptul sa ocupe fiunctii publice, sau dreptul de a alege
si de a fi ales in alegeri publice
- nu este complet responsabil
pentru actele sale.
3 Cel care nu poate fi urmarit legal decat cu
aprobare speciala (d. ex.: membru al Parlamentului, n. R. B.) nu
poate fi redactor responsabil al sectiunii politice a unei publicatii.
4 Par. 2, al. 3 nu se aplica in cazul revistelor
si publicatiilor publicate de minori pentru minori.
1 Tiparituri in sensul acestei legi sunt toate
publicatiile destinate distribuirii publice, executate cu ajutorul
masinilorde tiparit sau al altui mod de multiplicare, care contin texte,
reproduceri de imagini nu sau fara text si piese muzicale insotite de text sau
lamuriri.
2 Tiparituri periodice sunt tipariturile care apar
in rastimpuri de maximum sase luni.
3 Ziare si reviste in sensul acestei legi sunt
tiparituri periodice al caror tiraj este de peste 500 exemplare. Tipariturile
periodice al caror numar de exemplare nu depaseste 500 de exemplare conteaza ca
ziare si reviste numai cand ele nu sunt in legatura cu un anumit cerc de
persoane.
1. In fiecare tiparitura aparuta in Bavaria
trebuie sa fie numiti tipograful si editorul. Trebuie sa fie numite numele sau
firma si adresa acestora.
2. Sunt exceptate tiparituri ca: formulare, liste
de preturi, instructiuni de folosire, bilete de calatorie, anunturi familiare si alte asemenea lucruri.
3. Sunt exceptate de asemenea buletinele de vot,
in masura in care acestea contin doar scopul, locul si timpul cand au loc
alegerile precum si numele partidelor si ale candidatilor.
Articolul
8. Numirea redactorilor responsabili; proprietari si participarile editurilor
de presa
1 Ziarele si revistele trebuie sa mai contina in
fiecare numar si numele si adresa redactorului/redactorilor responsabili.
Aceasta nu este necesar pentru publicatiile oficiale ale autoritatilor publice.
2 Daca exista mai multi redactori responsabili
trebuie sa fie vizibil pentru ce domeniu sunt responsabili fiecare dintre ei.
Si pentru partea de anunturi trebuie sa fie numit un redactor responsabil.
3 Proprietarul si participarile unei edituri care
editeaza un ziar sau o revista trebuie sa fie facute cunoscuti astfel:
1 la publicarea unui ziar sau
saptamanal: in impressum-ul primei editii a fiecarui semestru
2 la publicarea unui alt periodic,
in prima editie a fiecarui an calendaristic
4. schimbarile proprietarului sau ale
participarilor cu capital trebuie comunicate imediat.
5. Ziare si reviste care preiau regulat parti
importtante din alte ziare si reviste trebuie sa numeasca in impressum si
editorii si redactorii responsabili ai respectivelor parti.
Ziarele si revistele trebuie sa evidentieze
partile a caror tiparire se face contra cost, in special anunturile si reclamele.
1 Redactorul responsabil si editorul unui ziar sau
al unei reviste sunt obligati sa tipareasca, la cerere, replica persoanei sau
autoritatii direct implicate. Replica trebuie sa arate locurile implicate, sa
se limiteze la datele concrete si sa fie semnata de expeditor. Daca exista
motive serioase de indoiala privind valabilitatea semnaturii unei replici,
atunci poate fi ceruta legalizarea acestei semnaturi.
2 Tiparirea trebuie sa aiba loc neintarziat, in
aceeasi parte a tipariturii, cu acelasi caracter ca al textului incriminar,
fara comentarii si omisiuni. Tiparirea poate fi refuzata numai in cazul in care
continutul este pedepsibil prin lege. Replica nu trebuie sa depaseasca
considerabil textul incriminat. Tiparirea este gratuita.
3 Dreptul la replica poate fi urmarit si pe calea
dreptului civil.
1 Responsabilitatea pentru acte
pedepsibile prin lege, comise cu ajutorul unei tiparituri este decisa prin
intermediul Codului Penal
2 Impotriva redactorului responsabil al unui
periodic exista banuiala ca a cunoscut continutul unui text aparut sub
responsabilitatea sa si ca i-a aprobat tiparirea.
3
Cine a contribuit, ca redactor responsabil, editor, tipograf sau
distribuitor, la aparitia unei tiparituri cu continut pedepsibil prin lege, in
masura in care nu este deja pedepsibil ca faptas sau participant direct, va fi
pedepsit cu privarea de libertate de pana la un an sau cu amenda, pentru neglijenta
in publicare, in masura in care nu si-a indeplinit datoria de a fi corect.
Pedepsirea primului vinovat exclude pedepsirea celui de-al doilea.
1 Cine nu este, potrivit altor
prevederi, amenintat cu pedeapsa, poate primi o amenda in cazul in care:
1. nu respecta
prevederile din articolele 7, 8 si 9;
2. Ca intreprinzator,
distribuie tiparituri din care lipsesc inregistrarile prevazute de articolul 7;
3. ca redactor
responsabil sau editor al unui periodic refuza tiparirea replicii (articolul
10). Urmarirea legala incepe numai la cererea persoanei sau autoritatii implicate.
Se permite retragerea plangerii.
4. cine procedeaza,
impotriva unei mai bune cunoasteri a cazului, la tiparirii unei prezentari sau
a unei replici neadevarate in punctele esentiale. Urmarirea incepe numai la
cerearea persoanei atinse, a redactorului sau a editorului. Este permisa
retragerea plangerii.
5. Cine
nu procedeaza imediat dupa ordonanta judecatoreasca, la publicarea replicii
primite.
2. in cazul paragrafului 1, nr. 1 si 2, se paoate
proceda la retragerea de pe piata a tipariturii si a materialului folosit la
fabricarea acestuia. Se va utiliza § 23 al legii privind nerespectarea
normelor legale.
Va fi pedepsita cu privarea de libertate de pana
la un an sau cu amenda persoana care
1. ca editor numeste drept
redactor responsabil o persoana care nu corespunde prevederilor articolului 5,
paragraful 2;
2. cine semneaza ca redactor
responsabil cu toate ca, potrivit Art. 5, paragraful 2 si 3, acest lucru ii
este interzis;
3. distribuie o tiparitura
confiscata, cu toate ca stie despre confiscarea acesteia;
4. cunoscand continutul
pedepsibil prin lege al unui periodic, actioneaza contrar articolelor 7 si 8;
5. da cu buna-stiinta date false
privind proprietarul si partasii financiari ai acestuia (Art. 8, par. 3)
1. Urmarirea prin lege ale actelor prevazute
aici si a celor care sunt comise prin raspandirea de tiparituri cu continut
pedepsibil se prescrie in termen de sase luni. Aceasta nu este valabil pentru
fapte care cad sub incidenta:
1 – articolelor 130,
131 si 183, paragrafele 3 si 4 din Codul Penal (articolele respective
privesc pedepsirea prin lege a invrajbirii etnice, brutalitatii inumane, pornografiei,
n. R. B.)
2 – articolelor 86, 86 a, 129a, par. 3 din Codul Penal si
articolul 20 din Legea asociatiilor (articole ce pedepsesc imprastierea de
propaganda si mijloace de propaganda ale unui partid anti-constitutional, a
ideologiei naziste, distributia de simboluri anti-constitutionale, constituirea
si sprijinirea unor organizatii teroriste, n. R. B.).
2 – Urmarirea incalcarilor legale
prevazute in art. 12 se prescrie in termen de 3 luni.
3 – Termenul incepe odata cu aparitia
editiei. La aparitia unei noi editii termenul incepe din nou.
1 - Ordonarea confiscarii tipariturilor ii revine
numai judecatorului;
2 - Politia are dreptul sa confiste temporar
distribuitorului tiparituri ce contravin articolului 7 si tiparituri cu
continut pasibil de pedeapsa. Ea trebuie sa le prezinte imediat judecatorului
care trebuie sa decida asupra lor in termen de 24 de ore.
1 – Confiscarea unei tiparituri cuprinde toate
exemplarele care se afla in proprietatea editorului, a redactorului, autorului,
tipografului sau distribuitorului precum si toate exemplarele expuse sau
oferite spre vanzare.
2 – Confiscarea unei tiparituri poate cuprinde
intregul material folosit pentru fabricarea ei (forme de tipografie, placi,
clisee)
3 – Partile detasabile ale tipariturii, care nu
contin nimic incriminant, nu vor fi confiscate.
Prevederile acestei legi sunt valabile si pentru
agentiile de presa, birourile de presa si intreprinderi similare.
Aceasta lege intra la 1 iulie 1949 in functiune.
(traducere din germana: Radu
Barbulescu)
In Codul Penal al Elvetiei – una
dintre cele mai vechi democratii europene, exista un articol, cu doua
paragrafe, care face referinta directa la delicte de presa. Acest articol
este: Articolul 27, § 1: Responsabilitatea mas media.
1 Daca prin publicarea intr-un
mijloc de informare este comis si consumat un act pedepsibil prin lege, atunci
este pasibil de pedeapsa, sub rezerva urmatoarelor cazuri, numai autorul.
2 Daca autorul
nu poate fi gasit sau nu poate fi adus inaintea unui tribunal elvetian,
atunci, potrivit Articolului 322bis, responsabilitatea penala cade asupra
redactorului responsabil. Daca nu exista un redactor responsabil, atunci,
potrivit Articolului 322bis, pasibila
de pedeapsa este persoana care este responsabila pentru publicarea
materialului.
3 Daca publicarea s-a facut farar
stiinta sau impotriva dorintei autorului, atunci pedepsibil este redactorul responsabil,
sau, in absenta unuia, persoana responsabila pentru publicare.
4 Relatarea conforma adevarului privind
actiunile publice si comunicatele unei autoritati nu se pedepseste.
Art. 27 bis. Protectia
surselor de informare.
1 Daca persoanele care se ocupa
profesional cu publicarea de informatii
in partea redactionala a unui mijloc de informare care apare periodic
sau persoanele care ii ajuta refuza sadea informatii sau marturie despre identitatea
autorului sau continutul si sursa informatiilor lor, nu se permite sa fie
intreprinse impotriva acestora nici masuri legale fortate, nici sa le fie
aplicate pedepse.
2. Paragraful 1 nu este valabil
daca judecatorul stabileste ca:
a. marturia este necesara pentru
salvarea unei persoane din pericol nemijlocit pentru trup si viata, sau:
b. fara marturia respectiva nu
poate fi lamurit un delict de omor in sensul articolelor 111-113 sau alt delict
pedepsibil cu minimum de 3 ani de inchisoare sau unul pedepsibil cf.
articolelor 187, 189, 190, 191, 197 cifra 3, 260ter, 305bis, 305ter si
322ter-322septies sau articolul 19, cifra 2 al Legii narcoticelor din 3 octombrie
1951 sau nu pot fi capturate persoanele acuzate de astfel de fapte.
Trebuie aici subliniat ca,
articolele 187, 189, 190, 191, 197 din Codul Penal elvetian, mentionate mai
sus, se ocupa de pedepsirea sexului cu persoane minore, viol si pornografie.
Iar articolul 260 si paragrafele sale au drept continut pregatirea
comiterii delictelor de ucidere premeditata, ucidere, ranire grava, talharie,
rapire si sechestrare de persoana, luarea de ostateci, incendiere, etnocid si
participarea in organizatii criminale si pedepsirea acestora. Articolul
322 si paragrafele sale se ocupa exclusiv de delictele de coruptie ale
autoritatilor de stat elvetiene – si straine! - si pedepsirea acestora.
Suntem de parere ca, inainte de a
trage de unele singure concluziile si de a emite o legislatie “originala”,
“aliniata” la fel de “original” “normelor europene (in interpretare proprie)
atat Minist(e)rul Justitiei cat si Parlamentul Romaniei ar trebui sa arunce o
privire asupra celor de mai sus.
EDITURA RADU BARBULESCU:
APARITII In limba romana
2002
Colectia Jubileu:
George Astalos, Radu Barbulescu, J. P. Bouchy, Titu Popescu: Valentin Anesia, LVV, volum omagial,
ISBN 3-930672-31-6, 80 p., € 12,50.
Poezie:
Eugenia Mihalea,
Exist, dar nu oricum, poezii, colectia „archenoah”, ISBN
3-930672-72-3, 80 p., € 10.50.
Bianca Marcovici: CIRESE AMARE, versuri, Colectia „Verba”, ISBN 3-930672-79-0, 120 p., € 20.--.
Eseu:
Titu Popescu: ANTICHITATEA
MIRABILA, Colectia „Carnetele Observator“, München 2002, ISBN
3-930672-77-4, 84 S., 10 fotografii color, 2 alb-negru, € 12.--.
UN TRATAT CU RUSIA? AMINTIRI PENTRU PREZENT sI VIITOR
Pamfil seicaru: Relatiile
romano-ruse. (2)
Continuam in acest numar publicarea
excelentului studiu al celui care a fost Pamfil Seicaru, jurnalist roman de
exceptie, fondatorul ziarului bucurestean Curentul (1928), decedat in 1981 la
Dachau, in exilul in care a fost fortat de comunistii adusi de bolsevici la carma Romaniei. O facem cu intentia declarata de
a lumina astfel, in anul XIII de la „revolutie”, atat mintile conducatorilor
actuali, mai mult sau mai putin post-comunisti, ai Romaniei, cat
si pe ale celora care, indiferent de locul ”rezidentei” lor, n-au avut inca
(?!) timp sa se informeze corect asupra prezentului si Istoriei Romaniei si
vor sa acrediteze ideea prezentei la Bucuresti a unor politicieni capabili,
specializati si autorizati, responsabili si dedicati cumva binelui natiunii
romane. Din pacate, o infinitate de date adunate pe parcursul anilor in
biblioteci si computere, ca si stirile zilnice din tara, ne conving, pe zi ce
trece, de contrariul. Daca n-ar fi fost asa, ne-am fi tinut si noi, cu placere,
de literatura si arta. Domenii in care dezastrul si actiunea concertata asupra
fiintei romanesti a subversiunii subculturale comuniste sunt mai vizibile
decat oricand.
Consideram ca publicarea unor materiale cum este cel de mai jos are o importanta
enorma in contextul intentiilor Bucurestiului de a incheia noi tratate
(paguboase pentru Romania si romani), cu rapacii vecini de la Est. Chiar daca
ele nu vor avea nici un efect asupra fostilor studenti de la Moscova, rolul lor
de avertisment serios nu poate fi neglijat.
Vrem sa
subliniem din nou ca randurile noastre nu se indreapta impotriva integritatii
teritoriale a Rusiei si Ucrainei, de la care, ca romani, doritori de relatii
de buna-vecinatate si interesati in pastrarea unor relatii civilizate cu toti
vecinii bine-intentionati, nu avem nici
o pretentie teritoriala: noi nu dorim inapoi decat ceea ce ESTE AL NOSTRU.
Le dorim sincer rusilor insisi si ucrainenilor, guverne intelepte, cu o larga
intelegere a democratiei, care sa le creeze la ei acasa, in frumoasele si
vastele lor teritorii, bogatia si libertatea pe care le merita cu prisosinta. De asemenea dorim sa-i asiguram inca o
data, pe toti urmasii acelor rusi refugiati din motive umanitare si politice
in teritoriile romanesti din timpul lui Petru „cel Mare”, Ecaterina a II-a si
al revolutiei bolsevice, ca in mijlocul romanilor vor fi in continuare
respectati ca parteneri egali in drepturi si obligatii, putand sa-si practice
ca pana acum, nestingheriti, obiceiurile si credinta religioasa si sa-si
vorbeasca si sa-si invete in continuare frumoasa limba stramoseasca. Drepturi
inalienabile ale popoarelor si etniilor, care in statele CSI, mostenitoare
(inclusiv) ale starii de nedreptate creata de bolsevici, le sunt refuzate romanilor
autohtoni, majoritari, ca sa nu vorbim de situatia in care acestia au nesansa
de a fi „minoritarizati”.
Obs.
P. S.: Cuvintele cuprinse in paranteze
drepte sunt completarile aduse de noi textului dactilografiat, lacunar.
Nicolae
Titulescu a fost la inceputul carierii lui intim legat de Take Ionescu; acesta
i-a inlesnit ascensiunea politica, acesta l-a impus in 1917, la Iasi, ministru
in guvernul prezidat de Ionel I. C. Bratianu. Cand se facea agentul de propaganda
al admiterii Rusiei sovietice la Societatea Natiunilor, ce fenomen
schimbase natura acestui imperiu, sa-i anuleze politice de expansiune cotropitoare,
dand tarii asigurari iluzorii? Lupta lui Nicolae Titulescu pentru organizarea
internationala a pacii, aceasta fiind tema agitatiei acestui membru activ al
Societatii de la Geneva. Si pentru a completa si intari aceasta organizare,
era necesar sa fie stavilita din punct de vedere legal. Cand aceasta completare
va fi realizata, „lumea va putea mai usor sa gseasca, ea singura, impinsa de o
comunitate de interese tot mai puternice, substanta vie cu care sa umple
vasele goale de lut ce sunt, luate in sine, creatiile juridice abstracte”.
Si o prima contributie a fost faimoasa contributie: definirea agresorului,
din iulie 1933, care se stie ce bine a stavilit razboiul dupa pactul Ribbentrop-
Molotov, din august 1939. Scutul de arama al definitiei agresorului,
initiativa a Rusiei sovietice – s-a verificat ca era de carton poleit.
Neputinta Societatii Natiunilor s-a aratat in 1937 cu invazia
Austriei, dupa ce in 1936 Hitler inlaturase pe cancelarul Dolfuss prin mijlocul
expeditiv al asasinatului. N. Titulescu nu mai detinea in 1937 nici postul
de ministru de externe si nici pe acela de reprezentant al Romaniei la Societatea
Natiunilor. Nu putea sa mai joace niciun rol in politica internationala. Fara
indoiala ca nimic nu i se opunea sa revie la Bucuresti si sa-si afirme
prezenta printr-o activitate politica interna, cu atat mai usor cu cat partidul
national-taranist ii oferea sefia. Dar N. Titulescu, din 1921, cand a fost
numit la Londra, nu a mai luat contact cu tara. Chiar cand era ministrul de externe
al Romaniei, dupa moartea lui Ionel Bratianu, luand conducerea politicei externe
a tarii, la Bucuresti era doar un calator grabit, cel mult in cursul unui an
statea doua luni, ca sa se intoarca la Geneva. Este un caz unic la toate
Statele, ca ministrul de externe sa fie anual zece luni absent din tara lui. Ramane
insa meritul lui Nicolae Titulescu de a fi izbutit – fireste, dupa moartea
lui Ionel Bratianu - sa convinga toate partidele ca asa se cuvine pentru a
servi mai bine interesele tarii.
In 1938 a aparut o lucrare, La question
d’Orient 1918 – 1937, de Edouard Driault. Era inspirata evident de N. Titulescu,
ca atare mi-a impus comentariul pe care l-am facut intr-un articol intitulat
„Tragicomicul unei iluzii”, publicat in Curentul. Il reproduc in
intregime.
„Valoarea unei opere de arta este in afara si
peste actualitate – fiindca pretuirea ei sta intr-o actualizare sorocita
peste vreacuri. Valoarea unei opere politice se verifica repede: cel mult un
deceniu de trece si-i putem masura viabilitatea. Cand la Viena, in aclamatiile
delirante, d-l Hitler anunta intrarea tarii lui natale in Reichul german, si
nu se intampla nimic, dar absolut nimic, cand de nicaieri nu se schiteaza macar
un gest de impotrivire, o intreaga politica isi naruie fastuoasele decoruri
ce ne infatiseaza, atatea bastioane de aspra vointa, hotarita sa apere independenta
Austriei. Oricat de optimist va fi fost Hitler – optimism rezemat pe o
sigura si vasta informatie -, tot nu s-a asteptat ca ocuparea Austriei sa se
faca atat de usor: aproape o simpla formalitate, incordarea militara a Germaniei
reducandu-se doar la un mars, necesar oricand ca exercitiu de antrenare a
oricarei trupe in perioada de instructie. Gestul voinic a intalnit o spuma, o
frisca, nici macar rezistenta molaie a untului.
Dar n-a fost lichidata numai indepedenta
Austriei, ci si o intreaga politica europeana. Pentru zilele acestea doar [orbii]
nu s-ar bucura de apropiata vecinatate a unui Stat de proportiile de
forta experimentata a Germaniei. N-am putut smulge acelui stol de ipoteze
ce se impun meditatiei oricui poarta o farama de raspundere, fie si numai
iluzia unei raspunderi. Aceasta desfatare mi-a fost data de cartea La
Question de l’Orient 1918-1937, a unui autor familiarizat cu problemele
Orientului. Volumul este impozant – peste 500 de pagini -, si expune cu o
remarcabila claritate punctul de vedere al Genevei fata de toate problemele
in legatura cu pacea in Europa. Circula de la inceput si pana la sfarsitul
volumului o robusta incredere in viabilitatea sistemului de garantare a
pacii, nu o egaleaza decat ostilitatea fata de Italia, element de turburare a
pacii in Europa. Nu mai putin este exprimata o admiratie fata de N. Titulescu,
fireasca de altfel, data fiind identitatea parerilor, incat esti inclinat
sa crezi ca d-l Edouard Driault s-a resimtit de fascinantele sugestii ale
d-lui N. Titulescu si i-ar fi utilizat chiar documentarea. Sunt pagini in
acest volum, cari par (pentru cine este familiarizat cu tezele politice ale
d-lui N. Titulescu), scrise, nu numai inspirate de fostul nostru ministru
de externe. Nu ne putem opri a reproduce din cartea d-lui Edouard Driault unele
fragmente ce ne privesc.
„Iata-l pe Nicolae Titulescu in primul
plan... Are acum 50 de ani. A facut studii strasnice in materie financiara.
Multa vreme ministru la Londra, apoi la scoala aceasta excelenta, el si-a
facut o experienta europeana: si i s-a intamplat, in aceasta materie, sa dea
lectii ministrilor Majestatii Sale britanice. Chiar cerut ca un sfat, cuvantul
sau este dominant, se impune prin ton si logica. Romania a fost saltata de
Nicolae Titulescu pe cele mai inalte culmi ale politicei internationale. Prin
el, ea a prezidat simultan Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica; el fu
autorul principal al acestui mare sistem continental care funda pacea
Europei. Titulescu nu a placut: el a fost rasturnat de la putere. Cand il
intrebi, spune ca s-a pus in pielea unui francez si adauga ca tocmai din
aceasta pricina au vrut sa i-o gaureasca. Se constata, de pilda, sub pana
profesorului Iorga, fost presedinte de consiliu, tendinte foarte evidente
de apropiere de axa Berlin-Roma. Sa mai adaugam ca primul rezultat ar fi pierderea
Transilvaniei?’.
Si fireste, Edouard Driault isi revarsa
optimismul in perspectivele viitorului printr-o incredere in Societatea
Natiunilor, in comitetul de neinterventie de la Londra, care va salva pacea
si dreptul popoarelor de a dispune de ele insile. „Se va reveni la Societatea
Natiunilor. I se vor da mijloacele care ii lipsesc – va trebui sa se
organizeze aici, dupa formula Titulescu, reluata de Léon Bourgeois, deasupra
sanctiunilor economice generale, sanctiuni militare locale in punctul unei
agresiuni. In definitiv, solutia nu-i decat la Geneva. Ea reprezinta prin
cincizeci de natiuni care o impun, spiritul de pace, opinia universala care
vrea pace, adica siguranta pretutindeni”.
Delirant optimism, cu atat mai inveselitor cu
cat realitatile s-au apucat sa dea cu tifla acestui nobil ”idealism”.
Dreptul popoarelor de a decide de propria lor soarta a fost valorificat de d-l
Hitler: iar vointa de pace a celor cincizeci de natiuni s-a verificat prin cumintenia
impecabila cu care au primit lichidarea Austriei. Este adevarat ca mai
lipseste ceva Societatii Natiunilor conform formulei Titulescu: o armata care
sa fie capabila de a aplica sanctiuni militare agresorului. Am fi avut
prilejul sa asistam la un comic spectacol: o sedinta plenara a Societatii
Natiunilor in care s-ar fi dezbatut (cu toata gravitatea necesara) daca agresorul
intra sau nu in definitia agresorului. Fireste, in timp ce s-ar fi facut o
foarte savanta gimnastica a procedurii, o subtila dialectica, in raport cu faptul
agresiunii si imprejurarile in care s-a produs, impertinentul agresor ar
fi tot inaintat,ar fi ocupat pozitiile cele mai favorabile din punct de
vedere strategic. Si cand armata Societatii Natiunilor ar fi venit sa aplice
sanctiunile, ca o echipa de jandarmi ai pacii, s-ar fi putut intampla ceva
neprevazut in formula Titulescu: sa fi primit armata pacificatoare, armata
Genevei, insarcinata sa aplice sanctiunile, o strasnica bataie! De altfel,
inca din 1920, spiritul lucid al celui mai cuprinzator cap politic francez
–Jacques Bainville – a rezolvat formula lui Léon Bourgeois, reluata de N. Titulescu,
printr-o singura intrebare: „Si daca armata Societatii Natiunilor ar fi invinsa?”.
Noroc ca n-a avut Societatea Natiunilor o armata! Altfel ar fi prilejuit d-lui
Hitler o demonstratie militara si [ocuparea] Elvetiei germanice, in martie
fiind randul Cehoslovaciei.
Ma intreb, citind vesela desfasurare de
optimism nauc prezentata de d-l Edouard Driault: ce-ar trebui sa se mai
intample ca oamenii Genevei sa poata lua contact cu realitatile? Dar in
volumul La Question d’Orient se vorbeste si de tendintele prea
evidente ale Romaniei de a se atasa axei Roma-Berlin. Si prima victima a
acestor tendinte ar fi fost d-l N. Titulescu. Iata ce se impune unui limpezimi.
Suficient ce am reprodus din volumul La Question d’Orient de Edouard
Driault ca sa spunem: „si non e vero e ben trovato”. Clar ca N. Titulescu a
inspirat, ca sa nu zicem a comandat sa se scrie aceasta lucrare, apologia operei
lui europene.
Suficient sa desprindem afirmatia facuta de
N. Titulescu prin intermediul d-lui Eduard Driault ca profesorul N. Iorga
avea tendinte prea evidente de apropiere de axa Roma-Berlin ca sa masuram
falsele informatii pe cari N. Titulescu le furniza de obicei Occidentului.
N. Iorga pro Hitler? Cand trupele germane au invadat Belgia, in 1940, profesorul
Iorga a publicat in Neamul Romanesc un articol intitulat „Porcii motorizati”.
In 1938, la cursurile de vara de la Valenii de Munte, a tinut trei lectii avand
ca subiect „Hitler si national-socialismul”, in care a sfartecat pe Führer si
nazismul. Nu am colectia Neamului Romanesc sa ilustrez atitudinea lui
N. Iorga fata de Hitler, articolele scrise cand a fost asasinat Dolfuss, cand
a fost anexata Austria, cand a fost invadata Polonia. Dar vrajmasia lui N.
Titulescu se explica: N. Iorga, cand a format guvernul, nu a facut apel la marele
genevist si a designat ca ministru de externe pe Ghica, ministru la Roma, iar
cand N. Titulescu a sustinut aplicarea sanctiunilor economice impotriva
Italiei, in timpul razboiului contra Abisiniei, N. Iorga a atacat atitudinea
lui N. Titulescu. Critica lui N. Iorga stirbea din autoritatea pe care
izbutise s-o proiecteze N. Titulescu: unanimitatea partidelor romanesti il
considera ca unicul interpret si carmaci al politicei externe a Romaniei.
In tara, cand venea grabit sa plece, N. Titulescu se impunea ca singura personalitate
politica din Romania care inspira incredere in Franta si Anglia, ca si la
Societatea Natiunilor, ceea ce poate sa uimeasca: izbutise sa fie acceptata
aceasta pretentie, care o confirma pe prima. Cand s-a putut forma un guvern
fara N. Titulescu la externe, N. Iorga zdruncinase axioma pe care o
folosea iscusitul om politic, de a fi unicul si de neinlocuit ministru de externe.
De aici fraza dictata lui Edouard Driault: „Se constata, de pilda, sub pana
profesorului Iorga, fost presedinte al Consiliului, tendintele foarte
evidente de apropiere de axa Berlin-Roma. Sa mai adaugam ca primul rezultat ar
fi pierderea Transilvaniei?”1 Asa de
mult s-a apropiat N. Iorga de Berlin, ca Gestapoul l-a sanctionat asasinandu-l
in noiembrie 1940.
Mai este o fraza care impune sa fie
subliniata „Titulescu nu a plecat; a fost rasturnat de la putere. Cand il
intrebi, spune ca ’s-a pus in pielea unui francez si adauga, ’tocmai din
aceasta cauza au vrut sa i-o gaureasca’.” Deci N. Titulescu a fost inlocuit –
nu rasturnat de la putere de oarece guvernul a ramas dupa ce si-a dat demisia
– [cu] un alt ministru, in speta Victor Antonescu, ministru al Romaniei la
Paris in timpul marelui razboi. Deci plecarea lui N. Titulescu nu insemna o
schimbare in orientarea politica a Romaniei. Si aceasta linie s-a pastrat
pana in iunie 1940, cand Franta a cazut.
A existat o opunere la politica de cat mai
stransa legatura cu Rusia sovietica, din partea parlamentului. In 1935 N.
Titulescu a venit sa verifice reactiile camerei si senatului fata de o
eventuala alianta militara cu Rusia sovietica, convocand comisiile afacerilor
externe ale camerei si senatului., in fata carora a citit un proiect de
alianta in care participarea militara a Romaniei era escamotata. Proiectul lui
N. Titulescu a fost combatut si numai un singur deputat l-a sustinut cu unele
rezerve: Grigore Iunian. Eram, ca deputat, membru al comisiei afacerilor
externe si am fost surprins ca nici un deputat sau senator al partidului
national-taranesc si nici al partidului liberal n-au luat cuvantul pentru a
apara proiectul prezentat de N. Titulescu. Furios, a plecat fara sa raspunda
criticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus in pielea unui francez” cand
a prezentat proiectul, ci a sustinut politica elaborata de Litvinov si Benes.
In 1937 N. Titulescu a cautat sa se prezinte ca victima a identificarii lui cu
politica Frantei, „s-a pus in pielea unui francez, ca tocmai de aceea au
vrut sa i-o gaureasca”.
Din nefericire politica genevista a fost
continuata si dupa plecarea ministrului de externe N. Titulescu, pana la infrangerea
Frantei, in iunie 1940, cand Romania a primit ultimatumul haitei sovietice,
care uitase de definitia agresorului, contrasemnata la 3 iulie 1933. Devenise
inutila dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, in august 1939. „Solutia
nu-i decat la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault.
Biata Societate a Natiunilor a aratat care este unica solutie de care dispunea
in decembrie 1939, cand Rusia sovietica a atacat Finlanda, si ea semnatara a
faimosului acord de definitie a agresorului, semnat si de Moscova. Care a
fost solutia de care dispunea Societatea Natiunilor? Eliminarea Rusiei
sovietice din Societatea Natiunilor. Stalin nu s-a emotionat de loc si a ocupat
Republicile baltice, iar in iunie 1940, Basarabia si Bucovina de Nord. Era
bilantul himerelor geneviste al carui tenor pentru tara noastra a fost N.
Titulescu, partitura fiind scrisa de Eduard Benes”.
Sa masuram indepartarea de la politica nationala a lui
Take Ionescu, luminos fixata in articolul „Dusmanul Natural”, publicat in
1900, si politica exact contrarie a lui Nicolae Ztitulescu, de prietenie, ceva
mai mult decat atat, de alianta cu Rusia sovietica, spre a masura gesita
indepartare de linia pe care ne-o impunea experienta istorica si factorul geografic,
prin natura lui, neschimbat.
Marele istoric francez, Camille Julian, adresandu-se
diplomatilor in 1916, amintea ca politica nationala este conditionata de
experienta istorica si ca a construi fara sa tii seama de istorie, inseamna sa
construiesti pe nisip. Exact ce a definit politica Romaniei intre 1935 si
1940, cu bilantul stiut: catastrofa din 1940, desavarsita la 23 August 1944.
Daca factorul geografic nu se schimba, factorulpolitic nu o schimba si incat
ar fi de deosebita Rusia tarista de Rusia sovietica? La aceasta intrebare voi
cauta sa raspund.
RUSIA MEREU ACEEASI CA STRUCTURa SI CA TENDINTE
Este o constatare pe care o facem din cunoasterea popoarelor: daca revolutiile constituie
un factor de accelerare a schimbarilor care se produc in structura
societatilor, natura popoarelor, asa cum a fost ea modelata de experienta lor
istorica, nu se schimba. In ce priveste Rusia, avem o lucrare scrisa de unul
dintre cei mai patrunzatori observatori, marchizul de Custine, care a publicat
La Russie en 1839, adica acum 133 de ani. In Rusia tarista nu s-a putut
publica in traducere si s-a citit numai in cercurile restranse ale
aristocratiei.
Abia in
1930 s-a publicat in traducere la Moscova de catre „Societatea detinutilor si
exilatilor politici”, care in prefata au calificat La Russie en 1839
[drept] „Cartea cea mai inteligenta ce s-a scris asupra Rusiei de un strain”.
si abia in 1946 s-a publicat o editie
prescurtata – dar inalterata -, in franceza, a cartii marchizului de Custine,
sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din
Franta, nu a avut succesul pe care l-a avut in Rusia traducerea cartii La
Russie en 1839.
Ceea ce da
o valoare deosebita cartii marchizului de Custine, este dezamagirea pe care a
incercat-o cunoscand Rusia de aproape si nu in graba unui turist: a fost primit
cu toate atentiile de Nicolae I.
Bunicul
lui, generalul Custine, ca si tatal lui, au fost condamnati la moarte de
Robespierre, capetele lor au fost zvarlite in cos dupa ce calaul le-a aratat
triumfator canaliei de ulite, care striga satisfacuta cand se rostogoleau sub
taisul ghilotinei. Tanarul Custine se ducea in Rusia sa vada ordinea ideala a unei monarhii, dupa
care inima lui tanjea. Aceasta calatorie, care trebuia sa-l intareasca in
convingerile lui monarhiste, a avut darul sa-l ralieze ideii de libertate
creatoare a unei ordini umane. Voi extrage franturi din observatiile lui, cari
sunt valabile si pentru regimul sovietic.
„Rusia este
o natiune de muti; un oarecare magician a schimbat saizeci de milioane de
oameni in automate, cari asteapta un alt vrajitor ca sa renasca si pentru a
trai. Nu lipseste nimic decat libertatea, adica viata”. La 1839, ca si la 1972,
Rusia este mereu aceeasi: o natiune de muti.2
„Rusii sunt
totdeauna curteni: soldati de cazarma sau de biserica, spioni, temniceri,
calai, in aceasta tara toti fac mai mult decat datoria lor: indeplinesc meseria
lor. Cine poate sa-mi spuna unde poate sa mearga o societate care nu are la
baza demnitatea umana?”.
„Trebuie
spus, Rusii de toate clasele conspira intr-un minunat acord de a face sa
triumfe la ei duplicitatea. Ei au o indemanare in minciuna, o naturaleta in
prefacatorie al carei succes revolta sinceritatea mea pe cat e mai inspaimantata.
Tot ce da un sens si un scop institutiilor politice se confunda aici intr-un
singur sentiment de frica. In Rusia, frica inlocuieste, adica paralizeaza,
gandirea; acest sentiment, cand domneste singur, nu poate sa produca decat
apartente de civilizatie: sa nu se supere legislatorii cu vederea scurta,
frica nu va fi niciodata sufletul unei societati bine organizate, nu este ordinea
ci valul haosului, aceasta este totul. Unde libertatea lipseste, sufletul si
adevarul lipsesc. Rusia este un corp fara viata, un colos care subzista prin
cap, dar toate membrele, egal lipsite de forta, lancezesc. De aici o liniste
profunda, o tortura morala de neexprimat, si aceasta tortura morala este
expresia experientei pozitive, indiciul unei boli organice.
Eu cred ca
din toate partile pamantului, Rusia este aceea unde oamenii au mai putina
fericire reala. Noi suntem fericiti la noi, dar noi simtim ca fericirea
depinde de noi; la Rusi este cu neputinta. Imaginati-va pasiunile republicane
(inca odata, sub Imparatul Rusiei doimneste egalitatea fictiva), fierband in
tacerea despotismului; este o combinatie infioratoare, mai ales prin viitorul
pe care il prevesteste lumii. Rusia este o caldare de apa care fierbe, bine
inchisa, dar pusa pe un foc care devine mereu mai arzator; ma tem de explozie;
si ceea ce nu e dat sa ma linisteasca este ca Imparatul de mai multe ori a
incercat aceeasi frica, similara fricei mele, in cursul laborioasei lui
domnii, laborioasa in pace ca si in razboi; caci in zilele noastre imperiile
sunt ca niste masini care se uzeaza cand sunt in repaos. Nelinistea in
inactiune le sfasie. Este deci acest cap fara corp, acest suveran fara popor,
care da sarbatori populare. Mi se pare ca, inainte de a-si face popularitate,
ar trebui sa-si faca un popor…”
A venit
revolutia,s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin si dupa el ce s-a schimbat?
La 1972, ca si la 1839, Rusia este aceeasi.
„Cu cat vad
Rusia, cu atat [il] aprob pe Imparat cand interzice Rusilor sa calatoreasca si
face accesul in tara lui foarte greu pentru straini. Regimul politic al
Rusiei nu rezista la douazeci de ani de libera comunicatie cu Occidentul
Europei. Nu ascultati laudarosenia nerusinata (forfanteries) a Rusilor; ei considera
fastul drept eleganta, luxul drept politeta si frica drept temelia unei
societati. In felul [lor] de a intelege, sa fii disciplinat inseamna sa fii
civilizat; ei uita ca exista salbatici cu moravuri blande si soldati foarte
cruzi; in pofida pretentiilor lor de bune maniere, a instructiei lor superficiale
si a coruptiei lor precoce, cu toata usurinta lor de a ghici si de a intelege
pozitivul vietii, Rusii nu sunt inca civilizati. Eu sunt Tatari inregimentati:
si nimic mai mult.”
„Puterea
absoluta devine de temut cand ii este frica”.
„Intre
Franta si Rusia exista un zid chinezesc: limba si caracterul slav. In pofida
pretentiilor inspirate Rusilor de Petru cel Mare, Siberia incepe la Vistula“.
„In
mijlocul serbarilor de la Petersburg, nu pot uita calatoria in Crimeea a
Imparatesei Catherina si fatada satelor figurate, din distanta in distanta, in
scandura si panza pictata, la mare distanta de drum, pentru a o face sa creada
pe suverana triumfatoare ca desertul s-a populat sub domnia ei. Asemenea
preocupari poseda inca spiritele rusesti, fiecare mascheaza raul si figureaza
binele in fata stapanului. Este o permanenta conjuratie de surasuri conspirand
contra adevarului in scopul de a multumi spiritul celui care este chemat sa
actioneze pentru binele tuturor; Imparatul este singurul viu, deoarece a manca
nu inseamna ca traiesti“.
Faimoasele
sate ale lui Potemkin au fost inlocuite prin statistici si diagrame. Cand
Hrusciov a indraznit sa denunta minciuna statisticilor si a diagramelor, a fost
rasturnat. Indraznise sa rosteasca adevarul impotriva minciunii in cifre. O
marturisire a lui Nicolae I-ul facuta marchizului de Custine: „Despotismul
exista inca in Rusia pentru ca este esenta guvernului meu: dar el este in
acord cu spiritul natiunii“.
Tarismul a
fost rasturnat, Rusia a devenit o republica a sovietelor, dar despotismul a
ramas sub Lenin, Stalin si pana la Brejnev, fiindca „el este in acord cu
spiritul natiunii“. Si in orice tara au fost prezente trupele rusesti de
invazie, ele au instaurat despotismul.
Guvernatorului
Moscovei i-a raportat tarinei Catherina ca nimeni nu-si trimite copiii la
scoala. Imparateasa i-a raspuns: „Scumpul meu print, nu va plangeti ca Rusii
n-au dorinta sa se instruiasca; daca eu intemeiez scoli, nu este pentru noi,
este pentru Europa, unde trebuie sa ne mentinem rangul in opinia publica; dar
din ziua in caare taranii nostri vor vrea sa se lumineze, nici dv., nici eu, nu
vom mai ramane la locurile noastre”. Catherina intretinea cu atentii pe
filosofii enciclopedisti, care o proclamau Semiramida Nordului, asa cum si
succesorii ei au atentii sunatoare pentru saltimbancii dialecticei
marxisto-leniniste, ca proletarii Occidentului sa fie convinsi ca regimul
sovietic inseamna paradisul maselor muncitoare.
„Nu exista
avocati intr-o tara in care nu este justitie; unde oare sa gasesti clasa
mijlocie care face forta Statelor si fara de care un popor nu este decat o
turma condusa de cativa politisti bine dresati”.3
„La fiecare
pas pe care il fac aici, vad ridicandu-se in fata mea fantoma Siberiei”. „Aici
a minti inseamna sa protejezi societatea, a rosti adevarul inseamna sa
zdruncini Statul”.”Demnitatea castei este admisa, dar, pana in prezent, nimeni
nu s-a gandit sa faca sa treaca in legi sau chiar in uz demnitatea omului”.4
S-a
schimbat ceva in 133 de ani, in afara de vocabularul tiraniei? Ai impresia ca
s-a accentuat lipsa de respect a demnitatii omenesti.
Custine
observa sub ordinea perfecta garantata printr-o supunere totala „energicul
sentiment de opozitie care trebuis sa germineze in sufletele obicinuite sa reflecteze
in tacerea despotismului”. „La acest popor ascultator, influenta institutiilor
sociale este asa de mare in toate clasele, educatia nevoita a obiceiurilor
domina in asa masura caracterele, incat chiar si furia de razbunare pare
reglementata prin disciplina. Aici moartea calculata se executa in cadenta;
oamenii dau altor oameni moartea militareste, cu religiozitate, fara manie,
fara emotie, fara cuvinte, cu o liniste mult mai teribila decat delirul urii.
Ei se izbesc, se rastoarna, se strivesc, trec peste corpurile unora, ale
altora, ca niste mecanisme cari se invart pe pivoturile lor. Aceasta
impasibilitate fizica in mijlocul actelor celor mai violente, aceasta
monstruoasa raceala in executie, aceasta tacere in turbare, acest fanatism mut
este, daca ne putem exprima astfel, crima constiincioasa; o oarecare ordine
prezideaza aceasta uimitoare tara cu excesele cele mai neauzite; tirania si
revolta merg aici in cadenta si reglandu-si pasul una dupa cealalta”.
„Cum totul
se aseamana, imensa intindere a teritoriului nu impiedica deloc sa nu se
execute dintr-un capat la altul cu o punctualitate, cu un concordanta magica.
Daca vreodata s-ar reusi sa se opereze o adevarata revolutie de catre poporul
rus, masacrul va fi randuit ca miscarile unui regiment. Se vor vedea satele
schimbate in cazarmi, crima organizata iesind complet inarmata din colibe,
inaintand in linie, in ordine desavarsita; in sfarsit, Rusii preparandu-se de
jaf, de la Smolensk la Irkutsk, cum merg ei la parada pe piata palatului de
iarna de la Petersburg. In atata uniformitate rezulta dispozitiile naturale ale
poporului si obiceiurile sociale, un acord ale carui efecte pot deveni
uimitoare in bine ca si in rau.
Totul este
intunecos, dar ce este sigur, e ca se vor vedea scene stranii care vor fi
jucate inaintea popoarelor de aceasta natiunea predestinata”.
Custine
avea presentimentul profetic: „Sa se acorde timp de 24 de ore libertatea
presei in Rusia si [ce] veti afla va va face sa dati inapoi ingroziti”.
„Aici se ridica
o intrebare capitala: gandirea cuceritoare care este viata secreta a Rusiei
este [doar] o minciuna potrivita sa se duca [de nas], mai mult sau mai putin
timp, populatii mojice, sau trebuie prea bine sa se realizeze intr-o zi?
Aceasta indoiala ma obsedeaza fara incetare si, cu toate sfortarile mele, nu
pot s-o dezleg. Tot ce pot sa va spun este ca, de cand sunt in Rusia, eu vad
in negru viitorul Europei”. O scria Custine in 1839, ca sa devina o
infioratoare realitate in 1945. Opera lui Roosevelt si a lui Churchill.
„Eu vad
colosul de aproape, si sufar sa ma conving ca aceasta opera a Providentei nu
are drept tinta decat sa cada prada barbariei Asiei. Mi se pare ca [Rusia]
este destinata mai ales sa pedepseasca reaua civilizatie a Europei printr-o noua
invazie; eterna tiranie orientala ne ameninta necontenit si noi vom suferi
daca extravagantele si nedreptatile noastre ne fac demni de o aasemenea
pedeapsa”. Marchizul descifreaza profetic misterul tiraniei rusesti: „Rusii
sunt de asemenea convinsi de eficacitatea minciunii, si aceasta iluzie ma
uimeste din partea unor oameni cari au folosit-o atat de mult. Nu este ca
spiritul lor este lipsit de finete sau de puterea de a intelege; dar in
aceasta tara in care guvernantii n-au inteles inca avantantagiile libertatii
chiar pentru ei, guvernantii trebuie sa dea inapoi inaintea inconvenientelor
sinceritatii. Esti nevoit sa repeti in fiecare moment: aici popoarele si cei
mari, toti ne amintesc de Grecii din Imperiul decadent. In Rusia secretul prezideaza
tot: secret administrativ, politic, social, discretie utila si inutila (aviz
Bucurestilor, in 2002! R. B.), acestea sunt inevitabilele consecinte ale
caracterului primitor al acestor oameni, intarite prin influenta guvernului
lor. Orice calator este un indiscret; fiind totdeauna prea curios, trebuie sa-l
ai sub supraveghere cat mai politicos, de teama sa nu vada lucrurile cum sunt,
ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinte”. „Acesti oameni nu ne ingaduie sa
uitam vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare: ‘Trebuie trei Evrei ca sa
insele un Rus!’.” „Starea sociala, intelectuala si politica a Rusiei este
rezultatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit
cel Groaznic, chiar de catre Rusi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a
II-a, divinizata de un popor care viseaza cucerirea Lumii si care ne maguleste
asteptand sa ne sfasie, aceasta este mostenirea de temut de care dispune imparatul
Nicolae… Dumnezeu stie in ce scop”.
Custine da
o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei tariste care seamana izbitor cu
regimul sovietic, simpla continuare cu alta eticheta.
„Sub
aceasta domnie smintita nici un om nu urmeaza cursul natural al vietii sale,
nici unul nu ajunge la termenul probabil al existentei lui: nelegiuirea omeneasca
anticipeaza asupra prerogativelor divine; chiar insasi moartea, moartea
[este] redusa la conditia de valet al calaului, o pierdere a prestigiului ei
in proportia in care viata isi pierde pretul. Tiranul a detronat pe inger si
pamantul udat de lacrimi si de sange vede cu resemnare pe slujitorii justitiei
lui Dumnezeu mergand supusi in urma ucigasilor platiti ai printului. Sub tar,
moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a inregimentat
ciuma, care depopuleaza, cu supunerea unui caporal, tari intregi destinate
prapadului prin capriciul unui print. Bucuria acestui om este disperarea
celorlalti, puterea lui, exterminarea celorlalti; viata lui, razboiul fara
glorie, razboiul in plina pace, razboiul impotriva persoanelor particulare
fara aparare, goale, fara vointa si pe care Dumnezeu le pusese sub protectia
lui sfanta; legea lui, ura de neamul omenesc; presiunea lui, frica; frica
dubla, aceea pe care o simte si aceea pe care o inspira.
Cand el se
razbuna, isi urmareste cursul judecatilor pana la ultimul grad de rubedenie,
exterminand familii intregi, fete tinere, batrani, femei insarcinate si copii
mici, el nu se margineste la tiranii vulgare, la cateva neamuri, la cativa
indivizi suspecti; il vedem ocupand locul Dumnezeului Evreilor, ucigand pana la
provincii intregi, fara sa ierte pe nimeni; totul trece aici, tot ce este viata
dispare, totul, pana si animalele, pestii pe cari ii otraveste in lacuri, in
rauri. Ati crede oare? - el obliga copiii sa faca oficiul de calau impotriva
parintilor lor si se gasesc destui care sa se supuna ordinelor sale. El ne
arata ca omul poate sa aduca iubirea de viata pana sa ucida, de teama s-o
piarda, fiinta de la care o are. Servindu-se de corpurile oamenilor Ivan
inventa otrava la ore fixe si izbuti sa fixeze cu o regularitatea cele mai mici
impartiri ale timpului sau prin moartea supusilor, impartite cu arta, din minut
in minut, spre drumul mormantului pe care il tinu deschis fara intrerupere sub
pasii supusilor lui; precizia cea mai scrupuloasa prezideaza la aceasta
infernala petrecere. Infernal nu este oare cuvantul potrivit? Omul singur
poate sa inventeze asemenea voluptati? Ar indrazni el mai ales sa profaneze
sfantul nume de Justitie citind o asemenea istorie? Monstrul asista el insusi
la toate schingiuirile pe care le comanda: aburul sangelui il imbata fara
sa-l sature; nu este niciodata mai vesel decat atunci cand a vazut murind
multi nenorociti”. „In fata acestui spectacol Rusia ramane muta”.
Spre a nu
lasa cititorii sa creada ca aceasta evocare sinistra a lui Ivan al IV-lea –
pe care Rusii l-au numit cel Groaznic - [este o fantezie proprie], Custine
citeaza din marele istoric rus Karamzin, din tomul al IX-lea, pagina 96,
portretul lui Groznii Ivan, in anul 1565, la 19 ani dupa incoronare. Eziti sa
alegi care dintre portrete este mai infiorator. Karamzin descrie organizarea
„opricinii”, pe care o putem socoti arhetipul politiei politice sovietice. Te
cutremuri cand citesti, evocata de istoricul Karamzin, soarta a 12.000 de
proprietari „izgoniti din casele lor, cu mainile goale, oameni renumiti pentru
serviciile aduse, acoperiti de rani, s-au gasit in cruda necesitate de a
porni pe jos, in timpul iernii, cu femeile si copiii lor, spre locuri departate
si deserte…”
Comentand
textele citate de Karamzin, in care se arata stoicismul de sclav al Rusilor,
Custine scrie: „S-a repetat adesea ca nebunia este ereditara in familia
imperiala a Rusiei: este o lingusire. Eu cred ca acest rau este legat chiar
de natura sistemului de guvernare, nu de organizarea vicioasa a indivizilor.
Puterea absoluta, cand este adevarata, tulbura cu timpul mintea cea mai
sanatoasa, toti se imbata din paharul tiraniei. Acest adevar imi pare
dovedit pana la evidenta de istoria Rusiei”. Aprecierea lui Custine este
exacta. Cine ar putea sa afle o deosebire intre Ivan cel Groaznic, care
manifesta delirul criminalului inascut, si Stalin, stapan absolut al Rusiei in
numele si prin gratia mitului dictaturii proletariatului?
Asupra
alcoolismului, viciul fundaental al Rusilor, Custine afla o justa explicatie.
„Cea mai mare placere a acestui popor este betia, altfel spus, uitarea. Bietii
oameni: trebuie sa viseze ca sa fie fericiti, dar ceea ce arata firea blajina a
Rusilor este atunci cand mujicii se ametesc: acesti oameni cat sunt idiotizati
de alcool, in loc sa se bata, sa se ucida intre ei, cum este obiceiul betivilor
in tarile noastre, ei plang si se imbratiseaza: interesanta si ciudata
natiune”.
Inchisorile
rusesti, tariste sau sovietice? O copie aproape fidela am avut dupa 1945 in
toate tarile ocupate de armatele rusesti, modelul, tehnica strivirii fizice si
morale a omului au fost impuse regimurilor instalate de tancurile tatucului
Stalin, cumplitul reprezentant al dictaturii proletariatului. Si sub Nicolae
I-ul, ca si sub Lenin si urmasii lui, au fost folosite aceleasi mijloace.
Exista o scrisoare a revolutionarului Bakunin, care a reusit s-o strecoare
fara sa treaca prin cenzura temnicierilor, cand era la inchisoarea Petropavlovsk,
echivalentul Lubliancei lui Lenin, Stalin si urmasii. Scrisoarea era adresata
surorii lui Tatiana si reda starea sufleteasca dupa ani si ani de temnita. Nu
difera cu nimic de cei cari au cunoscut inchisorile de tip sovietic din tarile
satelite si au izbutit sa poata iesi vii.
„Eu sunt
inca in stapanirea tuturor facultatilor intelectuale si morale, dar stiu ca
aceasta nu poate dura multa vreme. Fortele mele fizice au scazut foarte mult;
randul fortelor morale nu poate sa intarzie multa vreme. Intelegi, sper, ca
orice om care se respecta putin trebuie sa prefere moartea cea mai cruda
acestei lente si dezonorante agonii. Ah, scumpii mei prieteni, credeti-ma,
orice moarte este preferabila acestei izolari, asa de predicata de
filantropii americani. Pentru ce am asteptat eu asa de multa vreme? Vai, cine ar putea spune;
nu stiti cat este de tenace in inima omului speranta. Care, ma vei intreba?
Aceea de a putea [infaptui] ceea ce m-a adus aici, numai cu mai multa prevedere
poate, deoarece inchisoarea a avut cel putin acest bun pentru mine, mi-a dat
ragazul si obisnuinta de a gandi asupra mea, ea, ca sa spun asa, a consolidat
spiritul meu; dar n-a schimbat nimic din vechile mele sentimente, ea,
dimpotriva, le-a facut mai arzatoare, mai absolute ca niciodata si de aici
inainte tot ce-mi mai ramane din viata se rezuma intr-un singur cuvant: libertate!“
Si simtul
de obiectivitate ma obliga sa subliniez ca Bakunin, in teribila temnita
Petropavlovsk, n-a fost supus la schingiuirile ce sunt practicate in
inchisorile sovietice. Unicul rezultat pozitiv al sistemului penitenciar de
tip sovietic este o crestere in intensitate nebanuita a ideii de libertate, in
proportii care, in caz de prabusire a sistemului fixat de ideologia moscovita,
ar putea sa puna in pericol orice forma statala, determinand o perioada de
anarhie totala, de negare a oricarei autoritati. Dupa caderea monarhiei in
Rusia, in martie 1917, a urmat acea confuzie de tendinti, acea incapacitate
de a face acceptata o democratie politica, o instaurare a unui regim de libertate5. O anarhie generalizata pana in
octombrie, cand partidul bolsevic a preluat puterea suprimand toate
libertatile. Dar aceasta franare brusca a anarhiei a provocat razboiul civil,
care a durat pana la inceputul anului 1920, cand, in imensitatea Rusiei, s-a
impus ideea statala traditionala moscovita: absolutismul.
Rusia nu
schimba de regim, ci de eticheta. Puterea lui Stalin era mai mare fiind mai
bine organizata pe tot cuprinsul Rusiei, decat sub Petru cel Mare.
Administratia? Ca si sub tari: neglijenta si coruptie.
Custine isi
incheie studiul astfel:”Tot cautand, eu am strabatut Rusia; voiam sa vad o
tara in care domneste calmul unei puteri sigura de forta ei; dar ajuns aici am
recunoscut ca aici nu domneste decat tacerea fricei si am tras o concluzie din
acest spectacol, cu totul diferita decat aceea pe care venisem sa-i cer”.
O suta de ani mai tarziu, André Gide scria dezamagit: „Intoarcerea din Rusia”,
tara capetelor plecate. Ca in lumea libera mai exista saltimbanci ai
dialecticei marxist-leniniste, cari au curajul sa nege realitatea unui nou tip
de Stat, Statul penitenciar, asa de elocvent ilustrat de zidul despartitor al
Germaniei, cea supusa sistemului moscovit, de Germania Federala, nu pot sa
zvarle valul minciunii asupra unei strigatoare realitati6.
- va urma -
Ioan Dan: „Pentru mine cuvantul „acasa” are o caldura mult mai mare decat pentru cei dragi care sunt deja acasa ”.
Interviu consemnat de Radu Barbulescu
R. B.: Draga Ioan Dan, ai implinit anul acesta 80 de primaveri, sapte romane, doua culegeri de proze scurte si un Jurnal de exil, unele dintre ele republicate foarte de curand (Curierul secret, Cavalerii, Taina Cavalerilor, Cavalerii Ordinului Basarab), la aproape trei decenii de la prima lor aparitie. Poti sa ne spui care este secretul acestei longevitati a prozei pe care o scrii?
Ioan Dan: Secretul longevitatii romanelor mele istorice, Cavalerii Ordinului Basarab, editia a 4-a, Curierul Secret, editia a 3-a, Cavalerii, editia a 3-a si Taina Cavalerilor, editia a 3-a, cred ca se datoreste unei inovatii. Fara sa ma abat de la cursul evenimentelor si de la regulile oarecum rigide ale romanului istoric, am intuit ca pot sa dau o patina mai mare de aventura. Si in fond, ce este istoria lumii? Oare nu marea aventura a popoarelor? Scriitorul polonez Sienkiewicz a inteles si a facut asta cu mult inaintea mea, iar cartile lui se bucura de o viata lunga. Dupa cum stii, inovatia nu-mi apartine, dar am venit si eu cu ceva nou: cu umorul. Vorbeam adineaori despre o oarecare rigiditate a romanului istoric. Cel putin asta am simtit eu si te rog sa ma crezi ca am citit multe romane. Cred ca o seama de oameni de cultura tin la acest gen de roman. Un stimat critic literar, iritat de umorul intalnit in cartile mele, a decretat: „Cand scriem roman istoric, trebuie sa fim gravi!” Imi pare rau ca-l contrazic. Viata ne demonstreaza ca oamenii mai si rad, mai si zambesc adesea chiar si in situatii mai dificile pentru ei. Sa ne amintim cate bancuri si cate vorbe de duh au circulat la noi in perioada comunista. Cand am scris cartile, am sperat ca inovatia si umorul folosit de mine le va da succes si viata lunga. Iata ca nu m-am inselat.
R. B.: Care dintre recentele republicari ti-a facut cea mai mare placere? De ce? Ioan DAN: Nu ma pot hotari sa fac o alegere. Imi iubesc romanele si eroii lor in egala masura si la realizarile lor bune simt ca ma incearca nu numai emotiile, ci si bucuria de a fi roman. Dar daca cinematografia din tara noastra va incerca sa faca filme dupa romanele mele (asa am auzit), as opta pentru Cavalerii Ordinului Basarab. Despre Mihai Viteazul stim mai mult printr-un film bun. Despre Mircea cel Batran se stie mai putin. Avem o istorie bogata, dar extrem de putine filme istorice.
In romanul Cavalerii Ordinului Basarab, apare un erou cu numele Ioan Dan. Uneori am fost ironizat ca am introdus acolo si numele meu. Parere total gresita. Cei ce cunosc bine istoria noastra sau au citit cartea lui P. P. Panaitescu, Domnia lui Mircea cel Batran, stiu ca Ioan Dan e personaj real. La inceputul domniei in scaunul Tarii Romanesti, Mircea a impartit puterea cu fratele sau Dan. Cand Dan a fost asasinat la o nunta pe teritoriul bulgar al lui Sisman, sotia fostului domn s-a refugiat la Razuga pe teritoriul sarbilor si a luat si copiii cu ea. Unul dintre acei copii a fost Ioan Dan. R. B.: Din corespondentele noastre, din convorbirile telefonice, am remarcat ca nu ai pierdut cu nimic din vioiciunea spiritului si din umorul pe care l-ai imprumutat multora dintre personajele matale, ca sa numesc cateva, Cotae, Costache Caravana, Ciripoi, comisarul Camil Bacanu, etc. Cum reusesti sa nu pierzi aceasta vana, rara chiar si printre romani? Duci o existenta chiar atat de lipsita de griji? Esti oare unul dintre putinii fericiti carora viata le-a rezervat doar succese, ferindu-i de tragedii?
Ioan DAN: Da, se pare ca am ceva umor, calitate destul de raspandita la poporul roman. Eu il folosesc si cand sunt sanatos si cand sunt bolnav, si cand sunt fara griji si cand ma apasa grijile multe. Dar mai ales l-am folosit si il folosesc in carti. Pentru mine umorul e ca gimnastica de inviorare. Ma tine in forma buna. O seama de cititori ai cartilor mele imi scriu sau imi povestesc despre unele situatii comice sau isi amintesc numele unor eroi hazlii, cum ar fi: Cotae, Sima, Gogoasa, Otto, Sile, Tufanel-tatal, Ciripoi-tatal, Costache Caravana si altii. Chiar domnia ta ai reusit sa-ti amintesti cateva nume, cu toate ca ai citit cartile mele in urma cu vreo douazeci si cinci-treizeci de ani. In ceea ce priveste existenta mea in America, ar fi multe de spus. Am intalnit aici o alta cultura, alte obiceiuri si o alta limba.In urma cu saisprezece ani, sponsorul meu din Chicago m-a intrebat: „Cum stati cu limba, domnule Dan?” Zic: „Bine, bine, chiar foarte bine. O am in gura de la nastere.”
„Eu v-am intrebat de limba engleza“. „Pai nici cu asta nu stau rau. Ieri am dat prima proba de engleza in aeroportul Kennedy din New York. Am ajuns in fata vamesului american, omul s-a uitat la bagajele mele, apoi la mine si mi-a zis: ‘Spic!’ (SPEAK). I-am raspuns: ‘Stiulete!’ A inteles ca stiu engleza si mi-a facut semn sa trec!”
Sigur ca duc aici o existenta interesanta si plina de surprize. Niciodata n-am visat ca voi deveni proprietar de pamant in America. Ei bine, sunt. In urma cu niste ani, mi-am cumparat un loc de veci la cel mai mare cimitir din Los Angeles. L-am luat ieftin. Acum as putea sa-l vand cu un castig bun, dar nu ma hotarasc fiindca s-ar putea sa am nevoie de el. Are o pozitie excelenta pe o creasta de deal. In cazul in care va fi sa-l folosesc, voi avea de acolo o superba vedere asupra unei parti din oras. De cand am pamant, ma simt mai greu, mai realizat economic si abia acum il inteleg mai bine pe Ion al lui Rebreanu.
R. B.: Care sunt gandurile care te framanta cel mai mult acum? La ce noua carte lucrezi? Ioan DAN: Gandurile care ma framanta sunt multe. Singuratatea omului batran e aspra, ca serile lungi, ploioase si reci de la sfarsitul toamnelor. Uneori visez ca am castigat la Loto si ma intorc acasa. Pentru mine cuvantul „acasa” are o caldura mult mai mare decat pentru cei dragi care sunt deja acasa.
Lucrez la Jurnal de Exil. Incerc sa ii dau o forma mai buna, mai mult umor si sa-l aduc la zi. Daca Bunul Dumnezeu ma va pastra sanatos, cred ca Jurnalul va ajunge la vreo opt sute de pagini si va fi bun de tipar cam in doi ani.
R. B.: Ai dori sa transmiti ceva special cititorilor nostri, scriitorilor tineri si mai putin tineri, un sfat care sa-i ajute in situatia actuala, in care plangerile sunt multe, de la quasi-imposibilitatea de a publica o carte in puzderia de edituri nascute in tara dupa 1989, pana la lipsurile materiale de tot felul pe care le suporta cei care (mai) scriu in Romania? Ioan DAN: Socot ca-i foarte riscant sa dau sfaturi unor colegi mai tineri, cata vreme si eu am nevoie de sfaturi. E drept ca acum nu se poate trai la noi din profesia de scriitor. Dar e tot atat de drept ca fara o noua generatie de scriitori, fara cartile lor, cultura din Romania va suferi enorm.
R. B.: Draga Ioan Dan, iti multumim pentru raspunsurile date, urandu-ti in continuare multa sanatate si o neintrerupta activitate pe taramul literelor, cu speranta ca vom reusi candva sa ne revedem, la fel de tineri si cu acelasi umor de nezdruncinat, la München, la Bucuresti sau la Los Angeles. Peter Sragher: „M-am intrebat odinioara: este oare literatura romana intr-adevar atat de saraca?”
Radu Barbulescu: Stimate domnule Sragher, doresc ca, in numele cititorilor revistei „archenoah”1 sa aflu ceva mai mult despre volumul in germana Incrucisari. Texte literare despre ambele Americi, editat de Rainer Vesely si Bernhard Widder. O lucrare colectiva, in care sunteti cuprins, impreuna cu alti autori. Cum ati ajuns in aceasta selectie de autori?
Peter Sragher: Cunosc scena literara vieneza prin Salonul infiintat din 1989 de scriitorul, poetul si arhitectul Bernhard Widder, caruia i s-au alaturat germanistul Rainer Vesely si multi altii. Interesele multora dintre participantii la minunatele seri de lectura din Praterstrasse 17 sunt foarte diferite, dar multi dintre ei au legaturi puternice cu ambele Americi. Asta este foarte important, deoarece, multa lume, cand aude de America, se gandeste exclusiv la Statele Unite, dar ambele Americi au impreuna o literatura mult mai valoroasa. Mai exista America Centrala, mai exista America de Sud, literatura in limbile spaniola si portugheza, sunt miturile aparute acolo, poeti minunati si istorii incredibile.Am fost acolo la Festivalul de la Medellin, in Columbia, despre care unii spun ca ar fi cel mai frumos din lume, unde in zece zile se aduna peste o suta de mii de participanti, starurile citesc inaintea a patru-cinci mii de oameni si mai exista inca un mare interes pentru literatura. Cand am fost in Columbia am intreprins ceva mai mult. Dupa sfarsitul festivalului am vizitat mai multe localitati. Printre ele era un orasel foarte mic, un sat mai degraba. Acolo nu este alt telefon in afara de cel de la posta, si acolo am intalnit acest personaj minunat, „Femeia din Sipirra”, cum se numeste el in scurta mea proza. Si este o poveste deosebita, o femeie care a fost parasita de barbat si toti copiii ei. Traieste absolut singura si m-am gandit, dupa ce am aflat despre soarta tragica a femeii acesteia, ca abia cum am priceput intr-adevar, mult mai bine, O suta de ani de singuratate al lui Gabrie Garcia Marques. Pe de o parte incredibil de profunda sensibilitate, bunatatea acestor oameni, miturile lor si pe de alta parte marea, incredibila lor cruzime. Stim ca aici bantuie de patruzeci de ani razboiul dintre gherilele paramilitare de stanga si dreapta, asta are de a face si cu faptul ca tara este muntoasa si ca n-a fost niciodata cucerita complet de spanioli. Stim din diferite reportaje, de multe ori foarte superficiale, ca tara este foarte greu de administrat. O treime din Columbia apartine de fapt Amazoniei, acolo n-au ajuns niciodata spaniolii, acolo traiesc in continuare indigenii, aproape nestingheriti.Si pentru mine Festivalul a fost o mare experienta de viata, m-a influentat in asa masura incat am scris chiar patru poezii in spaniola. R. B.: Foarte interesant! Dar dvs. sunteti scriitor roman si se stie ca romanii castiga relativ prost (in medie sub 100 de dolari lunar). Imi suna un pic „chinezeste” ca un poet roman sa poata calatori pana in Columbia. Cum ati reusit sa finantati aceasta calatorie? P. Sr.: Am reusit in felul urmator: biletul de avion pana in Columbia a costat foarte mult, circa 1000 de dolari, dar m-au ajutat organizatorii. Le-am spus ca m-as duce cu placere, m-au invitat, dupa ce le-am trimis traducerea in spaniola a poeziilor mele si le-am scris si ca am primit foarte putini bani de la Uniunea Scriitorilor si Ministerul Culturii din Romania si atunci mi-au platit mai mult de jumatate din biletele de avion si s-au mai adaugat si onorariile pentru lecturi si astfel am putut plati aproape intreaga calatorie. Normal ca a mai trebuit sa platesc cate ceva din propiul buzunar, dar in Columbia te poti hrani doar cu fructe, care sunt foarte bune, hranitoare si foarte ieftine...Si am intalnit acolo, impotriva tuturor prejudecatilor care circula aici in Vest, unde cei mai multi, cand se gandesc la Columbia, imediat se gandesc la droguri, razboi civil si republica bananiera, oameni minunati, entuziasmati de literatura si poezie. Am gasit acolo oameni sositi de la 300 de kilometri distanta, de la Manizales, ca sa poata participa la acest festival... Un festival organizat de poeti si care are loc in locuri foarte neobisnuite. Se citeste de pilda in gradina botanica, in parc, se inchide pentru circulatie o strada, se construieste o scena si se citeste acolo, se citeste intr-un local..., asadar locuri foarte neobisnuite pentru lectura, si vin foarte, foarte multi oameni...La inceput a fost de fapt un protest al societatii civile si din protest a luat fiinta acest festival, care a luat o directie spirituala foarte importanta. Poeti care au participat la multe astfel de manifestari sunt de parere ca a fost cel mai frumos festival pe care l-au trait. In 1999, cand am fost acolo, a fost si Hans Magnus Enzensberger, de pilda. Si eu sunt de parerea lui, ca a fost o experienta minunata. R. B.: S-ar putea ca asta sa tina de temperament, nu-i asa? Poate sa sune a cliseu, dar cred ca atmosfera depinde si de temperatura si clima, care sunt si ele mai calde decat in aceasta intunecata-rece Europa nordica. Dar ne intalnim deja a doua oara la Viena, prima data a fost in februarie 1999 si ieri seara (4. 11.2002) a avut loc, ca si data trecuta, in Centrul cultural romanesc, o lectura comuna a dvs., din cartea amintita, impreuna cu Alexandru Ecovoiu si ati citit excelent si texul sau, tradus in germana. Cum s-a ajuns de fapt la aceste seri de lectura la Viena? Cine le-a organizat? P. Sr.: De fapt a fost ideea mea. Pretuiesc in mod deosebit cum scrie Alexandru Ecovoiu, sunt de parere ca este actualmente cel mai important scriitor roman de nivel universal. L-am invitat odinioara sa citeasca povestirea „Die drei Mozart-Kinder”, care este cuprinsa si in volumul cu acelasi nume, editat de dvs. anul acesta, si am folosit ocazia pentru a-l prezenta aici. M-am intrebat odinioara: este oare literatura romana intr-adevar atat de saraca, incat ii putem prezenta in strainatate doar pe Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, numai pe vechii Mihai Eminescu si Tudor Arghezi? Nu! Exista scriitori excelenti, ca Alexandru Ecovoiu si poeta Mariana Marin, care a citit si ea aici in 1999, care sunt in realitate luminile rampei. Si trebuie sa subliniez, pana acum cinci ani Alexandru Ecovoiu nu a calatorit niciodata in strainatate, prima oara a ajuns aici in 1996. Si a fost apoi marele merit al editurii Radu Barbulescu si al revistei „archenoah”, care i-au publicat povestirile si volumele in germana, ca el a putut vizita si Germania si, acum din nou, Leipzig, Berlinul si Viena. Sunt convins ca este momentul Alexandru Ecovoiu si nu doar in literatura romana ci si in literatura lumii.Bineinteles ca am putut organiza aceste seri de lectura doar cu sprijinul Ambasadei Romaniei din Viena, al doamnei Ildiko Schaffhausen, atasatul cultural de aici si al asociatiei „Kulturkontakt Österreich”. R. B.: Au contribuit cu ceva Uniunea Scriitorilor si Ministerul Culturii din Romania? P. Sr.: Nu. Ministerul Culturii este actualmente, din pacate, prea politizat si sprijina mai degraba ori nume cunoscute de mult ori prieteni politici actuali. As sublinia ca Ecovoiu a fost invitat in 2001 la Targul de carte de la Paris, dar a fost sters de pe lista participantilor, cu toate ca ar fi trebuit sa prezinte acolo traducerea in franceza a romanului sau Saludos. si a fost sters pentru a merge acolo un prieten politic al acestor insi. Aceste aranjamente, aceasta coruptie, aceasta coruptie spirituala imi provoaca, pur si simplu, greata. Si pot folosi linistit aceste cuvinte tari. Am sperat ca dupa Revolutie sa se promoveze o noua scala de valori, ca or sa fie sprijiniti oameni ca Ecovoiu, ale caror carti nu puteau fi tiparite inainte de 1989. Dar nu: sunt sprijiniti inssi mediocri, oameni legati de partidul de la putere. Oameni care prezinta lumii o imagine rea a Romaniei. Cand astfel de insi apar peste tot in strainatate, ceilalti vor gandi: daca asta-i cel mai bun pe care ii are de prezentat Romania, atunci Romania nu are nimic de oferit.
R. B.: Din ceea ce pretuiesc foarte mult la dvs. este si faptul ca, in calitate de scriitor dvs. insiva, va puteti angaja si pentru binele altor scriitori... P. Sr.: Pot sa va spun ceva in acest sens. Fratele meu a emigrat in 1989 in Statele Unite si am avut ceva de suferit din cauza asta. Nu pot spune ca am fost aruncat in afara societatii, dar Securitatea a exercitat o oarecare presiune aasupra mea, voiau sa devin un informator si eu n-am vrut. Dar inca din anii ’80 mi-am dorit sa fiu activ pe taram cultural. Si nu vreau sa ma promovez doar pe mine insumi, fiindca daca intalnesc pe cineva care este atat de bun incat mi-a schimbat viata, fiindca adevarata arta este sa poti modifica viata, gandirea si simtirea altora, imi spun: trebuie sa fac ceva. Si nu doar sa ma promovez pe mine, ci Cultura adevarata, Literatura adevarata. I-am adus pe Alexandru Ecovoiu si pe Mariana Marin, am adus pictori in Austria, am creat contacte, am adus austrieci in Romania, ca sa vada despre ce este vorba. Cred ca se poate face mai mult pentru cultura romana, dar nu in mod propagandistic, ci prin actiuni concrete, pentru ca ea sa fie mai bine cunoscuta. R. B.: Cand va aud, imi vine in minte (in mod pozitiv), acea lozinca a Aliantei Civice: ”Nu vom reusi decat impreuna!”. Dar care sunt proiectele de viitor ale scriitorului si omului de cultura Peter Sragher? P. S.: La anul, probabil prin februarie, va aparea al doilea volum de versuri al meu, se cheama La noapte esti masca africana, sunt doar poezii de dragoste, dedicate unor prietene, e vorba de mari pasiuni, platonice unele. Si apoi scriu din mai anul acesta la un roman, se numeste Ziua muncii si este vorba de raul pe care voim sa-l uitam. Este o provocare mare. In ce priveste proiectele culturale doresc sa organizez la Tulcea, in Delta Dunarii, o actiune, cu autori din Romania, Austria, Elvetia, Slovenia, probabil si din Germania. In onoarea unei cetati, Enisala. Este un loc incarcat de mituri, se vorbeste acolo de balauri, zane si un personaj fantastic, Baba Joimarita. Vrem sa angrenam comunitatea de acolo, sa organizam un fel de concurs de ziare si sa petrecem cateva zile acolo. R. B.: Cum imi amintesc, este o fortareata bizantina... P. Sr.: De fapt au construit-o grecii in secolul VII si apoi s-au stabilit acolo genovezii. Si sper ca, daca veti avea timp, sa fiti si dvs. acolo, va avea loc in iunie si de buna seama ca il voi invita si pe d-l Ecovoiu. R. B.: Va multumesc pentru invitatie. Si acum, doriti sa ne impartasiti cateva ganduri finale? Ce va deranjeaza cel mai mult in situatia actuala. P. Sr.: Da, cred ca, din pacate, actualmente se afla in diverse locuri importante oameni care nu pot prezenta cum trebuie cultura romana. Din pacate – vorbesc de ani de zile despre asta – nu exista nici o strategie politica pentru promovarea culturii romanesti in strainatate; chiar daca din fericire o avem pe d-na Ildiko Schaffhausen la Viena, ar trebui totusi sa gasim pentru intreaga Europa oameni care pot reprezenta Romania din punct de vedere cultural.Pe de o parte nu exista o strategie, pe de alta lipsesc banii. S-au deschis centre culturale si acum sunt lasate sa moara. De ce le-au mai deschis? Ce se afla in spatele acestui lucru? De ce nu se gandeste nimeni ca, daca vrem sa ne facem cunoscuta literatura, trebuie si ceva bani pentru asta? Fara bani nu functioneaza. Nu se poate trai numai din sponzorizarea catorva banci, din Austria etc. Esta ca si cum ai fi nascut un copil handicapat, caruia ii lipseste o mana. Trebuie sa avem bani proprii pentru a reliefa numai autori, pictori, muzicieni cu adevarat buni. Si trebuie gasiti acesti oameni, care sa lupte pentru cultura, nu numai pentru ei insisi sau pentru micile lor clici de prieteni, care de fapt nu fac altceva decat sa distruga. Fiindca Romania, asa cum am spus mai inainte, din punct de vedere cultural nu este atat de saraca. Are scriitori, pictori, artisti, muzicieni de exceptie: trebuie numai sa te lupti pentru ei. R. B.: Mult stimate domnule Peter Sragher, va multumesc din inima pentru raspunsurile dvs. si sper ca drumurile noastre sa se incruciseze mai des. Si, fiindca si in imperiul culturii si literaturii exista o capitala si fiindca intr-acolo duc toate drumurile, sunt chiar foarte sigur ca ne vom mai intalni. Pana atunci, mult succes, suntem siguri ca va sosi si un „moment Peter Sragher”. Consemnare öi traducere din germanü de Radu Bürbulescu PREMIU Trecuta aproape neobservata – cu exceptia unor articole mai mult sau mai putin pe necitite (Vezi „Gustul ciudat al academicienilor”, de Elena Vladareanu, in Cotidianul, 19. 12. a.c.) – de presa interna, decernarea pe 18 decembrie, la Bucuresti, a Premiilor Academiei Romane pe anul 2000 (65 de premii intr-un numar de 14 sectiuni, 94 de lucrari si 140 de autori), ne-a starnit, credem, un interes legitim. Fiindca ni se „intampla”, pentru a doua oara de la instituirea Premiilor Revistei Observator, ca printre premiatii inaltului for, in domeniul literar, sa se afle unul dintre premiatii nostri. Daca in 1999 s-a aflat printre laureatii Academiei prozatorul Alexandru Ecovoiu (detinator al Premiului Revistei Observator-München in 1998), anul acesta ne sunt (re)confirmate (ca sa spunem astfel: deoarece valoarea prozei si poeziei celor doi scriitori romani contemporani ne-a fost definitiv si total confirmata de volumele lor de poezie, de romanele si proza lor scurta) marile merite intru slujba cuvantului scris ale prietenului, colaboratorului si coredactorului nostru, Gheorghe Istrate, si el premiat, de noi, in 1998. Merite vizibile pentru orice cititor cat de cat onest si capabil sa decanteze o poezie, din chiar volumul premiat de Academie: Fragmente despre infinit. Ca sa facem, sa zicem asa, o pledoarie pro domo, ne-a impresionat decisiv, de la primul contact, poezia scrisa de Gheorghe Istrate, o voce sonora, melodioasa si profunda in dodecafonia liricii romanesti actuale, lirica apeland – de la dadaism incoace s-a deschis cutia milelor pentru orice directie, cu conditia existentei patefonului multiplicator al criticii de intampinare sau postume si al posibilitatii de multiplicare a textelor, de la versul „traditional” pana la escrocheria „experimentala”, din afara oricarui aparat de evaluare decat, eventual, cronologia aparitiilor respective – la sensibilitati si capacitati intelectuale cat se poate de subiective. Ne-a impresionat, in primul rand, capacitatea extrem de personala a lui Gheorghe Istrate de a crea o profunda si detaliata mitologie a Limpezisului natal, sat pierdut in imensitatea oceanica a Baraganului, inradacinarea sa metafizica intr-un spatiu, ce ar parea, altfel, mai degraba predestinat aparitiei unei proze demistificatoare, decat tasnirii verticale a filonului liric pur si purificator. Ancorat original in loesul Campiei Romane, navigand ca (mai) nimeni altul in ochiurile de apa ale fantanilor acesteia – poate, mici in suprafata, dar insondabile in adancime si neinlocuibile in calitatea lor unica de alinatoare ale setei ancestrale a locuitorilor dimprejurul lor, Gheorghe Istrate isi revendica pozitia inatacabila de patriarh al unui „neam de lungani”, barbos cat vechea sa intelepciune si pletos cat plasa infinita de ganduri, dureri si bucurii care il trag in sus, catre Calea Lactee si mai departe. Ma abtin a scrie mai mult, pentru a nu da caier fuselor rotite prin suspicioasele sezatori si claci literare sau mai putin literare, incapabile sa recunoasca in astfel de randuri admiratia autentica si fara dubii pe care se sprijina. Voi aduce, insa, in sprijinul lor, o scurta apreciere critica: „Este Gheorghe un nume predestinat liric? Un alt profund poet al pamantului si vechimii este si Gheorghe Istrate (11. 5. 1940 Limpezis/Buzau...). [...] Lirica sa este intens emotionala si totusi stapanita sever si discret prin insasi natura miturilor alese si obscuritatea ritualica ancestrala; actele vietii sunt etalonate biblic si chiar reduse la atat cat cele biblice sunt;sunt reparabile sugestii ale psalmicii argheziene; metaforele au utilitate doar daca pot servi accentuarii unor idei foarte simple; incordarea si infricosarea in fata si in mijlocul necunoscutului lumii personalizeaza mai mult ca orice eul; omul intre pamant si cuvant, ambele realitati primordiale, reclamand evlavie, respect si umilinta, generand dezorientare si un fel de ameteala a nestiintei ar caracteriza aceasta poezie in care versificatia clasica contribuie la tensionarea spirituala”. Si nu regret, dar chiar deloc, faptul ca respectivul citat este luat din opera fundamentala a unei personalitati controversate de respectivele claci si sezatori (Marian Popa: Istoria Literaturii Romane de pe azi pe maine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Fundatia Luceafarul, Bucuresti 2001, Vol. II, pag. 314). Felicitandu-l cu toata caldura prieteniei pe Gheorghe Istrate la acest frumos jubileu al creatiei sale care este decernarea Premiului Academiei si exprimandu-ne compasiunea pentru marile dificultati personale prin care trece – Gheorghe Istrate este azi (spre deosebire de profitorii si parvenitii „revolutiei” din ’89, asa-zisa „clasa politica” prezent/continua, vechi/actuala), in ajun de Sarbatori, amenintat cu evacuarea din locuinta in care traieste de 22 de ani -, dam in continuare cuvantul poetului: de altfel, este cea mai convingatoare alocutiune in favoarea sa. Radu Barbulescu
Mic discurs (nerostit) la decernarea Premiului Mihai Eminescu al Academiei Romane, pentru anul editorial 2000
Excelentele voastre, Stimate Domnule Presedinte al Academiei,Onorat auditoriu, In urma cu un deceniu, in 1992, mult regretatul carturar Stefan Augustin Doinas m-a invitat, telefonic, sa-i fac o vizita la redactia „Secolul XX". Acolo m-a intrebat: „Domnule Istrate, dumneavoastra ati tiparit vreo carte acum 2 ani, in 1990?". „Nu, domnule Doinas, n-am tiparit". „Pacat! dvs. stiti cat de mult va pretuiesc. As fi vrut sa va ofer Premiul Academiei pentru poezie". „Dar, d-le Doinas! i-am raspuns. Numai faptul ca dvs. ati gandit acest lucru e ca si cum eu am si primit Premiul Academiei". Asa am fost eu incununat cu un prim Premiu al Academiei Romane - premiu in idealitate, stiut fiind ca acesta se acorda doar o singura data in viata. Astazi, mi se ofera un Premiu al Academiei, in realitate.De aceea, ingaduiti-mi, va rog, ca de sub boltile auguste ale acestei aule academice, sa-i multumesc, in postumitate, domnului Stefan Augustin Doinas, pentru premiul sau virtual, iar dumneavoastra sa va multumesc respectuos pentru acest al „II-lea" premiu - insa un premiu real!In incheiere v-as mai ruga sa ascultati numai patru randuri dintr-o poezie pe care n-am reusit niciodata sa o public inainte de 1989, si care acum prefateaza volumul premiat de dumneavoastra: Nu dispera, colorata retina,timp ai destul sa inveticat sunt la rand la luminacat sunt la rand la dispret! La multi ani imperiali!!! 18 Decembrie 2002
Gheorghe Istrate:
RITUAL
(neinceputul)
mi-e frica de ziua neinceputa
de altarul care incepe sa puta
de fosnetul ingerilor ingemanati
uitati in cer si uscati
magma mea grav se revarsa
peste rasul invers - peste farsa
cand pun deget pe degetul Lui
cand sparg timpul lichid din statui
mi-am saltat in suflet casa viteaza –
mi-a mai ramas cer si mi-a mai ramas raza
nisip inrosit mi-a ramas din stele de frica
in care sufletul meu smerit se ridica
am trepte prea multe – le ard
pe hornuri am herburi stindarde
hulubi uguind imi intra in gura
ciugulind versete din sfanta scriptura
si totusi mi-e frica de-o zi nenceputa
cand verbul meu sclav va-ncepe regeste sa puta...
(inedita)
RITUAL
(Moartea alba)
La demolarea
Sfintei Biserici Matasari
Motto: „Pana
si-n moarte caut viata...”
Emil
CIORAN
vetustele izvoare-au izbucnit
mocirla lor mocneste in altare
vitraliile curg si-au putrezit
lumina-n candela de aur moare
curenti ermetici talpile ne ard
prelung o voce umeda ne latra
si ne arunca-n spuza si-n hazard
si verbele se sparg subit in
piatra
e ora urii si-a muririi reci
- te decojesti in vant copilarie!
–
mi-s umerii umpluti cu
serpi-ereti
si-n cer imi moare moartea alba –
vie...
(inedita)
RITUAL
(Viscoleste in lucruri)
ma reintorc in cenusa de-acasa
amintirea-i un vesmant racoros
campia spalata e la fel de
frumoasa
lantul cainelui e la fel de noros
bruma se sterge din parul meu
lung
nopti peste nopti se aduna in
geana
n-am sa grabesc n-am sa alung
umbrele zeului culcate in rana
viscoleste in lucruri de ieri
se razbuna vremea din urma
ochiul ingheata-n taceri
pleoapa-n lumina abia se mai
scurma
doamne mereu ramane timp nesupus
ramane iubire in ura
ramane un gand mereu presupus
nascocind o alta faptura
eu vin si revin din cenusa
de-acasa
salbaticeste calul sub sa
lumina-n stramosi ma apasa
ochiul se-nchide silnic in stea
(Din Sceptrul singuratatii,
1978)
Gheorghe Istrate:
Bibliografie
Mastile somnului, ed. Luceafarul,
Bucuresti, 1968; Valea plangerii (poeme) 1971; Pseudopatriarchalia,
ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974; Zodia Sarpelui, ed. Albatros,
Bucuresti, 1975; Cantec la izvoarele lumii, ed. Columna, Bucuresti,
1975; Sceptrul singuratatii, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978; Rune,
ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980; Oase de fluturi, ed. Cartea
Romaneasca, Bucuresti, 1982; Interiorul tacerii, ed. Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 1985; Poezii in soapta (pentru copii), ed. Ion Creanga,
Bucuresti, 1985; Despartirea de cuvinte, ed. Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 1988; LV, ed. Biblioteca judeteana „V. Voiculescu”, Buzau,
1995; Limpezis. Locul fiintei, ed. SAS, Bucuresti, 1997, premiul
Revistei Observator-München; Versuri/Gedichte, trad. de Radu Barbulescu, Franz Johannes Bulhardt
si Paul Dieter Fuhrmann, ed. Radu Barbulescu, München, 2000; Fragmente
despre infinit, ed. Crater, Bucuresti, 2000, Premiul Academiei Romane; Distilerii
nocturne. O suta de poeme, ed. Helicon, Timisoara, 2000; Gedichte,
trad. de Radu Barbulescu si Paul Dieter
Fuhrmann, ed. Radu Barbulescu, München 2001.
Cea
dintai teza de licenta avand ca reper proza lui Stefan Banulescu, sustinuta la
Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti
(1968)
Semnatarul acestui text aplicat
nuvelisticii lui Stefan Banulescu - prozator care avea sa capete, peste ani,
statutul unuia dintre cei mai valorosi scriitori de dupa razboi - isi revendica
un singur merit: acela de a fi propus, cel dintai, pe lista obligatorie
a subiectelor de licenta ale sesiunii universitare din vara anului 1968, o
tema insolita dar care, surprinzator, a fost acceptata din start. “Studiul“
(daca poate fi numit asa) cuprinde numai 17 pagini dactilo. Conducatorul
stiintific al lucrarii era Dumitru Micu caruia, la examinare, i s-au mai
alaturat George Ivascu si Nicolae Manolescu, cei care, in concurs, au dispus
nota maxima. Autorul acestui text regreta si astazi - sclav al unei paguboase
timiditati - ca nu a raspuns entuziastei solicitari a lui G. Ivascu, in chiar
aula examinarii, de a-i oferi lucrarea spre publicare in saptamanalul Contemporanul
- al carui remarcabil director era.
Constient de imperfectiile
temeritatii sale, autorul a amanat pana la uitare si chiar pierdere, prin
ani, a acestui micro-eseu, descoperit recent, intamplator, intr-un vraf de
hartii ocolite. Adus la lumina, dupa o zacere de aproape 35 de ani, recitit cu
vinovata sentimentalitate, autorul se incumeta, totusi, sa ofere intransigentului
cititor de azi o prima viziune concentrica asupra literaturii unui mare scriitor
care abia ulterior avea sa se impuna, mai ales prin Cartea milionarului si
Scrisori provinciale, nebanuite la ora aceea. Textului initial i-au mai
fost rectificate cateva infime ligamente interfrazice, care se uzasera prin
timp. /Gh. I./
MASTILE TIMPULUI PIERDUT
(Nuvelistica lui Stefan Banulescu)
Motto: “Petre,
omul asta a venit sa prinda vremea din urma...”
1.
Valentele somnului
Romantismul a dus la dilatarea
emotiei, impingand-o pana-n zarile tulburatoare ale visului. Sectionand
clipa psihica, el a desfasurat sufletul uman in vaste proiectii onirice, intronand
in literatura motivul visului treaz - cumul al unor dorinte mai presus de
putinta.
Somnul contine visul, iar
uneori se poate confunda cu el.
Daca poezia intr-adevar este ceea ce Rimbaud considera:
“restituirea necunoscutului”, inseamna ca ea niciodata nu
poate fi desprinsa de o presupusa substanta indepartata, in care-si
regaseste adevaratele izvoare. Calea pe care se poate atinge un asemenea
taram este visul - el insusi fiind mister, ba chiar obiect al actului poetic
care aspira sa surprinda existenta in frumusetea ei originara.
Omul, fata-n fata cu sine,
priveste-n sufletul lui (eul interior), in desfasurarea sa ontologica, precum
intr-o fantana din care razbat ecourile de spiritualitate ale unor generatii
stratificate si de mult disparute. Priveste in moarte.
Dar Moartea si Somnul - in
mitologia greaca - sunt frati gemeni. Dogmele biblice combat tentatia somnului:
in somn, sufletul se intoarce, intr-o uitare de sine, catre Materie, dorind sa
se identifice cu trupul si sa se vicieze de patimile acestuia.
In unul din eseurile sale
(“Mitologia Memoriei si a Uitarii”), Mircea Eliade noteaza:
“Se vede asadar ca a nu dormi
nu inseamna numai triumful asupra starii fizice ci mai ales sa dai dovada de
forta spirituala. A ramane „treaz“: a fi cu desavarsire constient, a fi
prezent in lumea spiritului”.
Folclorul romanesc, care detine
- zice St. Banulescu - „... receptivitati surprinzatoare in captarea motivelor
de intinsa circulatie, putere rara de sinteza si de renastere a confluentelor
intr-o expresie particulara”, atinge dimensiuni mitice, nefiind „prins
definitiv in captivitatea practicilor stravechi, pierdute si pulverizate in
timp ci s-a convertit in buna parte in poezie, in conditia ei elementara”. Asa
apare, bunaoara, motivul visului revelator, oracular, in somnul personajelor
de basm romanesc (v. „Praslea cel Voinic si merele de aur”).
Si pentru St. Banulescu somnul
este una din sansele vietii omului. In vis se pot desface tarmii unei lumi
miraculoase. Prin irealizabilul pe care-l contine, visul este singurul
mod de a atinge realizabilul – absolut, Edenul. De fapt, visul este
deghizarea unei dorinti, de aceea el e o fatalitate, depaseste constiinta.
Literatura germana a sondat pana la adancimi nebanuite filonul acesta
(Novalis), de altfel fecund si in alte domenii ale culturii (suprarealismul in
artele plastice).
Fiind compensatia vietii,
taramurile pe care visurile le deschid privirilor interioare ating un timp
etern, al varstelor primare, spre care tanjeste sufletul uman, intr-o posibila
reintoarcere totalizatoare. E un Eden pierdut („pamantul tare de lapte” din
viziunile onirice ale lui Ichim din „Mistretii erau blanzi”) in care fluviile
vietii incearca, subteran, sa se reaseze in matca initiala. Dar numai visul
si cantecul pot atinge marginea dinspre viata a acestui tulburator Eden scufundat
- unul din motivele care strabat aproape intreaga creatie banulesciana, motiv
care are o traditie bogata in literatura noastra, incepand cu Eminescu, continuand
cu I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Lucian Blaga, V.
Voiculescu, Al. Philippide - sau mai „tanarul” A. E. Baconsky.
La Eminescu, motivul somnului e
preluat in maniera romantica: taram al simbiozei primare, cosmice, dintre materie
si spirit. Somnul aduce o alta „trezire”: („Dara ochiu-nchis afara inlauntru
se desteapta”) apropiind sufletul de propria lui substanta, in vecinatatea
mortii, revelandu-i-se imagini ale unei vieti ideale.
Pentru Eminescu, somnul e o
imitatie (o epifanie) a Nirvanei si „un antidot
al durerii”. Somnul e un timp stagnat, fara determinatiuni interioare, un timp
imbatranit „egal in toate partile”, zice G. Calinescu.
Pentru Sarmanul Dionis lumea e
vis (reminiscenta filozofica schopenhau-eriana): „Nu exista nici timp nici
spatiu, ele sunt numai in sufletul nostru (...) Daca am afla misterul prin care
sa ne punem in legatura cu aceste doua ordini de lucruri, care sunt ascunse in
noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni si asirieni, atuncea, in
adancurile sufletului coborandu-ne, am putè trai aievea in trecut si am
putè locui lumea stelelor si a soarelui”. (s.n.)
La Blaga, somnul semnifica
scufundarea in parinti (dupa cum moartea e reintoarcerea in „increat”), in
noaptea ancestrala. Vorbele lui sunt dincolo de timp, refacand, cu puteri
magice, franturi ale neinceputului de lume, tiparele ei initiale:
„Unde si cand m-am ivit in lumina, nu
stiu,
din umbra ma ispitesc singur sa
cred
ca lumea e o cantare.
............................................................
Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind...
..............................................................
Inchis in cercul aceleiasi
vetre
fac schimb de taine cu
stramosii
norodul spalat de ape sub
pietre.
Seara se-ntampla mulcom
s-ascult
in mine cum se tot revarsa
povestile sangelui uitat de
mult.
.................................................................
cu cuvinte stinse in gura
am cantat si mai cant marea
trecere,
somnul lumii, ingerii de ceata”
(Biografie)
Prin unele personaje ale sale,
Banulescu destainuie taine pe care lumea le contine in sine. Somnul e starea
de amnezie care topeste glacialitatea rationamentelor noastre rigide,
cutremurandu-ne cu fiorii unor semne alogice. Somnul declanseaza viziunile
tulburi ale subconstientului, ale caror desfasurari comunica cu infinitul,
adica cu poezia.
„Necunoscutul din noi” se
releva atunci cand te situezi intr-un anumit punct al respiratiei universale -
„intr-un loc ocolit de Parce”, pentru a surprinde timpul „sarit din vesnicie”.
Corbu din „Dropia” e un poet ratacitor, si numai poetii au harul „de a lega
vremile-ntre ele” cu un „fir pe care-l trag din stele” (ghilimele au strans
intre ele expresii adecvate ale poeziei marelui Philippide, utilizate de noi,
abuziv, pentru concizia si esenta lor definitorie in cauza temei pe care o
studiem - tema prezenta la o inalta tensiune estetica si in opera sa
magistrala).
Vesnic la hotarul dintre vis si
real, Corbu doarme de-a dreptul pe cal („ca-i sufla calul in talpi cu narile”)
intr-o permanenta si halucinanta peregrinare printr-o „Vale a Plangerii”, iar
din reprezentarile lui onirice comunica oamenilor numai cojile unor seminte
de taina, neincapatoare, pe care el, blestemat, trebuie sa le stie dar si sa le
uite. E un Ulisse exilat in insula Uitarii si a visului: „Corbu asta are un
betesug: mintea ii umbla cu basme si cand sa le scoata pe gura, ii ies sub
forma de cantec. Vorbele nu le canta, pentru ca nu-l ajuta glasul, spune cantecele
ca si cum ar vorbi”.
Poarta stigmatul unui destin
tragic: „Campul e mic. Imi intind mana-napoi si dau de noapte-in toi. Intind
mana inainte si lovesc in soare un dinte, care tocmai rasarea”.
Vorbele lui pastreaza mecanica
intrucatva aleatorie a ritmului unui timp interior, hipnotic, care-i developeaza
imaginile. El le uita deschizand pleoapele-n ziua (ca si Ichim din „Mistretii
erau blanzi”), numai franturile unor existente uitate mai incarca cu emotivitate
vorbirea lui bizara - esente ale unei lumi scufundate. Aceasta stare de
„transa”, necesara marilor comunicari, a marilor taine, o cunoaste si Catalina
in reprezentarile ei nocturne ale unei semiconstiinte hipnotizate, conditie a
comunicarii cu Hyperion (care e esenta universala, mister cosmic).
Printr-o astfel de stare trece
si Fenia („Mistretii erau blanzi”), personaj mai terestru, dar ale carei halucinatii
se desfasoara pe un liman incert, alunecos, de vis prelungit in realitate,
incat senzatiile ei capata reprezentari stranii de „dincolo”. O apropiere
necesara de poezia argheziana din „Noaptea” sondeaza, in acest sens, trairi
crepusculare pana-n esenta lor ultima, acolo unde deja „taina” mortii („Streina”)
este violentata in propriile ei teritorii, jefuita de imagini etern
necunoscute.
Corbu e ireal ca insasi
rostirea lui. E o fiinta ratacita intre doua lumi, negasindu-se, ca un duh
care si-a pierdut trupul si timpul; nu mai pastreaza decat vagi amintiri despre
sine:
„Ma-ntorc acasa
cu soarele asfintit in camasa
(...)
Ma salt din oasele toate
si calc intre ziua si
noapte.”
2. Aventurile logosului
„La inceput a fost cuvantul”
spun tablele biblice. Reversul profan al acestei taine pare a fi uneori, mai
aproape de adevar: cuvantul este umbra faptei. Dar odata rostit, el imprumuta o
materialitate magica, putand sa moseasca lumea, el insusi fiind esenta:
„... oh, nici-o minune nu
se-mplineste
Nu se-mplineste, nu
se-mplineste!
Si totusi cu cuvinte simple ca
ale noastre
S-au facut lumea, stihiile,
ziua si focul”
(Blaga: „Tristete metafizica”)
Personajele banulesciene
rostesc o poezie inconstienta, adanca, ramasita a unor descantece incantatorii, ancestrale, cand gestul utilitar se suprapunea
peste cel magic. Ele insele se mira de ceea ce glasuiesc, intrucat nu-s decat
simple organe ale naturii prin care aceasta isi declina vrerile.
„Poate n-ar trebui sa mai
vorbesc, Condrate. Nu mai am ce masura cu vorbele. Ziua si noaptea vin una dupa
alta si trecem prin ele ca prin niste amintiri”. „Lung mai esti si campul
nu-ti ajunge - ii striga Miron, razand, mai mult pentru ca vorbind cu Corbu,
simtea ca si vorbele lui suna a cantec”.
Si iarasi ne simtim datori sa
apelam la „pietrele” templului blagian: „Poetul este nu atat un manuitor
al cuvintelor, cat un mantuitor al lor. El scoate cuvintele din starea
lor naturala si le aduce in starea de gratie”.
Rupta din spiritul si din sufletul omului, vorba capata
identitate de sine si nu mai poate sfarsi niciodata, avand atributele
nemuririi. Vorba rostita isi are sediile ei secrete in univers:
„Cuvintele astea sunara slab,
tot de undeva din afara de alb si liniste. Fenia recunoscu in aceste cuvinte
ceva din vocea lui Condrat. „Se prea poate sa fie niste cuvinte ale lui,
pierdute pe aici din anii trecuti“. Condrat vorbea rar si cu ea si cu toti,
„Cine stie pe unde-si ascunsese el vorbele astea si cum au iesit din ascunzis
si ratacesc fara nimeni si cauta vremea cand traia lumea. Ce a fost oare cand
traiau cu totii?“”.
Fata de cuvinte, Fenia are
sentimente omenesti ca pentru o fiinta chinuita: „Nu pot sa moara cuvintele,
se chinuiesc“. Feniei ii fu mila de vorbele lui Condrat si vru sa le scape de
chin, sa nu mai rataceasa pe unde a fost lumea - si sa le aduca dincoace la
ea, la cei morti. Intinse sloiul mainii, sa dea la o parte zapada groasa care
o despartea de cuvintele barbatului (...), dar nu izbuti.”
Cufundata intr-o realitate
„moarta”, care e somnul, pe langa tamplele Feniei „cuvintele alergau dincolo,
se auzeau tot mai slab, se departau, ratacind singure”. Rostirea e un act
magic, nu o poti face oricum - ci ea difera in functie de miscarile
universului: „Am spus asa sa inteleaga omul mai repede, ca-i noapte si nu ma
vede la fata. La ziua am sa-i vorbesc altfel”.
Destin ratacitor au si
cuvintele dar si cantecele. Ele par niste pasari rare care zboara prin viata oamenilor,
mutandu-le sufletele dintr-un eu intr-altul, amestecandu-le: „Odata stiam
cantecul - zice Corbu. Nu l-am mai spus de mult si au crescut peste el vorbe
straine. Mi-ar fi trebuit acum cantecul si nu stiu pe unde i-o fi adormit
fantana”. Fara puterea de a cuvanta, oamenii sunt sterpi, vaduviti de esenta,
de amintiri si intelegere a lumii. Cutare personaj are nume furat: „I se opresc cantecele in cutia tambalului”.
La Banulescu, Campia, Cantecul,
Stepa, Seceta, Iarba, Apa sunt personaje. De altfel, prozatorul in ipostaza
fireasca de poet - de mult asteptata - face o precizare in nota volumului de
versuri „Cantece de campie”: „Ele (cantecele) s-au ivit chemandu-se unele pe
altele, ca o dureroasa amintire a unor existente de mult sfarsite, din
sentimentul filial fara incovoieri fata de locurile aspre natale; locuri a
caror imagine nu mai putea fi patrunsa asa cum fusese intr-un trecut
indepartat, decat prin comunicarea spirituala a versului de cantec vechi”.
Si iata versuri banulesciene, ca o definitie a puterii lor sintetizatoare de
timpi imemoriali:
„Cine blestema si scurma
De ma uit la mine-n urma?
Imi vad tineretea toata
Prefacuta-n colti de piatra,
Pietre sparte, de ierbi pline,
Mai batrane decat mine.”
Cel care „blestema si scurma” e
„Cuvantul” - timp concentrat, spiritualizat.
3. Permanenta tiparelor
Pe buna dreptate, N. Manolescu
observa in cronica literara la volumul „Cantece de campie”: „Nimic nu moare cu
adevarat (...) Ceea ce nu moare insa nu sunt lucrurile, ci elementele lor”.
Tiparele dintotdeauna ale
lumii, substanta eterna, raman ca o conditie primordiala a continuitatii
vietii:
„Caut unde-am fost si plec
Si pe langa mine trec.
Frica mi-e si mi-e rusine,
Am sa ma lovesc de mine,
Ziua in amiaza mare,
Pe campul intins de soare.
Dar eu trec mereu si vin
Ca pe langa om strain.”
sau:
„Haina mea, minune mare,
Pleaca singura sa are
Indoita de spinare!”
In „Dropia”, Banulescu dezvolta
motivul pana la hotarul etheric dintre real si imaginar, - zona halucinanta
de reprezentari poetice: „Fata pe care o cauta omul asta crezi ca este? Si
Paminode care sta cu casa peste izlaz cu stresinile prinse-n cuie de varful
gardului, crezi ca e chiar Paminode?...”; „Spunem ca sunt lucruri fara sa
fie”.
Substanta umana eterna e ca
duhul lui „Galan Laliu, Laliu tambalagiu, / nu mai e de-un an si-o luna / si
tambalul tot mai suna. / Canta-n grau si-n iarba verde, / de vazut nu se mai
vede”.
Iata si o insemnare de o
acuitate exacerbata a simturilor, din „Memorialul de amiaza” al unui psihopat,
din intinsa nuvela „Masa cu oglinzi”: „Mi-am amintit ca am in camera de dormit
un soarece cu care ma obisnuisem si care poate incepuse de mult sa roada
culorile aruncate pe covorul alb din geamurile marchizei fara ca sa fi stiut.
Poate ca nici covorul nu mai este, au ramas in continuare culorile sa se
proiecteze pe fosta suprafata a covorului”. Sau: „Vrem sa incarcam in saci
orasul, sa-l ducem altundeva, sa-l semanam in alta parte, ca sa rasara din nou
cum trebuie”.
E prezent aici sensul unei idei
blagiene de refacere continua a lumii („sa fim, inca o data/ sa fim inca de-o
mie de ori/ sa fim, sa fim!”) - intalnit chiar din prima nuvela (si reluat in
mai multe proze): „... degeaba zicea ca Andrei ar fi murit din nou, si de tot,
a cincea oara. De unde! L-a vazut ieri cineva, in padurea de langa luncile
noastre, isi carpea camasa intr-un copac”.
Asemenea oamenilor si
lucrurilor - si cuvintele isi au tiparele lor uitate, dar traitoare in cutele
universului. Refacerea lumii inseamna, in mod fatal, permanentizarea
tiparelor - a runelor.
4. In
cautarea timpului pierdut
Proust face o rara si mare
tentativa: o incercare de „recuperare a timpului pierdut”. Rupt de amintiri, omul
devine o fantoma ratacitoare a propriei fiinte. Reprimind in sine convulsiile,
avatarurile timpului trecut, el reprimeste totodata ceva din propria-i moarte.
Pentru Heidegger fiecare fiinta isi are timpul ei originar si personal.
Fiinta umana nu este in timp ci este timp; nascandu-se, ea aduce
intregul timp cu sine, ca pe o epifanie, pe un permanent contact cu „humusul”
timpului originar. Celalalt timp („public”) e procurat din timpul primar al
fiecarei fiintei umane, in general. Moartea e, in acest caz, o problema a fiecaruia
dintre noi si nu a intregii umanitati. Odata cu nasterea omului, se naste
neconditionat si propria lui moarte.
Dar moartea trebuie recuperata,
precum si timpul scurs clipa de clipa. Prin bizara incremenire a fantasticelor
taramuri banulesciene, eroii sai se tarasc monologand, intalnindu-se si
despartindu-se, calcand peste mari bucati de timp, disparute in chip inexplicabil.
E un timp interior, metafizic. „Sunt acuma, adica lunile aprilie, mai, iunie,
iulie si august - toate in septembrie. S-a luat timpul de la inceput sa-si
petreaca zilele netraite.” Intr-un astfel de timp lucrurile sunt suspendate.
Biografia lor piere, particularitatea lor se dizolva si ramane numai
substanta lor. Esentele.
Personajele incearca sa-si
transforme amintirile in timp, sa-si procure timp. E o foame, o spaima, o lacomie
de timp. Spectacolul selenar in care tot neamul lui Paminode Danila fura fanul
de la Padurea Pietroiului („coseau toti, printre salcii, erau multi, in cap cu
Paminode, chiar un copil de vreo sase ani avea o coasa mica pe masura lui si
ciopartea iarba”) e o scena de lacomie grotesca, de infricosatoare posesie a
timpului - si de o rara percutie literara („Dropia”).
Intre timpul trecut si cel
prezent exista o permanenta legatura misterioasa si cuantele ei secrete ce plutesc
peste apa fiintei se cer captate. In spatiul sufletesc exista un alt timp,
determinand - asa cum zice G. Calinescu despre poezia lui Blaga - „o colaborare
a trupului cu visul” (somnul) - fiind singura posibilitate de a te sustrage din
„orizontul solar” si a reintra in metafizic.
Simbolul predominant,
tulburator si original al dropiei, nu
inseamna altceva decat timpul pierit a carui nostalgie insul o duce mai departe
in fiinta. Peregrinarile din nuvela „Dropia” se topesc intr-un taram
interior. Oamenii, „care strabateau noaptea ca si cum ar fi mers dormind”, nu
asteapta ca la capatul calatoriei lor sa intalneasca altceva decat „dropia”
sau „porumbul” (oaza fascinanta asemenea padurii de aur din basmele romanesti),
care lumineaza ca ziua chiar si dupa ce soarele apune. „Dropia” e simbolul
ideii care totdeauna iti scapa.
Victoria - femeie fara
identitate precisa - exclama la un moment dat: „Petre, omul asta a venit sa
prinda vremea din urma” (...) a venit „numai sa poata vedea dropia” - si in
aceste cuvinte se ascunde tot sensul tulburator al prozei lui Banulescu, dropia
fiind clipa de suprema revelatie, care nu se dezvaluie oricui, a aparentei
posibilitati de captare a unui timp fericit, pierdut, a unei sanse irosite:
„Petre, dropia e greu de vazut,
nu numai de prins. Omul asta de-i zicem Miron vrea sa prinda dropia. Nu vrea
sa-i treaca anii care-i mai are fara s-o vada macar. Dropia nu se poate prinde
nici vara, nici toamna, e greu si de zarit, sta la capat de miriste in soare
si in soare nu te poti uita. Numai iarna pe polei o poti atinge, cand are
aripile ingreuiate si nu poate zbura si seamana la mers cu o gaina. Greu si
atunci. Rar cineva care sa prinda clipa potrivita. De multe ori, cand e polei
nu-i dropie si cand e dropie nu cade polei...”
Dupa cum lesne se observa,
Banulescu pune destinul omului sub puterea a doi timpi: unul al existentei
interioare - timp esentializat - si celalalt, al cotidianului, in care se
varsa gesturile fiecaruia. Intre cei doi timpi omul e furat de jocul fantastic
al mutatiilor temporale.
Personajul banulescian,
traversand zona propriilor sale proiectii temporale, existenta sa si a
stramosilor sai stand sub imperiul visului, e intr-o permanenta cautare: un loc
ferit de vartejurile apei pentru ingroparea copilului, dropia, orasul cu
turnuri inecate in imensitatile Baraganului, un om care nu exista - dar
singurul care ar detine niste informatii fara de care oamenii din patru zari
ale pamantului n-au liniste etc.
„Iarna” (simbolul apare in
titlu: „Iarna barbatilor”) e albul, timpul originar, „uitarea” care acopera,
care inunda vremelnic sau definitiv ranile pamantului si ale fiintei. E timpul
nemaculat de rasfrangerile schimbatoare ale cotidianului, e timpul trecut,
in care „barbatii” isi cauta puritatea unor trairi originare, a unor alte
ipostaze; e sfarsita lor respiratie la care participa tot cosmosul.
5.
Taramuri fabuloase - proiectii ale propriului spirit; blestemul imbatranit
Umbra grea a unui mare blestem
imbatranit, dar inca terorizant, inconvoaie vietile oamenilor una spre alta,
dand existentei lor un sens tragic, colectiv.
Filoanele epice ale nuvelelor
se consuma de obicei dupa o mare catastrofa umana (inundatie, seceta, razboi
etc.), care atinge dimensiuni cosmice. E un cataclism care transgreseaza
straturile sufletesti dintr-un plan profan in altul, legendar sau mitic - si de
aici deriva tensiunea tragica, dar grandioasa, a fiecarei nuvele in parte. E o
investigatie de o mare forta vizionara, pe canalele tainice ale miturilor pagane,
o initiere a insusi cititorului in marele zodiac, in marile arhetipuri
mostenite din vremi ancestrale.
In nostalgia sa dupa Eden, St.
Banulescu investigheaza miracolul universului sedimentat in mituri terestre,
mai ales in ipostaza lor cu respiratie folclorica, autohtona. Scriitorul
percepe viata ca pe o insiruire de ritualuri in care fiecare gest releva o
taina fundamentala a ordinei universale - deci si a lumii omului.
Inceputul si sfarsitul lumii -
cu tot hiatusul dezastruos dintre ele - isi gasesc piscuri de impreunare
intr-o misterioasa si magica ipostaza: Banulescu propune, in „Mistretii erau
blanzi”, un taram imaginar, amintind de aglomerarile geologice care inca mai
pastreaza convulsiile din zilele Facerii, iar personajele - nemaiapartinand
istoriei - se nasc odata cu geneza acestor privelisti de apocalips.
In acest accident universal,
declansat de o stihie atotstapanitoare, renasc fenomene si fiinte cu amintiri
pustiitoare dintr-o alta existenta. Prozatorul acordeaza anume sunete ale unor
metempsihoze, declansate pe spiritele fara trup ale unor oameni desprinsi de
ei insine -, dar tocmai de aceea mai uluiti de descoperirile pe care le fac
asupra lor.
Preotul Ichim monologheaza in
fata stihiilor naturii si ale sufletului sau - viata sa fiind tot o ipostaza
etheriana a dezordinei si a revelatiei. El isi este siesi un cosmos
misterios, nebanuit, care numai in somn se dezvaluie in viziuni naucitoare, cu
rauri de vorbe de o frumusete grea si de-o magnetica poezie.
Nici-un personaj banulescian nu
e linear si limitat. Toate sunt fiorduri prelungi in care necunoscutul tanjeste
spre tarmii sinuosi ai unui promontoriu uman si terestru.
Banulescu are intuitia marilor
mituri ale lumii vechi, precum Eminescu in „Memento mori”, lume care a spulberat
praful Daciei cu lanciile si potcoavele cailor arhaici si, neindoielnic,
pleoapele creatorului sunt arse de astfel de duhuri scite strabatatoare din
atatea vremi batrane.
Fiecare personaj banulescian
viseaza cu glas tare, adica se desfiinteaza, pentru a se putea reface pe temeliile
altei fiinte care a fost care va sa fie. Aceasta destainuire e tragica.
Cuvantul insusi are virtuti tragice. Fiecare fraza e un poem ce tulbura fragmentaritatea
spatiului in care ele se aseaza.
Vica se naste din impulsul
febril al materiei de a se impreuna cu focul. Ea e intruparea unei vointe inconstiente
de sine, ratacitoare prin fluctuatia omenirii, fatala ca insusi potopul. Sub
fluxul perceptiei tragice a existentei, ea se potoleste ca un minuscul univers haotic,
incercand sa se organizeze, imitand conventionalele gesturi ale unor oameni
aflati pe buza prapastiei colective. Iar convertirea stihiilor ei launtrice
la ordine cinsteste si reduce oprobiul oamenilor.
De neuitat ramane magnifica
zadarnicire cu care Condrat si Fenia - cuplu tainic, tacut ca insasi gura
pamantului ingemanat de ape - sapa nisipul, cautand un loc de refugiu curat
pentru trupul copilului lor mort. E o incercare de restituire, neprimita de natura
dezlantuita, spargand firavele conventii pe care oamenii si le-au injghebat
in istoria lor efemera.
Cavalcada in inotare a
mistretilor e un triumf al naturii eterne, al substantei, al materiei, al
vietii - fie ea si salbatica -, intr-o zona crepusculara, care nu promitea
decat sfarsitul. Bucuria oarecum stridenta din finalul nuvelei e plata tragica
pe care oamenii stiu sa si-o ofere lor insile, in ceasuri de profunde restructurari
in morfologia lor intima („Mistretii erau blanzi”).
„Dropia” e si ea o
incontestabila capodopera ce propune un timp al destainuirii soptite, extraordinare,
cand unele fapte capata reprezentari de-a dreptul suprarealiste, ca-n
picturile lui Salvador Dali: „Vaca pe care o pastea rupsese funia si alerga
numai pe picioarele dinapoi si se uita la cer, la florile de soc”.
Pe alt plan - desigur abstract
- „Dropia” e o magistrala incercare si reusita de captare a inefabilului
poetic aflat letargic in oameni si in natura; e o halucinanta privire
deschisa spre golul din mintea strafulgerata, o clipa, de Idee. Fiecare fraza
e construita pe sonoritati pur poematice si vom astepta - cu certitudine - de
la un asemenea prozator, un volum de versuri de abisale tensiuni lirice, asa
cum reuseste de atatea ori in „Cantece de campie”.
„Satul de lut” tulbura biografia
„unui om care nu mai este”, desi e cautat de siruri de peregrini, tanjitori
dupa o veste pe care dinainte stiu ca n-o vor afla. Intamplarile - oarecum
absurde - se consuma sub umbra bombelor, a avioanelor, a animalelor ciudate
care rascolesc valea mortii strabatuta de grupuri compacte de oameni care
acum se arata, firesc, pe canalele amintirilor, zvonurilor, non-identitatilor.
Dar timpul ramane orb ca si batranul Soleiman, cel care halucineaza dupa o
naluca pe care a botezat-o Neriman - corespondent al dropiei. In urma unui
astfel de timp nu ramane decat bocetul:
„Ioane, Ioane,
Gheorghe, Andrei si Miroane
Nu te uiti la vremea mea.
Ai lasat-o si pe-a ta,
Si te duci pe Dunare,
Pe scandura bulgare,
Ingrosi apa si valul,
In urma ta creste Malul.”
In „Vara si viscol” complicatia
mecanismului epic se amplifica. Nuvela e un mic rezumat al civilizatiei umane,
incepand cu descrierea unor timpi salbatici, de nuanta voiculesciana („Un lup a
trecut pe langa soare, saltandu-si labele peste sloiurile Dunarii si taind cu
spinarea tepoasa si cu coada sura discul galben de pe cerul vanat”) in care,
intr-un tarziu, se simte fiorul prezentei omului („Omule, pomule, omule -
pomule, nu pleca, n-am sa te mai vad niciodata!”).
Imbracati parca in piei de animale,
„triburile” trec apa Dunarii, cu caldura pesterilor dupa ei, la o vanatoare
tragica, acolo unde femeile nu au acces. Se individualizeaza spita unui neam
- Tobol - care va deriva in Nereju, om „cu nume de plop”. Si dintr-o data ne
aflam in gura aspra a unor vremuri recente, poate razboi, cand ultimul
descendent al Nerejilor trebuie sa-si plateasca tradarea pe care a faptuit-o,
bruscand rigiditatea unor reguli sociale coercitive. E cautat de oamenii
legii, printr-un taram inundat de ape si herghelii de cai de care se apara cu
potopuri de cuvinte si monologuri interminabile, sa le mentina spiritul
treaz, altfel nalucile patrupedelor „cu ochi ciudati de om” i-ar innebuni. Dar
omul cautat se pare ca ar fi murit. Centrul nuvelei e fixat pe priveghiul organizat
la casa celui disparut, spectacol magic al exorcismelor la care „te uiti
mirat si inapoi si inainte in timp”. Sunt chemate si duhurile batranilor „de
pe celalalt taram”, „sa intrebe ce-i de intrebat”, rostul vorbelor nefiind
altul decat de a fixa locul de odihna al „mortului” de a-i identifica pozitia
in horoscopul cosmic („Unde ti-a lasat soarele vremea cand ai plecat? (...)
Esti din alt timp, mai dinainte. Cinstit sa fii, nu ti-ai rusinat vremea”).
Moartea e un taram vecin Vietii
si cu ea se poate comunica prin cateva formule magice, rostite in timpul
ritualului riguros la care tot satul participa cu o seriozitate solemna -
conditie esentiala la o procesiune misterioasa de invocare a duhurilor
totemice.
Risipita pe mai multe capitole,
„Masa cu oglinzi” ascute sensibilitatea eroilor pana la o rafinata disociere
psihologica. De fapt, e vorba de refacerea unui timp sfaramat, cum tot atat de
bine se poate spune ca timpul sfarama. Iesita usor - spre final - din aburul
misterios permanentizat de celelalte nuvele, „Masa cu oglinzi” face o trecere
fireasca spre „Gaudeamus” - piesa de incheiere a volumului -, care respira o
atmosfera tipica, personalizata doar prin expresie, a unei perioade oarecum
vetuste a literaturii de-acum zece - cinsprezece ani in urma. Volumul nu scade
insa, ci e riguros construit, ca un drum care se limpezeste din ce in e mai
mult, iesind din hatisurile protoistoriei, ale neasezarii materiei si sufletului
- pana la lumina clara a timpilor moderni.
*
* *
„Iarna barbatilor” a constituit
un exultant eveniment literar al anului 1965. Ea consacra in literatura romana
un mare prozator care, in acelasi timp, se dovedea a fi si un mare poet -
lucru certificat cu trei ani mai tarziu (1968) in placheta de versuri „Cantece
de campie”.
De altfel, aproape toate
poeziile fusesera risipite, cu functie speciala, motivata, prin nuvelele antologice
din „Iarna barbatilor”, ele avand intru totul aceeasi functiune literara, dar
intr-o tehnica poetica noua - ceea ce confera un plus de inefabil acestei lumi
banulesciene cu un mod mitic propriu de gandire.
Nascut in anul 1926 la Facaeni,
in inima baltilor dunarene, St. Banulescu descinde dintr-un pamant romanesc cu
o istorie proprie si cu un folclor ciudat care a conservat cele mai stravechi
datine si ritualuri pagane. Prima lui carte, „Drum in campie” (1960), era un
ciclu restrans de reportaje pe ale caror date se rotunjeau subiectele nuvelelor
de mai tarziu.
Lumea banulesciana e creatia
inconfundabila a unui spirit mitic, traind intr-un spatiu si un timp nedeterminat.
In spatele faptelor, lucrurilor si oamenilor traieste o mitologie cu zei
autohtoni, dincolo de un hotar peste care nu se mai poate trece - si de aici
deriva sensul tragic, nostalgia pustiitoare a eroilor. E un timp pierdut, un
paradis pierdut in care regnurile se intrepatrund, planurile se intretaie,
anotimpurile se rastoarna, pasiunile isi ies din tiparele firesti.
Natura si-a depasit varsta,
oamenii nu mai au nici ei „etate” (tanara femeie iubita o noapte intreaga, dimineata
e incovoiata de o batranete subita); un aer de ambiguitate specific prozei
moderne, o eterizare a gesturilor, a vorbelor si a armosferei, un suflu ermetic,
parabolic, fac din proza lui Banulescu un univers propriu, cu legi proprii, cu
o identitate unica in literatura contemporana romana.
Fanus Neagu, prozator viguros,
vecin de pamanturi cu Banulescu, este si el un romantic. Universul lui e
pitoresc, nu totdeauna fantastic, apeleaza la elemente de folclor, la obiceiuri
si superstitii. Foarte inruditi, amandoi sunt atrasi de conflicte violente care
dau nastere unor intamplari iesite din comun. Proza lor are ca punct de contact
opera lui Eminescu (postuma), Panait Istrati, M. Sadoveanu, M. Eliade, V.
Voiculescu.
Ei practica, de fapt, un
realism magic, amintind uneori de scriitorii sud-americani.
Nuvela contemporana cunoaste o
dezvoltare fara precedent in literatura romana. Nume noi - D.R. Popescu, Sorin
Titel, N. Velea, Fanus Neagu si St. Banulescu - reinnoada firul nuvelisticii
ce parea intrerupt, gen literar in care se specializasera intr-o vreme Marin
Preda, E. Barbu, Fr. Munteanu.
Velea e un analist al starilor
de imponderabilitate sufleteasca, al pragurilor de varsta oscilatorie. Neagu
si Banulescu sunt rezonatorii unor violente stihiale nesedimentate inca in
tiparele lucrurilor definitive. Ei sunt poeti vetuperand prin recul, intre
rigiditatile conventiilor sociale - si omul genuin. Un vant necunoscut,
populat cu monstri nedeterminati, poate ai subconstientului, sufla devastator,
rabufnind din strafundurile protoistoriei pana la noi, sublimand esente, motive
si sugestii folclorice, in lumina unui romantism modern, oferindu-ne monografii
ale unei lumi unice, romanesti.
OBSERVATOR LITERAR
Bucuresti
Muzica, lumina
Soarele aluneca,
jupuind coroana copacilor.
Timpul
imi imputineaza trupul.
Schubert, Schubert,
imbatranind,
pe cand umbrele
cad cu incetineala obsedanta
pe clapele de fildes
ale singuratatii mele.
POEM
Iata cum traiesti
Si inima nu te simte.
Sinucigasele frunze,
pe toboganul iernii,
pamantul rascolindu-l;
Si tu, de mana, coborand
in haosul ideii.
EGOLATRIE
Era intr-o luni,
- de ziua ingerilor -
de la facerea lumii.
Zeii tarau povestile
in agora ca pe sclave;
din forum, senatorii gangaveau:
- Ave, Cezare, ave.
Se simtea imbulzeala-n orgolii,
leii luptau in circul destramat.
Un sclav eliberat
inventa magnolii,
Altii alegeau crucifixul
de Pilat din Pont lepadat.
Vai, vai, strigau
pacii apuse, de-acum,
se pot intampla miracole.
De-acum, pe sagetile scapate,
duse, aluneca tarfe, corifei si nebuni.
Un geniu mic si
rau,
gandind pe stanci, isi recita poemul,
acolo, -n valul marii.
Si necuprinsu-albastru ii dadu
o alta nemasura-a disperarii.
TRECEA,
PANA CAND S-A OPRIT
- cantec
–
Doamne, Doamne,
ce femeie
Ochi avea
de orhidee
Trupul svelt
de propilee
Sanul
para-n parg si coapta
Zambetul ii era soapta
Grau purta in par si
maini
O doresc de saptamani
O doresc de saptamani
Nu puteai s-o mai
amani...
Zambetul ii este soapta
Sanul
para-n parg si coapta
Poarta grau in par si
maini
O doresc de saptamani
O doresc de saptamani
Nu
puteam s-o mai aman...
DESLUSESC, UNDEVA
Floarea soarelui
se prabuseste-n
propria-i mirare.
Van Gogh renaste
peste tot si-n fiecare clipa.
Si peste tot si-n fiecare
clipa, usorul mers al penelului
arunca, cu discretie, in
sufletul nostru o alta imagine.
Incerc sa privesc trecutul
prin tija florii soarelui si
deslusesc, undeva, departe,
o familie de tarani
mancand cartofi.
FLAUTUL
Vrednica ciocanitoare
isi face meseria:
ciocaneste copacul.
Din intamplare,
mestereste
un flaut imens – ne
pare noua -, care, ziua,
noaptea, iarna, vara,
primavara, canta si el
dupa cum bate vantul,
cantece de adormit
copiii.
METAMORFOZA
Incepi sa ai
un aer venerabil.
Lucrurile, cu oarecare
sfiala,
vin cunoscute catre tine.
Si ca sa abati alte
ganduri,
incerci sa memorezi:
nebun in singuratate...
Poetul si Dumnezeu
sunt supusii
acestei toamne irepetabile.
O silueta
care taie intunericul.
Gura banuita
prefigurand strigatul,
vocea rostogolindu-se
sub pasii care
gem.
Vei spune ca natura
isi musteste singuratatea.
UN ALBATROS
Sunt zile
cand imping valurile
cu aripile-mi obosite,
ca sa fremete marea,
satul de-atata
zare necuprinsa.
... Si ma gandesc ca,
nu de putine ori,
moartea merita
toata lauda.
STARE
Dorind si urand moartea,
proslavesc
zilele
intemnitate,
siragul descarnat
al
anilor si amuleta
care-mi
tine loc
de
cruciulita.
Printre
matanii,
alunecand
pe lumina zilei,
incercand
sa-l descifrez
pe
Dumnezeu...
AMINTIRE
Nu-ti
ramane
decat sa
imbraci o lacrima
de la un
poet necunoscut
si,
seara, vei putea sa mergi
fara
nici o restrictie,
pentru
ca alaturi de tine,
va fi si
lumina lui.
Doar atat: din cand in cand,
va
trebui sa-i pomenesti numele.
Mihai DUTESCU
Craiova
Din volumul Scrisori din infern*
Draga mea,
am ajuns in iad cu bine. L-am
intalnit
la intrare pe Titu, isi ducea
singur
capul pe tava,
pe o tava de plastic
vremea e frumoasa,
am vazut si un cal de zapada,
zapada inrosita in foc,
la poarta mi-au cerut actele,
n-aveam,
eu n-am niciodata actele la mine
m-au imbrancit inapoi
acum stau ca un tampit
pe treptele iadului
sa treaca vreun sef,
sau vreun subsef,
sa le zica astora
ca ma cunosc,
ca ma stiu de o viata,
ca am treaba inauntru,
cum se spune la politie,
ca altfel nu intri
nici de-al dracului!
Pana una alta
am adormit pe treptele iadului
si am visat libarci
ca la noi la bucatarie
vreo douazeci de libarci
care mergeau pe mine,
si fosgaiau
un popor minuscul
care-si dorea autonomia,
dar pana una alta
se freca de mine,
ma libarcaia,
imi lasa dare cafenii
pe piept si pe coapse,
doamne ce de libarci
in visul meu de la
portile iadului,
ce m-o fi apucat sa
visez asemenea lighioane
in loc sa te visez pe tine.
Pantaloni cu bretele
mi-a facut un haidamac cu mana
prin geamul gheretei de la poarta
strigand delicat catre mine: ba
tu ala
care dormi acia ca la tac-tu
acasa,
ca voi n-aveti nici un respect
pentru aceasta institutie,
ti-au venit actele, fa-te incoace
si da aici cu subsemnatul
ca le-ai primit.
Imi venise un carnet de elev
din clasa a cincea, avea si o
poza
pe care mi-o facuse evreul
din colt de la Unirii, imi aduc
bine aminte cum m-a suit mama pe
o masa alba care se zgaltaia
si a tinut-o in echilibru
pana mi-a facut evreul poza,
aveam bucla si funda
si pantaloni cu bretele.
Eu cant la flaut
Ce sa fac acum cu carnetul asta?
am intrebat riscand sa-l enervez
pe
domnul de la poarta iadului care
tocmai desfacuse dintr-un ziar
vechi,
dintr-un fel de pachet soios,
slanina taiata marunt
si cateva bucati de ceapa
din aia rosie, de apa
Ce te hlizesti? intreba amabil
dansul,
ia-ti carnetul si du-te la biroul
de
plasare, afli acolo ce trebuie
sa mai faci,
carnetul iti trebuie ca sa-ti
dovedesti studiile.
Pai eu am studii superioare,
cant la flaut domnule
am absolvit Academia de muzica.
Omul de la poarta facu un gest
de lehamite,
care inseamna ca trebuie sa plec,
sa dispar dracului din raza lui
de vedere.
Pe scara aceea
Mi-am luat carnetul de note
si-am plecat buimac, sa vezi ce
probleme
o sa am cu aceste cinci clase,
in care ce-i drept fusesem
premiant,
dar asta nu imbunatatea cu nimic
situatia.
Am mers pe o alee cu ciresi
infloriti, ciresi de plastic in
care
doi insi cocotati pe o scara
agitau o pancarta:
„Vrem conditii mai bune de murit,
Jos Lopatarescu!”
Cine e Lopatarescu? l-am intrebat
pe unul
din cei doi barbati.
E un domn care fixeaza
surubelnite
in burtile celor cu ciroza, sa
le dea apa afara, in face
stropitoare
pentru rondurile
cu lalele din centru.
Va dau
Dansam pe jeratec la nunta unui
diavol
de la Directia agricola, lume
buna,
ciugulitorii de ocazie,
ciugulitorii sefi,
tarfe comunale dedate cu
partidele
de la putere, lingatori de maini,
presa
de trei parale care scrie numai
despre
sport, ma rog o amestecatura
de-ti venea
sa dai inapoi sarmalele cu
sosul rece care-ti zaceau pe
farfurie
cand incepu dansul ma protapii
de-a dreapta familiei Lingarescu
si incepui sa sar, intai in doua
picioare,
pe urma intr-unul singur, pe urma
sarii in maini si le aratai
douazeci
de figuri de yoga, le placu de
moarte
figura ciresului inflorit, cand
stai in cap si te gandesti cu
curul.
Era o nunta pe cinste, va dau
cuvantul meu.
Scrisori din infern
Infernul are asezat la poarta
tabloul unui
inger, un fel de poster care
sa-ti taie
rasuflarea, asa cum si aceste
scrisori
din infern au pe plic un chip
ingeresc.
Economie de piata ce vreti, asa
se procedeaza
ca sa acoperi dejectiile lumii,
uratenia
cumplita din jur, pui un chip
ingeresc
pe fatada bordelurilor, a
colcaielii grotesti
a celor bolnavi, a copiilor
paralitici si a
negustorilor care miros urat,
acoperi cu staniol fata puhava a celor 15.000 de specialisti
chititi sa ne europenizeze, deci
asta e
piesa si asa trebuie jucata.
Ce vreti, scrisorile din infern
trebuiau
ascunse sub chipul ingerului.
Haifa
rochii vechi
trebuie sa arunc
lucrurile mototolite
din dulapuri si oglinzi
desi ma leaga amintirile
si talia de atunci
desi imi dovedesc mie
mereu
rolul meu a
fost furat
de ochiul Muzei
dar ce-i de facut
e s-o astampar
s-o pun la zid
preluand alte modele
al palnei de argint
***
in spatele lucrurilor
suntem simple papusi
manuite de puterea banilor
pe taramuri diferite
nici macar un bilet de zbor
nu poti sa-ti permiti
fara sa gandesti
de doua ori
nici macar scena reactiilor spontane
nu te ajuta
in absenta poemului
cu rochie dantelata
si pantaloni mov!
incat ma tin departe
de cearceafurile mov
stralucind numai pentru
acela
care-mi citeste
chiromantia mainilor
de violonista ratata!
***
arat tot mai alta
m-ai dresat bine
vin la intalnirea
fictiva
in fiecare dimineata
parfumata si curata
toate locurile fine se sensibilizeaza
visceral te simt
chiar si „copacul moare in picioare"
chiar si stolul de pasari calatoare
se intoarce de unde a plecat
15.08.02
***
resturile unei mari iubiri
placeri
devin
impaciuire
si liniste
peste care urmatorul pas
va fi inapoi!
lucruri nestresante
dupa care pot
dormi neintoarsa
eu nu dorm imbracata
nu mananc multa carne
nu pun multa zaharina, cat e necesar,
beau apa destula
merg cu ergonomica
sunt iubita
suficient
n-am nici un defect
sunt frumoasa pentru gabaritul meu
si pentru cel de langa mine
care nu ma
complexeaza
nu am accente de a educa pe cineva
ci le sugerez
deci recunosc insa
ca merg
inapoi ca racul
si dand o aureola
celor care nu ma merita
nici macar sa-mi sarute talpile picioarelor
de cand am cazut
mi-am pierdut
putin din feminitate,
am uitat o perioada sa si scriu
dar, sper ca Dumnezeu e mare
pe mine reda-ma suna un vers al lui Nichita
nonconformist si util
in definitiv!
***
harazit imi este
sa cuceresc fiecare
particica din tine
sa te supun pe de-a-ntregul sa te
am numai al
meu pe vecie...
in viata cealalta!
ce poate ramane scris:
o fiinta care
a tinut la tine
intr-un fel unic, virtual
fara sa te dea in
vileag
fara sa-ti spuna
pe nume
nu vreau sa desfac nimic
ce legat e de Dumnezeu!
nici nu vreau
sa ma furisez
in gandurile
tale...
iarasi acea impotrivire
de frica pedepsei capitale -
nu-ti fie
teama
n-o sa fiu decat un colt rotunjit
de piatra
care n-o sa-ti raneasca piciorul la
Eilatul visat, sau altundeva,
unde-ti va fi
atat de bine sa ma recunosti!
La Barcelona, in gradinile proiectate
de Gaudi, sau la Roma
intinzandu-mi doar mana,
in semn de pretuire.
puterea mea
de a ma imparti
nu trebuie sa te sperie,
sunt un om obisnuit al cuvintelor, al
lucurilor exacte puse pe portativ -
dezradacinata
pentru
a uni pentru tine
continente - in scris!
corpul meu devine redevine exotic
cel putin pe dinauntrul pielii si
sufletului de 22 de carate.
habar n-ai cat bine mi-ai facut
ocarandu-ma sa nu hibernez...
sa nu ma culc pe laurii poeziei,
dandu-mi caldura vocii tale si modulatiile,
inflexiunile existentei rationale,
de admirat doar
pentru
o clipa fugara, spontana
neranindu-ma
in vuietul marii involburate!
Marea chiar astazi am vizitat-o desculta
am facut kilometrii…
necesari
numai sa te reascult in mine
ca un balsam pe inima subjugata
de albastrelele noptii selenare -
si totusi m-a durut!
cand am pomenit doar
ca m-am inconjurat
astazi
de trandafirii tineretii, tu
te-ai exprimat ironic... a, poeta din tine o cere!
ca cineva dinafara casei mele,
dinafara intelegerii pe care o emanai
pentru mine, energetic, bioritmic si fluid,
chiar de semnul tau de aer, pamant...
nu e compatibil cu racul meu complice,
sunt numai poeta care iradiaza spaima
sau
greseala mea...?
ferice de
tine! de a fi atinsa cumva
de stralucirea astrala
a fruntii lovite de piatra copilariei
pe toboganul gradinitei
semn de recunoastere peste
podul anilor
clipe inchipuite.
sa ramai etern prin mine
doar umbra ta imi raspunde.
Grecia
Traducere
in limba romana de Gheorghe Sasarman
Cu-adevarat plin de durere
Maslin al meu
Pana si coapte
Poamele tale
Sunt inca amare.
El grai simplu
Si toti il pricepura.
Si daca intr-o buna zi
Nimic din noi n-or mai gasi
Ar fi de-ajuns
O floare de plastic
Sa le aratam cu cata-nversunare
Ne-am ruinat organul olfactiv.
Iar daca bunastarea casei
S-o cercetezi ai vrea
Zadarnic scormonesti prin frigider
Priveste-n lada de gunoi.
(Epitaf)
„Dormiti in pace
Greseala
Nu se va repeta“
Data viitoare
Vom tinti
Mai bine.
(Inscriptie pe monumentul funerar din Hiroshima)
Cand in fine-ai ajuns cum scrii la Itaca
Razboiul de tesut turistii il cumparasera
Sotia ti-a luat-o un urmas al lui Schliemann
Si-expertii straini ti-au dezgropat tot palatul
Iar noi cascam ochii la gard ca-ntotdeauna
Aceasta a fost scrisoarea ta de pe urma
Dar despre cele aievea-ntamplate nici pomeneala
Si-apoi intre noi fie vorba calul de lemn
O fi fost opera sau fantezia poetului poate
Mult mai tarziu a ajuns calul troian la moda
Multe fiice straine ori indigene il calarira
Cu nume stiute si unele chiar frumos sunatoare
Precum Politica, Diplomatia si alte stimabile dame
Caci ’storia noastra-i si-acum sluga pe la
receptii
Cu un obraz devastat de prea ieftine farduri
Sfarseste-ti absenta si spune ceva si tu odata
Portile urbei nu pot ramane deschise la nesfarsire
Ci cu grija si multe precautii mereu intarite
Pentru ca tocmai pe-aici cu sclipitoare aureola
Tradarea sa-si faca intrarea-n triumf pe calul
troian.
Motto (pe coperta a patra a
volumului):
O poezie
E ca un
mesaj intr-o sticla
Care undeva
La tarm de biblioteca
Ne-asteapta.
Argyris Marneros – date
bio-bibliografice:
Nascut in 1941 la Doxato/Drama
(Grecia), cu stramosi vlahi dinspre mama.
Studii de germanistica la Salonic
(1968-1977).
Volume de versuri: Castane (1972), Camera obscura (1973), Haznaua
(1976), Intindere (1977), Homo touristicus (1980), Aplauze, va rog (1980), Stapanii (1985), Homo touristicus (antologie in limba germana,1987), Poezii (volum bilingv
greco-german,1997).
Ion Mosteoru
Resita e-asa de cald sub hartie pistolul cuvintelor nu vrea sa scrienu circula in postav vantul aromelor luiboscorodeste strivit cu-o aripioara in cuiintre buzele arcuite deschise si grelesi ale celui ce fara de bratestrange pentru saracie surcelepe cel ascuns dupa pielea celuilalttimpul se rasuceste ca un cutiteste egal cu uzura ce taie mocnitbuzele lui pandite de urechile tale tu cel care citestisuflete crapate pititesangele lui uzatproptit de sangele tau disipatros in femur cetina cu iz de pandacos umplut cu limba romana calda si blanda * chenarul asta de paine are o forma asemanatoare de fluture marecu mine /cu tine/ in viatadar mai ales cu ce va fi umplutsicriul de maine debordand peste marginicu arpi ganditoarecu trupul tau de grauce nu-i de metalcadrul asta de paine patrattrecut prin ambrozia multor mainice stiau ca dospitul muncii lorfii-va mancatcadrul asta de painepoate fi numaratmesteca-n tihna si tacie un cadru cu perimetru plecatorice paine mancata este un rotund un ovalcu un picior sigur coborat de pe calintra odatain aluatul zilei intra odat'cine-i bombatcine a batut?cine a batut-o pe eKaterina a II-alovea naprasnic cu aratatorul spargandu-ne ochelariiinainte de a intra in ogasanticipatmancati, hulpavilor mancatiluati un codru de aer curat, un colactimp impopotonat cu laptedaca nu aveti painede ce nu mancati cozonac 11.01.2002 * lolaia conserva de aiciia-ti panteculochiiia-i pe cei acum cinci minute nascutisi aparati din diferite motiveia foaia asta de aicise aud cum vin literedin oaie din calia-te de aiciimi vine sa scriu locul pecare il ocupiia-te din ochii nostrilasa-ne sa ne-ntoarcemcu plamanul placentei tale-nafara 30.12.2001 ruga mos nicolaedaca meritadu-mi ce aieu vreau jucariias vrea un robot cu telecomandadaca n-ai robotmasina adu-miadu-mi o nuia daca am fost raujucarii mici de la ou kinderdar fara ciocolatapentru ca miercuri si vineri manc de postdaca ai ceva cu cheiecare invartesti cheia si merge /ada-mi/un iepuras cu cheieo mitraliera cu cheie daca aisa-mi aduci o jucarie cu cheiecel mai mult vreau un robotdulciuri, ciocolata daca ai,paf daca ainapolitane daca ai, guma daca aisuc daca ai sau suc la 2 litri finetti * lolaia porcul de aicica bag mana si-l intorc pe dossi o sa se nasca daca e porclasa pe mine/ pe mana mea burghiukafka tarziu/el un gol mancat si tu o pustiein mijlocelulpajistii pe care indirect ai pascutmaronie lola adu luminaziua aici`ca bag mana cristalinului meusi te-intorcspre dumnezeu Ignatul porcul si ceata se facea ca eram partasila taierea scrofitei lui Jeancu o mana pe custura vietii eicealalta infipta intr-o foamecat un oceanprin care priveam imbujorati in viscereni se scurgeau petitii de sangede apa-n picioarenimerea in cizma piciorului stangimbarbatandu-ne cu al totului totlovindu-ne omoplatiisufeream palma diminetiidin crangin jurchiar in chiarlocul nostruera si aeveaera si pustiu si rachiueram atat de beti(fara carnita acasa)ca asteptam cutite de aduceri amintec-aveam la brau bucatele de carne pitite erau sa se strice erau sa se striceera tarziu batranetea ca si ciorba de pestese balacestescrofita a zilelor noastrein jurul noroiului viata coclestee pastele ducem in spatearuncandu-ne mai tarziu la pamantca doua corabii navigand spre mormantma tot mirbarbatii tineretiicredeam ca s-au unitscurt pe doi - doar s-au iubitpeste ochii nostri de atuncicocoloase de noapte se rostogoleauintre retina si iris si luncica intr-un fotoliu de carne asteptaune-mbiind la destainuirinu-i asa ca eul meu este umbraunui eu zgait peste oameni subtiri porci intregi de-a lungul tineretii/a evului mediu/ si-a batranetii am mancatglobule oua din carnea lorcarne de manzat vandutde la mama instrainatei pe noi ne-au finantatdin toate punctele cardinaleobrajii fara rusine ne-au colorat 10.01.2001 * esti si tu o intamplaresau o capita de fanpentru o hrana a celui ce moare ovulul bre-ului tau iubitonu-i egal cu ovulul bre-ului meuchel la amenzi si la frigrupt pe jumate la eforturi impinsedin spate la luptala multi ani cu sanatatela multi ani cu procreereea vine odata pe lunacu autobuzul de mamaaaci mama era localitateiar tata era loialitatefata de semena sas-au asezat la taifasera cald in suflete in trupuri si-n ceasningea afaraca-n salcami primavaraauf dem eier Ihn....ion
morgen bauen beton
tata stia francezamama era mai retrasa(a prins-o in colt)cum tata facuse frontul de vestintr-o vara a permisiei sale si-a dat tulumba-mulumba cumaruntisul in strachini 20.01.2001 Viteazul la capataiul altui viteaz omul cand moare nu moare, este uitareuitare -din prea multa nascare-nu are stapaniatunci cand dai drumul la mainiprintre vertebre peste noi de noiraspandindu-ne iuteala prin parluandu-ne moartea din fuga in glumatragand-o de spuzaumpland-o de aerul expirattragand-o pe sanii de laptecu termen ciudattragand-o de excrescentele goale de capdesenand-o pe fatacu chipu-mi mirat ca un suc de mure coagulatmestecand cu mainile cruce in supa celui ce nu inca se ducecu petiolul crispatnu pot face nimic doar atat as doriin tabelul ficatului si al cerebelului nesaturatsa nu rugineasca vorba cand ploua si stropii de rouape amintirea celui plecat 28.03.91 boemul si suflul sau iata acum descrierea unui trucingenios si de mare efectse imprumuta din Aristotel o foita de omse mototoleste facandu-se din el o bila micacare se asaza pe un evantaimiscand evantaiulcocolosul sare continuusi se umfla din ce in ce mai multrespirainspirapana la urma expiradar totu-i tinut sub controlpana devine un ou ce creste si crestesub ochii umflati ai celor de fatafoita luata din public este schimbatacu usurinta cu una omologataa aceluiasi ou nu prea proaspatcaruia i s-a dizolvat coajatinandu-l in acid golit de continutspalat si in sfarsitpastrata o vreme in alcool amestecat cu vodkafara de apafara de carne de mielsi fara de foite intinse acritedin butoiul cu varza 24.02.1997 dublu refuz asa cum tabloul lui breuegel refuza sa moaraimi dau mie foc si lui o tigaraploaia ploaievine ma stingecoridorul cuvantului/gatului/ spalaa ochiului oalagroapa ochiului meu nu ma lasa sa morpe burta /de ani /ma-ncurc intre sforide pe creanga stejarilor luiimi aluneca sfoara din jurul gatuluisi cad din gura copiilor mei nesatui bolovane de ioaneneziditule-n icoanetoate-s scumpenu sunt bani nu sunt baloanenici de piatra nici de gaze nici de apacurgatoare sa te-ncapavii in groapa?nu nu vin as mai vrea un kil de vin 27.11.2001 * toate personajele melevor fi imbracate in postav de ipsosde acum incolo/ de la brau in josca tataca intr-o coloraturamama te scoate cu sacul pe capsi toate vor alerga dupa dragostese vor saruta pe guradupa model ortodoxma uit acum la talpile meledoamne ce forme comunedoua sfere naucite / mi-au mirosit trandafiriio vreme la Weinmarde unde nu stiu daca am cules corcodusii de fatapareau toatecu de la sine putere luateluate din palma lui dumnezeu de exemplu tataca breloc de familiemi-a zisdaca tu nu erai fiuleera altulsi eu ca tata tot tata erampoate sunt altulpoate sunt altul de tot Frontenhausen 19.08.1990
Resita
*
S-a destramat seninul din senin
am vrut sa fiu apus
mi s-a dat
soarele
sa-l legan
sa-l adorm
noaptea a plecat
linistita la bal
soarele a dormit
in bratele mele neintors
si s-a trezit cu noaptea in cap
nici nu stiu cand am devenit rasarit
*
inot in
sangele alpilor
puii de zapada
mor
deasupra mea
cu o secunda inainte
de a ma atinge
moartea lor
picura
aluneca
si intra in trupul meu
*
pustiul meu mire
imi ridica voalul
sarutul intarzie
imi tin ochii strans inchisi
pana ajunge
intr-un tarziu de aprilie
la geamul buzelor
si bate de trei ori...
ii deschid in alb
imbracata in zborul
unui vultur alb
imi masor mirele cu aripile intinse
pustiul meu mire
imi canta la violoncel
dedesubt
sunt mireasa nesfarsitului
*
umple-ma
imbraca-te in pielea mea
atat de pamant acum
in cerul pieptului meu
cuib
sanii mei instrainati de mine
se inrudesc cu ploile tale
decojeste-ma
sunt zemos de tanara
tu stancos de tacut
se desprimavareaza
destainuieste-mi-te
desfa-ma din spirala
si infasoara-ma in tine
sunt regina ta!
*
parca toti aricii
de pe pamant
s-au rostogolit
in urechea
mea
nebunie
mii de ace cos
ganduri spinoase
si melodii blande cu tepi
iluzie
parul meu
cactus, nor, nisip
aricii dirijeaza cu mainile mele
visele mele prea largi
cad de pe degete
in rau
printre monede
*
trecem unul prin celalalt
fara sa ne mai deschidem
unul
altuia
printre vii
o lumanare plange
langa un sfant
pictat pe jumatate
suntem prea aproape
spate in spate
ne pazim anotimpurile
ca doi strajeri
impacati cu limitele
trecem unul prin celalalt
avem doar aceeasi cheie
incep
incet
sa-mi doresc
o alta poarta
*
A!
miros doar a femeie
nici nu-mi doresc mai mult
barbatul, insa....
imi talmaceste mirosul
si-mi scrie cu buzele pe piele
povesti cu corabieri
a invatat sa imi imite valurile
se face soapta si urlet
si avalansa peste mine
e dulce sudoarea lui
miroase a zid proaspat vopsit
pare bland
se lasa lacom incoltit
cu limba serpuind
imi cheama
mainile, sanii, soldurile
hipnotic
se lasa clocotit, intors
absorbit si stors
samanta cu samanta
invins si invingator
isi face foc in mijloc
si se da pe sine
si pe mine hrana flacarilor
fulgera
sau soarele trage cu arcul?
suntem revarsatul zorilor
barbatul asteapta un raspuns
sunt imbracata
pe dinauntru
si pe dinafara
in lava lui… a fulgerat
sau soarele a tras cu arcul?
*
iti las
gustul pielii mele
pe limba
sa-i vorbesti
inceputului si sfarsitului
pe limba trupului meu
iti las gustul sanilor mei
parguiti in soarele gurii tale
si pamantul pantecului meu
unde tu ai sadit un tei
iti las ochii mei…
sa-ti fie si calauza si pedeapsa
*
alerg prin samburi de cires
ma sadesc in pamantul tau
in carnea ta
raman ierni si veri
in aceeasi gondola pe seva ta
cu pielea acopar fiecare ram
cand infloresc pe trunchiul tau
samburii primiti din sarutul
cu primul soare din an
ii invelesc in piele
dulce si rosie
ii nasc si ii las smulsi
din fasa
primavara
*
pe drumul firului de par
inspre albire
crucea
cu bratele intinse
tine in echilibru
Omul
predestinat sau nu
sa devina acrobat
pana cand
supus sau nesupus
insemnat
sau neinsemnat
inteles
sau neinteles
ramane
fir de nisip
Frankfurt
Rondeluri
Din
volumul
Un gAnd, un chip stiut, un vis, un timp …
E trista ziua! Mult e inapoi!
E trista ziua! Mult e inapoi!
Copacii fara straie se desteapta
incaruntiti pe ultima lor treapta,
caietele se leapada de foi.
Si nu-i ragaz de-o vorba inteleapta
sub maldarul de vanturi si de ploi.
E trista ziua! Mult e inapoi!
Copacii fara straie se desteapta.
Si-n vuietul padurii, amandoi
culegem din risipa cate-o soapta,
ca prin tacerea care ne asteapta
sa cada frunza vremii peste noi.
E trista ziua! Mult e inapoi!
Nu vine nimeni, vara a trecut
Nu vine nimeni, vara a trecut
si-ncet in toamna se destrama.
Padurile se leapada de-arama
in batalii ramase fara scut.
Si incercam sa nu ne fie teama
ca nu vom mai sfarsi ce-am inceput.
Nu vine nimeni, vara a trecut
si-ncet in toamna se destrama.
Iar cei plecati mai repede-au baut
paharele cu dulcele din crama,
lasand pe mese dajdia de vama
si spaima noastra de necunoscut.
Nu vine nimeni, vara a trecut
Melancolii, pareri de rau, tristeti
Melancolii, pareri de rau, tristeti.
Am obosit
de cand tot bate vantul.
N-am
numarat cat s-anvartit Pamantul
si cat a
risipit din ce-i de pret.
Am sovait
cand am rostit cuvantul.
El insusi
fiu din fiii altor vieti.
Melancolii, pareri de rau, tristeti.
Am obosit de cand tot bate vantul.
Si de cand fac pe saltimbancul
si imi tot schimb peruca si vesmantul.
Primeste-mi, Doamne, truda si framantul
in cerul Tau invaluit in ceti.
Melancolii, pareri de rau, tristeti.
Sunt eu acela din oglinda?
Sunt eu acela din oglinda
sosit atata de tarziu?
Atat de departat sa fiu
si-atata timp sa ma cuprinda?
Ci, parc-am fost odata viu.
Dar a-nceput de-atunci sa ninga.
Sunt eu acela din oglinda
sosit atata de tarziu?
Copacii dincolo de tinda
s-au inaltat si nu-i mai stiu.
Si stelele pe cer imi scriu
si-mi canta ultima colinda.
Sunt eu acela din oglinda?
Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros
Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros!
Ci pan-atuncea nu ma rusina
si da-mi ragaz, sopteste-mi ca mai va
pan ce pe umar aripa sa-mi cos.
Si-mi mai ramane vreme de-o cafea
si de un vin cu gustul tamaios.
Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros!
Ci pan atuncea nu ma rusina.
Mai lasa-ma o floare sa miros,
sa vad cum cerul cumpara vopsea
si norul trage ultima perdea
pe trupul meu calatorind in jos.
Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros!
Sorin
ANCA
Donauwörth
Din ciclul „Dincolo de aici”
cu fiecare imbobocire de trandafir
cu fiecare bataie de aripa
cu fiecare minune-mplinita
creste criza de timp
s-au pornit deja crunte rebeliuni
impotriva acestei nesabuite risipe
unele trupuri nu mai au trup
unele nopti se ivesc in plina amiaza
unele zeitati cersesc la colt de strada
pe sine se invinovateste viata
pentru prea complexul mecanism
construit doar pentru a ritma respiratia
a-i da forma
a-i da inceput si sfarsit
a-i camufla alterarea
se invinovateste pentru energia
spatiul si timpul investit
in rotunjirea sferei
in caderea frunzei
in iluzia mantuirii
deoarce este demonstrat
(pe toate planurile si definitiv)
ca in afara de 0 si 1
totu-i absolut si aberant
deci inofensiv si instrainat dainuirii
creste criza de realitate
nascand numaratoarea
care va incepe cu 2...
dincolo de viziune
totul e noapte
pergament indescifrabil
nici macar ceata
nici macar utopie
doar intuneric
sangele e inceputul
si sfarsitul acestei viziuni
cuvantul - bratele ei lungi
si subtiri
cu care-mi imbratiseaza
(unori pana la sufocare)
realitatea
acum insa trebuie sa ma linistesc
si sa tac
deoarece incepe sa ploua
si nu vreau sa pierd intelesul
nici unui picur...
NICIODATA
niciodata n-am aflat
rabdarea necesara de-a asculta zidurile
desi stiu c-ar avea atatea de spus
sau poate pricina-i o teama
ascunsa-n mine adanc
ca nu cumva sa descopar
ca eu sunt acela care le-a-naltat
impiedecand astfel
coborarea cerului pe pamant...
s-a stins faclia oglinzilor mele de ieri
prelungi si miscatoare
lasand in urma doar zidul
de-ntuneric si sangele-mpietrit
in toiul infloririi
acum psalmodiaza trupul miscari obosite
spre vazduhul tot mai ocult
frunzele copacilor mei
stau suspendate intre crengi si pamant
si nu mai stiu
daca are rost sa ma mai scald in poeme
sau sa las pasii sa bata solemn
(in chip de abandon) pasul pe loc...
livada devastata de propriu-i rod
este poemul acesta
care vorbeste cu el insusi in aiurare
de parca ar avea constiinta metaforei
de parca ar fi in afara primejdiei
de parca ar fi cameleon
de parca nu l-ar fi ajuns
vestea mortii cuvintelor...
orice numaratoare (adevarata)
incepe cu un numar absent si trist
cum tot ce straluceste-n afara
este uneori doar rodul
unei mari introvertiri
orice alfabet incepe cu tacerea insasi
si sfarseste cu propriu-i inceput
ah si pasarile pleaca
tarandu-se spre zare
lasand astfel dinadins neelucidata forta
care le-a impins spre zbor...
n-am reusit sa-ntrerup
acest sir de umbre extatice
si livide care-mi dau ocol
nici cu taisul celei mai cumplite lumini
ametesc si as vrea sa raman lucid
sau sa-mi spun ca totu-i iluzie
e joc
ca-i doar fumul unui foc ce nu exista
dar inainte de toate mi-e teama
ca nu cumva din jurul meu disparand
s-ar deschide de-odata
o lume ce cu siguranta m-ar orbi
si n-as avea incotro s-o mai apuc...
nici o aripa de-a mea
nu mai e-n soare
iar rebeliunea de ieri
e-o anemica boare
sunt un fel de caine
care latra la luna
in plina amiaza
c-o furie nebuna
iar pentru insingurare
si tristete
nu mai am nici un nume
si tot attept si-astept si-astept
(zadarnic se pare)
catre ziua
cocosii sa cante a treia oara...
SENSIBILIZARE
brusc ma sensibilizeaza acest zid
de care sunt imprejmuit continuu
aceasta clipa
de care ma las impietrit
simt timpul fiind
doar un fel de definitie relativa
a fasiei mele de realitate
a fantei prin care ies
din cand in cand in prezenta
simt nevoia stringenta sa tip
desi stiu ca se va amana cutremurul
sau stirbirea acestui cub de gheata
in care locuiesc
sunt dincolo de limita a ceea ce sunt
imi spun
si-n fata acestui gand
brusc sensibilizat pare zidul
care ma imprejmuieste continuu
clipa insa imi avorteaza din nou
definitiva toamna
si-mi confisca unica arma
impotriva existentei
si-mpotriva mea - uitarea
clipa-i dusmanul de moarte
clipa-i nimicul cel adevarat
clipa-i povara care n-a mantuit
si nu va mantui niciodata
pe nimeni si nimic
ci doar va amagi
sensibilizand fiinta
in fata vreunui zid prea inalt
spre a putea fi vreodata trecut
in fata vreunui dumnezeu utopic
sau cine stie in fata cui...
secerisul acesta
nu se va sfarsi niciodata-mi
sopteste poemul
deci e totul iluzie
pana si painea
tip aruncand secera din mana
asa e-mi sopteste
parca vinovat poemul
nu pot sa cred ii raspund
iti multumesc imi sopteste
parca fericit poemul
iata cum necredinta
ta-ti astampara foamea...
FAPT
(LIPSA DE OCHI)
numai pleoape fara ochi
numai raze fara tinta
intr-un continuu duel
intr-un dumnezeiesc duel
nimicitor si fecund
iar tu nucleul absolutei neindentificari
lasandu-te extaziat si sufocat
de aceasta camasa de forta a iluziei
si de aceasta lansare fara constiinta
in netimp...
am stat si eu pe tarm
si-am dat un sens inalt
si suprem soarelui
ce se cufunda in orizont
si am lasat urme-n urma mea pe plaja
ca toti adolescentii visatori
am scrijelit si eu la randul meu pe copaci
semnul iubirii
mai apoi mi-am dezvelit pieptul salbatec
infruntand cele patru vanturi -
am faptuit simboluri deci
nimic mai mult
si-acum cersesc un foc pentru ultima tigara
si pentru a da foc universului...
(Bad Tölz)
POEMELE
TALE (Pentru Erika)
Din
volumul in pregatire Gramatica timpului trecut.
1.
inainte ca trecutul tau
sa-mi fagociteze ingenuitatea
purtam portretul tau
in locul eurocardului
(gest pueril si bizar
nu-l regret insa
si-l pastrez in reliquariul personal)
apoi
in vreme ce alergam de-a lungul autostrazii
singur
cu T-shirtul zdrentuit
si transpirat
mi-am pus intrebarea
„de ce nu poti trai fara iubire“
(nu-i asa
asemenea cataclisme spontane
merita totusi arhivate)
2.
ma minunez de biata mea teasta
unde toate
stau laolalta
ca-ntr-o fortareata
iar cand e noapte
si cate unele nu-si mai afla locul
dau buzna pe ziduri
aruncand cu pietre
(de cand mi-ai facut cadou
un pogon de liniste
am
in fiece dimineata
pietre proaspete la micul dejun
iar in timp ce unii plescaie
savurand omleta cu dulceata de zmeura
si maldárul de cancanuri
eu ma intreb
ce poate fi mai tamp
decat senzatia ca nu-ti lipseste nimic)
3.
ce-a
mai ramas din castelele noastre:
ziduri
trepte cazute
salonul unde clepsidra atarna de paianjeni
tencuieli scorojite
in care crepusculul isi inchide nostalgia
(impresionant
de mult
asta fara doar si poate)
4.
tie
ti s-a facut deodata
dor de duca
si dor de lume
de scotocit in rani
si dor de nebunie
o Doamne
iar mie mi-e dor de tine
si dor de dorul táu
(tie
de toate astea nu-ti pasa
si
pleci
ca-ntr-un roman de-un leu jumate)
5.
cu siguranta
ai revazut amurgul
coborand peste parcul englezesc
si splendoarea cerului
plutind peste lac
(candva am avut spontana idee
sa arunc falusul statuii la rate)
6.
n-ai mai venit
ca-n vremuri de demult
sa punem roua-n flori
si-n
dimineti sarutul
n-ai mai venit
sa punem peste lume
albastrul si seninul
si zborul
n-ai mai venit
cand soarele apune
s-adapostim lumina
in
cuibul nostru de iubire
(mi-ai dat doar de-nteles
ca-s prea romantic si sarac)
USA
Un poem in memoria lui Rembrandt
(caruia nu i s-a inchinat
niciodata unul)
Rembrandt, maniacule!
Cand altii erau jos in taverna
locala
band si jucand carti
- sau departe, vizitand Parisul
-,
tu sedeai in atelier
multa vreme dupa ce iti plecasera
discipolii,
erai acolo trudind mai departe,
ca un rob
s-a saturat oare familia-ti sa-ti
pozeze?
Altii ne-au pictat cum parem
- presupun ca putin mai aratosi…
-
tu ne-ai pictat cum suntem:
mandri, tristi, plini de
speranta, nesiguri.
Unde-am vazut doar uratenie tu ai gasit frumusete.
Bibila? Tu ai facut-o umana:
Am simtit durerea lui Cristos!
Uimirea Magdalenei.
Ti-ai risipit prosteste banii,
n-ai reusit sa-ti platesti
datoriile.
Te iertam.
Ai fost incapatanat, rau,
obsedat,
ne-ai iubit doar
atunci cand ne pictai.
Te iertam
Ai lucrat la propriile-ti picturi
in locul unora ce-ar fi putut fi
vandute
la pret mai mare.
Te iertam.
Pentru arta-ti atat de sublima
te iertam, te iertam.
Dachau
„Viata nu are un continut decat
prin violarea timpului“.
E. Cioran
Cand am
iesit de la Rijksmuseum, o ploaie repede refacea stralucirea cotidiana a
Amsterdamului. Ca o femeie ce se admira in oglinda, marele oras isi retusa
fizionomia, inviorat de apele abundent izvorate din cerul verii sale. Era
nevoie, din cand in cand, de cate o asemenea repriza de remaniere. Orasul suporta
agresiunea valurilor neterminate de navalitori estivali, obosit deja ca sa mai
fie si orgolios. Turismul continentului se impotmoleste aici, in fascinatia
acestui oras limitrof, ca in sistemul redutabil de diguri olandeze – de aici,
presimtirea a ceva morbid in atractia nordica a Amsterdamului: iata pana unde
se poate, mai departe o sa te pierzi in reteaua de canale care ascund in
labirintul lor mici localitati. Europa isi trimite mai departe doar tipare de
comportament si nu succesul desfasurat al civilizatiei sale. Cine a facut un
pas in Amsterdam, il face pe celalalt in neant. Urma sa il facem si noi – dar
cu un folos neasteptat, in prelungirea cu totul insolita a atractiei maxime de
la Rijksmuseum, Rondul de noapte al lui Rembrandt.
Cat timp
statusem in fata marii panze, deci cu spatele la uriasele ferestre care se
deschideau spre oras, absorbit de a-mi potrivi unghiurile de vedere spre
diferitele sectiuni ale tabloului, nu am remarcat dezlantuirea vremii. Totul
era inauntru si acolo. Existam doar in compania confesiva a personajelor rembrandtiene,
pregatite sa-si indeplineasca necesara lor indatorire cetateneasca. Pe masura
ce refaceam intregul din secventele lui alcatuitoare, toti acei venerabili
cetateni angrenati in garda civica a Amsterdamului, prin orientarea lor decisa
spre punctul de unde ii priveam, pareau a fi dornici sa-mi transmita ceva, un
lucru care ii infierbintase si care trebuia impartasit celor care li se
alatura chiar si numai privindu-i. Ei alcatuiau in fata privirii mele un
front decis, impenetrabil, desi in grupuri care puteau fi individualizate;
totusi compact in intunericul din spate ce invaluia un mister, pe care il
protejau ca pe un fetis al orasului sau ca pe ceva care il putea simboliza. Rondul
de noapte respingea insa penetratia nepregatita in acea semnificatie care
li se transmise lor ca o agitatie ce le impunea o singura directie: spre
inainte, bravand cu adevarul lor indiscretia neavizatului.
As fi putut
sa aflu adevarul agitatiei lor daca as fi putut raspunde la intrebarea care il
privea pe pictor: de ce nu a infatisat pe vajnicii cetateni amsterdamezi in
linia unui sir de portrete, cu infatisarile si indatoririle lor in importanta
garda civica a urbei, cum era uzul in prezentarea familiilor burgheze – garda
civica fiind chiar o „familie“, cea mai reprezentativa a orasului -, ci a
preferat a-i surprinde in plina actiune? Archebuzierii insarcinati cu
apararea linistii localitatii se pregateau sa-si indeplineasca rondul; aceasta
ar fi prima explicatie si cea indeobste data. Capitanul garzii, incins cu o
esarfa rosie, semn distinctiv de importanta, da, cu bratul intins, semnalul
si directia de inaintare. Oamenii lui se pregaesc de mars: isi controleaza
archebuzele, apreciaza distanta, se lasa antrenati de ritmul unui tambur ce
incepea sa fie batut.
Ceea ce-i
uneste in tabloul „familiei“ garzii le si subliniaza agitatia: iesirea din
fundalul intunecat, valorizarea pe cont personal a clar-obscurului, indeosebi
pe trasaturile fetei, ca sugerand pastrarea unui minimum de conspirativitate
necesara in acest fel de actiuni. Inexplicabila fasie de lumina – solutie picturala
necesara, chiar cu sacrificarea verosimilitatii – punea in plina evidenta o
tanara fata cu rol de mascota a grupului, din moment ce purta insemnele garzii.
Ea este semnatura de identitate a companiei de aparatori ai linistii
Amsterdamului – si tot atat de conspirativa: cine nu cunoaste semnele nu le
poate descifra actiunea.
Dar
chestiunea semnificatiei se concentreaza in alta parte: exact in centrul
panzei, unde capitanul incins cu esarfa rosie, cu mana intinsa si cu o fata mirata,
impartaseste ceva locotenentului sau, de asemenea favorizat de lumina ce lasa
sa i se vada costumul galben si esarfa de importanta alba. Acesta este, dintre
toti, cel mai „luminat“, este integral „vazut“, ca orice insarcinat sa lucreze
direct cu trupa si care este perceput de toti ca dirijor imediat al actiunilor
comune. El nu sufera partiala drapare in intuneric, precum capitanul care
aduce insarcinari de principiu de la un for superior abscons si care va fi
chemat pentru a da seama in fata consiliului administrativ al orasului, deci
in alta parte. Integral aici si acum este numai locotenentul. Dar ce-i poate
transmite capitanul, cu mina lui mirata si contrariata, tocmai in momentul
cand pornesc nu spre altceva decat intr-o actiune de rutina, repetabila, cu
datele ei bine cunoscute si de catre toata lumea? Este incredibil ca la
fiecare plecare noptatica sa le repete aceleasi si aceleasi indicatii.
Aceasta
intrebare imi va reverbera mai apoi pe strazile, canalele, pietele si podurile
marelui oras nordic, de-a lungul aliniamentului lui de cladiri care nu ies,
prin masivitate, din cochetaria decenta specifica atitudinii inaintate. Parea
ca intregul oras, usor patinat de brunul care exprima luminozitatea din nord
si care poate fi dedus din inspiratia olandeza pregnanta in multe tablouri de
Van Gogh, participa la aceasta conspirativitate.
Pe moment,
ploaia de afara nu mi-a incurajat prelungirea pana la solutie a dubitatiei din
muzeu.
Orasul
parea acum si mai ferecat in propriile-i secrete. Perdelele lichide ii
ofereau o protectie in plus, lasand in acuzata exterioritate indecisa
curiozitate gregara a turistilor, insensibil la admiratie, stapan pe
aliniamentul unei glorii tacute. Era ceva mai mult decat rezerva silentioasa
din alte localitati nordice: era un avertisment la decenta, la o politete fara
efuziuni, la o cordialitate fara compromisuri. Tonalitatile brune si de verzui
inchis tineau intredeschisi ochii orasului, ca intr-o atipire vitala. Mirarea
frivola era exclusa, tupeul reprimat. Canalele lui nu agonizeaza venetian, ci
intretin un tonus urban fara oboseli si fara excese. Un trup viguros pare a-si
fi incetinit functiunile, pentru a-si proteja dainuirea.
Am iesit la
centura exterioara si ne-am inscris pe autostrada de nord, cu intentia
explorarii peninsulei olandeze de deasupra latitudinii Amsterdamului. Un popas
fructuos pentru familiarizare a fost cel din zona oraselului Medemblik, in
care cochetaria miniaturizarii urbane din nord ne-a aparut subliniata printr-o
igiena franca de decor cu planuri reduse, perfect adaptat la confruntarile
climatice. Mici valuri intunecoase fac sa tremure pe canale vegetatia
plutitoare a ambarcatiunilor, deasa, in prelungi gradini acvatice. Vitalitatea
pare retrasa in eternitatea elementului. Aici vesnicia s-a nascut pe canale.
Autostrada
spre nord inscrie in peisajul linistit spectaculozitatea moderna. Este, aici,
singurul reper de orientare descifrabil: restul este format din accese
tainuite, din drumuri care nu alcatuiesc trasee inteligibile, ramanand doar
in folosinta practicilor locale. Pentru acestea trebuie sa ai ragazul
initierii. Aceasta retea oculta este o invitatie la niciunde, o capcana – sau
poate traseul imaginar al „mitologiilor subiective” paleriene.
Am
continuat, peste cateva zile, drumul spre nord si, dupa un popas la extremitatea
peninsulei, in oraselul-port Den Oever, gratios ornat de felurite ambarcatiuni,
am intrat pe spectaculosul dig rutier care duce spre cealalta peninsula
olandeza, care pivoteaza in jurul orasului Groningen. Inaintarea noastra aproape
speriata pe aventura acestui traseu venea din contactul direct, singular si
cosmic, cu imensitatea apei, digul fiind literalmente taiat prin mijlocul
apelor, repetand in concret gestul poruncitor al biblicului Moise, facator de
drum prin inima Marii Rosii. Biblia se confirma aici, in nord! Olandezii, construindu-l
pe o lungime de aproape 30 de kilometri, au facut o demonstratie de
iscusinta, tenacitate si intelepciune. Dar, intr-un cuvant, de abnegatie
pentru interesul tarii lor asaltate de ape: au opus un piept puternic, fabulos,
in calea valurilor si furtunilor ce vin dinspre Marea Nordului si, mai de departe,
din Oceanul Atlantic, plus ca in acest fel si-au gospodarit un imens
rezervor de apa nesarata, pentru agricultura si nevoile populatiei. Numele
constructorului a fost eternizat, in memoria lor recunoscatoare, intr-o
toponimie peninsulara: Lelystad.
Cat timp
ne-am invartit prin jurul localitatii de la extremitatea cealalta a
autostrazii ridicate pe creasta digului, am neglijat semnele difuze, la
aceasta latitudine, ale inserarii. Am pornit inapoi in vaga incertitudine
a apusului, sporita de noua aventura rutiera in imensitatea apelor. Cand am
ajuns la parcarea de la mijlocul digului, se lasase deja o noapte imensa ca
marea ce ne inconjura. La locul acela median am fost, insa, cu totul socati de
blocarea drumului solitar si de semnele care ni se faceau sa ne oprim. Cand am
parcat la locul indicat, de noi s-a apropiat un fel de paznic-supraveghetor
imbracat intr-o uniforma clar iesita din uz, evident demodata si care ni se infatisa
in acelasi timp straina, hilara chiar, cu toate acestea cunoscuta. In acea
periculoasa pustietate si la acea fantezista ora, buimaceala si panica ne
erau la fel de sporite: parca iesisem nu numai din spatiu, ci si din timp.
Bizarul
personaj s-a apropiat de mine si mi-a spus, prin geamul intredeschis:
- Suntem Rondul
de noapte!
Surpriza
m-a coplesit, pe cat recunosteam o scena de vis: oficialul Rondului purta
exact vestimentatia capitanului, era incins cu aceeasi esarfa rosie, iar in
spatele lui desluseam silueta locotenentului, invesmantat in galben si incins
cu alb.
Vexatia mea
se vede ca a fost suficient de expresiva pentru a-l face pe capitan sa devina
complicele meu la clarificari.
- Ne-am
gandit sa refacem aceasta companie din tabloul lui Rembrandt, pentru a
intampina aici strainii care vin spre Amsterdam si care ajung pe dig la aceasta
ora tarzie, pentru a-i saluta si a-i orienta. Am venit deci in ajutorul
dumneavoastra. Stiu ca v-a intrigat aparitia noastra din alte vremi, dar ne-am
permis aceasta cochetarie fiindca am adoptat-o ca o forma de curtoazie. Va
puteti descurca mai departe?
L-am
asigurat ca traseele imi sunt deja familiare si, dupa zambetul lui aprobator,
am vrut sa plec. M-a oprit insa brusca evidenta a nedumeririi din muzeu, actualizata
de insolitul paznic al drumurilor nord-olandeze.
- Am totusi
ceva de deslusit cu dumneavoastra, sunt sigur ca-mi puteti risipi nedumerirea.
In tabloul lui Rembrandt, omologul dumneavoastra de acum aproape patru veacuri
avea intiparita pe fata o uimire care il facea sa comunice un lucru deosebit
locotenentului sau. Puteti sa-mi explicati despre ce este vorba?
Zambetul
subtire al capitanului mi l-a recomandat ca un cunoscator.
- Vedeti,
treaba este legata de istoria tabloului. El a fost destinat primariei
Amsterdamului, unde isi avea sediul si garda civica. Dar cum peretele ce urma
sa-l primeasca s-a dovedit a fi prea mic, s-a decis amputarea unei parti a
tabloului. Va dati seama ce oroare! Asa a cazut in uitare un mesager care-l anunta
pe capitan ca sotia lui naste. La noi, era obligatoriu ca sotul sa fie in
prejma sotiei care-i daruia un mostenitor, tatal sa-si primeasca noua odrasla
luand-o in brate. Or, capitanul fusese prin aceasta pus in dificultate: sa-si
indeplineasca indatoririle de sot si tata, sau cele ale insarcinarii lui
oficiale. Derogarile erau acceptate de consiliul orasenesc numai in cazurile
care impuneau de la sine evidenta absentei, cele mai multe fiind legate de
plecarile pe mari. Dar capitanul nu era nici plecat si nici nu putea,
noaptea, sa ceara aprobarea primariei. S-a decis totusi pe loc: sa-si asiste
sotia. De aceea dadea instructiuni speciale locotenentului, care trebuie sa-i
preia, pentru acea noapte, responsabilitatile.
Apoi,
fataindu-si retorica-i imbracaminte, capitanul Rondului de noapte m-a
salutat cu o bunavointa ceremonioasa, cu acelasi accent desuet, iar eu am
plecat pe absorbantul drum al digului cu o mai bucuroasa incredere in firea
locuitorilor olandezi din acest nord sever si ospitalier.
Lilith, prima femeie a lui Adam a fost alungata de Eva In
Isaia 34.14 se spune: „... poate ai vrut tu sa zici: fiarele din pustie se vor
intalni acolo cu cainii salbatici si tapii parosi se vor chema unii pe altii.
Acolo isi va avea locuinta naluca noptii si isi va gasi loc de odihna.“
Traditiile talmudice o considerau pe Lilith vrajitoare, un demon feminin care
ar avea relatii erotice cu barbatii, pentru a procrea alti demoni. Drept pentru
care, in Sabbat 151 b, barbatilor evrei li se recomanda sa nu doarma niciodata
singuri in casa.
Implinise de
curand cincizeci de ani si nu-i simtea.
Era ceea ce se
spune un tip inca bine, inalt, cu o tinuta ce impunea de la distanta, barbia
putin saltata, rotata intr-o parte, parca stiind ca un profil sau celalalt
l-ar prinde mai bine. Facea gimnastica zilnic si cu toate acestea, din cand in
cand, o burtica mic-burgheza se salta peste cureaua pantalonului, parca vrand
sa se rostogoleasca si mai jos. O pedepsea rapid, mancand cateva zile fructe
si apoi totul reintra in normal. Nu era genul de narcisist patent, asa cum se
spune sau se vede prin filme, insa ii pasa de imaginea sa personala, dar si
publica. Si nu din pricina serviciului, nu deloc.
Lucra intr-un
birou mic dar cochet, singur, accesul publicului si chiar a colegilor fiind
restrictionat la maximum. Asta era profilul muncii si adesea simtea aceasta
izolare, mai ales pentru ca era un tip sociabil, caruia ii placea anturajul
colegilor si a amicilor intamplatori chiar, dar mai ales a femeilor, fata de
care avea o slabiciune particulara si asta din totdeauna, de cand se tinea
minte. Fusese crescut printre fuste si poate asta-l marcase pentru toata viata.
Nici despre
familia sa nu se putea spune nimic special decat ca ea exista, era ceea ce se
spune in mod curent, normala, cu o nevasta la fel ca toate nevestele si un
copil cu nimic mai bun sau mai rau ca ceilalti.
Daca lucrurile
ar fi evoluat asa cum s-a aratat pana acum, totul s-ar fi sfarsit banal si
firesc, cu o pensie, retragerea, asumarea statutului de bunic s.a.m.d. caz in
care povestirea noastra nu ar mai fi avut nici un sens.
Aceasta daca...
Dar nu a fost sa fie asa.
La scurt timp
dupa jubileum a aparut pe firmament o juna domnita, parca din neant, tulburand
grav apele existentiale ale tuturor.
Povestea a fost
scurta, rapida si dramatica.
Dragostea la
prima vedere, romantism desuet dat fiind ecartul de varsta (vreo treizeci de
ani) cu plimbari prin parc, flori, cadouri si o sumedenie de mici atentii,
fleacuri sau nu, din cele ce plac si nu de putine ori sucesc capul si unor
femei cu pretentii, nu numai cel al tinerelor lipsite de experiente sociale
deosebite si inerent de atentii de genul acesta.
Lucrurile au
evoluat firesc in nefirescul lor si s-a ajuns inerent in alcov, acolo unde
turnura evenimentelor a fost si mai deosebita. Stimulat de tineretea si frumusetea
flagranta a junei domnite, tomnatecul Romeo s-a intrecut pe sine,
amintindu-si de anii studentiei, subjugandu-si partenera cu o tandrete speciala,
nu frusta ca la tinerete, ci molcoma, studiata, chiar pedanta, fiecarui
milimetru din trupul iubitei fiindu-i adresat un gest cat de mic. Gestul nu a
fost lipsit de un raspuns adecvat, mai ales ca juna nu cunoscuse inca asa
ceva, micile si fugarele amoruri de pana atunci petrecandu-se in compania unor
prieteni de o varsta cu ea, viteza si superficialitatea fiind cuvintele de
ordine ce dominau imaginea generala a demersurilor amoroase.
Si lucrurile au
evoluat, devenind din ce in ce mai adanci, nu atat prin intensitatea
sentimentelor, ci prin gravitatea consecintelor directe.
Intr-o zi,
aparent fara nici un motiv special el s-a mutat cu ea, impartind o garsoniera
oarecare, parandu-se la prima vedere ca toata lumea e a lor.
Consecintele
matrimoniale au fost dramatice, sotia parasita, frustrata fiind pana in
adancul fiintei sale, incercand sa dreaga ceva, in ideea ca mai e ceva de dres,
consimtind sa treaca cu vederea chiar si neplacutul incident. De dincolo, de
pe malul celalalt al existentei lor, nimic.
El,
intransigent, afirma sus si tare ca si-a gasit perechea ideala, ca e intr-al
noualea cer, ca de abia acum traieste cu adevarat, etc, bla, bla...
Timpul a trecut
nemilos pentru toti, neatenuand cu nimic drama (cu toate ca batranii spun ca
timpul le drege pe toate).
Iar dupa cum
tot batranii spun, sita s-a cam invechit, lipsurile materiale si-au scos
coltii, pretentiile tinerei fiind disproportionate fata de niste venituri dijmuite
si de alti titulari de drept, ea dorea, el nu putea, au aparut discutii, nu
chiar certuri, ci discutii penibile, ce erau din ce in ce mai putin atenuate
de tandretea pedanta a maturului Romeo. E drept ca si lui ii lipseau adesea
unele lucruri, o carte, un papuc, un sfat, poate chiar o vorba in doi peri,
spusa la manie, dar se facea ca nu le baga in seama, cu toate cu nu de putine
ori ecoul celor douazeci si ceva de ani petrecuti impreuna cu cealalta ajungea
si la urechile sale, aparent surde la asa ceva.
Distanta dintre
ei se marea pe zi ce trece si toata lumea simtea asta, mai putin el. Sau se
facea ca nu simte.
Se inchisese in
el, era ursuz, taciturn, proverbiala-i veselie se dusese pe apa Sambetei de
mult, fapt remarcat chiar si la locul de munca.
Se ingrasase,
pedanteria i se topise ca un fum si varsta nemiloasa se labarta mandra pe
intreaga sa fiinta.
Lovitura a
venit intr-o zi, pe dupa-amiaza, cand reintors de la munca a gasit garsoniera
partial golita atat de prezenta gratioasa a tinerei doamne, cat si de o parte
insemnata din bunurile comune.
A cautat-o
innebunit zile in sir si in final a gasit-o in compania unui june, de o varsta
apropiata cu a ei, afisand o fericire pe care el nu o observase niciodata
cat timp fusesera impreuna. Decent si civilizat i-a invitat pe o terasa la o
cafea si tinerii au acceptat.
A abordat
subiectul direct.
A aflat ca cei
doi sunt impreuna de o buna bucata de vreme si ca dualismul ei nu a mai putut
fiinta din varii motive, mai mult sau mai putin plauzibile. Cavalereste, s-a
dat deoparte, urandu-le tinerilor multa fericire, noroc, etc., etc....
Iubitii mei
cititori, chiar credeti ca asa ceva e posibil? Oare mai exista astfel de
gesturi in lumea noastra? Nu vedeti ca totul e un bluf de doi bani?
Cat despre el,
treaba lui, ce ne pasa noua!
Faptul ca
speranta moare intotdeauna ultima, pare o prejudecata optimista.
Pentru lamuriri
suplimentare intrebati-l insa pe Puck, omul de nadejde al lui Oberon.
München
POVESTE
DE IARNA
Decembrie.
E timpul in care Münchenul se scalda de aproape o luna in baia de lumina a
reclamelor multicolore, aproape obsesive, ce vestesc apropierea Craciunului,
intr-o revarsare de orgie a tot felul de produse ce-si cheama cumparatorii din
ce in ce mai insistent. si, fara
sa vreau, imi vine in minte o zi mohorata de decembrie, de dinaintea primului
meu Craciun aici, cand o revolta fara sens ma surprindea prin tipatul inabusit
al disperarii indepartarii de mine... O durere surda umplea un spatiu care era
al sperantelor, o dezmembrata umbra a luminii care am fost ma chema spre
regasirea acelei bucurii cu care asteptam altadata taina sfanta a sarbatorii
nasterii Mantuitorului. Balansul meu intre limite devenind stanjenitor si, ca
atunci cand simti barca lasandu-se intr-o parte te muti instinctiv in cealalta,
m-am intors in lumea nevinovata si plina de talc a povestilor.
Se spune
ca, in ajunul Craciunului, Dumnezeu si Sfantul Petru au coborit pe pamant ca sa
vada cum sarbatoresc oamenii Nasterea lui Isus. S-au oprit mai intai la niste
case mari, din belsug luminate si, uitandu-se la ferestre, au vazut oameni
petrecand la mese imbelsugate cu lautari, ei si familiile lor.
Pomul de
Craciun stralucea in culori felurite, cu crengile grele de podoabe, dar fetele
lor nu erau luminoase, o umbra de nemultumire staruia in indestularea lor.
- Hai,
Doamne, sa cerem gazduire si ceva de mancare acestor oameni,carora nu le
lipseste nimic! zise Sf. Petru.
Au batut la
porti pina ce-au ostenit, dar nimeni nu le-a deschis, ba de la o vreme gazdele
au asmutit ciinii asupra lor. Intristati au pornit mai departe. si-au ajuns la o casa de oameni
sarmani, unde privind pe la feresti au vazut chipuri luminate de o tainica bucurie
cantand colinde in jurul unui bradut ale carui singure podoabe erau lumanarile
aprinse, mere, nuci si colacei.
- Hai,
Doamne, sa incercam si aici, poate avem mai mult noroc!
- Cum ti-e
voia, Sfinte Petre, dar nu vezi ca-s niste oameni sarmani si abia daca le ajung
lor bucatele de pe masa?
Cu sfiala
au batut la usa si deindata gazdele i-au primit inauntru, i-au poftit linga
foc sa se incalzeasca si apoi i-au asezat in capul mesei, bucurosi ca pot
impartasi si altora ceva din avutul lor. Oaspetii au ramas acolo pana dupa
miezul noptii, intampinand impreuna cu gazdele cetele vesele de colindatori,
preamarind cu luminoasa bucurie Nasterea Mantuitorului. Apoi, dupa ce au multumit
dupa datina, drumetii au pornit-o la drum...
- Sfinte
Petre, as vrea sa le darui ceva acestor oameni sarmani, care s-au dovedit a fi
atat de bogati in saracia lor si atat de buni in simplitatea lor luminoasa! Ce
le-as putea da spre a nu-i tulbura in frumusetea lor?
- Doamne,
bogatiile le-ar stramba viata ca pe a celor ce ne-au gonit asta seara de la
poarta lor, sanatate au, copii frumosi au, credinta au... si cred ca nici nu stiu ei ce bogatii
ascund in adancul lor atat de cald si atat de bun...! Da-le, Doamne, o oglinda,
in care sa-si poata vedea sufletul!
si, nu dupa multa vreme, s-a nascut Eminescu...
Cu gandul
la aceasta poveste, ma rugam sa-mi trimita Dumnezeu ceva ca sa nu-mi uit
sufletul in aceasta lume straina si instrainanta... si atunci am aflat de aceasta
revista, prin editorul ei am ajuns din nou printre ai mei.
De ce oare,
de fiecare Craciun ne e mai dor de ACASA?
Ludwigsburg
JAZZ ATELIER JAZZ
(Fragment
de roman)
sI TU AI FOST ATAT DE
PLECAT INCAT A TREBUIT SA-tI spun eu ca sa o afli.
Cum ar trebui sa incep? De unde? Cine ar putea preciza cu exactitate unde
se afla inceputul? Cand existenta insasi nu e decat o suma de episoade discrete,
o piesa de jazz in care viitorul si trecutul ies la rampa spre a culege aplauzele
auditoriului cu interpretarea cand izbutita cand neinspirata a uneia si
aceleiasi teme: a perpetuului ACUM.
SOLITUDE - UN PEU BIZARRE, GENE –
INQUIETUDE - ecourement concentre....Un nimic, asta e. Un nimic subtire si
inalt, usor iritat de graba nedisimulata a trenului.
- La ce te gandesti?
In anumite situatii un om raspunde: „la nimic", cand e intrebat la ce
se gandeste.. Se preface doar?. Dar daca acest raspuns este sincer? Daca
exprima acea stare ciudata a sufletului cand vidul devine elocvent, cand
lantul gesturilor cotidiene s-a rupt, cand inima cauta zadarnic INIMA
pierduta?
O ia inaintea lui pe culuarul liber, ajutandu-se de maini pentru a evita
ciocnirea soldurilor de pereti. Ritmic, de parca o muzica, numai de el auzita,
il face sa vibreze tot, sa nu se poata abtine de la dans nici macar aici, in tren.
Cata verva si vitalitate in trupul mic si slabanog. Se opreste in fata usii de
sticla prin care filmeaza mai bine de jumatate din restaurant. Ezita dar
nu se poate abtine a-l intreba, chiar daca e sigur ca nu are cum fi auzit:
- Ai descifrat vreodata telegraful sinelor de cale ferata? Daca nu, trebuie
neaparat sa incerci. Sa te lungesti pur si simplu de-a lugul terasamentului, sa
inchizi ochii si sa-ti lipesti palnia de oglida prin care vorbele cerului
alearga de la o gara la alta. E o experienta unica.
Se minuneaza ca aude si intelege
dar nu schiteaza nici un gest prin care i-ar putea (macar?) da de inteles.
Intarzie, ascultand cum pocnetul metalic al usii se suprapune zgomotului
facut de rularea acum uniforma a rotilor. Il urmeaza, aruncandu-si privirile
spre mesele celorlalti consumatori. Nimeni nu fumeaza.
- si tu? Ce o sa faci, se
aude intrebat, in timp ce priveste sau mai degraba lasa impresia a privi miscarile
chelnerului, nemultumit pare-se de aspectul fetei de masa.
- Eu, se trezeste vorbind, cu o voce despre care nu stia ca-i apartine, eu
am sa citesc... Am sa merg... Sa vorbesc. Am... „Sa fac totul si nimic"
ar vrea sa-i spuna. Nu e foarte convins. Se simte aproape usurat cand
chelnerul il intrerupe, intrebandu-i daca nu s-au razgandit, in timp ce
depune doua cesti de cafea si doua sticle de pepsi in mijlocul mesei,
sprijinindu-se totodata de aceasta din urma, pentru a nu-si pierde echilibrul.
Tace. Viseaza? Trecutul? Viitorul? Lumini ii sclipesc in ochi si
degetele-i alearga de o parte si alta a farfurioarei si cestii de cafea
mangaind-o, mutand-o, invartind-o, supuse parca unui ritual al carui punct culminant
are sa rastoarne lichidul caldut-lesios pe fata de masa spre a alunga zambetul
servil ce impodobeste in continuare fata chelnerului inca lipit de masa
lor, fredonand abia auzit un cantec desuchiat.
- Nu arati de loc a inginer, rosteste dupa ce soarbe o inghititura si
constatarea lui il face sa simta un nod dureros in gat, intr-atat de convins e
ca se gandeste la altceva. Asa, cu rucsacul asta strain, cu barba si pletele
zburlite, pari mai degraba de pe alte meleaguri, adauga, dupa care se pune a
silabisi lista de mancaruri si bauturi.
Tace, refuzandu-i prin semne invitatia iar mai tarziu, cand tacamurile si
cosul de paine iau locul cestilor si sticlelor goale, ii explica, tot prin
semne ca trebuie sa coboare.
- Am sa scot capul pe fereastra, i se raspunde, in timp ce aceleasi maini
se concentreaza asupra jocului reluat ca o variatiune pe aceeasi tema, cu
ajutorul furculitei si al cutitului.
- Zau Max.
I-ai rostit numele? Cu a cui permisiune. Cine ti-a dat dreptul de a-l
dezarma? Ceva nu e in regula cu tine Manciu? Ar trebui sa te cauti...
- E atat de...
Din doi pasi ajunge in usa vagonului si evitand sa-si intoarca privirile,
asculta din nou clinchetul usii, simtind o vaga senzatie de gol in stomac. Pari
mai degraba... Bon jour tristesse... Bon soir...
Trenul isi iese din minti si alearga printre dealurile alamite de
ultimele raze de soare ale zilei. Inca putin si ajunge in gara, parasita
parca, in toiul unui atac aerian. Se intoarce, mai mult obosit decat odihnit.
si ceea ce e mai trist tot pe atat daca nu chiar mai mult de dezorientat.
Imbatranit cu un concediu.
- CAND S-A INTAMPLAT ASTA? Sa NU ItI
IMAGINEZI Ca Ma las pacalit: te oblig sa mananci cu mine. Altminteri
nici tu ceai, nici votca.
- Mofturi de cititor sezonier. Cine sa-si rupa timp pentru rebusistica ta
ieftina? Nu micul dejun ci pranzul se imparte... Mai degraba cina, daca tot
insisti a te purta cu mine dusmaneste. Atata a mai ramas adauga, de data asta
pe un ton mai putin sigur, Victor Septembrie, ascunzandu-si privirile, parca
vinovate in farfurioara pe care Manciu o aseza in fata lui cu gesturi
ceremonoiase reusind sa-si stapaneasca, spre propria lui mirare, zambetul ce
ar fi rasplatit in parte caraghioslacul imaginii oferite de prietenul sau
imbracat in mijloc de decembrie in pantaloni scurti si tricou, amandoua de
imprumut, amandoua lalai, intrecandu-se a-i cobori pana la genunchii ridicoli
de albi si firavi.
Micul dejun de la ora saisprezece, ar fi vrut sa-i raspunda dar renunta.
- Ce mai e nou pe la tine? intreaba de parca nu lui i s-ar fi destainuit,
spre exasperarea Maiei, toata noaptea precedenta...
NOAPTE. CAMPIE. ALBa. CEAta. COMPARTIMENT DE tren. Supraaglomerat. La inceput. Desi nu
isi aminteste ca trenul sa fi oprit, constata la un moment dat ca in intreg
vagonul nu se afla decat un singur calator: el. Intins, cu picioarele
(desculte?) pe bancheta din fata. Incercand cu eforturi zadarnice sa opreasca
alunecarea banchetei pe care sedea. Cu ochii deschisi. Ce vede? Nimic. Frig.
Imbracat numai in pantaloni, camasa, pulovar alb cu maneci largi, evazate,
adunate ceva mai jos de cot. Anchilozat. Cu bilet. Cine i-l cumparase? stia ca-l are? Il vazuse? Controlorul?
De ce nu-i cerea nimeni socoteala? De ce? De unde? De cand?... Macazurile se
inmultesc dintr-odata spre nemultumitea trenului ce prinde a se clatina
amenintator. Ajunge sa faca naveta alunecand de la geam la usa
compartimentului. si invers. si. De la inceput. Lumini. Ale
garilor? Isi arunca la intervale relativ mari pumnalele prin geamul murdar.
Ranile impunsaturilor isi dreg deocamdata vocile. Prea putin, probabil, pentru
a-l convinge pe seful trenului sa opreasca. Oricum nu stia unde ar fi
trebuit sa coboare. Face un efort si prinzandu-se de manerul geamului priveste
afara. Noapte. Campie. Alba. Ceata. Ii da drumul iar trupul isi reia naveta.
De parca atata asteptase. Geam. Usa. Retur. Pofteste a-si aprinde o tigara.
Nu reuseste mai mult decat sa o doreasca. Se multumeste cu atat. Ar vrea sa
arunce o privire pe culuarul galbui din care razbate pana la el o lumina
palida. Se multumeste cu gandul. Asta se va vedea intr-un anume moment:
ONANIST. (Trebuie sa-l gasesti!) Cine a spus asta? Cine a scris-o. SUNT
ONANIST sI-MI PARE RAU. Cine o
citeste? Se multumeste asadar cu gandul. Putin? Hm. Altii? Renunta si la
asta. Trenul nu urca. Nu coboara. Inainteaza. Probabil. Sigur. Se legana. Isi
schimba greutatea de pe o parte pe alta. Incepe sa-l doara maseaua...
Discul se roteste cu o viteza ce nu tine cont
de rigorile cifrelor gravate pe comutatorul de deasupra usii, dar melodia
curge corect. Inciudandu-le? Urca pe tavan, se lateste toata ca o pasta
fluida si lipicioasa, incepe a cobora pe peretii compartimentului ocolind
grijulie usa si geamurile, se aduna gramada in spatele lui facandu-l sa-si
simta sira spinarii transparenta spre a se elibera apoi brusc ca dintr-o grea
stransoare, insotita de sunetul unui balon spart, inainte de a acoperi in
intregime butonul de reglare a temperaturii. Tace pret de cateva masuri, pe
care el le numara batand tactul cu ambele picioare in peretele opus al
compartimentului. Dincolo nu se afla nimeni, altminteri s-ar fi scandalizat de
mult. Reinvie linistita pornind sa alunece spre carourile dilatate ale
linoleumului vernil-gris ce acopera spatiul dintre banchete. Se imparte in
treizeci si doua de cercuri si acestea incep a povesti despre intamplari de
mult auzite, petrecute prin intunecimile si ferelile castelelor, prin
turnurile de aparare de unde soldatii erau uneori retrasi pentru a nu fi de
fata la razvratirile nobile ale sangelui albastru, despre cursele de cai si
nebuni, din afara cetatii propriuzise, prin spatiile inguste dintre ziduri
si santurile de aparare unde nu rareori puteau fi vazuti soldati gata sa-si
sacrifice uscaciunea vesmintelor - si prin vesminte trebuiesc intelese
armurile, armele, coifurile si toate celelalte – pentru ca lucrurile din
interior sa mearga (sa se termine?) cu bine. Despre activitatile asa zise
extraprofesionale ale tuturor si aici povestile devin picante - in timpul
liber fiecare era liber sa faca ce doreste, oficial din ceea ce-i era permis,
in realitate insa se mai intampla... numai din cand in cand... si in mare
taina...
Ah,
nu! si cum ramane cu neputinta de a se adapta realitatii? Cu dorinta de a
realiza intotdeauna altceva decat iti sta in puteri? Unde vrei sa ingropi complexul
tau de student pe jumatate, de provenit dintr-o familie modesta. Crezi ca
admiratia aratata pe ascuns tatalui tau care a invatat toata viata ajunge? Tu
vrei sa ai totul pe pamant? Tu care ai facut deja o concesie? Inca nu ai aflat
ca esti mort? Mort de-a binelea.
Se lasa apoi liniste si cercurile isi unesc
fortele spre a astupa narile caloriferului oricum inutil. Inutilizabil? Nu:
inutil si atat. Reincepe deci melodia, reluarea imperturbabila a aceleiasi
teme, cu suisuri si coborari, mai in picioare... mai in patru labe... in genunchi...
Ar fi vrut sa o urmareasca mai atent dar il multumesc cele primite fara
efort. Simte deodata o durere insuportabila si isi invinge nemiscarea pentru
a trage semnalul de alarma. Geamul compartimentului se deschide brusc si
partea fluida sare afara. Nu inainte de a-i trimite un ultim buchet de viori
dezacordate. Pe fond de timpane sparte. Geamul se inchide rapid la loc. Nu
se intamplase nimic? Trenul nu catadicsi sa opreasca. Isi simte podul palmei
transpirat. si e liniste. Da. Parca... Nu-i mai convenea sa ramana locului?
Deschide usa compartimentului. Priveste de-a lungul culuarului. O inchide
la loc. Discul se roteste in continuare. Se indreapta spre geam. Ne pas
pencher en dehors. E pericoloso sporgersi. Nicht hinauslehnen. Nu va
plecati... Nu se apleaca. Nici nu are cum. Geamul e inchis. Inauntru e de frig.
Destul de frig. Isi cauta tigarile. Le gaseste. Scoate una. Cauta
chibriturile. Le gaseste. Fumeaza. sezand.
Pe bancheta. Cu picioarele (incaltate?) pe calorifer. Chestie de
autosugestie... Priveste pe fereastra. Noapte. Campie. Alba. Ceata. Plus o
pasta fluida si lipicioasa. Miscandu-si buzele. Tacuta. In interiorul
compartimentului? Inchis. Ferme. Zu. Chiuso. Deschis. Incalzit. 0-1/3-1/2.
Nr. 11-13- 17- 15-16-14-18-12. Vedere din Orasul... Din statiunea... Un cos de
gunoi. Patru scrumiere. Toate la locul lor. In plasa de deasupra capului nici
un bagaj. Nici in cealalta. Nimic in cuiere. Se hotaraste subit sa paraseasca
compartimentul.
Trebuie sa aflu unde merg. Sa intalnesc controlorul.
Functionarul de la vagonul postal. Mecanicul de locomotiva. Am 35 de ani,
sunt frumusel si vesnic indragostit. Ei si? Cine ma impiedica sa afirm ca imi
traiesc propria viata pentru a o pune pe hartie? Cine ma impiedica sa o fac? DE
TOATA GROAZA: SLAB sI LAs. Pe asta cine a adaugat-o?
Trebuia. Pleaca. Pe culuar. Toate bune si frumoase.
Nici un calator. Ghici in ce directie merge trenul?. Ii raspunde valul
de frig ce patrunde printr-un geam pe care perdeaua strecurata asemenea unei
piedici il tine intredeschis. Il deschide larg si se lasa palmuit de aerul
rece. Priveste in spate, constata ca se afla in ultimul vagon si simtindu-se
inviorat il inchide la loc avand grija sa prinda in acelasi fel perdeaua. Porneste
in directia de inaintare a trenului. Trece in vagonul urmator. Toate bune. si. Nici urma de calatori. Trece in
urmatorul. La fel. Numara cincizeci si doua de vagoane. Cum altfel? Toate
clasa intai. Toate goale. In fata lui, vagonul postal. Deschide usa laterala
a vagonului. Coboara pe scara. Viteza e destul de mare dar risca. Sare pe
scara vagonului postal si se prinde zdravan de bara acestuia. Apasa pe
clanta de deasupra capului. Usa cedeaza. Patrunde inauntru. Reuseste, cu
mare greutate, sa o inchida la loc asa tintuita la perete de curentul puternic
de aer. Aceeasi lumina galbena. Palida. W.C. Gol. O usa intredeschisa.
Camera cu gratii la ferestre. Goala. Alte usi. Mari. Batante? Blocate.
Deschise. O alta camera. Goala... O alta incapere. Aceleasi gratii. O
bancheta de lemn. Aspra la pipait. Atat. Priveste in fata: locomotiva.
Electrica, recunoaste asta dupa scanteile ce lumineaza intermitent reteaua
de contact si pantograful. De patruns in ea nici pomeneala. De la usa
vagonului pana la usa ei sa tot fie cinci, sase metri... si apoi scarile ei nu sunt
altceva decat niste simple adancituri in care de-abia iti poti strecura
picioarele cand stai pe loc, a incerca asta in timpul cursei nebunesti e
sinucidere curata. Nici nu incearca sa deschida usa vagonului. Ii ajung
gandurile: confirmarile sa le aibe cine vrea, el nu. Se reintoarce in ce-a
de-a doua camera. Prin usa ramasa intredeschisa. Vrea sa o inchida dar aceasta
revine nervoasa la pozitia-i initiala dandu-i a intelege ca orice efort in
aceasta directie e inutil. Renunta. Sa se lungeasca pe bancheta. Pe spate.
Cu ochii spre fereastra. Cauta un intrerupator. Nu il gaseste. Desurubeaza
becul. Intuneric. Bajbaie si gasind bancheta se lungeste pe ea. Pe spate?
Capul spre fereastra. Inchide ochii. Ii deschide. Dincolo de geam: noapte,
campie alba, ceata, o pasta fluida si lipicioasa miscandu-si tacuta buzele.
Plus niste gratii, argintii ce-i drept, de care aceasta din urma pare a se
tine cu mainile-i pe care acum le vede intaia oara, nefiresti in lungimea si
subtirimea lor. Inchide din nou ochii incercand sa atipeasca. Ii redeschide
repede. Nu. Trebuie sa intreprinda ceva. Ce? Sa gandeasca. Unde se afla,
incotro se indrepta, de ce, de cand... Parea ca trenul nu are de gand sa mai
opreasca. Nici prin gari nu mai trecea. Nu-l mai deranjau decat scanteile ce-i
luminau camera. Nu-l deranjau de fapt nici ele, se obisnuise cu jocul
lor ca si cum asa ar fi fost de cand lumea.
Ca trenul nu era unul obisnuit ci unul care
fuge data cu terasamentul... Cine i-a soptit asta? si-a facut-o
cu mana lui? Pardon, cu propria-i... Un tren care isi asterne singur in cale
stalpii de sustinere ai retelei de contact, stalpii de telegraf, semafoarele,
semnele de circulatie, pietrisul, traversele si sinele pe care in clipa
imediat urmatoare rotile-i aluneca grabite... Coplesit probabil de multimea
problemelor de rezolvat inventatorul acestei masinarii infernale uitase sa
mai prevada si gari, opriri, ma rog rezolvase totul cu minutiozitate
competenta. si probitate. Demna de invidiat. Ca omisese tocmai aceste chestii
marunte dar care, in fond si la urma urmei i-ar fi putut justifica nemaipomenitul
efort? Da, probabil asa era, cum altfel s-ar fi putut explica zgomotele
ritmice, leganatul continuu, lipsa oricarei urme a vreunei localitati...
Ajuns in acest punct al rationamentului se ingrozeste. E oare trenul capabil
sa ocoleasca localitatile? Ii sopteste cineva la timp apropierea primejdioasa
a vreuneia?... Atunci la ce bun?... Ramane cu gandul neterminat deoarece un
altul si mai sinistru il face sa se chirceasca la marginea banchetei: daca
nu ii sopteste nimeni... Ce se intampla cand in calea lui se iveste o
localitate? Acum, cand oamenii dorm cand copiii viseaza... Cine sa fie
inventatorul? Cine ar putea opri aceasta monstruozitate de minune a tehnicii?
Cum...?
si eu ce caut aici? Nu, nu se poate! Eu,
onanistul? Sa fiu acela? Atat de complexat incat sa nu-mi amintesc nimic? Ce
altceva as cauta aici? De unde aceasta inclinatie de a repeta unul si acelasi
lucru? Cat de slab pot fi. si
las.
Izbeste cu pumnii in peretii incaperii pana
nu mai are putere. Abia acum simte durerea groaznica. Zace. Cat? Cand poate
sa-si adune gandurile incearca sa gaseasca o solutie. Sa plece? Ar fi pe
masura ambitiilor lui. Cum naiba sa coboare la viteza asta? Sa dezlege
vagoanele de locomotiva! Locomotiva! Cine o fi stapanind-o? Sa fie oare cineva
in masura sa o stapaneasca?... Sa ajunga in cabina ei? Asta nu. Oricat de
pornit impotriva lui ar fi: e imposibil. Nu tine! Atunci? Ei, atunci? Aude
undeva, foarte aproape un fluierat. Scurt. Tanguit? Simte cum trenul se pune in
miscare si realizeaza faptul ca fusese oprit. Ca inainte cu o clipa camera se
lasase violata de o altfel de lumina. Se repede la geam. Priveste in
urma. Fusese intr-adevar o gara. Prea tarziu. Nu reuseste nici macar sa o
vada mai bine, sa-si faca o impresie... De citit numele scris pe tablita ce se
indeparteaza nici pomeneala. Inchide geamul. Aprinde o tigara. Deci trenul
mai si oprea... Ochii ii sclipesc, stie asta. Ciudat, ce-i trece omului
prin minte in astfel de situatii. Se palmuie. Daca palma se numeste
lovitura aplicata pe frunte cu varful sensibilizat al bratului stang. Cum de
nu s-a gandit pana atunci? Se repede din nou la geam, ai fi crezut ca vrea sa
il sparga. Il deschide, priveste inainte, in sensul de inaintare al trenului.
Noapte. Campie. Alba. Plus o lumina puternica, dominata din cand in cand de
aceea a scanteilor amintite, scotand din intuneric cam doua sute de metri de
cale ferata. Agatata de gratii, o pasta fluida si lipicioasa. Muscandu-si
tacuta buzele. Ehei, totul a fost o farsa a imaginatiei mele bolnave...
Cum de se putuse insela atit de usor? Renunta la orice fel de gand si se
lungeste linistit pe bancheta de lemn devenita dintr-o data confortabila.
Dupa o tigara constata, fara a se mai minuna, cum ca mainile i s-au vindecat
subit. Incepe din nou sa gandeasca. Incetase? Oare de ce sunt singur in
trenul asta, sa se fi terminati toti lasii? Toti slabii?. Unde merge? Cand si
unde am urcat in el? Oare... N-a urcat nimeni in statia in care tocmai oprise?...
Oare... Gandul pune stapanire pe el si cu toata oboseala o ia inapoi,
prin vagoane, spre a le cerceta. Din nou. Ca. Poate. Intaia oara nu a fost
tocmai atent? Ori?
Ajunge in primul vagon. I se pare ciudat de
confortabil. si cam atat.
Culuar gol. Nici urma de calatori prin compartimente. Cand ajunge in mijlocul
lui aude din nou fluieratul. Realizeaza instantaneu ca trenul se pune
in miscare. Oprise deci. Intr-o gara desigur, unde altundeva ar fi putut sa
opreasca... Se repede la geamul compartimentului in dreptul caruia se afla.
Prea tarziu. Cand reuseste sa-l deschida, gara se afla undeva in urma. Nici
vorba ca ar recunoaste-o. Priveste cu jind la luminile ce se departeaza cu
repeziciune. Revine in compartiment. Ce sa faca? Sa porneasca din nou in
cautarea eventualilor pasageri? Priveste in spate, in sensul de inaintare al
trenului adica. Nu: prin capatul asta nu a urcat nimeni. N-ar fi avut timp sa
intre in vreun compartiment si sa se faca astfel nevazut. Mai departe. In
vagonul urmator. Acelasi lucru. Nimeni. Mai mult chiar, cand ajunge la
mijlocul lui aude tanguirea deja familiara, realizeaza ca trenul se
pune din nou in miscare, se repede la fereastra si apuca sa vada cum in urma se
pierd luminile unei alte gari, cam asemanatoare ce-i drept cu ale celei
dinainte... Ca musai sa fie alta... Sta in cumpana. Sa plece mai departe?
Daca s-a intamplat sa urce vreun pasager tocmai in vagonul pe care il
cercetase? Alearga lovindu-se de usile compartimentelor si de barele aliniate
de-a lungul culuarului. Ajunge la capatul primului vagon. Revine in fuga.
Deschizand usile. Aruncand priviri grabite prin compartimente. Nimic. Cerceteaza
vagonul urmator. Acelasi rezultat. Cand ajunge la mijlocul celui de-al
treilea aude din nou tanguirea. Fuge la geam. Vede ceva lumini departandu-se
grabite. Revine pana in capatul primului vagon. Cerceteaza compartimentele.
In mijlocul celui de-al patrulea. La fel.
Aleraga, nu-si aminteeste de cand, inspre primul vagon, cerceteaza compartimentele
iar cand ajunge exact in mijlocul vagonului care ar fi urmat sa fie cercetat
aude tanguirea, vede luminile ramase in urma... Reia cu si mai mult zel
drumul. Acelasi rezultat. Nimeni nu urca. De coborat n-ara cine... Ar vrea,
insa... Constata doar ca opririle se succedeaza la intervale de timp din ce
in ce mai scurte. Ca drumul pe care il are de facut creste cu fiecare dintre
acestea. Ca genunchii, coatele si toate celelalte extremitati ale corpului il
dor din ce in ce mai tare. Il cuprinde o frenezie ce nu mai poate fi
infranata. Alearga din toate puterile. Ce performanta: sa parcurgi distante
din ce in ce mai mari in timpi (din ce in ce?) mai mici... Uita de tot...
Alearga. stie numai ca trebuie sa
ajunga la timp in mijlocul vagonului urmator, refacand de fiecare data
drumul parcurs pana acum. Ajunge. Ultimul dintre drumuri il face aproape zburand.
Cand e insa aproape de sfarsitul lui realizeaza ca nu ii mai ramane nici un
vagon...
Sta in capat, asezat pe unul dintre tampoane in intunericul de nepatruns.
Noapte. Campie. Alba. Ceata. Aproape ghicite: sinele paralele, traversele,
pietrisul, stalpii, reteaua de contact... Prinsa de talpa bocancului stang,
pasta fluida si lipicioasa. Muta. Surda. Oarba. Probabil, miscandu-si buzele.
Pe celalalt tampon... patefonul. Invizibil. Discul. Invizibil si el. Rotindu-se
ametitor. Amenintator de ametitor. Fara a tine cont de cifrele inscrise in
dreptul comutatorului de deasupra usii, invizibila si ea. Intinde mana spre
manerul de langa comutator. si-o
retrage. Simte transpiratia cum ii umezeste podul palmei. O intinde din nou.
si-o retrage. Din nou. Priveste
intr-acolo. O multime de manere isi retrag gaturile lungi si subtiri, o multime
de guri stirbe clantanesc dezamagite de a fi prea timpuriu descoperite. Se
simte dintr-o data sfarsit. Cu un ultim efort isi retrage mana ce pornise
masinal spre manerul cel mai apropiat. Il priveste ce-l priveste si se decide
sa-l apuce. Intinde mana incet, cu precautie, cu cealalta prinzandu-se zdravan
de un lant ce atarna in semiburduful vagonului. Simte din nou transpiratia,
de data asta inundandu-l. De-a dreptul. Insa nu (mai?) da inapoi. Il pipaie,
il mangaie, il apuca bine si in clipa in care vrea sa traga de el are dintr-o
data ciudata senzatie ca acesta se volatilizeaza. Intr-adevar... Isi retrage
mana. Fixeaza un altul. O apropie de el. Il atinge. Il mangaie. Il apuca. Dispare.
Cauta un altul. Il mangaie. Dispare. Se prinde in joc. Intinde mana, mangaie...
Cine a scris-o? SUNT ONANIST sI-MI
PARE BINE. Cine o citeste? Dupa un timp efectueaza o schimbare: introduce
renuntatul. Deci: alege-renunta-intinde-mana-atinge-mangaie-renunta.
Renuntatul incepe sa apara din ce in e mai des in ecuatia pe care nu pare
a-si dori cu adevarat sa o rezolve. Renunta...
Nu mai stie de cand. Renunta si gata. Renunta sa mai stranga lantul murdar
si unsuros. Renunta sa mai stea pe tampon. Renunta sa mai astepte oprirea
trenului. Sare... Dupa inca un pas se afla pe trotuarul plin de resturi de
ambalaje si bilete de tramvai din apropierea centrului de odinioara. Intoarce
privirea si o zareste pasind alaturi, tarand aproape o sacosa voluminoasa.
- tine-o, am carat-o destul.
O lua fara sa mai ingane obisnuitul „multumesc". Amiaza sleita de
puteri se opintea sa arunce in aer stratul de jeg, al orasului, neinspirat
ascuns sub firavul acoperamant de zapada.
- Sa mergem pe jos mai departe, rostea ea, ramasa in urma, abia auzit.
Unde sa mergem?se
intreba apucand-o totusi spre stanga pe langa farmacia de serviciu,
gandindu-se sa cumpere cateva fiole de algocalmin, renuntand insa in acelasi
moment in care si-a amintit cu exactitate ca zarise doua asemenea fiole
intre tigarile ce se odihneau acum in buzunar. Verifica totusi si daca umbla
la pachet extragea o tigara o freca, o introducea in sipca
pregatindu-se a o aprinde.
- Chestia asta n-o inteleg: unde si de ce trebuie sa...?
-Daca n-ai chef poti sa ramai, se grabea ea sa-l intrerupa ghicindu-i
intentiile... Am folosit pluralul din inertie...
- Ai lamurit cat de cat o dilema pentru a da nastere unei alteia: unde sa
raman?
Nu-i raspundea ci se indeparta cu pasi inceti, s-ar fi zis ca il asteapta.
El isi amintea subit ca a uitat sa-si aprinda tigara, o aprindea blestemand in
gand sacosa pe care nu-si amintea de ce a umplut-o cu discuri. si cand.
Indata ce-i localiza silueta suficient de indepartata se intorcea inspre statia
de tramvai.
Singur in locul in care isi incepuse calatoria aceea dementa, atat de
minunata incat nu credea ca se va sfarsi vreodata. Ii venea si acum foarte
greu sa creada ca s-a terminat. A se gandi la ceea ce avea sa se intample in
continuare i se parea de-a dreptul infiorator. Sta acolo necutezand a lua
vreo hotarare in privinta drumului pe care sa apuce, urmarind tramvaiele ce
soseau din ce in ce mai des vrand parca sa-i ingreuieze si mai mult alegerea.
Urca la intamplare intr-unul, constatata ca e aproape gol si se aseza pe un
scaun lipindu-si nasul de geamul de o transparenta indoielnica. Incepea sa
ninga dar de data asta cu fulgi adevarati asa cum sperase de la inceputul
iernii. Cobora la prima oprire si se inapoia pe jos incercand sa prinda cate
un fulg la fiecare doi trei pasi. Aproape ca nu il interesa de ce se intoare
in statia parasita cu putin timp inainte.
Din nou in acelasi loc nestiind, nici el, de ce. Primele fantome ale
inserarii imbracau in umbre infricosatoare proeminentele ornamentelor
inghetate ale fatadei prea bine cunoscute. Liniile de tramvai straluceau
pustii. Daca s-ar fi luat dupa culoarea semafoarelor ar fi putut travesra regulamentar
strada. De parca o putere nevazuta aranjase lucrurile in asa fel incat el
sa-si poata retrai nestingherit amintirile... Il impresionase din primul
moment barbatul de cel mult treizeci, treizeci si cinci de ani, cu parul aproape
alb tuns scurt, militareste, gras dar vioi, cu glas puternic de bariton.
Barbatul cu un nume frumos, neobisnuit de frumos: Victor Septembrie... Asa
cum tot din primul moment ii placuse insotitoarea acestuia Asia... Oare acesta
sa-i fi fost numele adevarat? Acel „ceva” personal si inconfundabil, pe care
nici atunci nu-l putuse identifica sau defini cu exactitate ci numai intui,
(atat de puternica fusese impresia intalnirii cu Asia?), dar care-l obligase
sa-l caute dupa mai bine de o jumatate de an, parea a fi inventat de
imaginatia lui bolnava ce refuzase caricatura portretului schitat cu feminina
rautate de Maia. De se se incapatana oare sa vada in toti cunoscutii lui numai
petrecareti? (Scandalagii-demagogi-afemeiati?) Sa fie atat de
neputincioasa incat sa nu vada nimic dincolo de fardul primitiv al gesticii
copilaresti? Se zapacise atunci intr-un asemenea hal incat i se facu lui
insusi mila de rolul pe care trebuia sa-l interpreteze personajul in pielea
caruia il ascunsese intamplarea. Alcoolul, pe care organismul sau nu il
suporta decat in cantitati foarte mici, il aduse insa paradoxal la propria-i
identitate, iar lucrurile luara o asemenea intorsatura incat la despartire
pareau a fi prieteni de cand lumea.
- Asadar am ajuns la rau...
- asta-i rau? Habar nu ai
ce-i aia rau...
- Orice ai spune EU SIMT Ca
AM AJUNS LA RAU...
- Sa ma bucur ori sa plang?
- Cand te gandesti ca asta e primul oras cu strazile iluminate electric
din Europa...
Privi in lungul strazii.
- De unde atata electricitate?
In lungul liniilor de tramvai: neindoielnic Victor Septembrie se
ascundea intr-una din umbrele intinse pe trotuarul din fata, numai asa isi
putea explica golul din stomac. Intr-un anume fel el, a carui prezenta devenea
din nou aproape palpabila, se facea vinovat de tot ce se intamplase. El.
Care. La cei treizeci si cinci de ani. Ii implinise? stia? El inca mai cauta acel „ceva” in masura a-i justifica
existenta, chiar daca pentru cei din jur ramanea un parazit ce mimeaza neadaptarea,
asa cum insasi Manciu sacrifica acum cu buna stiinta o serie de lucruri inca
dragi cu speranta marturisita in gura mare ca eventuala schimbare ar fi in
masura sa-l scoata din lancezeala dulceag-balegoasa-mic-burgheza. si iata ca tocmai acum cand era pe
punctul de a termina cu o buna parte din ceea ce el insusi numise existenta
socialmente necesara, imaginile posibilului viitor incepusera a se
incetosa, a se clatina si a-si pierde consistenta. La urma urmei realizase
ceva. Nu speriase lumea, Nu sperase acest lucru. Nu? si-l propunea? La urma urmei?
De ce n-ar intra, (LA URMA URMEI?) in restaurant? si asemenea lui Victor Septembrie, (ii povestise in ziua aceea
de pomina?) nu stia daca alcolul ii va dezvalui valoarea timpului irosit sau,
dimpotriva ii va aduce iluzia dulcegii fericiri aburinde castigata cu nici
doua sute de lei, iluzie din bratele careia stia de pe acum ca nu avea cum sa
scape prea curand. Se apropia cu pasi (i-ar fi numit el?) furisati de intrarea
luminata in galben, impingea pe jumatate usa de sticla dupa care facea
stanga-mprejur zbughind-o aproape la fuga de parca brusc si-ar fi amintit ceva
foarte, foarte important. O lua pe langa catedrala si dupa cateva minute se
afla pe una din aleile parcului. Le cunostea mai bine decat propriile-i
buzunare. Cotea spre aceea pe care nu mai cutezase a-si tara picioarele de mai
bine de trei luni si ramanea oarecum descumpanit nevenindu-i sa creada ca
toate sunt la locul lor asa cum le stia dintotdeauna. Acele brazilor filtrau
stralucirea rece a primelor neoane aprinse, zapada care incepuse deja sa se
depuna pe bratele intunecate imprumutand locurilor un aspect feeric,
sarbatoresc chiar, daca s-ar fi putut face abstractie de aerul mohorat pe care
gandurile lui il substituiau realitatii. O vila intunecata turna smoala in risipa
de beteala si umerii arbustilor ornamentali pareau a se transforma in
animale infricosatoare. Manciu calca apasat cu vagul sentiment de vinovatie
in fata intinderii imaculate. si
inca ajutat de bocancii pe care nu reusise sa-i schimbe, erau si acestia cumparati
de Maia. si daca tot gasise de cuviinta
sa-si instraineze lucrurile ce aminteau de viata lor comuna... Isi imagina ca
ar putea sa cada, sa-si rupa ceva, sa nu mai poata parasi locul acela sa nu il
gaseasca nimeni. Sa fie obligat sa-si petreaca noaptea in culcusul, dintr-o
data neprimitor, al zapezii. Dorea sa-i fie teama. si iata, il incerca o ciudata senzatie de neliniste. Insa nu
din vreunul din motivele imaginate. Singuratatea? Atata amar de vrene
petrecuta in mijlocul oamenilor nu reusise decat arareori sa-l faca a se simti
altfel decat un pribeag de pe o alta planeta. Ca nu era (tocmai?) asa? Ca el
singur crease intreaga situatie? Ca o dorise? Ca nu putini fusesera cei ce au
incercat sa-i deschida ochii? Cat de solemn, nemiscat si mai ales neschimbat
parea a fi totul. Ba nu, ceva se intampla. Simtea, fara a-si da seama, cu exactitate,
ce anume. Arcada supla a podului din dreapta il reproiectase intr-o poveste
straina aceleia in care locuia. Putea foarte bine sa creada, din nou, ca se
afla altundeva. si daca ar fi
avut taria sa priveasca in zare ar fi dobandit certitudinea ca, facand numai
un scurt ocol, ar ajunge intr-o zona de o cu totul alta clima. Civilizatie? La
ce bun insa? Nu stricase destul aici? Nu ii ajungeau faptele? Statutul de
aducator de nenorociri? Croncanitu-i asurzitor? Ce s-ar fi putut spune
despre un nima’n drum care nu reusise decat sa-si tarasca cei cativa
prieteni in tot felul de situatii, daca nu umilitoare, macar delicate?
Despre darul lui de a semana panica unde se arata? Ca iubea literatura? Ca
nestiind sa fabuleze pe marginea propriei existente, exista pe marginea
propriei fabule? Ca isi distrugea cu buna stiinta propriile-i ganduri,
propriile-i vise, propria-i poveste, doar, doar va afla unde anume ar trebui sa
aseze talpa bocancului incremenit deasupra puzderiei de neputinte? Doar,
doar va afla in ce directie sa o ia? Ce se alegea atunci din dorinta de a
semana liniste si seninatate?
Ce-ar fi sa se dezlantuie un viscol adevarat, ca in povestile
tatalui sau? Exclus: industrializarea, bat-o saracia. si totusi, o furtuna. Una micuta cu niste trombe de zapada
in masura a smulge numai cativa stalpi de inalta tensiune, sa indemne a zbura
un acoperis, doua. Sa-l oblige sa umble in intuneric si frig macar o ora,
sa-i puna la incercare puterile, vlaguite pana atunci doar de imaginatia care
tinea mortis sa-l plaseze in vecinatatea eroilor celor cateva romane de
aventuri citite. Ridica privirile spre vazduh si i se parea ca vede varfurile
brazilor clatinandu-se. O razvratire a vremii intr-un moment in care nimeni
nu se asteapta! Asemeni unei prea tarzii povesti de dragoste. Inapoi
Manciu, nu rezolvi nimic prin a spune ca o poveste de dragoste se aseamana cu…
Mai ales cand povestea...
Dincolo de rau in plan indepartat oraselul studentesc cu luminile-i deja
aprinse domina ca un pom de Craciun intinderea neteda in mijlocul careia, la
anul chiar, urma a fi plantat obeliscul, noul simbol al victoriei
contemporanilor asupra istoriei burgului. Aproape ca deslusea franturi de
rasete si conversatii amestecate cu muzica revarsata ostentativ din miile de
casetofoane apartinand celor mai diferite meridiane ale globului ce-si
dadusera parca dinadins aici intalnire spre a face imposibila orice tentativa
de comunicare. Din plan apropiat, prin usa deschisa a restaurantului
Hercules, se revarsau insa de-adevaratelea tanguirile unui cor de
saxofoane acompaniate de o multime de glasuri drese cu alcol si tutun. Doua siluete
sovaielnice filozofeaza preocupate usurandu-se in acelasi timp in apa invizibila
a raului:
- Cat i-or fi dat aluia de ne-a subtiat in asa hal fripturile?
- Lasa ma, c-am venit sa cinstim mirii, nu sa bagam la ghiozdan!
- Cinstim, nimic de zis da...
- Te-ai imbatat si faci pe nebunu'...
- Ca parca tu...
- Recunosc tot!
- Hai sa spurcam aerul c-o tigara...
Se departeaza impleticindu-se in intunericul care dupa o scurta ezitare ii
inghite, cu tot cu jarul rosiatic al tigarilor. Oraselul de peste rau se
zvarcoleste cu un nou efort incercand a-i mentine treaza atentia dupa care se
retrage ca o majestate jignita in mutenie si intuneric. Ramas pironit locului
se asemuia soclului statuii din stanga despre care nu avusese niciodata
curiozitatea sa afle ce mama masi cauta acolo. Visa poate si ea la
faptele sale cu dorinta nemarturisita ca odata si odata va reveni in centrul
atentiei, asemenea criminalului la locul crimei. Desi ar fi vrut sa ajunga la
banca lor se pomenea luand-o intr-o cu totul alta directie si neavand
taria de a i se impotrivi incerca sa descopere artarul parasit in toamna
intr-o balta de frunze aurii. De parca o nedeslusita dorinta l-ar fi adus in
fata unei minuni pe care si ea o remarcase: simtise asta, comunicarea
lor nu putea fi tagaduita. Varfurile firave ale arborelui se clatinau cu troznituri
abia perceptibile. si totusi amenintatoare. In viscerele naturii se pregatea,
totusi, ceva...
Povestea cu Asia. Fixatia in masura a batjocori pana si cel din urma
detaliu ce ar fi indraznit a face distinctie intre fictiune si realitate,
afirma ea, personaj fara voie, in carne si oase. Stanjenita. Mai ales in
ultima vreme. Ii redesteptase, ciudat, intr-un fel pe care nici macar nu
incercase a-l defini, amintirea zilei in care spunea adio primilor douazecisicinci
de ani de existenta, amintirea acelei zile cand singur, indragostit de
potecile acoperite cu zapada ale muntilor ce puteau fi zariti in zilele senine
de la ultimul etaj al Continentalului, a luat urma unei alte vedenii, s-a ratacit
si nu a lipsit decat foarte putin sa ramana definitiv acolo, impresurat de
noapte si frig. Povestea aceasta nesperata i-a adus o liniste mult prea scurta
in care nu a gasit timpul fizic necesar infaptuirii a ceva cat de cat
palpabil. si vai, in starea de acum nu putea sa nu o asemuiasca vrajei si puterii
de atractie a nalucii care era sa-l piarda odinioara. S-a indragostit si
acum de fiecare loc prin care au fost vreodata impreuna, de fiintele si
lucrurile care ii erau sau i-au fost ei candva apropiate, de cartile dragi ei,
iar vraja nu a putut fi destramata nici prin cuvintele destul de dure ale
multimii de binevoitori care au incercat sa il avertizeze. Nici remuscarea
in fata Maiei, pe care supararea a adus-o intr-o stare de reala transparenta
fizica, ori a celui mic pentru care inca ar fi fost in stare sa faca orice,
acel orice nebinevoind insa a lua o infatisare concreta. Se stia legat de ei,
indiferent ce s-ar fi intamplat intre el si Asia. Legatura aceasta ar fi
persistat inca mult timp intr-o forma sau alta si ceea ce i se parea a fi
dureros, nedrept de dureros era faptul ca ii lega tocmai speranta de care se
agatau cu febrilitate, Maia de el, el de Asia, speranta aceea amagitoare ca o
durere de cap care dupa ce te-a sacait obligandu-te sa umbli prin vecini in
cautarea unei fiole de algocalmin, te paraseste in momentul in care esti
gata sa-i retezi gatul (fiolei?) pentru a reveni in clipa in care deschizi
televizorul sau te asezi la masa de scris. Desi cele povestite ar fi fost suficiente
pentru a-i face sa nu mai poata privi unul in ochii celuilalt continuau sa
se poarte ca doi oameni normali, incercand a se intelege si ajuta chiar
reciproc, stiind totodata ca nici o solutie nu ii putea avantaja pe amandoi.
Greutatea gandurilor o resimtea Manciu aproape fizic insa intr-un fel ciudat.
I se parea ca sub fragilitatea mantiei de zapada, ce se grabea sa acopere cat
mai repede tot ce il inconjura, palpita o putere neasemuita care se transfera
treptat brazilor, pe cat de misteriosi pe tot atat de calzi si apropiati,
putere ce se hranea insa cu privirile si gesturile lui, sleindu-l de vlaga in
timp ce ii aseza pe umeri o greutate pe care nu o va suporta. si totusi o
suporta.
Trecea pe langa artar si ajungea la granita a ceea ce trebuia sa fi fost,
dupa Victor, un dictionar de povesti parasite. Un orasel al
copiilor, incerca el, fara prea multa convingere, sa-l contrazica. O
poarta si nimic mai mult, remarca rautacioasa Maia. Aparata de un
iepure, adauga Asia. Dictionar ca dictionar dar ursuletul, cui i-l
lasati?, ii tinea mama isonul nepotelului. Da de unde, se auzea
clar si raspicat vocea celui pe care nu l-a vazut inca nimeni la fata dar
despre care stiau cu totii ca le stie pe toate si ca are intotdeauna
dreptate...
Unde placajul scorojit al realitatii povestea inca, celui dispus sa
auda, istoria poleita a simulacrului de poarta a cetatii, bantuite de strigoii
iepurasilor si ursuletilor altor povesti, mai norocoase, dupa cum se zvonea.
Le multumea in gand. Ca, iata, au infruntat intunericul si frigul pentru a-l astepta.
Altcineva nu parea a se afla prin apropiere. In dreapta se ascundea in
intuneric trenuletul (pionierilor?) a carui descoperire il bucurase atat de
mult pe al mic. De la geamul locomotivei o fantoma luminoasa parea a scruta
intunericul de deasupra sinelor scufundate in zapada. Ofta: mai mult ca sigur
Victor ar fi vazut altceva. Ar fi auzit o alta melodie. Ii parea dintr-o data
rau ca se afla aici. In mod normal trenuletul ar fi trebuit sa-l sperie cu
un solo de cineli, crocodilul cu ochi bulbucati sa prinda a hapai o interjectie,
doua... Seara continua insa a ramane tacuta. Apasatoare. Zbenguiala
fulgilor de zapada innabusea orice sunet ce ar fi putut ajunge pana la
urechile-i deja inghetate. Se simtea stingher la ora aceea in mijlocul acestei
povesti despre care stia ca s-ar putea sa-l contina. Traversa podul ingust,
ruda saraca dupa cum citise undeva, a altor minunatii visate de insusi constructorul
celebrului turn din capitala Frantei si se apropie dardaind de banca.
- DE CE TE INCAPAtANEZI SA
VEZI IN TOATE LUCRURILE numai ce vrei tu?
Pe melodia deja invechita a noii lor discutii aprindea un chibrit pentru a
privi spre ceasul despre care el singur habar n-avea cum de si-l uitase pe mana
stanga, ceasul impudic de asemanator cu al ei, cum singura remarcase in
momentul achizitionarii de la polonezul acela tanar, nepasator de blond si
tanar. si fara bani de tren
adaugase el deturnand, cu voluptate marturisita aproape, sensul spuselor
ei. Dupa un moment de deruta (la ce i-ar fi folosit sa stie cat e ora?) sufla
in inima flacarii alungand-o, obligand-o sa se desprinda de jarul betigasului
fragil si in timp ce aceasta disparea nelasand in urma decat o vaga senzatie
de neliniste strecura cu gesturi mecanice restul material in cutia pe a carei
suprafata, stia bine, se afla gravata zodia ei. Salciile fosneau in continuare,
Doamne cat de adevarat, umpland tacerea dintre ei... si mai era ceva: el auzea
in continuare slagarul de care nimeni nu mai vroia sa auda, astfel ca tacerea
le era strabatuta de chemarea surda aproape materiala a melodiei siluite si
apoi inchise cu forta in cutia cu nimicuri. Hei bunic, cu monoclu
erai sic... Fara indoiala de vina era tocmai absenta-i, resimtita am
putea spune, fizic. Absenta careia i se datora prea obisnuitul fapt ca salciile
frematau in ritmul ei. si nu
numai acesteia ci si raului ascuns acum privirilor, raul pe marginea caruia
bancile si aleile atator nopti visate i se infatisau cu oroare. Oroarea unei
realitati ce refuza din senin a-l mai contine. Aceasta nu difera, isi spunea,
de situatia in care un schizofrenic, obisnuit sa traiasca in imaginatia lui,
simte dintr-o data ca lucrurile printre care traia sunt adevarate. Dureros de
adevarate. Ca nebunia n-a existat si nu mai exista. Cum nici portita de
scapare, de evadare intr-o lume inaccesibila celor... Va gasi resursele necesare
adaptarii la noile conditii? Va reusi sa vada aceeasi frumusete in lucrurile
pe care le-a iubit atat de mult cu numai o clipa inainte stiind ca sunt numai
si numai ale lui? „In fond si la urma urmei sunt aceleasi" i-ar explica
un binevoitor din afara. Dar el, va reusi el sa se amageasca pe sine
insusi, sa le considere ca atare? Va reusi sa apeleze la ceea ce a refuzat
cu incapatanare pana atunci sa foloseasca, la ratiunea (deja dezlantuita?)
capabila sa-i ofere (oare?) sansa supravietuirii, in timp ce gandurile-i vor
continua sa marsaluiasca nepasatoare si reci in cautarea altui refugiu? Va
reusi sa gaseasca alinare in varfurile teilor zariti in buna dimineata
unei zile oarecare, de la fereastra camerei pana atunci neinvecinata cu
groaznica imagine a abatorului vesnic flamand? Destul de greu isi
spunea, destul de greu, daca nu imposibil. Cat despre acea frumusete, pe
care o scormonea cu priviri si pasi indaratnici cautand bucurii inca neamortite,
o stia aproape moarta asemenea povestii lui atat de voluntar casapite. Normalitatrea
locurilor si gesturilor din jur nu reuseau decat sa-i mentina treaza dureroasa
amintire. Care, din cand in cand, lasa a se intrezarii o vaga, foarte vaga,
urma de speranta. Nimic nu reusea sa-i invioreze sufletul. Sa vrei sa traiesti
in trecut, sa te ascunzi in fata prezentului... Ce fusese cu numai putin timp
inainte viitor. Cat de nedreapta poate fi uneori...
Doi indragostiti treceau in josul raului spre a se imbratisa la numai doi
pasi de banca lor, intr-un elan pe care el il percepea drept agresiune.
Ramurile salciei din fata se leganau alintandu-se, ascunzand si dezvaluind
lumina unei ferestre cu gratii hotesti. S-ar fi zis ca tot ce misca in jur
e legat prin fire invizibile de proprii lui nervi. La cuvintele ei inima
aproape inceta a-i mai bate.
- Daca stiai sa-ti infranezi cateva gesturi eram si acum a ta. Nimic nu
m-ar fi putut dezlipi de linga tine. Nimic, afara de tine insuti.
O durere scurta si seaca ii strabatu crestetul facandu-l sa uite pentru
moment unde se afla. Incepe dansul. Reincepe. Nu te lasa dus de val. ti-ai propus doar sa nu mai revii
asupra acestui subiect. Taci si macina. De unul singur. Asta iti este soarta."
- Vreau mai intai sa clarificam lucrurile. Am impresia ca in aceste
conditii nu vom reusi nici macar camarazi sa ramanem. M-am saturat sa fiu
urmarita, iscodita, luata cu asalt, intrebata, certata... Banuiesc, de
asemenea, ca nu joci tocmai cinstit Ar fi cazul, macar acum, sa dai dovada de
putina demnitate. Esti exact asa cum mi-am inchipui: slab si las. Incepe
sa-mi pese din ce in ce mai putin de soarta ta. Ceea ce mi se pare mai trist
este ca deja am inceput sa regret cele puse pe hartie. Ma simt furata si umilita.
Daca as putea ti-as lua innapoi pana si gandurile legate de mine.
Intinde mana spre raftul cu benzi de magnetofon. Ia una la intamplare. Nu.
Cunoaste precis locul fiecareia. Alege dintr-o suflare asternandu-si in
acelasi timp pe fata o expresie de sublima si necinstita detasare. Fuge spre
lanul cu margarete. Decapiteaza dintr-un sut una, o prinde din zbor si ii
strecoara lujerul in orificiul rolei care eliberata din stransoarea cutiei
incepe a se invarti imprastiind banda. Alearga bezmetica fara a privi inapoi.
Cinci sute patru zeci de metri. Gata. Nu priveste nici acum inspre opera-i efemera.
LET IT BE, THERE I WAS ON A JULY MORNING, I WAS LOOKING FOR YOU, DON`T CRY FOR
ME... HEY JOE, HEI TRAMVAI...
Nu-si da seama, nu vrea sa stie ca toate acestea ar putea inflori brusc: nu
te mai ascunde, iata-ti povestea... Priveste bine: afla cine a fost... Poate
mai e..." Dintr-o pornire absurda sari in pozitie de drepti, rosti un
apasat sa traiti, am inteles!, saluta militareste (regulamentar?), executa
„la dreap-ta" si parcurse cam zece metri in cel mai caraghios cu putinta
pas de defilare, ajutat fiind si de terenul ce devenea din ce in ce mai
alunecos. Traversa inapoi podul, nu inainte de a-si fi ordonat cu aceasi
voce tunatoare pas de voie si ajunse din nou in oraselul povestilor
parasite. In fata sirului de leagane alese unul si se arunca in restul de
bancheta. Freneziei lui ii raspunse protestul ragusit al scheletului metalic.
Cand trepidatiile devenira amenintatoare isi dezlipi mainile de pe barele
reci si se trezi rostogolindu-se in zapada. Vru sa se ridice dar un impuls pe
care nu si-l putu infrana il rostogoli mai departe, asa cum in primii ani de
scoala se rostogolea pe salteaua murdara a salii de gimnastica: intr-atat ii
placea exercitiul incat il repeta si acasa spre exasperarea asternuturilor si
mai ales a mamei. Se ridica zambind la gandul imaginii pe care ar fi oferit-o
mutra eventualului spectator, urca voiniceste panta unei movile si cobora
pierzandu-se in intuneric. Iesi la lumina in dreptul purcelusului racheta pe
care-l incaleca minunandu-se de rigiditatea pneurilor uzate ce-i imbracau
spinarea. Aluneca pe spate, nu facu nimic pentru a evita caderea si odata
ajuns in zapada ramase asa un timp incercand a descoperi o fereastra luminata
in imobilul invecinat. Ciudat, nimeni nu parea a-l locui, a crede ca toata
lumea doarme la aceasta ora era (desigur?) o aberatie. Intoarse privirile si
printre varfurile ingrosate de zapada ale teilor golasi zari un obiect ce reflecta
o raza de lumina ratacita pana la el. O brad frumos, o brad... Nu stia
continuarea. Abandona cantecul si locul, reveni la podet si se opri la
jumatatea acestuia cu gandul de a-si aprinde o tigara. Cum insa degetele
mainilor refuzau a-l asculta se rezema de parapetul firav incercand sa
strapunga intunericul spre a zari apa raului. Nu reusi, malurile inalte zadarniceau
orice tentativa de patrundere a luminii. Podetul eh, podetul ii ramase
intiparit pe retina din timpul primei lui intalniri cu burgul. Ciudat, desi
trecusera atatia ani si ajunsese sa cunoasca fiecare amanunt al locurilor
nu reusise inca sa afle cu certitudine ce anume il determinase odinioara sa-l
traverseze. Nu putea sa-si dea seama nici in ruptul capului ce intamplare ori
necesitate ii indreptase pasii inspre locul destul de retras, fara vreo
insemnatate din punctul de vedere al turistului ce se credea atunci. Cati
ani sa fi avut? Douazeci si unu? Hm, nu mai multi decat in fotografia lipita
acum pe spatele legitimatiei de servici. Pe podetul acesta ii propusese
Asia sa faca impreuna o calatorie in jurul lumii. Tot asa aplecandu-se si ea
peste parapetul fragil privind inspre adancul ce se casca. Oare nici atunci nu
se zareau unduirile raului? Era una din acele ocazii, atat de dragi lui, in
care povestea continuand a-si vorbi sie insasi fara insa a trada prin ceva ca
ar urmari mai mult decat sa se autoconvinga de adevarul celor afirmate sau
sa-si justifice actuinile. O calatorie simbol, o fuga marturisita in fata balaurului
cu doua capete, complice si dusman in acelasi timp. O fuga de si inspre
ceilalti. Nu intelesese ce i se propunea si chiar daca acceptase fara retineri,
nu intelegea nici acum. Oricum proiectul picase. Picase asa cum ar putea pica
si el in haul intunecat daca...
Isi dezmortea oasele, nu cu foarte mult entuziasm, ca si cum i-ar fi fost
teama sa nu alunge si restul de caldura ce se gudura neincrezator la pieptu-i
precum un caine de pripas. si
dintr-odata simtea in aer amenintarea: un soi de primejdie ce-si trimite
inainte vestitorii fara insa ca vreunul dintre acestia sa aibe dezlegarea
ori cheful de a trada prin ceva natura sau momentul iminentei intamplari. Isi
imagina cum un biciclist plecat cu sorcova, numai un biciclist lipsea in
intunericul si ingustimea podetului, goneste in directia lui: nepasator si
orb. Facea un salt, pe care el insusi nu si l-ar fi putut atribui, evitandu-l
cu numai o fractiune de secunda inainte ca acesta sa-l fi impuns cu coarnele
intoarse ale ghidonului. Nu avea insa timp a se felicita deoarece zarea la
numai doi metri privirile-i infierbantate, asemenea unor faruri de automobil,
leganandu-se de o parte si alta a maracinisului laptos ce despartea cele
doua sensuri de circulatie ale autostrazii de ceata. Asadar biciclistul trebuie
sa fie beat isi spunea si-l vedea intr-o clipa de echilibru precar, gata
sa cada, fara a trada prin ceva ca ar fi constient de delicatetea situatiei in
care se afla. Ii facea un semn de adio si o rupea la fuga inspre orasel
intorcand din cand in cand capul spre a verifica daca e urmarit. Alerga
indracit si nu se oprea decat atunci cand avea certitudinea ca nu mai poate fi
ajuns. Ciudat, desi nu se misca, zgomotul cauciucurilor lui se auzeau distinct,
traversand in linie dreapta intreg parcul pierzandu-se in directia unei ferestre.
Sigur, in directia unde acum nu vroia cu nici un chip sa priveasca. Desi
constient de faptul ca cei doi, bicicleta si biciclist, stau nemiscati in locul
pe care-l ocupasera oarecum abuziv, si-i imagina zburand salbatic,
salbaticiti asemenea celor ce stiu ca nu mai au ce pierde ori castiga de la
viata, zburand deci cu nesabuinta spre fereastra, cotind brusc la numai un deget
de sticla ingrosata de gheata, aburind-o cu rasuflarile lor imbecile... Cred
ca tu esti beat si nu biciclistul isi spunea. Aceasta imaginatie
bolnava, aceasta frenezie dementa pe care tu iti imaginezi a o stapani si
care in mod tainic te stapaneste ea pe tine, cum la urma urmelor pe Victor Septembrie...
Parasea parcul. Nu pe de-a intregul, folosea un truc al carui rezultat era
acela ca nu se mai putea amagi nici pe el insusi, luand-o jumatate spre
stanga si inaintand hotarat inspre ciudata cladire ascunsa privirilor.
Nici o ciudatenie, mai toata lumea stia ce se afla acolo, dar... De parca ar
fi intentionat a-l convinge pe paznicul in uniforma ca e de-al casei, daca nu
cumva chiar EL. Cel caruia ii erau toate destinate... Ce-ar fi totusi ca
intr-un moment de, sa-i zicem, deruta sa-l atac. Sa-l omor. In cat timp i-ar
sosi schimbul?. Injura in gand. stia
el pe cine. Asa cum (de altfel?) stiau... Erau doar legati prin acest secret. stiut de toti. Asta da secret
striga in gand in timp ce o tinea tot asa jumatate spre stanga. Ranjesc
ca un idiot isi spunea cand, ajuns in partea cealalalta a amintitei cladiri
isi dejuca de unul singur jocul de a se invarti ca un satelit in jurul ferestrei.
Mai ales atunci cand ma prefac a nu sti unde ma aflu completa. Mai
ales urla, de asemenea in gand, catre paznicul pe care, iata il zarea si
se minuna de data asta cu voce tare ca respectivul nu reactiona. Cine il somase
sa-si arunce pusca (avea?, era incarcata?, cu gloante? cu sare?). Sa ridice
mainile? In fata parc, in spate parc... mormaia in continuare, dar
atat de mult pareau a-l enerva cele din jur incat nu merita efortul de a
cauta un cuvant in masura sa-l amuze. Sau? Il rostea dar nu avea nici un
rost. Cotea spre stanga, spre cladirea intunecata ca un vapor in timpul unui
atac aerian. Ce fel de camuflaj mai este si acesta domnilor daca prostul ala
cotrobaie cu lanterna prin toate ungherele? de unde stii ca nu e de-al
celorlalti, poate acum le trimite semnalul?, decisiv?, cum? doar n-o fi atat
de tampit incat sa-si dea singur foc la cosmelie? nu e decat un... si ajungea
in preajma hotelului pentru straini, locuit adica mai tot timpul de straini,
caruia de asemenea abia daca ii arunca o privire, inciudat de harmalaia
care facea nota discordanta cu linistea locurilor strabatute pana a-tunci. Astia
stiu sa se distreze si pe intuneric nu se abtinea totusi sa remarce. Cu
fulgi aproape fosforescenti ninsoarea se caznea sa arunce pete de lumina in
spatiile ceva mai largi acum, (oare cand vor ingramadi si aici niscaiva constructii
importante de care sa nu te poti apropia nici cu privirea?) care se lasau
calcate in picioare de pasii labartati ai umbrelor vantoase si reci. Spinarile
arbustilor decorativi se curbasera de tot sub greutatea mantiei de zapada,
oferind imaginea unei turme de oi incremenite in asteptarea ciobanului dus sa
bea una mica. Un vagon de tramvai vechi de cand lumea trecea, lasand in urma
un infiorator ecou de fiare rostogolite pe caldaram. Ca doar suntem
suntem locuitorii orasului primelor silentioase, nu-i asa? VAGONUL
NR. 2 INTERVENtIE scria pe
fruntea si coapsele ce se indepartau oarecum, leganand doua luminite rosii
spalacite.
Atelier pentru reparat umbrele, stilouri, masini de scrs, in curte, stanga,
sub trepte, autorizatia nr... Foaie de tabla: desene negre, linii rosii, fond
galben. Brichete gaz, incarcari baterii ceasuri electronice. O palma mai jos:
carton innegrit, cu litere STAS, neindemanatic retusate. Anonime amandoua. De
parca autorilor le-ar fi fost teama sa nu le rosteasca cineva numele. „Rostindu-i
numele ii poti reface destinul”... cine sa fi spus chestia asta?, intreba
Manciu cu voce tare dar nu se ostenea a-si raspunde. Cata caldura imprastiau
aceste anunturi mici aproape imposibil de remarcat in raport cu reclama uriasa
pe care o dezvelisera lucrarile de renovare ale cladirii alaturate: DANS,
DANS, DANS… O vazuse domnul al carui nume nu ne este ingaduit a-l rosti?
Petrecuse si el macar un ceas, doua in compania ambasadoarelor lumii?
Trecea pe partea cealalta, isi plimba degetele dreptei pe zidul vechii cladiri
ce adapostea Teatrul National, Opera de Stat, Deutsche Staatstheater, Filarmonica,
Temesvari Allami Szinhaz, Teatrul de Estrada. Nu si le dezlipea decat in
dreptul afiselor ce invadasera orasul acoperind petice de zid usi, stalpi ori
colturi de vitrina. Isi rezerva o rasuflare spre a se minuna de absenta
imbulzelii din fata portilor maiestoase ale amintitei institutii si mai ales
de absenta matahalelor care vegheau de obicei la pastrarea ordinii rupand
biletele de intrare cu aerul ca ar acorda vize pentru calatorii in eternitate.
„Mai bine asa decat sa-ti dea in cap pentru doi lei” gandea. „Ce n-a adunat
militia pentru a-i imbraca in uniforma or baga la zdup au adunat
astia...” Se aflau inca acolo, chiar daca numai spre a-i zgandari o amintire
ce intarzia, iata, a se concretiza. Chiar daca fara uniformele pline de
fireturi, galoane si alte sclipiciuri in care ii imbracase, in gand, ultima
data cand se nimeri sa treaca prin fata lor. Traversa piata larga, evitand
pasajul subteran. Sergentul care ar pandi acum eventualii contravenienti
ai regulilor de traversare a strazii ar merita intr-adevar o recompensa. Lasa
silueta feerica a catedralei ortodoxe in stanga, traversa raul inregistrand
mai mult mecanic faptul ca nici la braseria de pe malul acestuia nu se zarea
vreo lumina si ajungea la intretaierea liniilor de tramvai in dreptul carora
stia ca se gaseste o sala de repetitii unde urma sa aibe loc un concert de
jazz.
Odata ajuns avea certitudinea ca intr-adevar se petrecea, ori urma a se.
Ceva deosebit, deoarece nici aici nu observa vreo miscare. Adevarul este ca
simtea un fel de agitatie si inca una destul de stranie ce turna electricitate
in toate locurile si lucrurile. Un soi de temperatura crescuta ce in loc sa
il incalzeasca ii ingheta si mai mult gesturile. Trupul. De la o clipa la
alta ninsoarea capata un aer tot mai amenintator. Iar orasul parea cufundat
intr-un intuneric de neinvins. Intr-o liniste ce ameninta sa-i sparga timpanele.
De parca ar fi vara si m-as fi trezit de foarte putin timp in preajma unei
clipe de neatins, importante dar deja trecute isi preciza in timp ce
auzea foarte clar un bubuit de tunet. M-am tampit de tot adauga,
regretand momentul de spaima in care inchisese ochii, moment ce nu putea
decat sa se suprapuna perfect aceluia in care toate locurile din jur fusesera
desigur luminate a la giorno, acum holbati la lampile pe care o forta dementa
le inzestrase cu puterea de a absorbi orice urma cat de cat luminoasa. O
fractiune de secunda credea ca delireaza: ce vede si simte el nu se supune
deloc realitatii imediat controlabile. Parca, nu cu mult inainte, dorisem
un viscol sau ceva de genul asta isi amintea, parasit de orice dorinta ori
gand asemanator. Numai atat deoarece realitatea lui, are cineva dreptul
sau obligatia de a se supune unei alteia?, ii dicta autoritara sa se adaposteasca.
O lua la fuga. Un vartej ametitor zburatacea hartiile din cosul-pentru-gunoi-stradal-numai-pentru-gunoi-stradal
purtand urmele loviturilor de salut ale calatorilor. Biletele spunea
si se descheia cu gesturi febrile la haina pentru a verifica existenta biletelor
lor in buzunarul ascuns din dreptul inimii. Pana si noi ne-am saturat de
fetisismele tale ii raspundeau acestea curentandu-i usor varfurile degetelor
si asa inghetate.
Lucian
MOCUTA
Curtici
Arca
Vantul
sufla cu putere. Marea agitata se napustea frenetic in corabia subreda.Totul
se petrecea cu o viteza uluitoare. Valurile inspumate se rostogoleau in vartejuri,
in adancul de un albastru amenintator. Un albatros ratacit se refugie pe
catargul lovit fara incetare de valuri. Pasarea isi scutura de cateva ori
aripile imbibate cu apa sarata cand corabia se scufunda cu un trosnet surd.
Lumina
stralucitoare a unui fulger cazu pe puntea vasului taindu-l in doua si
obligandu-l sa se scufunde in abisul intunecat.
Cu ochii
holbati, barbatul privea paharul cu apa in interiorul caruia se dezlantuise
furtuna. Isi freca puternic ochii cu mainile crezandu-se victima unei halucinatii.
Cu un reflex neasteptat, Eon, caci asa se numea barbatul, rasturna paharul pe
masa. Continutul acestuia se scurgea peste tot, odata cu ramasitele navei.
Glasul strident al barmanului il trezi din reverie:
- Eon, e
ora inchiderii! As vrea sa ajung si eu mai repede acasa, astazi.
- Da,
sigur! Am plecat, veni raspunsul pescarului.
Eon era un
client nocturn, fidel al acestui mic bar. El era cel mai iscusit pescar din
zona. Cu toate astea nu a prins nimic astazi. Ce avea sa le duca de mancare
copiilor? Anii incepeau sa-si puna amprenta, ca un stigmat, pe fruntea plina
de sudoare a barbatului. Si ofta:
- Fiecare
ne purtam crucea noastra, singuri, nu-i asa?
- Poftim?
se mira barmanul.
- Nimic!
Lasa, suspina Eon. Noapte buna!
- Noapte
buna!
Batranul
iesi. Afara, batea o briza usoara care ii sufla pescarului prin pletele
carunte si ii mangaia ridurile, a caror forma dorea sa schiteze cuvantul
NEPUTINTA.
Dezamagit,
dar nicidecum invins, Eon se indrepta incet spre singura lui avere: o arca
foarte veche si imensa. Acolo avea el totul. Acolo era familia lui. O mama cu
sapte copii. Sapte din zece. Trei au murit. „Si vor mai muri daca nu fac nimic!”, isi spuse el. ”Dar
ce pot sa fac altceva? Pescuitul e viata mea! Oh, mai bine as muri sa nu mai
suport... ba nu! Ei ar suferi de pe urma mea si nu as fi linistit”.
Cu inima
sfasiata urca in arca. Glasul cristalin al copiilor nu mai cerea mancare de
data aceasta. S-au invatat sa cunoasca raspunsul la intrebari din privirile
tatalui. Iar Eon era tare mahnit... Fara sa mai spuna un cuvant, se indrepta
spre carma ambarcatiunii si cu o speranta oarba porni in larg... spre un loc
stiut doar de el...
Orele
treceau cu greu. Dar in sfarsit se facu dimineata. Sotia si copiii dormeau. Doar Eon era
treaz la carma arcai. Intre timp si-a mai facut un prieten de drum. Un albatros
isi gasise locul de odihna pe umarul barbatului. Acel loc stiut doar
de ”regele pescar” era atat de aproape...
Vantul
incepea sa sufle cu putere. Norii grei, plumburii invadau cerul. Marea
suparata izbea arca cu o furie de neinteles. Dintr-o data, o lumina puternica
il orbi pe om, iar nava fu faramitata in mii de bucati...
Omul privea
uluit sticla in interiorul caruia se petrecuse tragedia in miniatura. Cu
privirea buimacita se uita si mai atent la sticla stralucitoare. Intr-adevar,
o arca era inghitita de tenebrele marii. Vocea disperata a femeii il readuse
cu picioarele pe pamant:
- Hai,
draga, daca nu ne grabim pierdem Titanicul!
Dupa o
pauza scurta, omul sorbi din sticla si adauga:
- Sa le fie
de bine cu arcele lor cu tot! Hai sa mergem!
Alter
Ego
motto: “Visam ca ma
trezisem cu un ochi mort care vedea si cu
un ochi viu ramas inchis“ (Wilson Harris)
E luni
dimineata. Ca si in oricare inceput de saptamana si de zi, m-am trezit la sapte
fara zece si urma sa-mi pregatesc nelipsita cafea matinala. M-am indreptat
spre usa de iesire a camerei mele, am deschis-o si am intrat in tenebrele
coridorului intermediar. In bezna rasuna un urlet de lup, funebru si melancolic
totodata. Inspaimantat, m-am intors sa reintru in camera luminata, dar spre
propria mea uimire nu mai era nici o usa. Doar o ceata groasa rosiatica. Atat! Dar uitasem de lup!
M-am
intors. Prea tarziu! Dintii sai marunti si lacomi ma muscara de gat. Mi-am pierdut cunostinta.
Pentru cateva momrnte gustasem si eu din cupa eternitatii(si a mandriei).
Cand mi-am
revenit, am constientizat ca ma aflam complet gol pe o campie intinsa. Parca
eram in Paradis. Un paradis al Binelui si al Raului. M-am ridicat in capul oaselor
si am observat cam la o distanta de zece pasi doi insi care prezentau aceeasi
goliciune trupeasca ca si mine. Erau un barbat si o femeie. Cu indrazneala,
m-am apropiat. Am observat ca femeia indrepta spre barbat un mar rosu ca
focul care mocneste in vatra. Iar focului ce mocneste, sufletul ii ofera un
adapost mai bun decat cenusa. Omul primi marul si il scruta pret de cateva
clipe. In momentul in care acesta a vrut sa muste din fruct, m-am cutremurat:
o viziune imi arata surasul crispat al barbatului care evidentia niste dinti
incalecati si cruzi, aidoma cu cei ai lupului care m-a muscat… dar… cum am …
ajuns… aici? de… ce…?
Lumea a
inceput sa se invarta in jurul meu. Din nou mi-am pierdut constiinta, dar nu
inainte de a rosti urmatoarele cuvinte in fata lui Dumnezeu: „Homo homini
lupus”!
…Sper ca nu
m-a auzit!
…sper sa nu
ma intelegeti…
(NEGRU… ROSU… ALB… NEGRU…
ALB… ROSU…)
Alexandru
–Constantin
ISTRATE
(n. 11 aprilie 1978, Bucuresti)
Lycos
un glob de sticla-ti
cade noaptea-n somn
in bratele deschise
catre mine
te-nvata taina de-a
fi om
si-n hora mea de
maini te tine
iti da lumina Lui pe
buza
si-n templul Sau te
lasa iar
si-ti da un Lycos alb
drept calauza
si-un sceptru vechi
umplut cu jar
te lasa-n cercul din
altar
si-ti pune-n suflet
inc-o muza
tu cauta pe fruntea
ta
un semn nascut din
Paradis
sa poti sa fii chiar
tu candva
un Lycos alb dintr-un
alt vis
Marturisire
astept in luna sa te
uiti la mine
am aripile roase de
ger cand e senin
si caut flacara ce arde-n
sine
ulcioarele facute
pentru vin
nu sunt lumina si
nici oiste nu-s
ca sa pot trage seara
peste tine
dar pot sa-ncerc
de-aici de sus
sa sorb iubirea din
destine
cam asta-i sfera mea
de lut
am flacara albastra-n
vine
astept de mult si tot ascult
un lup care ma striga-n tine
Daca
editorul acestei reviste are un mare pacat –
care dovedeste ca romanii raman pretutindeni aceiasi – acesta este lipsa de
ordine. Cazul de fata este mai mult decat concludent: in decembrie 2002, din
vrafurile de manuscrise, scrisori, reviste etc. ne-a fluturat in maini o foaie
scrisa marunt, pe care, dactilografiate, se gaseau poeziile de mai sus. Data
m-a facut sa ma stang in mine, apasat de jena: 27 decembrie 2001!!! Nu stiu
daca nu cumva foarte meritoriile poezii nu au aparut, intre timp,
altundeva. Le publicam, deci, cu
semnul intrebarii, sperand sa fiu iertat de cei pe care am reusit, din
nefericire, sa-i dezamagesc. Fara nici un alt motiv, decat dezordinea. Mea culpa.
Radu Barbulescu
Alexandru Ecovoiu: SALUDOS! Roman, 2. Dt.-Auflage, ISBN 3-930672-75-8,
München 2002, 164 S., € 19.90
Alexandru
Ecovoiu: Die drei
Mozart-Kinder, Kurzgeschichten und Erzählungen, a. d. Rumänischen
von R.-F. Barth und Markus Kleininger, Sammlung „Beste Prosa aus: Rumänien",
ISBN
3-930672-76-6, 140 S., € 18.90
Radu Barbulescu, ISTROS – KALLATIS – TOMI: vergessene griechisch-römische Antike in
der Dobrudscha, Sammlung „Europäische Kulturlandschaften“, ISBN
3-930672-73-1, 94 S., € 15.90
Radu Barbulescu, MAPUAKHIKOTL – neue skurille Geschichten aus München, Bayern und
sonstwo, ISBN 3-930672-70-7, 84 S., € 12.50.
Giulio Bailetti: UN SOLDATO DA SOLO – EIN SOLDAT ALLEINE – UN
SOLDAT SINGUR, Poesie / Gedichte / poezii, Dt.-Übers. v. Anna Ravazzi
und Pascale Olivier, Rum.-Übers. v. Radu Barbulescu, Raccolta / Sammlung /
Colectia archenoah,
ISBN 3-930672-71-5, 80 S., € 14.90.
TEATRU
(Köln)
DINCOACE DE CORTINA
Printr-un afis plasat la intrarea in sala, prin difuzoare, controlori de
bilete sau hartii inmanate la intrare li se atrage atentia spectatorilor ca
in teatru trebuie sa se comporte firesc, ca in tot restul zilelor si vietii
lor. Spectatorii acestei piese intr-un act urmeaza
deci sa nu mai ilustreze postura de privitori ca la teatru.
Intra Popescu sau Ionescu din dreapta sau din stanga, venind
eventual din sala, unde a stat pe un scaun, printre spectatori. Cortina e trasa
si asa va ramane pana-n finalul piesei. Cel venit merge spre mijlocul scenei,
salutand prin miscarea capului, zambind, facand gesturi de recunoastere cu
mana spre diferite colturi ale salii. Cand ajunge la mijlocul scenei, se
opreste o secunda; apoi, fara a ezita, baga capul printre cele doua parti bine
trase ale cortinei. Ramane asa, circa 30 de secunde; revine, se freaca la ochi,
isi freaca mainile satisfacut.
- Exact ca
intotdeauna. Sunt dincolo. Merg la locurile lor. De la stanga la
dreapta, ba si invers. Sunt acolo. Se tot apropie. Ca-ntr-un film, cand
obiectivul ii ia pe aia care tot merg si nu se apropie, dar fara sa se departeze.
Trebuie sa recunosc ca asta ar fi totul. Dar daca asta este totul, atunci
totul ar fi o aiureala.
Se intoarce,
baga capul prin cortina timp de 5 secunde, revine fara sa lase din mana
cortina.
- (Exclamativ, usurat, triumfator)
S-au apropiat!
Baga din nou
capul pentru zece secunde, revine.
- (Strigat) S-au oprit aici, in
imediata apropiere! Sunt de cealalta parte a cortinei! As putea spune ca sunt
langa mine! Ii vad cum va vad si ma vedeti! Sunt aproape la aceeasi distanta de
mine ca de dumneavoastra! As putea sa scuip spre ei si sunt sigur c-as nimeri
unul – asa sunt de multi!
Baga din nou capul, zece secunde, revine excitat.
- Unul a fost ucis de fratele lui si
fratele lui s-a insurat cu nevasta-sa, asa ca fiul are un tata vitreg sau
invers!
Baga capul doua secunde, revine.
- Baiatul a spus o tampenie cat el de
mare: ca a fi sau a nu fi!
Baga capul zece secunde, revine.
- Una are un copil si e iubita de
altul care e iubit de una care e iubita de unul, dar ea-l iubeste pe regretatul,
din care cauza s-ar putea ca fiul ei sa moara. Moravuri ca la lei.
Baga capul zece secunde, revine.
- Niste tipi si niste tipe stau in
camera si fac tot felul de zgomote la comanda unui mahar care-i plateste. Acum fac
niste zgomote de gaini fugarite de niste caini. Cand nu cotcodacesc
si nu latra se cearta ca dracii si se iau la misto!
Baga
capul zece secunde, revine.
- E
si unul care incearca sa iasa din burta unui peste care l-a inghitit si nu
reuseste deloc!
Baga capul zece secunde, revine excitat.
- Doi stau sub un pom si vor sa se
spanzure reciproc si simultan, dar nu reusesc. Hahahaha!
Baga capul zece secunde, revine.
- Acum unul recita: Vom visa un vis
ferice.
Baga capul doua secunde, revine.
- Ingana-ne-vor c-un cant.
Acelasi joc, acelasi timp.
- Singuratice izvoare
Acelasi joc, acelasi timp.
- Blanda batere de vant.
Acelasi joc, acelasi timp, exprimare legato.
- Adormind de armonia codrului batut
de ganduri, flori de tei deasupra noastra or sa cada randuri-randuri. Parc-am
mai auzit o atare exprimare! (Arata ganditor si tulburat; dar se linisteste)
Binenteles, este normal!
Baga capul cinci secunde, revine.
- Acum danseaza. E greu de explicat
cum.
Baga capul
cinci secunde, revine si schiteaza cativa pasi de menuet; se opreste brusc,
baga capul prin cortina o secunda, revine si merge schiopatat, cu corpul
rigid, burlesc, ca o continuare a dansului; apoi ramane din nou pe loc, se
gandeste, fuge la cortina, priveste dincolo mai putin de o secunda, revine si
continua cu miscari frenetice de boogie-woogie; se opreste brusc, mediteaza,
fuge la cortina, priveste dincolo o secunda si, fara sa se departeze de
ea, cu spatele la spectatori, incepe sa-si unduiasca trupul intr-un dans
oriental. Se opreste din nou, mediteaza, baga capul prin cortina o secunda, revine,
se aseaza in patru labe si latra. Se opreste brusc, mediteaza, baga din nou
capul prin cortina, o secunda, revine, latra o data, apoi isi da o palma-n cap
si-ncepe sa cotcodaceasca. Se opreste, mediteaza, baga capul prin cortina,
doua secunde, reine. Dupa o pauza de amanare si excitare a salii, canta cu
accent si ofuri tiganesti Plaisirs d’amour, din care trece
fara intrerupere in O Tannenbaum, de aici in Giovinezza,
giovinezza, primavera di bellezza musoliniana, mai departe, in Femeia,
eterna poveste si din tango intr-un be-bop. Se opreste, mediteaza, se
repede la cortina, baga capul o secunda, revine.
- Hm. Aha! Acum se impart foi volante!
Baga iar capul si, pentru prima si ultima oara revine cu o
hartie. O priveste incretindu-si fruntea, o compara cu alta, pe care o scoate
din buzunar. Face diferite experiente cu cele doua hartii: le mototoleste,
rupe un colt, ii da foc, isi sterge nasul, pantofii etc. Probele par sa-l satisfaca. Baga inapoi in buzunar una din hartii, adica pe cea luata de dincolo
de cortina si citeste din cea proprie, diferentiata eventual prin culoare, cu
vocea certa a unui conferentiar specialist.
- Daca gena b este dispusa la dreapta
genei a si daca avem o informatie completa cu privire la genotipul zigotului
initial in raport cu gena b, atunci…
Se opreste brusc, tulburat, se uita la hartie, o arunca si o
scoate pe cea introdusa in buzunar. Cu aceeasi ocazie scoate si batista si-si
sterge fruntea. Continua sa citeasca de pe hartia ramasa.
- atunci nici o
informatie despre genotipurile zigotului initial relativ la genele dispuse
la dreapta genei b nu modifica informatia cu privire la genotipul gametilor
relativ la gena a. Aceasta se reduce la faptul ca rupturile foii care se dispun
in intervalle neintersectate ale acestei foi sunt independente intre ele din
punct de vedere statistic.
Lasa mana cu hartia in jos. Revine.
- Gameti, deci. N-ai treaba. Frumos
cuvant. Gameti. Gameti. As fi in stare sa-l pronunt de o suta de ori! Pare
speriat de ce-a spus; revenire lenta, timp de formare a deciziei in urma
gandului afirmat cu voce tare) Si… in fond, de ce nu l-as pronunta? Gameti,
gameti. Gameti. Gameti. Gameti. Nu. (Se opreste, mediteaza) Nu-i
bine. Trebuie sa si numaram. Prea am capatat obiceiul de a ne propune ceva, ca
sa facem pe urma mai mult, mai putin sau altfel. Deci gameti. (Pentru sine,
pauza) Unu, gameti. (Pauza) Doi, gameti. (Pauza)Trei (Pauza)
gameti. Asa merge mult mai bine. Patru (Pauza) gameti. Cinci, excelent!
Gameti (Degetele mainii pe care a numarat s-au terminat; numaratorul
ramane perplex; pauza). Nu-i bine. Eu zic si dumneavoastra numarati. Va
rog, cum va convine, unul, doi, in cor. Corect? Atunci e bine. De acord? Ce
parere aveti? Merge? Asa e bine. Incep (Pauza). Sa incepem intai
o proba. De acord? Atunci e bine. Ce parere aveti? Asa e bine. Incep. Gameti.
Sala, se
presupune, prinde conversatia si reactioneaza.
- Perfect, mersi. (Pauza)
Gameti (Reactia salii; pauza) Gameti (Reactia salii; pauza) E
OK, Gameti (Reactia salii; pauza) Nu, nu-i bine. Ziceti dumneavoastra
unu si eu gameti. Reluam, da?
Atunci e foarte bine. Ne-am inteles? Perfect. Atunci e foarte bine, gameti!
(Rosteste cuvantul fara pauza, surprinde sala) Perfect. Gameti (Sala
numara) Excelent. Gameti. (Sala numara)
Ionescu incepe sa pronunte cuvantul cu cele mai diferite
modulatii, timbre, intensitati, executand si gesturi imprevizibile si
extravagante; accelereaza, sala se preteaza.
- Gameti (Sala) stiuleti (Sala)
sticleti (Sala) gameti (Sala) procleti (Sala) geanabeti
(Sala) gorobeti (Sala) galenti (Sala).
Se opreste
brusc, cu gura pregatita pentru a continua.
- Oh, ce mizerie. Nu mi-e de
nimic mai sila decat de cuvantul asta. Cred ca si dumneavoastra. Incercati numai
sa-l pronuntati si veti vedea. Nu, nici nu mai e nevoie sa numaram… (Cu
neplacere) Auzi, gameti! Ce porcarie! Mai bine sa ne vedem de treburile
noastre!
Mototoleste hartia si o arunca. Se intoarce spre cortina, baga
capul, revine instantaneu, gesticuland.
- Acum, se exprima cineva! Ssssat! (Baga
si scoate capul dupa fiecare propozitie) O multime entuziasta, ce mai!
Aplauze, urale, ovatii! S-a rostit cuvantul implicare! Sau implementare!
Sa facem totul pentru ca sa! Aplauze indeungate, tropaituri! Lupta pentru! Acum
s-a rostit sunetul D! Ovatii, aplauze prelungite, urale puternice! Pardon,
invers, ovatii, aplauze, urale prelungite! Puternice! S-a spus: barabababulabulalababala!
(Face semn salii sa aplaude) Aplauze! Inovatii. Ovatii. Era cea mai
noua! Planetarizare! (Paraseste brusc cortina, se apropie de marginea
scenei si continua discursul singur) Pentru ca totul sa fie asa cum s-a
visat si s-a programat procedand astfel potrivit tuturor initial pentru mersul
pe mai departe tinand seama permanent de exigentele cele mai stringente ale
actualitatii contemporaneitatii care astfel incat cursul firesc obiectiv al
legilor care actioneaza indestructibil inainte de neoprit de nici o forta
potrivnica care chiar daca functioneaza sporadic trebuie spus categoric un
nu hotartt fiind nestiintific ceea ce-i nestiintific, lipsit de ratiunea a
ceea ce demonstreaza apelul istoric a fi perimat la groapa comuna a gunoaielor
istoriei nu va fi niciodata lipsit de pondere, daca e s-o spunem deschis,
doamnelor si domnilor tovarasi si tovarase!
Se opreste, sta un moment sa asculte ceva din interiorul
propriu, face eforturi exteriorizate mimic sa gaseasca un cuvant, e abatut, se
lumineaza, duce un deget la tampla, fuge la cortina, baga capul, revine.
- Si sincer pentru ca.
Baga capul, revine imediat. Miscare mecanica, rapida, in
continuare.
- Clasificare. Fermentor. Axiune.
Consiliul Endocrinologic. Cacact. Profetus mascabros. Ministrul ocultelor.
Triplicitar.
Reveniri foarte rapide, energice.
- D
Acelasi joc.
- R
Acelasi joc.
- U
Idem.
- M
- AS
- CEN
Idem.
- DEN
Idem.
- TI.
Baga capul, il scoate buimacit; il baga din nou, pentru a fi sigur
de ceva, revine.
- Nu mai e, a cazut de la tribuna! Ce
mai, a cazut. Si se vede ca s-a pisat pe el. A cazut si, uite,
unii s-au luat la bataie!
Relatarea care urmeaza incepe lent, cu expresivitatea unui
narator de povesti pentru adormit copiii, si se trece treptat la stilul si
rapiditatea comentatorului unei faze aprinse dintr-un meci de fotbal; bineinteles,
cu bagari si scoateri ale capului din cortina.
- Mamma mia, ce se mai caftesc! Unul
scoate pistolul din buzunarul de la piept, doi ii da prompt un picior in
gura, pistolul zboara in capul lui trei, incident la timpul potrivit, pentru ca
toate ziarele sa poata relata prompt pe prima pagina scena cu lux de amanunte
si cu fotografii din toate unghiurile, oh (Rade) patru a cazut in cur in
urma coliziunii cu cinci care el insusi, hahahaha, oooo, nu asa, isi rupe o
mana cu care sase il loveste acum in cap pe sapte; noua participanti isi dau
palme reciproc, asezati in cerc, pe de margine al zecelea le da la randu-le
cate-o palma pe la spate, ei cred ca a dat vecinul, in acest timp isi schimba
si locurile, cade o bomba, mine peste tot, ce mai, toti tipa, injura, blestema,
unul tipa injurand mai tare ca toti!
In timpul relatarii, executa el insusi gesturi de participare: da
cu piciorul, cu pumnul, topaie, se apleaca, se cocoseaza sub lovituri. Cand
inchide aceasta serie, baga capul si se opreste mai mult: circa zece secunde.
- Acum toti se iau dupa cel ce si-a
tipat mai tare injuratura. Injura la unison, ca si cum ar striga: Hai Real! Hai
Rapid! Ufff! (Pauza) S-a terminat repriza. Am invins si de data asta!
Lasa bratele sa-i atarne; se scutura, face cateva exercitii de
gimnastica, se fraeca la ochi. Apoi baga capul prin cortina, il scoate foarte
repede, se duce la marginea scenei si se uita foarte atent la o spectatoare
din primele randuri. Se intoarce, baga din nou capul prin cortina, revine dupa
zece secunde, coboara de pe scena si se duce la spectatoarea fixata inainte:
o examineaza minutios, din diferite unghiuri, cu mana streasina, prinzand
cadrul, ca un cameraman, etc. Isi exprima fizionomic si interjectiv mirarea.
- Extraordinar! Dincolo este o femeie,
ba ce spun eu, o doamna. Despre femeie se poate spune ca este o doamna, dar
despre doamna se poate spune ca este o femeie bine. Va rog sa ma scuzati. Este
o doamna care va seamana perfect. Fizic vorbind. Nu ma refer la cultura, la
moral… Nu ma refer pentru ca nu cunosc. Fizic vorbind… Extraordinar. Daca n-as fi ateu, as
spune antimaterie curata! Stati putin, sa fiu sigur…
Se urca pe scena, alearga la cortina, baga capul, se uita cinci
secunde, revine.
- Este exact asa
cum am afirmat. Este, adica, extraordinar! Exact aceeasi! Ce asemanare,
vreau sa spun identitate. Aceeasi identitate de vestimentatie! (urmeaza
o descriere in functie de spectatoarea aleasa) Aceeasi rochie, acelasi
model de coafura etc. etc.
O tasteaza: cu un deget, cu dosul palmei, cu teama, ca si cum
s-ar teme de un scurtcircuit. Trece brusc la o pipaiala aproape medicala si
mai departe, insesizabila, la una lubrica. Se intrerupe brusc; alearga din
nou la cortina, se uita, se intoarce.
- Aceeasi, nu…. Inca nu stiu daca si
vocea… Nu vreti sa vorbiti putin? Sa vedem daca vocile sunt identice. Va
rog… (Probabil ca spectatoarea nu va vorbi) Va rog, foarte important,
totusi. Sa auzim vocea, timbrul placut, caldura inflexiunilor, acea calma
aspiratie a vocalelor labiale… Decizia consoanelor fricative si constrictive…
Fuge din nou la cortina, asculta cateva secunde, revine.
- Vorbeste! Doamna de dincolo continua
sa vorbeasca! Va rog mult, exact aceeasi privire, aceiasi ochi, aceleasi
toate, doar ca doamna de dincolo vorbeste! Vorbeste unei persoane de langa
dansa care seamana perfect cu persoana de langa dumneavoastra! Acelasi fizic
placut, aceeasi imbracaminte definind un gust desavarsit. Hai, vorbiti! Doamna
care va seamana perfect povesteste ceva despre doi dintre amantii ei actuali!
A povestit pana acum despre trei din ei, acum vorbeste despre al patrulea, cel
despre care sotul nu stie nimic! Nici teamul ministerial in care este
angajata. Hai, vorbiti, puteti spune tot! Nu vreti? Pacat…
Se intoarce cu vadit regret spre cortina; inainte de a baga capul,
mai face o invitatie spectatoarei. Apoi baga capul o secunda, revine.
- Doamna de dincolo tocmai si-a
eliminat partea de sus a vestmintelor. Nu stiu daca ma pot referi comparativ
la elementele trupului… Pacat…
Baga capul prin cortina, revine.
- Acum, cei mai multi s-au apucat sa
manance.
Acelasi joc, cinci secunde.
- Caviar. Stie cineva ce-i caviarul?
Una a zis altuia ca nu mai vrea caviar.
Baga capul zece secunde, revine; se tine cu mainile de cortina si
intoarce doar capul spre sala.
- Biftec, rostbif, Chateaubriand,
Tokay, Hennessy, Laphroaig. Mama, ce de mai mananca astia! Si mananca, nu
gluma, ca niste porci, mult din toate cele foarte multe! Phii, ce de mai fleici
si momite si ficatei si maduvioare si creieri pané si ce mai mititei si sarmale
peste sarmale! Nici o teama de colesterina. Ati auzit de sarmale? Unul a zis
ca e mancarea lor nationala! Ia uite ce cafea fac, cu smac, ca-n pozele din
reviste!
Baga capul, revine imediat si se aseaza pe podea.
- Gata, nu ma mai uit. Simt un nod in gat si m-au
apucat chiorlaiturile-n mate. (Ca pentru sine) Interesant: nimic din
ceea ce se mananca nu suna ca un clopot. Daca observati, imi curg balele. Daca
nu vreti sa ma credeti pe cuvant, uitati-va si singuri. Treaba voastra (Se-nfurie
treptat) Da’ ce? Am omorat-o pe mama? Eu
unul m-am saturat. Va priveste! Nu permit! Nu permit nimanui, sa se stie odata pentru
totdeauna! Da’ ce credeti, unde ne aflam, in codru, in pustie, la mama
dracului, in Bronx? Fiecare are si el demnitatea lui, chiar daca demnitatile nu
sunt comparabile! Si la urma urmei, ce daca?
De dincolo de cortina
apare un cap care se uita spre sala, apoi spre Ionescu, care nu-l percepe, fiind
si el orientat spre spectatori, dispare dupa o secunda. Figura trebuie sa fie
grimasata, ilustrand contrarietatea si uimirea.
- Da’ daca ma rugati frumos, ma mai
uit. In fond, ce ma priveste? Mi se rupe, mi se-ndoaie si la cap mi se
jupoaie. Eu ma uit asa, voi credeti ca ma uit asa si pe dincolo: dar eu ma uit
pentru ca vreau si nu permit nimanui sa!
Se-nfurie iar, se opreste brusc din crescendo, parca gatuit, se
intoarce spre cortina, baga capul, se uita doua secunde, reiese.
- Se plimba (Reverie) El si ea,
el si ea, el si ea (Melancolic) Fiecare cu a lui, numai eu cu a mea…
Baga capul prin cortina, revine incurcat.
- Acum, el si ea se… cum sa spun…
saruta. El pe…
Baga capul,
revine dupa trei secunde, conspirativ.
- pe ea.
Acelasi joc, caragialesc.
- Ea pe dansul.
Acelasi joc, cinci secunde.
- Acum dansul o dezbraca pe ea, dar
dansa se opune, dezbracandu-l pe el.
Baga capul si nu-l mai
scoate trei minute. In timp ce priveste dincolo, sare, topaie, tremura, face
cu o mana semn spectatorilor sa aiba rabdare. Duce aceeasi mana la prohab,
pare a-si aranja ceva; mana pare sa nu fie cea adecvata, asa ca abandoneaza
febril cortina ca sa schimbe mana si dezvolta in continuare o exhibitie
masturbatorie. In fine, revine si incepe sa-si curete unghiile unei maini cu o
unghie de la cealalta.
- De fapt, unde ramasesem?
Se repede din nou la cortina, baga capul si ramane cu el dincolo
alte trei minute. Revine, pentru a vorbi plictisit, ezitant, cu intreruperi, ca
despre un subiect obligatoriu, dar neinteresant; se stramba, isi priveste
unghiile de aproape, de departe, etc.
- In fond, ce sa mai spun? Banalitatea
schemelor clasice. El a avut la vremea lui o pozitie superioara si ea una inferioara,
apoi ea a detinut o pozitie superioara si el una inferioara, el a trecut de la
munca de jos la munca de sus si ea de la munca de sus la munca de jos, apoi
ambii s-au decis pentru munca de jos ca sa efectueze munca de sus. Normal ca se
produc anumite conflicte inerente, neintelegeri de scurta durata, ea ii
intoarce spatele, obligandu-l sa abordeze altfel problema. (Mizerabil,
compatimitor) In general insa, problemele sunt tinute ferm in mana, in
ciuda tuturor protestelor hotarate si a altor manifestari de acest soi. Totul este de
un realism, ce mai, aproape naturalist. (Subit violent, categoric). Cum
se intampla obiectiv, unele probleme sunt mai usor de ridicat, o problema e
considerata mai ingust, alta mai larga; se mai ridica si tonul, desigur,
pentru tonus; o limba e mai ascutita, ala mai boanta. In definitiv, pentru
asta ne-am strans noi aici? Sa vi-o spun eu deschis: nu pentru asta!
Vrea sa bata cu pumnul
intr-o masa imaginara; materializata, miscarea il dezechilibreaza. Isi revine,
se intoarce, priveste prin cortina zece secunde, revine, se nuita in sala,
careia i se adreseaza soptit.
- Nu stiu ce sa spun, chiar daca stiu
cum sa ma exprim. E unul care tace. Ce sa va spun despre el, daca tace? (Pauza
de gandire; dubitativ) Dar s-ar putea sa nu taca, atunci cand eu nu ma
uit.
Se repede brusc la cortina,
baga capul o fractiune de secunda, revine si face doi pati spre sala, careia i
se adreseaza soptit.
- In afara de faptul ca tace, mai sta
si nemiscat! (Dubitativ) S-ar putea, totusi, sa se miste atunci cand eu
nu ma uit.
Se duce cu pasi de pisica
la cortina, baga capul brusc, revine imediat.
- Sunt mai multi, ce mai! Tac toti,
nemiscati! Extraordinar! Si stiti cum tac, nemiscati?
Baga capul cinci secunde,
revine.
- Unul tace cu mainile incrucisate pe
piept. (Tot mai febril) Altul are gura lipita cu o banda de plastic, dar
nu stiu daca el si-a lipit-o. Unul tace cu mainile legate la spate! Evident,
nu si-a legat el mainile asa! Poate cel cu leucoplastul pe gura. Sau celalalt.
Extraordinar! Unul tace cu mainile-n sus. Nu stiu daca ma
exprim corect, chiar atunci cand ma exprim corect. Unul tace in pozitie de
drepti. Altul e intins pe jos, unul s-a agatat de-o creanga cu o franghie si-a
scos limba de-un cot si tace! Extraordinar! Nu stiu daca ma exprim detul de
exact… sau de expresiv… daca am ales cele mai adecvate cuvinte pentru a
reprezenta nu numai corect, dar si precis, sensibil. (Se lumineaza)
Pentru a putea fi exact inteles si a ajunge la inimile dumneavoastra ar trebui
sa ma ajutati mai mult. Desigur, de ce nu? (Catre un spectator)
Dumneata, te rog, taci cu mainile la spate, in pozitie de drepti. Asa… foarte
bine. (Catre altii) Dumneata taci cu mainile incrucisate pe piept, dumneata
cu mainile pe solduri. Merita. Soldurile sunt memorabile, nu numai la iepuri.
Dumneata, leaga-ti gura cu o batista, ceva, un sal, o basma. Nu se poate sa nu
dispuneti de asa ceva; nu cred ca plecati de acasa fara sa aveti la voi ceva cu
care sa va-nchideti gura, daca e necesar! Dumneata saruta-l pe dumnealui sau
pe dumneaei, cum vreti sau sarutati-va unde vreti, dar reciproc, ca sa aveti
amandoi gurile ocupate. Dumneata ai o franghie? Nu? O curea solida? Pacat.
Voi ceilalti, drepti! Drepti, nu se-aude! La loc comanda si
inca o data, la comanda mea, exacutarea la fix! Atentie! (Pauza scurta)
Drepti! E bine! Toata lumea, mainile sus! Si nici o miscare-n plus! Bravo,
detasament, felicitari! Sunteti cu totii buni executanti si personal va felicit
si va urez o viata lunga, cu indeplinirea tuturos dorintelor de bine, frumos
si sanatate! Pe loc repaus!
Asistenta se aseaza,
Ionescu, care s-a indreptat spre cortina, se intoarce brusc si urla:
- Atentie… drepti! Si gura!
Se duce la cortina, se uita
o secunda, revine.
- Are cineva de transmis ceva dincolo?
Ceva, adica un mesaj ceva, vreo scrisoare, acolo, ceva normal, ceva frumos,
elegant, nu porcarii. Ganditi-va bine, reflectati, nu va grabiti, precizez,
ceva acolo, cu conditia sa nu va faceti de ras si nici pe mine de cacat, ca nu
se stie. De altfel, puteti spune orice, aveti insa grija ce spuneti. Eu sunt
purtatorul de cuvant. Voi avea grija de prestigiul vostru, care mi-e scump. Pe loc
repaus.
Spectatorii, care ar fi
ascultat de comanda anterioara, se reaseaza. In acest timp, Ionescu se deplaseaza
de la un capat la altul al scenei cu mainile la spate, calcand apasat, asemeni
unui ofiter superior nerabdator. Cineva se ridica; el il observa imediat si-si
indreapta spre el indexul acuzator.
- Dumneata ce doresti? Cine esti? Am
spus pe loc repaus, nu mai mult. Cine ti-a dat voie sa depasesti comanda mea?
Inainte ca spectatorul sa
fi spus ceva:
- Gura! Cine ti-a dat voie sa
vorbesti? Ne-am inteles ca toata lumea sa taca.! Hei, concetateni, luati
atitudine!
Asteapta
un timp; se plimba iritaat, apasat. Priveste sala cu dispret, apoi se orienteaza
spre cortina. Baga capul, revine imediat si se freaca mult la ochi, cu capul
in jos, ca orbit de-o lumina puternica sau de-un pumn de nisip aruncat in
fata. Priveste din nou; efectul e acelasi. Se aseaza pe podea in genunchi, se
mai freaca o vreme si incepe sa vorbeasca tinand capul in jos. Voce stearsa.
- Ceva cu adevarat extraordinar. Lipsit de
orice termen de comparatie. Inefabil e putin spus, inimaginabil nici
atat. Ceva extraordinar, cum sa spun…
Ionescu se opreste si
priveste sala cu un amestec de mila si dispret:
- Nenorocitilor! Tampitilor!
Spectatorilor! Oamenilor!
Bucuresti, 21-22 noiembrie 1962
Virginia SERBANESCU
München
PELERINUL TACERII
P E R S O N A J E L E: Pastorul
Pelerinul
Pustnicul
Anne-Marie
Jacques
Cumintenia pamantului
Domnisoara
Pogany
Rugaciunea
Somnul
Maiastra
Femeia
care se priveste in
oglinda
IN CAUTAREA IZVORULUI
La
munte, pe un platou, la adapostul unui copac foarte batran, coliba unui
pastor. In stanga scenei un mal abrupt dincolo de care s-ar parea ca este o
prapastie, apoi inca un copac si, la mijloc, o buturuga. Pe fundalul decorului
se vad, in departare creste de munti. Usa colibei este deschisa. Pe pragul de
piatra, un cioban cu sarica pe umeri, canta incet balada Mioritei, acompaniat
din culise de caval. La picioarele lui doarme o oaie. E pe inserat, la ceasul
cand ziua se ingana cu noaptea. Dupa cateva clipe, de pe o poteca, din dreapta
scenei, apare un drumet. E de statura potrivita, oaches, nu are inca treizeci
de ani, dar are o barba scurta. Poarta o palarie neagra cu boruri mari, o pelerina
neagra si duce pe umarul drept o traista cu merinde. Zarindu-l pe cioban se
opreste sprijinindu-se cu mana stanga intr-un toiag noduros. Rasufla greu caci
a urcat mult pana acolo si asculta cu nesat vorbele soptite ale pastorului.
PASTORUL: - „Ca la nunta mea
A cazut o stea;
Soarele si luna
Mi-au tinut cununa.
Brazi si paltinasi
I-am avut nuntasi”…
PELERINUL: - De unde invatasi cuvintele?… Da mai
intai sara buna, pastorule...
PASTORUL (speriat, ca nu-l vazuse venind):
- Buna sa-ti fie inima. De unde rasarisi, drumetule?!
PELERINUL (facand un semn vag catre poteca): -
Iaca, din lume…
PASTORUL: - Acu, dac-ajunsesi pana aici, sezi colea (ii
arata o banca cioplita in lemn) de-ti trage sufletul ca urcusul pan-aici
ii tare pieptis, abia de-l razbesc caprele, dara-mi-te omul…
PELERINUL (dupa ce s-a asezat si si-a pus
traista si toiagul alaturi): - Multam de poftire, crestine. (se uita in
jur) Da cotarla n-ai? Stana fara cotarle…
PASTORUL: - Apai stana-i mai sus si cotarle-s
acolo cu oile. Ma trasei aici doara la o tara de odihna.
PELERINUL: - Avui noroc de loc de popas…
PASTORUL: - Bag seama, dupa vorba, ca
esti oltean.
PELERINUL (aproband din cap): - Ma ratacii
pe semne… (se uita in jur) da locu-i frumos…
PASTORUL: - D-apai unde nu-i frumos pe meleagurile
astea binecuvantate de Dumnezeu?! Da zi-i mai bine, ce dihonie te-a impins
pana aici?
PELERINUL: - Dorul de duca… (oftand) caut
un inteles vietii…
PASTORUL (uluit): - Ce cauti?!
PELERINUL: - Zisei si eu asa…nu lua seama… (uitandu-se
mai atent la pastor) De mult esti pe aici?
PASTORUL: - Parca mai stiu…e mult de cand pierdui
rabojul… uneori imi pare ca-s de la inceputurile lumii…
PELERINUL: - Atunci nu esti un pastor ca toti
pastorii… de la inceputurile lumii? se cheama ca n-ai fi murit niciodata…
PASTORUL (apropiindu-se de prapastie): -
Ba, pastor is… da mai mult pastor de suflete…
PELERINUL (surprins): - Calugar?! Ii vreun
schit prin preajma?!
PASTORUL: - Este, mai sus; da nu-s calugar… pazesc
doar sufletele alor multi pe care i-a inghitit haul ista…
PELERINUL: - Vrei sa zici calatori ca mine cazuti
in prapastie?! (ciobanul aproba din cap) Si i-ai vazut cand s-au
prabusit? (acelasi gest din partea ciobanului) Si n-ai sarit sa le dai o mana de ajutor?!
PASTORUL: - Nu mi-e ingaduit, ca asa
le-a fost scris…
PELERINUL:
- De cine nu ti-e ingaduit?!…
Vorbesti in cimilituri… sau nu esti zdravan… te intrebai mai adineauri de
cumva n-ai murit niciodata si nu raspunsesi nimic…
PASTORUL (din nou pe pragul colibei):
- Ca nu pot sa-ti raspund…
si ca si de-i asa sa nu crezi ca-i o pricina de bucurie si nici de parere de
rau. Asa am fost rostuit de la
inceput…
PELERINUL:
- Care inceput?
PASTORUL: - Iaca, vezi, asta-i pacatul tuturor
muritorilor. Sunteti prea curiosi si nu vreti sa pricepeti ca sunteti invaluiti
de taine ce nu se pot da in vileag…
PELERINUL: - Da tu ce stii despre Inceput?
PASTORUL:
- Nimic. Pazesc si atata tot. Din cand in cand, foarte rar ce-i drept, se abate
un drumet si dupa ce se naruie in prapastia asta, fac o cruce mare si ma rog
pentru pacea sufletului lui… apoi vin altii…
PELERINUL:
- Si de unde vin?
PASTORUL:
- Din lume, ca si tine…
PELERINUL (pe care-l trece un fior de spaima):
- Si nu scapa nici unul? Nici unul dintre ei nu se intoarce de unde a venit?!
PASTORUL (sovaind): - Ba da…rar…foarte rar,
da numai ceia ce-s oameni insemnati de Cel de Sus… se intorc si nu mai au
sfarsit…
PELERINUL (sacait): - Iar graiesti in
bobote …
PASTORUL: - Se pare ca puterea mortii isi are
pragul la gura acestei prapastii…
PELERINUL: - Si de mergi mai departe?
PASTORUL: - Mai departe nu e drum. Nu poti sa
mergi.
PELERINUL (speriat): - Ce vorba mai e si
asta?!
PASTORUL:
- Omule, dincolo de coliba
mea, incolo (si-i arata), mai sus, intr-o vagauna, traieste un pustnic,
batran de-ai zice ca-i de-o seama cu muntele, el stie multe dar mai cu osebire
poate citi in sufletul omului care anume-i este rostul vietii, intelesul de a
fi... ca par-c-asa
graisi…
PELERINUL (cu o tresarire de interes): -
Da. Da. D-apai asta-ti spusei si eu mai acum ca voi sa aflu… Intelesul vietii…
rostul de a fi… dupa asta alerg si eu de mult si nu-mi gasesc linistea pana a
nu-l afla. De copilandru inca m-a manat un aprig dor de duca, o zvarcolire in
suflet care cred ca s-a nascut o data
cu mine… care mi-a zadarnicit somnul noptilor si mi-a intunecat bucuria zilelor…
dor ce n-o sa mi-l astampar decat cand voi fi aflat raspuns la intrebarile
care ma chinuie…
PASTORUL: - Ciudat! Pari prea tanar ca sa fi avut
timpul sa-ti pui ”intrebari care sa te chinuie”! Cati ani ai?
PELERINUL: - De la o vreme nu mai stiu nici eu, ca
nu tinui socoteala de cand am plecat… cand ma copleseste dorul aprig de a
cunoaste, de a infaptui ceva nepieritor, poate ca vorbeste tineretea din mine;
cand imi simt insa sufletul apasat de zgura pe care au asternut-o asupra-i
durerea si dezamagirea, ma apasa aceeasi batranete ca si pe tine…
PASTORUL: - Curata znamenie! Arati ca tineretea si
graiesti ca batranetea!
PELERINUL: - Rogu-te nu vrei sa-mi arati calea pana
la pustnicul cela?
PASTORUL (facandu-se ca nu l-a auzit): -
Zici ca vii de din vale, ce vesti de pe la oameni? Ultimul cu care am vorbit
spunea sa umbla acu cu niste carute care se misca singure, manate de aburi (se
inchina) treaba diavoleasca de buna seama!
PELERINUL (furat de intrebare): - A trecut
mult de atunci, mai de curand se straduiesc sa zboare…
PASTORUL
(inchinandu-se din nou): - Cum, Doamne iarta-ma?! Le-au
crescut aripi?
PELERINUL: - Nuuu! Fauresc niste masini cu aripi care
sa-i poarte prin vazduh si cate mai altele.Mai stii, poate ca de cand am plecat
eu omenirea nici nu va mai fi fiind… sunt poate singurul om care a mai ramas…
PASTORUL (ingrijat): - Cum asa?
PELERINUL: - Erau semne ca aveau de gand sa dezlantuie
un razboi cumplit si daca o vor face vreodata pamantul intreg se va acoperi de
pulbere si cenusa si nici o vietuitoare n-o sa mai scape… Acum, nu stiu…
zic si eu asa dupa cum ma duce mintea…
PASTORUL: - Omul de atunci imi spunea ca toate
stradaniile lor si ceea ce izbutisera sa nascoceasca avusesera un singur rost: sa le faca viata
mai buna si mai usoara.
PELERINUL (cu un zambet amar): - Da. Asa vor
fi crezut si zi de zi, an dupa an, au inchipuit jucarii din ce in ce mai
nazdravane pana cand au inceput sa cada prada puterii ucigatoare a propriilor
lor nascociri. Fapturile de otel stapanesc acum lumea si oamenii ingroziti
si coplesiti de puterea pe care au dezlantuit-o au uitat de toate
adevaratele rosturi ale vietii. Gandind ca se apara au inceput sa se urasca si
sa se insele unii pe altii… traiesc intr-un zgomot atat de asurzitor ca vor
ajunge sa fie surzi cu totii (privind in jur si respirand adanc) Aici e
atata liniste…
PASTORUL: - Drumetule, du-te pana acolo, la
marginea prapastiei si spune-mi ce vezi?
PELERINUL: - De ce sa n-o faci tu insuti?
PASTORUL (scuturandu-se cu teama): - De
teama ca odata ajuns acolo m-as putea preface in scrum.
PELERINUL (se duce si priveste indelung): -
Nu vad nimic, afara doar de o negura deasa…atat de deasa pe cat de limpede-i
lumina de aici…
PASTORUL
(oftand): - Inseamna ca n-a venit vremea.
PELERINUL: - Care vreme?
PASTORUL: - Se zice ca lumea se va sfarsi atunci
cand mintea omeneasca va putea patrunde dincolo de acea negura.
PELERINUL (pe ganduri): - Nu. Nu vad nimic…
Au mai incercat si altii?
PASTORUL: - Oho! Sumedenie…
PELERINUL: - Nu-i stii pe nume?
PASTORUL: - Uneori… foarte rar… vezi ca tinerea de
minte ma cam lasa de la un timp incoace.. de-aia si crezui ca se apropie…Am
catat sa-i trag de limba, da vorbirea lor era tare ciudata; atat stiu numai ca
de meserie erau filosofi. Eh! Pierdere de vreme zadarnica! Unii mi-au parut
chiar scrantiti de-a binelea! S-au dus si intrebarile lor tot fara raspuns au ramas. Uneori ii uita Dumnezeu
acolo, pe gura haului si-apoi i-a inghitit negura… (razand) Ca n-ai fi
si matale filosof? (Pelerinul neaga scuturand din cap) Nici sa nu te
apuci de asa ceva, ca tot n-o scoti la capatai si s-ar putea pana la urma sa
innebunesti… S-a intamplat multora …
PELERINUL: - Nu. Nici nu stii cat ii de ispititor
sa vaslesti mereu, trecand prin toate furtunile de ganduri, sa infrunti
uragane de indoieli dezlantuite de nesfarsite intrebari, tintind catre limanul
mult visat: Adevarul… Mi s-a intamplat sa aflu cate un raspuns da’ numai in
clipele cand pot vorbi cu pietrele sau cu lemnul …
PASTORUL (speriat, inchinandu-se): - Cum,
ia-ma Doamne! cand vorbesti cu pietrele…
PELERINUL:
- E un fel anume de a vorbi… cand cioplesc cu dalta…
PASTORUL: - Trebuie sa fii si matale olecuta cam
scrantit! (clatinand din cap) D-apai, ca altfel nici nu ajungeai pana
aici…
PELERINUL: - Nu esti singurul care gandeste asa…
Cum sui cu mintea o treapta mai sus, oamenii care au obosit si nu te pot urma,
te privesc o vreme urcand si cand te pierd din ochi ridica din umeri si se
intorc la rosturile lor marunte. Fiindca nu te-ai multumit sa le fii
deopotriva spun cu ciuda si cu mila: un nebun! Tu, bunaoara, de ce crezi ca sunt
nebun?
PASTORUL: - Pentru ca te incumeti sa intelegi ce
nu ti-e pe masura. De la Adam si Eva mereu aceeasi greseala fara sfarsit! Si
doara ati fost necontenit napastuiti pentru indrazneala asta si tot nu vreti
sa pricepeti!
PELERINUL (cu tristete): - Peste poate sa
fi fost haraziti sa nu pricepem, devreme ce au fost alesi care s-au
impartasit uneori cu scantei de dumnezeire si au lasat nemuritoare marturii…
PASTORUL: - Viata ne-a fost data s-o traim si
nicidecum s-o intelegem.
PELERINUL (ridicand ochii spre cer): - Cu
adevarat fericiti cei sarmani cu duhul!
PASTORUL: - Cata-ti asadar de treaba! Si nu mai
alerga dupa potcoave de cai morti!
PELERINUL: - Nu te mai osteni in van ca eu tot pe
drumul cautarii voi rataci pan-oi afla Adevarul.
PASTORUL: - Neghiobule! Unde-l cauti? Nu-l simti pretutindeni
jur imprejurul tau?! Priveste un rasarit de soare, asculta urletele furtunii, imbata-te de
mirosul suav al unei flori, asculta duiosia cantului de privighetoare,
minuneaza-te de basmele ce se urzesc in valvataia focului din vatra si
indestuleaza-ti ochii cu maiestria horbotei impletita de caderea apelor cand
se avanta din creasta de munte pana-n hauri… astea toate-s Viata! Toate
Adevar! Ce-ti trebuie mai mult?
PELERINUL: - Nu pricepi si pace! Eu le caut in mine. (si deodata cu
hotarire) Lasa toate astea si mai bine indruma-ma catre pustnicul de
care-mi pomenisi (scuturandu-l de umeri) Nu vezi ca nu mai am unde ma
duce de vreme ce poteca se sfarseste aici?!
PASTORUL:
- Intoarce-te!
PELERINUL (darz): - Pentru nimic in lume!
PASTORUL (resemnat, aruncandu-i sarica la
poalele copacului):- Sezi si cata sa adormi. De-i fi unul dintre alesi va
veni el singur catre tine. Da’ s-ar putea si sa nu te mai trezesti, sa ramai pe
veci in mrejele visului…
PELERINUL: - Cu atat mai bine! Inseamna ca voi fi
aflat tocmai ce cautam.
PASTORUL
(intrand in coliba): - Numai sa nu te caiesti!
PELERINUL (se intinde pe zeghe, cu capul pe
traista si inchide ochii): - Nu-ti fa griji!
C O R T I N A
Acelasi decor, dar
lateral, pe dreapta si stanga sunt fasii verticale de oglinzi care reflecta si
multiplica ceea ce se petrece in scena. Pare sa fie noapte. Pelerinul
doarme. Din culise se aud franturi din balada Mioritei, acompaniate de
caval.
„Iar la cea maicuta
Sa nu spui, draguta,
Ca la nunta mea
A cazut o stea,
C-am
avut nuntasi
Brazi si paltinasi
Preoti, muntii mari,
Paseri, lautari,
Pasarele mii
Si stele faclii!”
Din spatele colibei apare
un batran imbracat intr-o rasa lunga alba, stransa cu un snur in talie, cu
barba lunga, colilie. Odata cu aparitia lui scena e napadita de lumina zorilor.
Il vede pe pelerinul adormit si face, catre el, un semn cu mana dreapta, poruncindu-i:
PUSTNICUL: - Suflete, vino la mine!
Pelerinul se ridica si
vine spre el, dar s-a produs o dedublare si, acolo unde dormea, ai impresia ca
trupul culcat pana atunci, a ramas la locul lui si-si continua somnul. Odata ajuns in mijlocul scenei se
opreste speriat deoarece jocul de
oglinzi ii reflecta inzecit imaginea.
PUSTNICUL: - De ce te sperii? Esti singur fata-n fata
cu mine.(ii face semn sa se apropie) Vino. Si bun sosit. (Pelerinul
face cativa pasi, imaginile din oglinzi inainteaza si ele)
PUSTNICUL (zambind): - Nu trebuie sa te
miri. Te vezi asa cum esti cu adevarat. Unul si in acelasi timp mai multi. (pe
masura ce vorbeste se apropie si atinge fiecare dintre oglinzi care dispar pe
rand si odata cu ele multiplele imagini ale pelerinului) Uneori esti bun
si impartasesti pana la lacrimi durerea vreunui semen; alteori esti in stare sa
ucizi, orbit de furie; uneori esti meschin si chiar zgarcit ca sa fii alta data
darnic pana la risipa; bun si rau; juri pentru sfanta dreptate si – in aceeasi
zi - minti cu sfruntare fara sa clipesti; te rogi lui Dumnezeu cand o boala
grea e pe cale sa te doboare si – cum te-ai facut bine – marturisesti unui prieten
ca numai un inapoiat mai poate crede in divinitatea care a ramas doar un mit
pentru popoarele inapoiate (pelerinul asculta cu capul plecat) Iata
ce ai vazut. Acum poti ridica fruntea. Priveste! Esti iarasi unul. Toti
ceilalti, cateva clipe desprinsi, s-au adunat din nou in tine. Uneori tac,
alte ori te sfa-tuiesti sau te sfadesti cu ei, atunci se cheama ca ai
constiinta si ca te copleseste remuscarea. Adapostesti si un hot, chiar daca
nu ai furat niciodata. Ce vrei? Acesta-i omul. (Se duce si se aseaza pe
buturuga, pelerinul ramane in picioare alaturi de el) Rasufla acum, Constantine, ca drumul a fost
lung si ai fi ostenit.
PELERINUL: - Cine esti tu si de unde stii cum ma
cheama?
PUSTNICUL: - Un batran, poate Intelepciunea, de
vrei cu orice chip sa-mi dai un nume … Cum sa nu stiu cine esti de vreme ce stiu tot…
PELERINUL (in soapta): Crezui ca esti
Adevarul….
PUSTNICUL: - Nu. Adevarul nu are chip.
PELERINUL (ostenit si dezamagit): - Eu il
caut si cautarea asta nu-mi da pace …
PUSTNICUL (cu bunatate): - Poate ca ai sa-l
gasesti (se uita indelung la el) … poate l-ai si gasit.
PELERINUL (cu nadejde): - Crezi?
PUSTNICUL: - De ce ai plecat dintre oameni? De ce
fugi mereu de ei?
PELERINUL: - Nu ii inteleg si nici ei pe mine.
PUSTNICUL: - Pe semne ca nu ai izbutit sa le spui
tot ce ai pe suflet…
PELERINUL: - Ba da… da nu prin grai… mi-am cioplit
gandurile in bucati de piatra si in lemn pe care le-am daruit… da n-au inteles
ce sapasem in ele…
PUSTNICUL: - De buna seama. Nu-i e dat oricui sa
auda si sa desluseasca ce-i sapat in lemn sau piatra…
PELERINUL: - Nu stiu… ii urasc… vreau liniste…
vreau sa ating Adevarul si sa-mi implinesc rostul venirii mele pe pamant…
PUSTNICUL (clatina din cap): - Si
dezamagirea ta nu a zamislit decat deznadejde si dusmanie? (Pelerinul ii
raspunde ridicand din umeri in semn de neputinta si oboseala) Lasa! Nu
ti-e ingaduit sa te dai batut. Esti inca tanar, ai o viata inainte si multe
inca de implinit. Iaca eu o sa-ti dau putinta de a alege ce vrei din tot
ce-si doresc oamenii mai mult pe lume. Si poate ca vei fi fericit (Pelerinul
il priveste uimit si intrebator)
(Pustnicul
bate din palme si din fund apare o femeie frumoasa, impodobita cu pietre
scumpe, are in maini un cufaras de aur; vine si se pleaca dinaintea
pelerinului oferindu-i-l)
PUSTNICUL:
- Iata bogatia. Ia-o, intoarce-te si te vei scalda in averi. Nu te va parasi
niciodata de-a lungul intregii tale vieti!
PELERINUL (cu o privire de dispret): - Nu.
E ispititoare. Mai in urma m-a batut gandul sa alerg dupa ea… De-o gaseam…
atunci… poate… Acum nu. Prea mi-a fost dat sa inteleg din ce-i facuta
stralucirea ei: din truda si suferintele pana la istovire a celor sarmani,
din specula si avaritie; din rusine si dezonoare. Pe cale cinstita nu se pot
agonisi averi. Fiecare stralucire din aceste nestemate e zamislita din sudoarea
si lacrimile unui amarat al sortii. Staruie totdeauna o pata de sange pe
mainile sau pe constiinta bogatului. Nu. Iti multumesc, da nu-mi trebuie.
PUSTNICUL (face un semn cu mana si femeia
dispare, bate din palme si apare o fata uluitor de frumoasa): - Atunci
Dragostea.
PELERINUL (o priveste indelung si apoi se uita
peste capul ei, dincolo de ea, parca spre o amintire): - Iubirea?! E doar
o vorba, o nascocire a poetilor! Nu exista dragoste! (razand amar) Nici copiii
nu mai cred in ea. E numai un instinct, acelasi instinct care perpetueaza
speta ursilor, a matelor, a furnicilor. Nici o deosebire, cei care au incercat
sa-l impodobeasca inconjurandu-l cu tot felul de inflorituri sunt niste ucigasi.
Nu trebuiau
sa minta. Ar
fi scutit lumea de suferinta daca ar fi spus adevarul oricat de crud era el. (Isi
pleaca capul in maini)
PUSTNICUL (face din nou un semn, fata dispare
dupa care bate din palme si se iveste un barbat falnic, acoperit de fireturi
si decoratii): - Iti dau Puterea (imbietor). Insotit de ea nimic
nu-ti va sta impotriva; poti ajunge conducatorul unei tari, poate chiar a
mai multora; vei avea in mana ta sortii de izbanda ai razboiului si multimile
te vor ridica in slavi.
PELERINUL: - Puterea? Izbanda? Ridicate cu ce pret si pe
ce piedestale? Pe suferinta, pe lacrimile si istovirea popoarelor? Purpura inrosita in
sangele bataliilor? Sa beau din cupa banchetelor drojdia otravita de ura
invinsilor si asupritilor? Sa locuiesc intr-un palat sub temeliile caruia gem,
inlantuite cu ghiulele la picioare, Dreptatea si Adevarul intemnitate
laolalta?! Nu, prea cucernice, nu!
PUSTNICUL(dupa ce la un semn al lui barbatul
dispare, bate iar din palme; apar o
femeie, un barbat si doi copii care se privesc zambindu-si cu drag): -
Iata tihna si rodnicia unui camin. Familia.
PELERINUL:
- Familia?! De mult, de mult, cuvioase parinte, cu veacuri in urma va mai fi
alcatuit poate un vis la implinirea caruia sa nazuiesti. Astazi nu. A ajuns o
minciuna asemeni tuturor celorlalte. Aproape ca nu exista sot care sa nu-si
fi inselat sotia si sotie care sa nu-l insele. Si apoi este divortul. Oamenii
se pot recasatori ori de cate ori vor. Familia se incheaga sau se desface cu o
usurinta uluitoare, dupa cum o cer interesele, vitiul, afacerile sau pur si
simplu plictiseala, curiozitatea, dorinta de noutate. Copiii?1 Sa-i cresti, sa
muncesti pentru ei si sa suferi pentru ca din primii ani ai adolescentei sa te
renege sau poate chiar sa te urasca daca nu le poti da tot ce-ti cer sau
fiindca le-ai dat o viata pe care nu ti-au cerut-o?!
(Pustnicul se uita la el ingrozit si
indeparteaza si familia, apoi, inmarmurit i se adreseaza): - Cine esti tu?
Si cat vei fi suferit de poti vorbi astfel?!
PELERINUL: - Vezi bine ca nu sunt decat un om ca
toti ceilalti semeni ai mei. O faptura care isi cauta cu deznadejde locul pe
pamant chinuindu-se sa inteleaga cu ce rost a fost trimis aici? Sa ai curajul
sa intreprinzi ceva cand deasupra capului iti sta, amenintatoare, naluca razboiului
care imprastie moartea din seninul vazduhului, din aerul pe care-l respiri?!
Sa cladesti cand un cutremur de pamant poate darama intr-o clipa asezarea cea
mai temeinica? Unde sa gasesti un strop de liniste pentru creieru-ti obosit
cand viata a ajuns o haotica sarabanda de spaime?! Pe cine sa te bizui cand
omenirea intreaga minte?! Marturisesc ca mi-e frica. Da, o frica uriasa ma
strange de gat ca o gheara fioroasa. Ma simt ca suspendat pe o franghie
deasupra unei prapastii. Impins de spaima asta nemiloasa am pornit la drum sa
caut un sprijin, un ajutor ca sa nu ma prabusesc in nebunie, asa cum de buna
seama lumea intreaga se va prabusi in ne-intelesul din care s-a zamislit (se
lasa pe pragul de piatra al colibei, cuprinzandu-si capul in maini).
PUSTNICUL: - Suflete bolnav, cu ce te-as putea lecui?
PELERINUL (dupa un timp, cu privirea ratacita):
- Daca tu, inteleptule, nu mai stii… (apoi ridicandu-se, cu o sclipire de
speranta in ochi) Sa-ti spun eu. Iata, de cand tot cioplesc fapturi
inchipuite de dorurile mele, ma zbucium sa aflu de la ele un raspuns
nelinistilor care ma sfasie… si… sunt incredintat ca mi-ar putea raspunde…
PUSTNICUL: - Cine sa-ti raspunda?
PELERINUL: - Ele: piatra … marmora sau poate chiar
si lemnul… Ajuta-ma sa le deslusesc gandurile si graiul si apoi, prin ele sa
le vorbesc oamenilor, zamislind Frumosul sa le pot induiosa si lecui
sufletele …
PUSTNICUL (il priveste indelung si staruitor,
apoi se uita in sus catre cer, parca in asteptarea unui raspuns la o intrebare
pusa in gand si, dupa cateva clipe, i se adreseaza pelerinului): - Cu alte
cuvinte tu imi ceri sa-ti dau o farama de har… harul prin care poti atinge
clipe de impartasire cu divinitatea… sa te inalti intr-atat incat sa simti
pe fruntea ta mana Creatorului… Imi ceri mult, Constantine, cu mult mai mult
decat tot ce-am vrut eu sa-ti daruiesc… Dar.. fiindca mi s-a facut semn ca
esti unul dintre alesi, faca-se voia Lui… Acum, ca am primit dezlegarea,
fie-ti dat harul pe care-l ceri. Ia-ti traista cu merinde, coboara pana cand ai
sa dai de campie si odata ajuns acolo purcede catre soare-apune, vei strabate
mai multe tari numai pe jos pana in Orasul de unde a pornit lumina cunoasterii
si a libertatii si s-a revarsat asupra intregului nostru continent. Acolo
sa te opresti si sa-ti faci asezare. Sa-ti faci din tacere pavaza care sa te
apere de lume si relele ei. Prea plinul din tine sa-l reversi in minunile
care vor iesi din mainile tale.
Pelerinul cade in
genunchi si pustnicul ii atinge usor fruntea. Pe loc lumina scade, batranul
dispare si in acelasi timp si dublura pelerinului. Se aude cantand un cocos.
Sarica se misca si de sub ea se ridica, trezindu-se din somn pelerinul. Incepe
sa se faca ziua. Pelerinul lasa sarica pe pragul colibei si, invaluit in
pelerina lui, cu palaria lasata peste frunte si traista pe un umar se
intoarce pe unde a venit.
C O R T I N A
PUTEREA HARULUI
Atelierul lui Brancusi de la
Paris. Ici si acolo cateva din lucrarile lui: Domnisoara Pogany, Cumintenia
Pamantului, Sarutul, Rugaciunea, Muza adormita. Vrajitoarea, Maiastra, Pasarea
de aur, Somnul, Femeia care se uita in oglinda. In stanga scenei o
canapea acoperita cu o cerga mitoasa, in dreapta un sevalet cu o schita inceputa
si un trepied dinainte. Raspandite: o caldare cu pamant, un bloc de marmura,
pietre si bucati de lemn, in extrema dreapta, pe un soclu, o statuie
acoperita. O fata, trecuta de douazeci ani, inalta si blonda, cu parul lung
impletit intr-o coada lasata pe spate, cu un halat peste rochie, modeleaza in
lut un cap de femeie sprijinit pe un piedestal. Pe fereastra de deasupra canapelei
se zareste un pom inflorit. E inceputul primaverii, in luna martie. Peretele
din fundul scenei pare zugravit in alb. In realitate este in ecran imens. Dupa
cateva clipe usa din dreapta se deschide si intra un tanar cam de aceeasi
varsta cu fata si se repede s-o imbratiseze, apoi face cativa pasi de dans.
JACQUES: - Salut, Anne-Marie!
ANNE-MARIE: - Ce-i cu tine? Ai castigat la loterie?
JACQUES (care intre timp si-a pus si el un
halat): - Nu. E primavara. Am ocolit si am trecut prin Jardin du Luxembourg. E o
adevarata explozie de copaci infloriti. Ai zice un balet multicolor…
ANNE-MARIE (razand): - Ti-ai gresit
cariera, Jacques! Ai stofa de poet!
JACQUES (asezandu-se in fata sevaletului):
- Nu rade pentru ca sa stii ca scriu versuri destul de reusite, dar asta-i un
secret pe care, pana acum il cunoaste doar mama. (se uita la ceasul de la
mana) Cum?! Maestrul nu a venit pana acum?
ANNE-MARIE: - Nu. Si sunt de-a dreptul ingrijorata…
de cand a iesit din spital, de la ultima internare, e foarte slabit. Unde o fi
zabovind? (lasa lucrul inceput si
se duce la fereastra, se uita o vreme apoi, sprijinindu-se cu coatele de
pervaz, i se adreseaza baiatului) Eu sunt de curand venita aici, dar tu il
cunosti de mult, nu-i asa?
JACQUES:
- Oh! din copilarie, tatal
meu il stie de cand a venit aici, la Paris. S-au intalnit atunci si au ramas prieteni… in sfarsit
daca cineva poate fi prieten cu el…
ANNE-MARIE: - De ce? (Jacques nu raspunde,
ci doar ridica din umeri) … Ce fel de om este?
JACQUES:
- Un om bun, un suflet de aur
dar… cum sa-ti spun… doar ti-ai putut da si tu seama chiar de la inceput, e
foarte ciudat. Incet, incet, din crampeie arareori povestite, tata a putut sa
inteleaga cam ce a fost viata lui. Stii de sigur, ca toata lumea de altfel,
ca tara lui de bastina este in rasaritul Europei. A fost al cincilea copil la
parinti si s-a nascut intr-un sat cu nume ciudat pentru noi francezii: Hobita.
A fugit de mai multe ori de acasa, prima data la sapte ani. A facut ceva
scoala, a muncit in felurite locuri pana ce si-a gasit drumul. A urmat cativa
ani cursurile unei scoli de meserii si dupa aceea a Scolii de Bele Arte din
Bucuresti, capitala acelei tari. I-a fost recunoscut talentul si premiate
cateva lucrari dar, bantuit de nelinisti, intr-o buna zi si-a luat toiagul si
un sac cu merinde si a plecat pe jos de-a lungul Europei pana cand a ajuns la
Paris…
ANNE-MARIE (ingrozita): - Pe jos pana la
Paris?! Dumnezeule?! Si cat timp a facut pana aici?
JACQUES:
- Mult... cateva luni. Nu
avea bani sa-si plateasca drumul si ca sa poata manca si avea unde se adaposti
noptile facea tot felul de munci unde putea gasi de lucru. Si, in sfarsit, aici
s-a stabilit. Restul il stii si tu din auzite.
ANNE-MARIE: - Bine, dar a mai plecat intre timp.
JACQUES: - Desigur, a fost si in America, apoi la Viena, la München
si in cateva randuri din nou in patria sa de obarsie, in Romania, unde a
realizat cateva lucrari monumentale. Tare as vrea sa pot calatori candva
pana pe locurile de unde a plecat. Un prieten care s-a intors de curand mi-a
povestit ca maestrul a lasat acolo lucrari uluitoare cioplite toate din
piatra, in mijlocul naturii… Neindoielnic ca este un sculptor de talie universala. De altfel si-a capatat
celebritatea inca din viata. Si dovada sunt nenumaratele premii obtinute
la atatea expozitii internationale… Nu trebuie sa uiti ca a lucrat o buna
vreme in atelierul marelui Rodin care il pretuia mult; numai ca intr-o buna
zi, in nemasurata lui mandrie, l-a parasit pe magistru, marturisind ca ”in
umbra marilor copaci nu poate creste nimic”; caci ceea ce cioplea el in
marmura sau piatra…
ANNE-MARIE: - Ce anume? Statui?
JACQUES: - Nu… greu de definit… mai de graba monumente…
si nici asta… ci ganduri… idei daltuite in franturi de stanca… o masa rotunda
inconjurata de douasprezece taburete inchipuind poate un sobor al celor
doisprezece apostoli ai lui Isus… o coloana care se ridica, se ridica… poate
un avant spre infinit…o ciudata poarta… cunoscuta sub numele de Poarta
Sarutului …
ANNE-MARIE (intrerupandu-l):- Bine, dar atunci cum iti explici faptul ca umbla asa de ciudat
imbracat si arata cum arata Dumnezeu sa ma ierte, dar daca-l intalneste
cineva pe drum nu poate crede ca este un artist genial, ci mai de graba l-ar
opri sa-i dea ceva de pomana!
JACQUES:
- E un original. Recunosc. El nu pune nici un pret pe invelis, ci
numai pe substanta. Ai zice, dupa aparenta, ca-i unul dintre pastorii din tara
lui; dar cand ai norocul sa-l cunosti, sa-i stai in preajma, ca noi, de
pilda, nu poti decat sa te uiti cu evlavie la mainile acestea care au daruit
omenirii niste comori nemuritoare. Lasand la o parte marmura si piatra, el a
inteles, intre altele, ca lemnul emana o caldura in care sunt integrate cele
mai misterioase semne ale vietii… este desigur un singuratec; daca ar vrea
ar putea sta intr-un palat dar se multumeste cu viata asta de schimnic.
Candva, la inceputurile de aici, din pricina pelerinei in care se invaluie
tot atat de cucernic ca in tacerile sale, i s-a spus pelerinul tacerii
si numele i-a ramas.
ANNE-MARIE (visatoare): - O fi iubit vreodata?
L-a indragit oare cineva?
JACQUES (privind-o duios): - Cine poate sa
stie?!
ANNE-MARIE
(roseste si se apuca de lucru cu febrilitate, schimband vorba): -
Cred ca dragostea pentru stradania lui artistica i-a umplut intr-atat viata
incat n-a mai fost loc si pentru alte sentimente. Nu stiu… Ce sa-ti spun? Asa
banuiesc…
JACQUES (terminand schita de pe sevalet): -
Gata. Eu zic
sa-i pregatim pamantul pentru maine. (se duce si ia caldarea cu argila)
Ti-aduci aminte, in ajun de Craciun, cand a izbucnit focul din podul
grefierului de alaturi cum le-a salvat copilul?
ANNE-MARIE (reamintindu-si cu emotie): -
Oh! Da!… S-a
suit pe scara de franghie pana la etaj, prin valvataie, cu agerimea unui
tanar! Bietii parinti nu e zi sa nu-l pomeneasca in rugaciunile lor. (acopera
bustul pe care-l modela) Si eu am terminat pe ziua de azi. Nu crezi ca ar
trebui totusi sa-l asteptam?
JACQUES (atingand statuia acoperita): -
Oare cand are s-o termine?…Nu! Nu misca invelitoarea. Stii ca nu-i place sa se
uite nimeni in lipsa lui la ceea ce lucreaza. E o taina a lui. Poate cea din
urma, dupa cat a fost de bolnav. Odata, venind la atelier, m-am uitat pe
fereastra de afara sa vad daca e inauntru. Cand lucreaza la ea, parca se roaga,
cu atata evlavie o priveste (intre timp a udat pamantul si a acoperit
caldarea).
ANNE-MARIE: - Ma intreb de ce n-o fi vrut sa
primeasca medalia si premiul decernat luna trecuta de Muzeul Artelor?!
JACQUES: - Ce-i trebuie lui medalii? Sau banii?
N-am pomenit muritor sa dispretuiasca mai tare aurul decat el… Banii, cand
are, ii daruieste studentilor saraci… Gata. Putem pleca (privind pe
fereastra) si chiar sa ne grabim. Mi-e teama ca vine furtuna. (Isi ia
palaria, fata isi pune jacheta, ies amandoi si incuie usa. Cateva clipe dupa ce
s-a asternut linistea, statuile incep sa se miste.)
DOMNISOARA POGANY - In sfarsit suntem singure!
M-au ametit cu atata vorbarie! Cand e si maestrul aici nu se aud decat dalta
si ciocanul lui….
RUGACIUNEA: - Cat pot sa inteleaga ei din ce se
petrece in sufletul sau?! Asta stim numai noi. Cu noi nici nu are nevoie sa
vorbeasca. Gandurile si grairea lui sunt sadite in noi.
CUMINTENIA PAMANTULUI: - Nu doara numai gandurile,
ci mie de pilda mi-a destainuit toate tainele ce sunt plamadite in tarana
locurilor unde s-a nascut…acolo, departe, de unde a purces catre cele patru
zari ale lumii…
MAIASTRA: - Parca numai tie! Numai ca in mine a inchegat
pentru vesnicie visul lui de a se avanta catre tariile de neatins ale
vazduhului, catre desavarsire… acolo, in spatiile albastre din nesfarsirea
zarilor numai zborul meu l-a putut inalta….
SOMNUL: - Dormeam atat de adanc! De ce m-ati trezit?!…Oh!
Daca as avea
puterea sa va destainui toate visurile lui neimplinite!
FEMEIA CARE SE PRIVESTE IN OGLINDA: - Poate am
fost unul dintre ele….
DOMNISOARA
POGANY: - De ce nu eu?!
MUZA ADORMITA: - Pe semne fiindca nici una dintre
voi nu a fost in stare sa-i daruie ceea ce i-am daruit eu si anume inspiratia;
inspiratia fara de care voi nu ati fi existat.
RUGACIUNEA: - De buna seama ca ai dreptate dar nu
i-ar fi fost indeajuns daca n-ar fi avut si puterea de a da atatea infatisari
zbuciumului care clocoteste in adancurile fiintei lui si asta pentru ca in
sufletul sau a palpait nestinsa flacara credintei; acelei credinte cu care s-a
nascut implantata fiindu-i din veac in veac de inaintasii obarsiei sale. E
scrijelita in structura fiecareia dintre voi, dar mai cu seama in zidirile
ramase in tara dainuie acea darzenie a strabunilor daci, dar si trufasa
semetie romana peste care s-a asternut impaciuitoare intelepciunea crestinismului.
E destul sa-i vezi chipul si toata infatisarea ca sa deslusesti in personalitatea
sa pregnanta acestei trilogii: darzenia si cumintenia taranului zamislit in
spatiul mioritic dintre Carpati si Dunare sub care se ascunde trufia originei
si toate acestea coplesite de umilinta robului lui Dumnezeu.
De afara se aude
zornaitul unor chei, statuile isi reiau locurile invaluindu-se in nemiscare,
usa se deschide si intra Pelerinul. Rasufla din greu, isi arunca mantia de pe
umeri si se indreapta catre statuia acoperita, vrea s-o dezvaluie dar se
clatina usor pe picioare, se razgandeste si se duce sa se intinda pe canapeaua
acoperita cu cerga, ramanand cu ochii pironiti catre tavan. Canapeaua e
astfel asezata oblic, cu capataiul catre avanscena, incat de acolo privirile
cad asupra ecranului din fundal. Dupa cateva clipe usa se deschide usor si
apare in pragul ei Pustnicul. Arunca o privire roata in jurul lui, se opreste
cateva clipe dinaintea fiecareia dintre lucrari apoi se duce incet catre canapea.
PELERINUL: - Vino mai aproape ca abia de te
zaresc… mi s-a impaienjenit privirea…se intampla ceva ciudat cu vazul meu… si
sunt tare… tare ostenit… Asadar ai venit…
PUSTNICUL: - Ti-am fagaduit doara…
PELERINUL: - Da.. da… asta inseamna ca mi se apropie
sfarsitul (suspina adanc)…ca am ajuns la capatul drumului… si n-am
mantuit nici un sfert din ce aveam de gand… Ce scurta poate fi viata cand te-ai
nascut purtand in suflet o comoara din care vrei sa darui cat mai mult semenilor
tai… Am stiut fireste din totdeauna ca va suna si ceasul acesta dar ma
gaseste cu o adanca durere in suflet cu oful ca n-am putut sa mai ating odata
pamantul pe care am vazut lumina zilei si toate cele ce am durat acolo…
PUSTNICUL: - Nu te caina caci iata, dorinta asta
mi-e ingaduit sa ti-o implinesc… Cata bine inaintea ta…(incet, incet
ecranul se lumineaza, pe fundal apare un peisaj pastoral si, inaintand catre
primul plan, Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului)
PELERINUL: - Ti-am spus doara ca nu mai vaz bine…
PUSTNICUL (Se apropie de el si-i trece mana
dreapta pe deasupra ochilor): -
Acum priveste!
PELERINUL: - Oh!…da… iti multumesc…
PUSTNICUL: - Nu-mi multumi mie ci Aceluia care
te-a binecuvantat cu har, cu o farama din Atotputernicia Sa, fara de care
n-ai fi putut implini aceste nemuritoare marturii ale neamului atat de
inzestrat din care ai purces.
Afara se dezlantuie furtuna cu tunete si fulgere.
Din departari se aude o doina. Pustnicul inchide ochii Pelerinului care si-a
dat sufletul, face semnul crucii asupra lui si pleaca in timp ce lumina se
stinge incet pe scena in sunetele din ce in ce mai indepartate ale cavalului:
Iar la cea maicuta
Sa nu spui, draguta,
Ca la nunta mea
A cazut o stea
C-am
avut nuntasi
Brazi si paltinasi
Preoti muntii mari
Paseri lautari
Pasarele mii
Si stele faclii…
Haifa
FLOAREA DE CEATA
INAINTE DE RIDICAREA CORTINEI
O voce
citeste pe un fond muzical aranjat dupa opera „TURANDOT" de Puccini:
REZUMATUL LIBRETULUI
ORIGINAL AL OPEREI „TURANDOT" DE PUCCINI. Libretul a fost scris de
Giuseppe Adami si Renato Simoni, dupa o piesa de Friedrich Schiller care este
bazata pe un basm persan inclus in colectia lui Carlo Gozzi „1001 de zile"
(secolul 18). Actiunea are loc la Pekin, in urma cu multe sute de ani.
ACTUL I Langa Palatul Imperial din Pekin, un Mandarin citeste un binecunoscut
decret imperial: oricare print care aspira la casatoria cu Printesa Turandot
trebuie sa raspunda la trei ghicitori; cei care nu raspund corect sunt decapitati.
Ca rezultat al acestui decret, Printul Persan (cel mai recent dintre
pretendenti) urmeaza sa fie decapitat la ora cand va rasari luna. Cetatenii il
cheama pe calaul Pu Tin-Pao. O sclava, Liu, cere ajutor fiindca batranul ei stapan
a cazut. Un tanar vine sa-l ajute pe batran si il recunoaste ca fiind tatal
lui, Timur, fostul rege al tatarilor care a luat calea exilului dupa ce
dusmanii l-au infrant. Asadar, tanarul strain este de fapt un print despre care
s-a crezut ca a fost ucis in razboi. Timur ii povesteste fiului lui ca Liu este
singura fiinta care i-a ramas credincioasa in exil. Printul Tatar o intreaba pe
Liu motivul acestei fidelitati si ea spune ca ea se datoreste faptului ca
Printul i-a zambit candva, cu mult timp in urma.
Luna rasare, Printul Persan trece prin
multime in drumul sau spre executie, oamenii sunt miscati si o roaga pe Turandot
sa-i crute viata. Turandot apare pentru un moment si face semn tacut prin care
ordona executia. Printul Tatar este fermecat de frumusetea Printesei si decide
sa devina sotul ei. Ministrii Ping, Pang si Pong incearca sa-l impiedice sa-si riste viata. Ei exprima
punctul de vedere taoist dupa care nimic nu exista pe lume in afara de atotcuprinzatorul
„Tao" (cuvantul chinez care desemneaza izvorul si principiul a tot ce
exista; „Tao" este de asemeni si „calea" catre o viata virtuoasa,
armonioasa). Ei canta in trio: „ - O iubesti? De ce? Pe
cine? Pe Turandot? Ha, ha, ha! Pe Turandot? Ha, ha! -
Esti nebun! - Turandot nu exista! - Nu exista decat Vidul in care vei fi
anihilat! - Turandot nu exista! - Turandot? Nu e mai mult decat toti ceilalti
nebuni ca tine! Nu exista nici un om, nici un zeu, nici eu nu
exist! Nici natiuni, nici regi, nici Pu Tin-Pao! Nu exista
decat Tao! - Te vei distruge in acelasi fel ca toti ceilalti nebuni asemeni
tie! - Nu exista nimic decat Tao!" Timur si Liu incearca de asemeni
sa-l descurajeze pe Printul Tatar, dar in ciuda tuturor avertismentelor el
loveste gongul care il proclama drept un nou pretendent.
ACTUL
II, scena 1. Ping, Pang si Pong se plang de comportarea
sangeroasa a lui Turandot. Ei doresc ca Printesa sa se indragosteasca, pentru
ca pacea sa domneasca in China. Ministrii se gandesc cu nostalgie la casele
lor de la tara. Multimea se aduna sa auda cum Turandot il va pune la incercare
pe strain, in vreme ce ministrii se grabesc sa pregateasca fie ceremonia decapitarii,
fie ceremonia casatoriei.
ACTUL
II, scena 2. Batranul Imparat al Chinei il
roaga pe Printul strain sa renunte la aceasta incercare riscanta, dar Printul e
hotarat sa continue. Turandot vine si spune povestea blandei printese
Lou-Ling, cea care a fost ucisa cu salbaticie de catre un print tatar in urma
cu multa vreme. Ea spune: „Printesa Lou-Ling, strabuna mea dulce si senina, tu
care ai domnit in tacere si bucurie pura, sfidand cu consecventa si fermitate
oribila tiranie barbateasca, astazi traiesti din nou in mine!"......
„Voi, printi care veniti aici cu caravane mari din toate colturile lumii
pentru a va incerca norocul, sa stiti ca ma razbun pe voi in numele puritatii
ei, in numele plansului ei si al mortii ei! Nici un barbat nu ma va avea
vreodata! In inima mea traieste ura impotriva celui care a ucis-o pe ea. Nu!
Nu! Nici un barbat nu ma va avea vreodata! Ah, mandria marii ei puritati a
renascut in mine!"
Incercand sa-l descurajeze pe Print,
Turandot spune ca ghicitorile sunt trei, dar moartea e una. Curajosul Print raspunde
ca si viata este una. Apoi vine prima intrebare a lui Turandot: Care este
fantoma care ii urmareste pe toti muritorii, nascandu-se in fiecare noapte,
murind in fiecare dimineata? „Speranta" raspunde Printul, in mod corect.
Urmeaza a doua intrebare: Ce se aprinde ca focul, se raceste cand iti pierzi
curajul sau mori, se incinge din cauza pasiunii? „Sangele" raspunde
Printul Tatar, in mod corect pentru a doua oara. Turandot este tulburata, dar
rosteste a treia intrebare: Care este gheata care iti da foc si pe care focul
tau o ingheata si mai mult; te inrobeste daca iti permite libertatea si te
face rege daca te accepta ca sclav? Dupa o tacere grea, Printul striga
raspunsul: „Turandot!" Multimea isi exprima bucuria, Turandot il implora
pe tatal ei sa n-o marite cu un strain, dar Imparatul spune ca juramantul este
sacru. Cu toate astea, Printul Tatar afirma ca ceea ce doreste el este
iubirea lui Turandot. Nu o vrea de sotie impotriva vointei ei. Printul isi
pune din nou viata in mainile lui Turandot, spunandu-i ca daca va reusi sa afle
numele lui pana in dimineata urmatoare, el accepta sa fie decapitat.
ACTUL
III, scena 1. Garzile palatului anunta ca
nimeni n-are voie sa doarma in Pekin, pana ce Turandot afla numele
strainului. Printul Tatar mediteaza la viitoarea lui fericire. Ping, Pang si
Pong incearca sa-l convinga sa se retraga, oferindu-i femei, bogatii si
glorie. Toate tentativele lor esueaza. Niste oameni il ameninta cu pumnalele
pe Printul Tatar, incercand sa-i afle numele. Soldatii ii prind pe Liu si Timur
care au fost vazuti in tovarasia strainului si se presupune ca i-ar sti
numele. Turandot vine si ii ordona lui Timur sa vorbeasca. Liu il apara pe
batran, spunand ca numai ea cunoaste numele strainului. Ea este torturata dar
pastreaza secretul. Impresionata de comportamentul ei, Turandot o intreaba care
este motivul. Liu raspunde ca Iubirea este secretul puterii ei. Apoi ea apuca
un pumnal de la un soldat si se sinucide. Timur si multimea jelesc moartea ei.
Giacomo Puccini a murit
cand muzica lui a ajuns la acest punct al libretului. Muzica destinata
ultimelor 10 minute ale operei a fost lasata de compozitor intr-o forma neterminata,
pe o ciorna de 36 de pagini. Ea a fost completata (orchestrata si aranjata)
de fostul lui elev Franco Alfani.
Turandot
si Printul Tatar raman singuri. Printul o saruta; Turandot plange si
marturiseste ca il iubeste. Acum Printul este sigur de victorie si ii spune ca
numele lui este Calaf.
ACTUL III, scena 2 Multimea il aclama pe Imparat. Turandot se
apropie de tronul tatalui ei si anunta ca numele strainului este Iubire.
Multimea ii aclama pe indragostiti intr-un imn inchinat Iubirii.
FLOAREA
DE CEATA
1. [Bruxelles, 29 noiembrie, 1924. Compozitorul Giacomo Puccini isi
traieste ultima zi. El se afla intr-o clinica, in pat, tinand in mana cele 36
de pagini ale ciornei pentru ultima parte a operei TURANDOT.]
PUCCINI: Turandot!
Turandot! [Intra Turandot]
TURANDOT: Sunt aici,
Giacomo.
PUCCINI: Turandot! Nu ma
parasi iubirea mea... Nu stii ce insemni pentru mine... tu esti viata mea...
TURANDOT: Sunt moartea
ta, Giacomo.
PUCCINI: Esti viata
mea...
TURANDOT: Moartea ta...
PUCCINI: Iubito, tu esti
speranta mea, sangele meu, muzica mea...
TURANDOT: Eu sunt
speranta ta stinsa, sangele tau inghetat, muzica ta neterminata... Fiecare
isi creeaza propria sa moarte. Turandot este moartea lui Giacomo Puccini.
PUCCINI: O, nu! Turandot
este viata lui Giacomo Puccini.
TURANDOT: Moartea!
PUCCINI: Viata!
TURANDOT: Suferinta si
moartea!
PUCCINI: Iubirea si
viata! Iubirea si viata! [Turandot
dispare. Intra Ping, Pang, Pong]
- Te iubesc, Turandot! Turandot!
2. PING, PANG si PONG: [canta trio-ul lor din ACTUL I]
„- O iubesti? De ce? Pe cine? Pe Turandot? Ha, ha, ha! Pe Turandot? Ha, ha! - Esti nebun! -
Turandot nu exista! - Nu exista decat Vidul in care vei fi anihilat! - Turandot
nu exista! - Turandot? Nu e mai mult decat toti ceilalti nebuni ca tine! Nu exista nici un om, nici un zeu, nici eu nu exist! Nici
natiuni, nici regi, nici Pu Tin-Pao! Nu exista decat Tao! - Te vei distruge in
acelasi fel ca toti ceilalti nebuni asemeni tie! - Nu exista decat Tao!"
PUCCINI: Bine, sunt de
acord, sunt de acord. Nu exista decat Tao si Turandot este pentru mine
Tao. Vedeti voi, „TAO" este, printre altele, CALEA de a realiza armonia in
viata. Din acest punct de vedere, Turandot este pentru mine Tao, iubirea
pentru ea este calea mea personala de a realiza armonia esentiala a sufletului
meu. Pentru ca ea insasi este armonia mea, muzica mea, speranta si sangele
meu...
PING: E o Printesa de
gheata.
PANG: E o Printesa de
piatra.
PONG: E o Printesa a
mortii.
PUCCINI: Ea va fi o
Printesa a iubirii. O sa ma iubeasca. Inima ei tanjeste dupa dragoste.
PING: Tu nu esti
Turandot. Deci, cum poti tu sa stii dupa ce tanjeste inima ei?
PANG: Chiar asa, cum poti
sa stii?
PONG: Cum poti sa stii?
PUCCINI: Voi nu sunteti
eu. Deci, cum puteti voi sa stiti ca eu nu stiu dupa ce tanjeste inima ei?
PING: [dupa o pauza]
Bun raspuns e intrebarea ta, straine. Ai mintea foarte ascutita.
PANG: Da, da, chiar
foarte ascutita.
PONG: Si foarte iute.
PING: Ai luat lectii cu
vreun profesor bun?
PANG: Ai citit multe
carti bune?
PONG: Ai practicat
meditatii indelungate?
PUCCINI: Nimic din toate
astea si intr-un fel chiar toate astea.
PING,
PANG, PONG: O... Ce interesant... Spune-ne povestea vietii tale.
PUCCINI: O poveste
vreti... Fie. Ascultati. Candva, odata, am fost un Print crud si egoist.
Conduceam armata tatalui meu in razboaie lungi impotriva altor tari, distrugand
sate si orase, jefuind palate, ucigand regi, printi si printese. Intr-o zi am fost ranit pe campul de lupta, am cazut si am lesinat. Nu m-am mai intors niciodata la palatul meu, asa ca familia a crezut ca
sunt mort. Si chiar am fost mort probabil, dar numai pentru o vreme.
PING: Vrei sa spui ca ai
murit si apoi te-ai intors la viata?
PANG: Chiar ai fost in
lumea cealalta?
PONG: Mai tii minte ce-ai
vazut acolo?
PUCCINI: Nu stiu daca am murit sau am visat ca am murit.
Deodata m-am simtit usor ca un abur si am plutit deasupra
trupului meu ca un fluture care si-a parasit coconul. M-am
simtit atras intr-un vartej de vant, care parea un tunel lung, cenusiu. Am
pierdut simtul timpului. Imi amintesc ca m-am pomenit
deodata intr-un loc cu fapturi frumoase fara nume. Erau oameni de ceata si
animale de ceata; pe unele le recunosteam cumva dar nu le puteam numi pentru ca
imi pierdusem obositorul obicei al cuvintelor. Am devenit si eu fara nume si
fara cuvinte ca toate celelalte fapturi din jurul meu.
PING: Adica ti-ai pierdut
starea de deplina constienta?
PANG: Erai ametit?
PONG: Ai avut amnezie?
PUCCINI: Pierderea
cuvintelor n-a insemnat pierderea constientei sau pierderea posibilitatii de
comunicare.
PING: Atunci cum gandeai
fara cuvinte?
PANG: Cum te exprimai
fara cuvinte?
PONG: Cum aveai ceva de
exprimat, fara cuvinte?
PUCCINI: Nu pot gasi
cuvinte omenesti pentru a descrie acea experienta de dincolo de cuvinte. Am
simtit ca percep cantecele interioare ale acelor fapturi, ma bucur de ele si
impartasesc cu ele propria mea muzica interioara. Am simtit ca ma alatur unui
cor de voci interioare. Cand spun „voci" nu ma refer la ceea ce intelegem
de obicei prin asta. Nu erau nici corzi vocale omenesti care sa vibreze, nici
corzi de instrument muzical. Ceea ce simteam eu erau vibratii de alta
natura, de vreme ce nu le percepeam cu urechile ci cu intreaga mea faptura de
ceata. Am fost fascinat de una dintre fapturile de ceata care a venit spre
mine. Era ca o floare de ceata cu vibratii de albastru, mov si verde si
raspandea un parfum de neuitat. Cantecele si tacerile noastre interioare se
intrepatrundeau perfect; am iubit-o atat de mult incat eram gata sa-mi evapor
intreaga fiinta intr-o imbratisare... Dar cu cat incercam mai mult sa ma
apropii de floarea de ceata, cu atat ea se indeparta, ca si cum as fi urmarit o
umbra intr-o oglinda retrovizoare. „Cauta-ma printre cei vii" a fost ultimul
ei mesaj; si desi n-a rostit nici un cuvant, sunt sigur ca i-am inteles
dorinta. In cele din urma am pierdut-o si m-am pomenit din nou singur, pe
campul de lupta parasit, in fostul meu trup de Print.
PING: Si nu te-ai gandit
sa te intorci acasa?
PANG: Nu ti-a fost dor de
familie?
PONG: Nu ti-a fost teama
sa-ti schimbi felul de viata?
PUCCINI: Dar acum nu mai
eram acelasi. N-avea rost sa ma intorc la viata mea de razboinic de dinainte.
Inima mea tanjea dupa muzica florii de ceata pe care o pierdusem. Am inceput
sa hoinaresc din loc in loc, cautand vreun semn al prezentei ei. Am calatorit
prin multe tari.
PING: Prin China ai
calatorit multa vreme?
PANG: Ce impresie ti-a
facut China?
PONG: E interesant cum
pare China in ochii unui strain...
PUCCINI: Candva, pe cand
eram un print nomad, ii invidiam pe chinezi pentru bogatia lor si pentru
cultura lor. Dar, calator fiind, am vazut in China asa de multa saracie,
ignoranta, nedreptate si suferinta...
PING: Oho, cat e de
saraca bogata noastra China...
PANG: Cat e de ignoranta
China noastra cea inteleapta...
PONG: Si ce necajita e
China noastra cea fericita...
PUCCINI: Asa se intampla
intotdeauna. Nomadul crede ca omul asezat duce o viata mai tihnita, omul asezat
crede ca nomadul duce o viata mai libera. Fiecare ar dori ce are celalalt si
ura incolteste din invidie. Cat despre cultura... Analfabetul crede ca omul
care stie sa citeasca primeste cine stie ce intelepciune. Dar tiparnitele au
impanzit China si cele mai multe texte care se multiplica sunt pline de
prostii. Omul prost care citeste zi de zi prostii devine inca si mai prost; ba
inca isi inchipuie despre sine ca e foarte cult, ceea ce il face si infumurat
pe deasupra...
PING: Povesteste-ne mai
departe despre viata ta.
PUCCINI: Eu am trait
laolalta cu „oaspetii-raurilor-si-lacurilor"...
PANG: Adica vagabonzii
Chinei.
PUCCINI: Am trait
laolalta si cu „fratii-codrilor-verzi"...
PONG: Adica haiducii
Chinei.
PUCCINI: Oriunde ma
duceam, eram urmarit de parfumul florii de ceata. In fiecare noapte visam
melodii, pe care le uitam in fiecare dimineata. Nu erau corzi vocale omenesti
care emanau acea muzica, nu erau nici instrumente muzicale, dar atunci cand
parfumul melodiilor imi inunda visurile eu ma transformam intr-o muzica fara
sunet plutind ca o ceata deasupra trupului meu. Incetul cu incetul, am reusit
sa tin minte fragmentele muzicale si in timpul diminetilor am inceput sa scriu
melodiile care erau ecourile visurilor mele. Intr-o zi, s-a intamplat sa scriu
si sa murmur o melodie sub un copac, in apropiere de un liliac persan care-si
intindea ramurile peste o fantana. Acolo a venit o pasare yuan-chu si vocea ei
s-a alaturat murmuratului meu. Asa de neasteptat a fost totul, ca la inceput
nici macar nu m-am mirat. Am crezut ca sunt intr-un vis, in care imbin muzica
mea interioara cu cea a unei mici fapturi de ceata. Dupa aceea mi-am dat seama
ca de fapt cantam un duet cu o pasare yuan-chu si fiecare din noi intelegea
cuvintele celuilalt.
PING: Cuvinte?
PANG: Pasarea canta cu
cuvinte?
PONG: Intelegea cuvinte?
PUCCINI: Stiti, nu erau
chiar cuvinte. Dar ne intelegeam unul pe altul fiindca vorbele mele erau in
mintea pasarii yuan-chu si vorbele ei erau in mintea mea... Vreau sa spun ca
vorbele noastre erau in acelasi timp vorbe si melodii... Nu pot sa explic asta
mai bine, fiindca acum vorbesc cu cuvinte obisnuite si cuvintele obisnuite sunt
un material prea rudimentar pentru a reda duetul dintre un om si o pasare
yuan-chu. Voi sunteti oameni foarte invatati; stiti desigur o multime de
lucruri despre pasarea yuan-chu.
PING: Da, sigur ca da...
Inteleptul Chuang Tzu a scris despre pasarea asta.
PANG: Da, si eu imi aduc
aminte... Daca nu ma insel, el a mentionat cateva cuvinte despre pasarea asta
in cartea lui celebra numita „Cartea lui Chuang Tzu". Dar poate gresesc…
PONG: Ba asa cred si eu.
Cred ca s-a referit la ea intr-unul din ultimele capitole ale cartii.
PING: Da, e acolo o
poveste despre o pasare yuan-chu care zboara in fiecare primavara de la Oceanul
Sudic pana la Oceanul Nordic...
PANG: In tot acest timp
se odihneste o singura data si copacul pe care se odihneste e sacru...
PONG: In tot acest timp
bea o singura data si fantana din care bea e fermecata...
PING: In tot timpul asta
nu se hraneste decat cu fructul liliacului persan...
PANG: Ma intreb de ce se
poarta asa de ciudat pasarea aceea?
PONG: Chiar asa, de ce?
PING: De ce?
PANG: Inteleptul Chuang
Tzu nu explica de ce.
PONG: Poate poti sa ne
spui de ce, Printe?
PUCCINI: Chiar vreti sa
stiti de ce? Pentru ca pasarea zboara sa-si intalneasca perechea acolo, in
Nord. Isi pastreaza trupul curat si vocea limpede pentru ca vrea sa cante un
imn al Iubirii acolo, in aerul pur al Oceanului Inghetat, in lumina lungii Zile
Nordice. Intelegeti? De asta.
PING: Si despre ce ati
vorbit impreuna, tu si pasarea yuan-chu?
PUCCINI: Am intrebat-o
daca stie cum mi-as putea gasi propria mea pereche. As fi fost gata sa merg
tot drumul pana la Oceanul Nordic ca s-o gasesc. Dar asta ar fi fost prea usor
pentru un om care vrea sa-si gaseasca perechea; incercarile oamenilor sunt mai
grele decat cele ale pasarilor.
PANG: Si ce-a raspuns
pasarea?
PUCCINI: A spus ca nu
stie nimic despre asa ceva, dar ca ea cunoaste un intelept batran care ar putea
sa ma ajute. Mi-a povestit ca in fiecare primavara zbura deasupra gradinii
inteleptului pentru a primi zambetul si binecuvantarea lui. Mi-a promis
ca de data asta il va ruga sa ma ajute. Pasarea yuan-chu mi-a spus care era
drumul secret ce ducea pana la locuinta inteleptului; apoi si-a luat zborul.
Era greu de ajuns la casa inteleptului fiindca era departe, in Muntii Himalaia.
Dar am ascultat de toate sfaturile pasarii si in cele din urma am gasit locul
acela ascuns.
PONG: Si care este
inteleptul pe care l-ai intalnit acolo?
PUCCINI: Departe in inima
Muntilor Himalaia, langa un lac limpede albastru, am aflat casuta Marelui
Intelept Batran, Lao Tzu.
PING:
Marele Intelept Batran? Lao Tzu? Dar asta-i imposibil!
PANG: A trait cu mult,
mult timp in urma...
PONG: A parasit China
calare pe un yak cenusiu...
PING: Ultimul om care l-a
vazut a fost paznicul de la trecatoarea Hankao...
PANG: Paznicul acela l-a
convins sa-si lase invataturile sub o forma scrisa...
PONG: Se zice ca Lao Tzu
a acceptat si a realizat in trei zile singura lui opera scrisa, care e de fapt
un poem. I l-a dat paznicului si... a plecat...
PING:
A plecat calare pe un yak, dincolo de trecatoarea Hankao…
PANG:
Dar toate astea s-au intamplat cu mult timp in urma…
PONG:
Cu mult, mult timp in urma...
PUCCINI: Totusi, nu
exista nici un document scris cu privire la moartea lui.
PING, PANG, PONG: Nu,
nici un document scris.
PUCCINI: Si exista
zvonuri dupa care Lao Tzu ar fi descoperit elixirul vietii si traieste in
eternitate.
PING: Dar, dar...
PANG: Asta se presupune
ca ar fi o legenda...
PONG: Adica vrei sa spui,
Printe, ca... asta nu e legenda?
PUCCINI: Adevarul e ca nu
mi-am batut capul sa aflu daca batranul pe care l-am cunoscut eu era ACEL Lao
Tzu sau era un alt intelept care purta acelasi nume. Poate ca era o reincarnare
a primului Lao Tzu. Pentru mine n-are nici o importanta.
PING: Singurul document
oficial despre Lao Tzu poate fi gasit in cartea lui Ssu-ma Chien intitulata
„Documente istorice".
PANG: Si Ssu-ma Chien
spune ca numele adevarat al lui Lao Tzu ar fi fost Li Erh.
PONG: Pentru mine e clar
ca „Lao Tzu" nu e un nume ci o porecla. Doar pentru un strain care nu stie
chineza „Lao Tzu" e un nume fara inteles. Pentru noi, asta inseamna
„Marele Intelept Batran", ceea ce e o porecla.
PING: E o porecla care ar
putea fi si nume.
PANG: E un nume care ar
putea fi si porecla.
PONG: E si nume si
porecla.
PUCCINI: Vedeti, primul
lucru pe care Lao Tzu l-a facut pentru mine a fost sa ma scoata din
inchisoarea Numelui. De la el am invatat ca adevaratul nostru nume e Iubire si
ca toate celelalte nume pe care le schimbam in diferite incarnari sunt doar
porecle temporare in orice caz... Cred ca dorinta Marelui Intelept Batran a
fost sa ramana anonim, asa cum ar trebui sa ramana orice mare intelept. A doua
inchisoare din care am scapat datorita lui a fost inchisoarea Timpului.
PING: Ce inseamna asta?
PUCCINI: E greu de
explicat...
PANG: Ai pierdut simtul
orelor?
PUCCINI: Da... si mai
mult decat atat...
PONG: Ai pierdut simtul
anilor?
PUCCINI: Da... si mai
mult decat atat... Timpul nu mai inseamna nimic atunci cand traiesti o astfel
de experienta. E ca si cum ti-ai trai toate incarnarile in mod simultan.
PING: Ai senzatia ca esti
mai multi oameni in acelasi timp?
PUCCINI: Da... si mai
mult decat atat... Asta inseamna ca pentru fiecare din vietile tale iti traiesti
dintr-o data nasterea si moartea si toate intamplarile dintre ele...
PANG: Atunci pentru tine
nu mai exista trecut, prezent si viitor.
PUCCINI: Da... si mai
mult decat atat... Traiesti fericirea si nefericirea dintr-o data... Muzica si
tacerea dintr-o data...
PONG: Cum poti trai
miracolul muzicii fara simtul timpului?
PUCCINI: Traiesti muzica
si tacerea intr-un mod sincron... Ca si cum ai vedea o intreaga drama muzicala
scrisa pe o foaie enorma de hartie si ai percepe-o ca pe un intreg...
PING: Ei... mie mi se
pare o experienta cam obositoare...
PANG: Ca si cum ai manca
dintr-o inghititura toata mancarea pentru mai multe vieti.
PONG: Ca si cum ai primi
dintr-o singura rasuflare tot aerul de care ai nevoie pentru mai multe vieti...
PUCCINI: Aveti dreptate,
e un mod de existenta obositor. De asta am vrut sa ma intorc pentru inca o
vreme la sistemul de a trai vietile una cate una. Atunci Marele Intelept Batran
m-a facut s-o visez pe cea mai dramatica dintre vietile mele. Si asa... iata-ma
acum aici.
PING: Vrei sa spui ca
visezi ca traiesti? Nu traiesti cu adevarat?
PUCCINI: Nu pot sa spun
in clipa asta daca traiesc intr-un vis sau visez intr-o viata. Nu-mi pasa.
PANG: Si ai primit din
nou simtul Timpului?
PUCCINI: Da. L-am primit
inapoi, impreuna cu o noua bucurie proaspata in felul de a simti muzica si
tacerea.
PONG: Si ce s-a intamplat
cu dorinta ta de a gasi floarea de ceata?
PUCCINI: O, de data asta
am cautat-o cu mai multa pasiune ca oricand, pentru ca acum aveam certitudinea
ca o pot gasi.
PING: Si cand te-ai
nascut pentru o noua viata... sau poate pentru un nou vis?
PUCCINI: De data asta
m-am nascut la Solstitiul de Iarna, cu o sete adanca de vara si de lumina. Anul
nu conteaza, e undeva prin viitor.
PANG: Si unde te-ai nascut?
PUCCINI: Locul nasterii
mele a fost Italia, intr-un peisaj muzical splendid din lumea vestica.
PING: Italia? Am mai
auzit de tara asta...
PANG: Nu e tara lui Marco
Polo?
PONG: Sigur ca e tara lui
Marco Polo. Si ce nume ai primit?
PUCCINI: Numele meu a
fost Puccini.
PING: Pu Ci-Ni... Mie nu mi se pare un nume apusean.
PANG: Pu Ci-Ni... Un nume cat se poate de chinezesc.
PONG: Curat chinezesc...
PUCCINI: Pai...Numele meu
intreg era Giacomo Puccini...
PING, PANG, PONG:
Gia-Ko-Mo-Pu-Ci-Ni...
PING: Tot chinezesc suna,
doar ca e mai lung...
PANG: Suna de parca ar fi
numele a doi oameni, adica: Gia Ko-Mo si Pu Ci-Ni...
PONG: Domnul Gia Ko-Mo si
domnul Pu Ci-Ni...
PUCCINI: O, de fapt,
chiar ma simteam ca doi oameni intr-unul singur. Jumatate din mine visa
muzica si cealalta jumatate se straduia sa scrie ecoul acelei muzici.
PING: Adica erai
compozitor?
PUCCINI: Da, eram un
compozitor renumit. Sau poate am visat ca eram.
PANG: Compuneai genul
acela de muzica apuseana care ne pare noua asa de ciudata?
PUCCINI: Da, sigur ca da.
Dar muzica asiatica imi revenea totusi in memorie in timpul viselor.
PONG: Scriai muzica
vocala sau instrumentala?
PUCCINI: Amandoua in
acelasi timp. Am scris mai ales opere; astea erau un anume fel de drame
muzicale.
PING: Inteleg. Dar asta e
o traditie chineza.
PANG: Noi stim foarte
putin despre lumea vestica. Poate ca si acolo exista o traditie de drame
muzicale.
PONG: Sau daca nu exista
acum, ar putea sa se dezvolte in viitor. Doar a spus ca el compunea muzica in
viitor.
PUCCINI: Da, asa e. Mi-e
incomod sa ma exprim in felul asta: „Compuneam muzica in viitor". Ar
trebui sa spun: „Voi compune muzica" la timpul viitor. Totusi, pentru ca
imi amintesc viata mea de compozitor ca si cum s-ar fi petrecut in trecut...
PING: Hai sa nu mai
vorbim despre timp...
PANG: Sau hai sa ne
stabilim la timpul prezent...
PONG: Da, da, asta mi se
pare o idee foarte buna. Prezentul nu e nici trecut, nici viitor.
PUCCINI: Sau e si trecut,
si viitor. Bine, hai sa spun „Compun muzica" la timpul prezent... Da,
cred ca tocmai asta fac acum. Simt muzica din inimile personajelor mele si incerc
sa-i prind ecoul… Asta inseamna pentru mine „a compune".
PING: Vrei sa spui ca noi
trei suntem niste „personaje"?
PANG: Personaje de opera?
PONG: Personaje de vis?
PUCCINI: Personaje de
muzica. Da, pentru mine a scrie o opera este echivalent cu a scrie un vis
muzical. Si de fiecare data cand creez un nou vis muzical, eu caut
floarea de ceata pe care am pierdut-o. O intalnesc iar si iar in
fiecare vis, ca s-o pierd de fiecare data putin inainte de sfarsitul visului.
PING: Daca noi trei
suntem personaje dintr-un vis, s-ar putea ca si tu insuti sa fii un personaj...
PANG: Da... s-ar putea ca
si Printul Tatar sa faca parte din visul tau...
PONG: Poate si Turandot
face parte din visul tau...
PUCCINI: Da, aveti
dreptate. Printul Tatar este visul lui Giacomo Puccini si Turandot este...
PING,
PANG, PONG: Floarea de ceata!
PUCCINI: Da... Da... Am
recunoscut-o dupa parfumul ei unic…
PING: Spuneai ca ai
pierdut-o de mai multe ori la sfarsitul operelor tale. De unde stii ca n-ai s-o
pierzi din nou?
PANG: De unde stii ca
n-ai cazut in capcana unei vrajitoare infame?
PONG: De unde stii ca
visul asta nu se va sfarsi intr-un cosmar oribil?
PING: Turandot nu mi se
pare o floare de ceata. Mai degraba o floare de gheata.
PANG: O floare de piatra.
PONG: O floare a mortii.
PUCCINI: Ei bine... V-am
spus ca am pierdut floarea de ceata de mai multe ori. Ea s-a numit Mimi, Floria
Tosca, Cio-Cio San... A avut nume diferite, dar de fiecare data o recunosteam
in cele din urma. De data asta ea e Turandot si n-am s-o mai pierd... De data
asta ne vom intalni asa cum pasarile yuan-chu se intalnesc deasupra Oceanului
Nordic, dupa un zbor lung de iubire...
PING: De, ce sa zic... Eu ma cam indoiesc ca lucrurile se vor petrece asa. Vezi tu,
eu nu cred ca Turandot face de bunavoie ceea ce face. Dupa
parerea mea, Printesa este manipulata de tatal ei, care urmareste sa atraga si
sa ucida orice candidat posibil la tronul Chinei... Chiar daca te casatoresti
cu ea, Imparatul tot va incerca sa te ucida.
PANG: Dupa parerea mea,
Printesa vrea sa lupte pentru drepturile femeilor in China. Ea vrea sa-i
pedepseasca pe barbatii aroganti si sa incurajeze femeile sa capete incredere
in ele insele.
PONG: Dupa parerea mea,
Printesa este posedata de un demon foarte puternic.
PUCCINI: Dupa parerea
mea, s-ar putea sa aveti dreptate toti trei, dar eu am sa-i eliberez sufletul.
Din clipa cand va incepe sa ma iubeasca, ea va fi libera. N-are sa-i mai pese
de politica, ideologii, superstitii... Va fi libera.
PING: Dar daca ea nu
poate iubi pe nimeni?
PANG: Toti ceilalti
printi au avut aceeasi speranta si si-au pierdut vietile.
PONG: Poate ca si ei
aveau cate o poveste asemanatoare...
PUCCINI: Povestea mea
este o poveste care a mai fost traita o data. Compozitorul Puccini a citit-o.
Turandot este numele unei printese persane; aceasta printesa chineza nu face
decat sa repete povestea ei.
PING: Intr-adevar,
Turandot nu e un nume chinezesc.
PANG: Turandot este un
nume pe care Printesa noastra si l-a ales singura.
PONG: Daca stii inceputul
unei povesti, poti oare sa fii sigur ca ii stii si sfarsitul? Multi alti printi
au crezut ca stiu...
PUCCINI: Inima mea a
auzit muzica inimii lui Turandot. Ghicitorile ei sunt poeme muzicale pe care
inima mea le intelege. Pot dezlega toate ghicitorile ei si ea le poate dezlega
pe ale mele. Eu sunt cel care am ucis-o pe strabunica ei, intr-una din vietile
mele anterioare. Eu sunt cel care a provocat ura lui Turandot, eu sunt cel care
o va stinge. E nevoie de o iubire enorma pentru a stinge o ura enorma. Numai eu
sunt cel care-i poate oferi iubirea de care are nevoie. Cum spunea inteleptul
Chuang Tzu: cand mintea omului e pura ea curge ca un rau, reflecta ca o
oglinda, raspunde ca un ecou. Mintea mea este intr-adevar pura acum; ea imi
spune ca in lume nu exista nimic in afara de Tao si Turandot este pentru mine
Tao. Da, eu imi simt destinul curgand catre iubire asa cum valurile muzicii
curg catre acordul final.
PING: Crezi ca ai sa te
casatoresti cu Turandot si ai sa domnesti peste China?
PANG: Ai sa fii tu in
stare sa lupti cu coruptia din tara asta?
PONG: Ai sa fii in stare
sa lichidezi anarhia din tara asta?
PUCCINI: In nici un caz
nu intentionez sa raman in China. Nu vreau glorie, nu vreau
putere, nu vreau bogatii. Dincolo de culmile Himalaiei
vom merge sa sarbatorim nunta noastra. In curand, amandoi vom parasi China
calare pe un yak, lasand in urma noastra o frumoasa poveste muzicala. Marele
Intelept Batran ne asteapta acolo, intr-un loc unde adevaratul nume al
oamenilor este Iubire. La revedere, prieteni! [Puccini dispare]
3. [pauza]
PING: Am o ghicitoare:
Omul acela cu care am vorbit... era Printul Tatar care visa ca e
compozitorul italian, sau era compozitorul italian care visa ca e Printul
Tatar?
PANG: Era visul Printului
Tatar.
PONG: Era visul
compozitorului italian
PING: Amandoi aveti
dreptate! [Cei trei ministri rad]
PANG: Am o ghicitoare: Ce
curge ca un rau, reflecta ca o oglinda si raspunde ca un ecou?
PONG: O minte pura.
PING: O muzica pura.
PANG: Amandoi aveti
dreptate! [Cei trei ministri rad]
PONG: Am o ghicitoare: Cu
ce se va confrunta in curand omul acela cu care tocmai am stat de vorba? Cu
moartea sau cu viata?
PING:
Cu moartea.
PANG: Cu viata.
PONG: Amandoi aveti
dreptate! [Cei trei ministri rad si dispar]
4. [Scena se intuneca. Apoi apare o lumina palida. Puccini zace in pat in
clinica din Bruxelles. Are ochii inchisi, mai tine inca manuscrisul in mana.
Intra Turandot.]
TURANDOT: [canta
partitura ei din ACTUL III, scena 2]
Nobile parinte, eu cunosc
numele strainului! Numele lui e Iubire!
CORUL: [se aude din
culise. Canta imnul final din opera TURANDOT]
Iubire! O, soare! Viata!
Eternitate! Lumina a acestei lumi! Iubire! Ne bucuram si sarbatorim marea
noastra fericire, cantand in lumina soarelui! Slava! Slava! Slava!
MAGAZIN
Si-a facut
studiile gimnaziale la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti, continuandu-le,
intre 1941-1944 la Charlottenburg, in Berlin. Intre 1948-1952 a studiat, la Madrid, jurisprudenta, iar in 1960 a
absolvit Hochschule für Politik din München. In 1965 si-a luat examenul de
doctoral la Universitatea Lugwig Maximilian din München.
Principala
activitate profesionala, axata, fireste, pe problemele sudestului european,
in special ale Romaniei, a desfasurat-o intre 1964- 1987, ca sef al
Departamentului romanesc al lui Südost Institut, din München. In paralel a
facut parte, partial ca membru fondator, din asociatii si institutii de
prestigiu., ca „Forschungskreis für Kultur- und Religionsgeschichte des
östlichen Europa“, Institutul elvetian „Glaube in der 2. Welt“, al Asociatiei
(germane a) Istoricilor Europei de Est, al Asociatiei Germane pentru Stiinte
Politice, membru fondator si director al Institutului de cercetari romanesti,
din München (dupa decembrie’89, cu o filiala la Bucuresti), s.a.m.d., s.a.m.d.
Tot in
paralel, a dus o intensa activitate profesorala, in cadrul lui Hochschule für
Politik, din München (unde am avut onoarea si placerea de a-i fi student), ca
profesor vizitator al Universitatii din Oklahoma, la catedra de istorie a
Europei de Est si Sudest a Universitatii Ludwig Maximilian, din München, la
Universitatea din Bamberg, si participand la prestigioase congrese pe teme de
specialitate in Statele Unite si tinand o intreaga gama de conferinte in
diverse universitati din Germania, Anglia, Statele Unite, Israel, Franta etc.
O sustinuta
activitate publicistica a completat aceasta munca profesionala cu nenumarate
participari, cu studii si articole de specialitate, in diverse anuare si
reviste stiintifice, dar si cu volume proprii, in limbile romana si germana:
Die kommunistische Umdeutung der rumänischen Geschichte unter besonderer
Berücksichtigung des Mittelalters (ed. Oldenbourg, München 1967, 189 p.); Rumänien, Geschichte und Staat (ed.
Olzog, München-Viena, 1968, 168 p.); Die nationale Souveranitätspolitik des
Sozialistischen Republik Rumänien (ed. Oldenbourg, München 1981, 205 p.), Rumänien
– Marxism-Leninismus in Theorie und Praxis (ed. Trofenik, München, 1990,
393 p.), Despre democratie. Unitatea ordine-libertate: un conflict intre deziderat
si realizare (ed. Dacia, Cluj, 1996).
Cautand sa
patrunda gandirea care sta la baza acestei lucrari din 1996, gandire
definitorie in cazul autorului, Nicolae Stroescu-Stanisoara scria, in
„Introducerea” sa:
„Democratia,
notiune des invocata in Romania actuala si, cel putin aparent, atat de saturata
aperceptiv in lumea occidentala, are sanse de a solicita mai putin interesul
teoretic sub presiunea celui practic, cu atat mai mult cu cat zona
principiilor si normelor definitorii pare a fi clar si chiar definitiv
cartografiata.
Dionisie
Ghermani […] considera ca in epoca noastra democratia e confruntata nu numai
cu provocarile exterioare ale tehnicizarii depersonalizante specifice tipului
de civilizatie ôin care traim ci in primul rand cu o criza a propriei
identitati. Conflictul interpretarilor a fost si este precedat de o grava
deformare a sensurilor. Lucrarea lui Ghermani este o tentativa de reconstituire
a sensurilor cu ajutorul unei analize care este filosofic-istorica (nu
istoricista) si axiologica in acelasi timp. Din aceasta perspectiva,
convingerea lui Dionisie Ghermani este ca drumul cel mai scurt catre refacerea
conceptului si a practicii autentic democratice, in conditiile nu numai extrem
de complexe ci adeseori in parte refractare ale prezentului, duce in mod
inevitabil la sursele filosofiei antice si ale noutatii primordiale crestine
si sintezei care a urmat. De aici reflectiile initiale ale cartii asupra
relatiei dintre libertate si ordine in gandirea greaca, asupra libertatii si
ordinii in orizontul post-clasic, ca preludiu la abordarea nedumeririlor
contemporane”.
Mai putem
aduce aici, pentru completarea (in
masura in care se poate face un portret complet unei personalitati, luminand
toate trasaturile-i esentiale) celor de mai sus, profundul angajament al
docentului Dionisie Ghermani pentru studentii sai, germani sau romani,
participarea discreta la intrunirile „Apozitiei”, lipsa de ostentatie care il
imbraca in manifestarile publice.
Dar
acestea sunt doar observatii personale. Obiectiv, in context, ni se pare aceasta
decernare, in 2002, a Crucii de Merit a Germaniei Federale unui intelectual
roman, cu o frumoasa activitate de exil. Este unul dintre gesturile care ne
conving ca munca asidua, seriozitatea, dedicatia fata de semeni, gasesc pana la
urma, cel putin in aceasta parte de continent ceva mai fericita in ultimii 50
de ani, recunoasterea pe deplin meritata.
La 14 decembrie
a avut loc la Centrul cultural romanesc al Misiunii Romane Unite, din
Kreuzstrasse 16, Adunarea generala a ASRG/DRSV /Bavaria. Au participat membri
ai asociatiei din München si din alte localitati din Germania.
Printre
scopurile intrunirii s-au numarat primirea de noi membri si alegerea noului
comitet de conducere al ASRG/ DRSV. Au fost primiti, conform statutului
existent, trei noi membri: d-nii Eugen D. Popin, domiciliat in Bad Tölz, Eugen
Cojocaru, domiciliat in Frankfurt si Octavian Mihaescu, domiciliat in
Gocksheim. In continuare, Adunarea a votat proiectul de nou statut,
modificat pentru usurarea inregistrarii Asociatiei ca asociatie de folos
obstesc. Ulterior, d-l Radu Barbulescu a facut reportul activitatii din
ultimii doi ani ai ASRG/DRSV (vezi mai jos) si a fost ales noul comitet de
conducere al ASRG, constituit din d-nii: Radu Barbulescu – presedinte; Titu
Popescu – vicepresedinte; Gheorghe Sasarman – secretar, Ion Dumitru –
casier si Eugen Cojocaru - consilier.
In finalul
intrunirii au fost expuse, pentru a oferi celor prezenti o scurta privire
asupra activitatii scriitorilor israelieni originari din Romania, o selectie
de volume de poezie si proza aparute in ultimii ani. Au fost prezentate din
aparitiile editoriale recente ale poetilor Luiza Carol (Jurnalul fericirii
mele), Bianca Marcovici (Haifa zidurilor de sprijin, Puterea cuvintelor,
Amprente, Cirese amare), Riri Silvia Manor (Privind), Lucia
Vasilesc Birnbaum (O lume si o viata, Von Seele zu Seele), Shaul Carmel
(intre El si mine, Vanzatorul de zapada, Deocamdata, viata), Solo Har (Privire
din afara), Andrei Fischof (Atingerea umbrei) si ale prozatorilor
Gina Sebastian Alcalay (poate maine…, Pe urmele altora, Peregrinari),
Sonia Palty (si astazi, si maine, mereu…), Josef N. Rudel (Das waren
noch Zeiten. Jüdische Geschichten aus Czernowitz und Bukarest, Wir schöpften
Kraft aus Tränen), Marius Mircu (Boroboate de sarbatori), Gabriel
Ben Meron (Viitorul anilor trecuti) s.a.m.d.
*
ASRG/DRSV Mü./Bay. este o organizatie profesionala, constituita in
anul 1998 prin asocierea libera a scriitorilor romani si germani, cu sediul in
München, avand membri si in alte landuri germane.
Scopurile
urmarite sunt de interes cultural si obstesc: dezvoltarea literaturii,
apararea intereselor profesionale, sociale, economice ale membrilor
Asociatiei, dezvoltarea relatiilor dintre scriitorii romani si germani din
Germania si Romania, promovarea literaturii romane in Germania si a literaturii
germane in Romania, in scopul unei mai bune intelegeri intre cele doua natiuni
europene.
Aderand
la principiile Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, ASRG sprijina fara
rezerve orice activitati ce au drept scop promovarea libertatii de creatie,
cuvant si expresie. Ea isi propune sa devina un factor de promovare a literaturii
romane si germane pe plan international.
In
cei peste patru ani de la fondare, ASRG a desfasurat cu succes o serie de
actiuni.
Amintim
aici rolul decisiv al asociatiei noastre in incheierea, la Berlin, in
octombrie 2000, a Acordului de colaborare dintre Uniunea Scriitorilor din
Romania si FDA – Uniunea Scriitorilor Germani Liberi. In virtutea Acordului,
doua delegatii de scriitori romani au participat, in 2000 si 2001, la Congresele
FDA de la Berlin si Trier, urmand ca Uniunea Scriitorilor sa invite, in
schimb, o delegatie a FDA la Bucuresti.
De
asemenea, ASRG a contribuit substantial la desfasurarea, la Bad Kreuznach, a
Zilelor culturale romano-germane (octombrie 1999), cu participarea
scriitorilor Gheorghe Istrate, Alexandru Ecovoiu, Silvia Butnaru, Radu Barbulescu
si Sorin Anca, iar in 2000, cu participarea poetilor Gheorghe Istrate si Radu
Barbulescu.
In
colaborare cu Editura Radu Barbulescu, ASRG a inlesnit participarea
scriitorilor Alexandru Ecovoiu si Gheorghe Istrate la Targul de Carte de la
Leipzig, editiile 2000 si 2002.
De
la inceputul lui 2002, dand glas opiniei fundate istoric, etnic si lingvistic a
membrilor sai, potrivit careia in Romania si asa-zisa „Republica Moldova“ se
vorbeste aceeasi limba – limba romana – si
vietuieste acelasi popor – poporul roman – ASRG s-a alaturat
protestelor internationale impotriva masurilor represive ale actualelor
autoritati de la Chisinau: intentia acestora de a transforma limba rusa in
„limba de stat“, intentia de a inlocui in scoli Istoria romanilor cu asa-zisa
„Istorie a Moldovei“ si refuzul lor de a recunoaste legalitatea Mitropoliei
Basarabiei. In acest sens presedintele ASRG, Radu Barbulescu, a trimis prin
fax si e-mail o serie de note informative Consiliului Europei, Presedintelui
si Vicepresedintelui Statelor Unite, Comisiei pentru Afaceri Externe a
Senatului Statelor Unite ale Americii precum si note de protest presedintelui,
prim-ministrului si speaker-ului parlamentului „Republicii Moldova“, presei
din Romania si „Republica Moldova“.
Inregistrarea,
intre timp, a Mitropoliei Basarabiei si renuntarea de catre comunistii de
la Chisinau la planurile de deznationalizare fortata a romanilor basarabeni
sunt dovezi irefutabile a justetei protestelor noastre si, credem, se datoreaza,
in oarecare masura, si acestora.
ASRG
intretine relatii de buna prietenie si colaborare cu cele doua principale
asociatii de scriitori germani – FDA si VS –, cu Asociatiile Scriitorilor de
Limba Romana si de Limba Germana din Israel, cu Uniunea Scriitorilor din Romania
si cu scriitorii romani din Basarabia si Bucovina.
Radu
Barbulescu
Presedinte
ASRG/DRSV
Asociatia
Scriitorilor Romani si Germani din Bavaria (ASRG/DRSV)
Statut
1.
Nume, sediu si an fiscal.
1.1. Asociatia
poarta numele:
ASOCIATIA SCRIITORILOR ROMANI SI
GERMANI DIN BAVARIA (ASRG)
1.2. Sediul
asociatiei: München.
1.3.
Asociatia este inregistrata la Tribunalul (Amtsgericht) din München.
1.4. Anul
fiscal coincide cu anul calendaristic.
2.
Telul si obiectivele asociatiei.
2.1.
Dezvoltarea creatiei literare, cultivarea limbii, promovarea culturii romanesti
si a schimburilor culturale romano-germane, cu deosebire pe taram literar.
2.2.
Stimularea colaborarii cu alte organizatii de scriitori si coordonarea actiunilor
de sprijin cultural si ajutor social.
2.3.
Ocrotirea intereselor membrilor si reprezentarea membrilor in relatiile cu
institutiile de stat si ale vietii publice din Germania si din strainatate.
2.4.
Apararea libertatii de creatie, a cuvantului si a presei, solidarizarea cu
scriitorii persecutati din motive politice, etnice sau religioase de
pretutindeni.
2.5.
Stimularea prin masuri proprii a bunei intelegeri intre natiuni.
2.6.
Asociatia urmareste exclusiv si nemijlocit scopuri de folos obstesc in sensul
paragrafului „Teluri favorizate fiscal“ („Steuerbegünstigte Zwecke") din
Regulamentul de aplicare a taxelor (Abgabenordnung). Asociatia activeaza in
chip altruist; ea nu urmareste scopuri economice proprii. Caracterul obstesc al
asociatiei exclude activitatea politica si religioasa.
Obiectivele
asociatiei.
- Acordarea
de sprijin membrilor asociatiei pentru a-si publica scrierile.
- Acordarea
de asistenta membrilor asociatiei in chestiuni privind dreptul de autor.
-
Organizarea de manifestari culturale, simpozioane, seri de lectura.
- Initierea
unei prezente pe internet, ca mediu de comunicare si de informare.
-
Sprijinirea unor programe de traduceri din limba romana in
limba germana si invers.
-
Facilitarea contactelor dintre scriitorii romani si germani, in spiritul cunoasterii reciproce si al intelegerii intre
natiuni.
-
Colaborarea cu organizatiile de scriitori din Romania, din Germania si din alte
tari in scopul realizarii unor obiective comune.
3.
Membrii asociatiei.
3.1.
Calitatea de membru poate fi solicitata de orice persoana cu
domiciliul stabil in Germania,
- daca face
parte dintr-o organizatie profesionista de scriitori,
- daca a publicat cel putin o carte de certa
valoare literara,
- daca a
tradus si publicat cel putin doua asemenea carti,
- sau daca
este autor al cel putin unei piese de teatru reprezentate pe o scena
profesionista, la radio sau televiziune.
Un drept
din oficiu de a deveni membru nu exista.
3.2. Pentru a
fi primit in asociatie, persoana care doreste sa adere face dovada ca
indeplineste una dintre conditiile specificate la punctul 3.1 si declara in
scris ca activitatea ei nu contravine Constitutiei Republicii Federale Germania
si ca respecta prezentul statut.
3.3. Asupra
primirii in asociatie decide comitetul de conducere. Respingerea unei cereri de
aderare va fi raportata de catre comitetul de conducere la urmatoarea adunare
generala. Impotriva unei decizii de respingere se poate face recurs o singura
data.
3.4.
Persoane cu merite deosebite in sensul telurilor asociatiei pot fi alese de
adunarea generala ca membri de onoare, la propunerea comitetului de conducere. Membrii
de onoare nu au drept de vot. Cotizatiile acestora sunt benevole.
3.5.
Calitatea de membru inceteaza prin demisie, prin excludere sau prin desfiintarea
asociatiei.
3 6. Motive
de excludere pot fi:
-
nemaiindeplinirea conditiilor de primire (3.1.-3.2.);
- incalcarea
statutului.
3.7.
Comitetul de conducere poate dispune suspendarea temporara a calitatii de
membru. Hotararea definitiva de excludere e adoptata prin vot secret de catre
adunarea generala.
3.8. In caz
ca unul sau mai multi scriitori isi pierd calitatea de membru, asociatia isi
continua existenta cu participarea membrilor ramasi. Scriitorul care isi pierde
calitatea de membru nu are nici un drept asupra patrimoniului asociatiei. El nu
are nici dreptul de a cere divizarea patrimoniului asociatiei.
4.
Drepturi si indatoriri ale
membrilor.
4.1.
Membrii asociatiei au dreptul de a propune, de a alege, de a fi alesi si de a
vota. Membrii asociatiei exercita in cadrul adunarii generale drepturile care
le revin in baza statutului.
4.2.
Membrii asociatiei sunt datori sa promoveze telul asociatiei, sa duca la
indeplinire prevederile statutului si hotararile organelor de conducere.
Aceasta priveste si plata la timp a cotizatiei anuale stabilite de catre
adunarea generala.
5.
Organele asociatiei.
5.1.
Organele asociatiei sunt:
- adunarea
generala,
- comitetul
de conducere,
- cenzorii.
5.2.
Atributiile organelor rezulta din prezentul statut. Preluarea sau ingradirea
drepturilor sau indatoririlor unui organ de catre alt organ este interzisa.
5.3.
Membrii comitetului de conducere sunt obligati sa-si exercite atributiile fara
partinire si sa trateze confidential fata de terti, in timpul si dupa incheierea
mandatului lor, chestiunile interne ale asociatiei.
6.
Adunarea generala.
6.1.
Adunarea generala ordinara este convocata de catre presedinte o data pe an, in
scris si cu cel putin patru saptamani inaintea datei la care are loc adunarea.
In invitatie se va comunica ordinea de zi a adunarii.
6.2.
Adunarea generala extraordinara este convocata de catre presedinte, atunci cand
comitetul de conducere sau cel putin o treime din totalul membrilor o cer. In
acest caz, convocarea se face cu cel putin doua saptamani inaintea datei la care are loc adunarea.
6.3.
Adunarea generala poate lua in dezbatere teme care nu sunt inscrise pe ordinea
de zi, numai daca majoritatea se pronunta pentru discutarea acestor teme.
Asemenea teme nu pot privi modificarea statutului, alegerea organelor sau
desfiintarea asociatiei.
6.4. Fiecare membru dispune
de un vot.
6.5. Orice
membru poate reprezenta un alt membru, daca are o imputernicire scrisa in acest
sens din partea membrului absent. Un membru poate reprezenta un singur alt
membru si numai unul.
6.6. O
adunare generala convocata in conformitate cu prevederile statutului este in
masura sa adopte hotarari, daca sunt prezenti sau reprezentati cel putin
jumatate plus unu din totalul membrilor. Hotararile se adopta cu majoritatea
simpla de voturi, fara a se lua in considerare abtinerile. Egalitatea de voturi
echivaleaza cu o respingere.
6.7.
Modificarea statutului si desfiintarea asociatiei necesita o majoritate de doua
treimi din totalul voturilor membrilor prezenti sau reprezentati la adunarea
generala.
6.8.
Adunarea generala
- primeste
darea de seama a comitetului de conducere si cea a cenzorilor, dezbate si
hotaraste asupra lor,
- hotaraste
eliberarea comitetului de conducere din functie,
- alege in
scrutinuri separate presedintele, apoi vicepresedintele, iar apoi pe ceilalti
membri ai comitetului de conducere,
- alege
cenzorii,
- alege
membrii de onoare,
- ratifica
conventii de cooperare,
- dezbate
si aproba bilantul pentru anul fiscal precedent, precum si proiectul de buget
pentru urmatorul an fiscal,
- hotaraste
cuantumul cotizatiei anuale precum si regulile de administrare a casieriei,
- hotaraste
modificarea statutului,
- hotaraste
asupra propunerilor prezentate de delegati sau de organe,
- hotaraste
desfiintarea asociatiei.
6.9.
Adunarea generala este condusa de catre presedinte sau de catre vicepresedinte.
In caz ca ambii lipsesc, adunarea generala il alege dintre cei prezenti pe cel
ce urmeaza sa o conduca.
6.10.
Hotararile adunarii generale trebuie consemnate intr-un document scris, pe care
il semneaza cel ce conduce adunarea si cel ce intocmeste documentul.
7.
Comitetul de conducere
7.1.
Comitetul de conducere se compune din presedinte, vicepresedinte, secretar,
casier si un consilier.
7.2.
Membrii comitetului de conducere sunt alesi prin vot secret. Alegerea prin vot
deschis nu este admisa.
7.3.
Mandatul membrilor alesi ai comitetului de conducere dureaza doi ani si se
incheie cu noile alegeri. Presedintele poate fi reales o singura data.
7.4.
Activitatea comitetului de conducere consta in a conduce asociatia in spiritul
prevederilor statutului.
7.5.
Comitetul de conducere isi poate asuma in numele asociatiei doar obligatii
limitate la patrimoniul acesteia.
7.6.
Asociatia este reprezentata in fata instantelor judecatoresti si
in alte pricini de cate doi membri ai comitetului de conducere. Acestia sunt
presedintele si vicepresedintele, sau presedintele si un membru al comitetului
de conducere, sau vicepresedintele si un membru al comitetului de conducere.
7.7.
Comitetul de conducere alege din randurile sale un casier care administreaza
casieria, efectueaza operatiile de contabilitate si prezinta bilantul anual in
fata adunarii generale ordinare.
7.8.
Presedintele convoaca intrunirea comitetului de conducere cel putin de doua ori
pe an si atunci cand cel putin trei membri ai comitetului de conducere solicita
aceasta. Comitetul de conducere e statutar constituit si poate lua decizii,
daca sunt prezenti cel putin trei dintre membrii sai; delegarea de voturi nu este
admisa. Pentru adoptarea unei decizii e suficienta majoritatea
simpla; la egalitate de voturi decide votul presedintelui. In chestiuni care
privesc un membru al comitetului de conducere, acesta este exclus de la luarea
deciziei.
7.9.
Comitetul de conducere imparte responsabiltatile intre membrii sai. Pentru
fiecare domeniu se poate infiinta cate un grup de lucru, a carui activitate e
coordonata de catre un membru al comitetului de conducere.
8.
Cenzorii
8.1.
Adunarea generala alege pe doi ani doi cenzori. Acestia nu fac parte din
comitetul de conducere. Realegerea lor este admisa.
8.2.
Cenzorii controleaza casieria si intreaga activitate financiara a anului
precedent si inainteaza din timp catre comitetul de conducere intr-un raport
scris constatarile lor. Raportul este prezentat in fata adunarii generale.
9.
Finantarea asociatiei.
9.1.
Membrii asociatiei sunt obligati la plata unei cotizatii anuale. Contributiile
benevole sunt acceptate. In cazuri exceptionale, comitetul de conducere poate
suspenda pentru o perioada de timp definita plata cotizatiei.
9.2.
Stabilirea cuantumului cotizatiei anuale si a regulilor de administrare a
casieriei (dreptul comitetului de conducere de a dispune de fondurile
asociatiei) se face prin regulamentul casieriei aprobat de catre adunarea
generala.
9.3.
Mijloacele asociatiei nu pot fi folosite decat pentru scopuri conforme cu
statutul. Membrii comitetului de conducere nu primesc nici un fel de alocatii
din fondurile asociatiei.
9.4. Este
interzis ca vreo persoana sa fie favorizata prin cheltuieli straine scopului
asociatiei sau printr-o retribuire nejustificat de mare.
9.5.
Sprijinul financiar din partea unor terti poate fi dorit si acceptat numai in
urma unei decizii a comitetului de conducere. Asemenea contributii trebuie
specificate separat in bilantul anual.
10.
Dispozitii finale.
La
desfiintarea asociatiei, comitetul de conducere efectueaza operatiile de
lichidare. Fondurile ramase dupa plata sumelor datorate se vor transfera catre
Institutul Roman din Freiburgs.
Jubileul
Asociatiei culturale si religioase romano-germane din Salzgitter
Sambata 23 noiembrie 2002 s-a sarbatorit
in salonul hotelului „Am See“ din Salzgitter, Jubileul de 10 ani al Asociatiei
culturale si religioase germano-romane din Salzgitter. Cu prilejul acestui
eveniment important Asociatia a editat o publlicatie in care sunt consemnate
discursuri tinute cu aceasta ocazie, din care prezentam, in traducere,
urmatoarele:
Cuvantul de deschidere al
Primarului orasului Salzgitter, domnul Helmut Knebel
In
decembrie 1992, a fost intemeiata in orasul nostru, Salzgitter, din initiativa
unui mic grup, Asociatia culturala si religioasa germano-romana, incat, in
prezent, se poate privi, in urma, la un intreg deceniu al activitatii sale.
Cu acest
prilej, imi propun sa evoc pe membrii dar si pe admiratorii acestei Asociatii.
In numele cetatenilor orasului nostru ii salutam din inima si le uram fericire.
Mai cu
seama, dupa sfarsitul razboiului, in anul 1945, multi germani din Romania, au
gasit in Salzgitter o casa noua. Unul din obiectivele acestora, la intemeierea
Asociatiei, a fost mentinerea traditiilor lor anterioare.
Animatorul
si cel care a activat, in mod exemplar, pentru Asociatie, a fost, inca de la
intemeiere, presedintele dl. Vladimir Cantaragiu. De un deceniu, telul
Asociatiei este de a pune in evidenta legaturile germano-romane in domeniul
culturii, sportului, istoriei, stiintei si literaturii, propunandu-si,
totodata, de-alungul celor zece ani, sa contribuie la imbogatirea culturala a
orasului Salzgitter.
Admiram
faptul ca, un spatiu larg in activitatea
culturala a Asociatiei il ocupa personalitatea sculptorului si desenatorului
Ion Vlad si, in onoarea acestuia, Asociatia a initiat, in colaborare cu orasul
Salzgitter, la inceputul anului 1995, o expozitie a acestui mare artist.
Prin
medierea Asociatiei, au vizitat orasul nostru personalitati politice din
Romania, o tara cu vechi traditii. Imi amintesc, printre altii, de vizita
ambasadorului roman si a primarului din Hermanstadt, in prezent Sibiu, in
octombrie 2000.
Activitatile
Asociatiei germano-romane sunt continuate cu succes, printre altele in
relatiile de ajutor reciproc. Cultura este un element de legatura si, intr-o
viitoare Europa unita, ea va trebui sa stea pe primul plan
Va
multumesc pentru admirabila dumneavoastra activitate in orasul Salzgitter.
Cuvantul domnului Vladimir
Cantaragiu, presedintele Asociatiei germano-romane din Salzgitter
La 12
noembrie 1992 a fost convocata, din initiativa unui mic cerc de locuitori ai
orasului Salzgitter, veniti din Romania, o adunare pentru intemeierea
Asociatiei culturale si religioase germano-romane. Ca obiective s-au propus organizarea
de serbari culturale, adancirea relatiilor dintre germani si romani, prin
cunoasterea reciproca, serbari culturale, expozitii, excursii, apoi ajutor
caritativ pentru institutii care au nevoie de ajutor din Romania.
Membrii
fondatori ai Asociatiei au fost: Simion si Mihai Beuran, Vladimir si Dr Eliza
Cantaragiu, Ilie Dragomir, Liviu si Lucretia Mirwald, Friedrich si Terezia
Hermann, Dr Corneliu si Mariana Udrea, Mihai Rogai.
Din punct
de vedere religios, Asociatia este deschisa tuturor religiilor.
Dupa
schimbarea regimului politic din Romania, in anul 1989, Romania evolueaza catre
normalitate, toate credintele avand libertate de exprimare, fiind
recunoscuta, dupa zeci de ani de persecutii, si Biserica greco-catolica.
Asociatia
noastra are 25 de membri si este recunoscuta juridic, conducerea fiind
alcatuita din: Presedinte Vladimir D. Cantaragiu, Vicepresedinte Wolfgang
Bednorz, Casier Livius Mirwald, activitati culturale si secretar Emil Mateias,
activitati religioase Parintele Dieter Kiltsch. In prezent, putem afirma, cu
mandrie, ca mica noastra Asociatie a realizat tot ceea ce si-a propus. Am
vadit in acesti zece ani ca, fara un mare sprijin din afara, s-a putut realiza
ceva pentru viata culturala din Salzgitter. La inceput, unii s-au aratat
sceptici, intreband ce urmareste in fond aceasta Asociatie. Am raspuns, printr-o serie de initiative, invitand, de
pilda, artisti din Romania, Franta, Belgia si Germania, pentru expozitii,
concerte, conferinte. Cuvantul de dechidere al acestor manifestari fiind
rostit de catre fostul primar, domnul Rudolf Ruckert, a fost ca o recunoastere
a activitatii noastre si totodata, un indemn de ajutorare a noilor initiative.
Domnul Rudolf Ruckert, impreuna cu domnul Friedrich Hermann, cel mai vechi
membru, intemeietor al Asociatiei noastre, au fost numiti membrii de onoare.
Un important
eveniment a fost inaugurarea Galeriei „Dr Eliza si Vladimir Cantaragiu –
Colectia de arta Ion Vlad“, care contine 32 de sculpturi si 120 de picturi,
desene, litografii si colaje, fiind unica in occident. Ion Vlad, membru de
onoare al Academiei Romane si al Academiei Romane–Americane, este unul din cei
mai mari sculptori romani in epoca de dupa cel de al doilea razboi mondial. In
anul 1965 a parasit Romania si in anul 1992 a murit la Paris. La deschiderea acestei expozitii au
participat personalitati din Germania si Romania, realizandu-se si filme pentru
posturile de televiziune.
In prezent
suntem mandri ca am atins scopurile pe care si le-au propus membrii Asociatiei
germano-romane, imbogatind viata culturala a orasului Salzgitter. Speram ca,
prin activitatea noastra, am facut cunoscute traditia si bunurile culturale
ale Romaniei si, totodata, am desvaluit romanilor frumusetile orasului
Salzgitter.
Dorim sa
multumim, inca odata, membrilor Asociatiei noastre, precum si celor care au
sprijinit-o, urandu-le noi realizari.
Cuvantul domnului Rudolf Ruckert,
Primar a. D. al orasului Salzgitter
In cei treizeci de ani de
activitate politica, ca primar si consilier comunal al orasului Salzgitter, am
cunoscut si vizitat mai multe asociatii si federatii, dar am retinut, in deosebi,
si am participat la Asociatia culturala si religioasa germano-romana.
Asociatia nu este mare, dar intre
membrii ei domneste o stransa prietenie si incredere, iar intalnirile dintre
dansii nu au fost distante sau rigide. Sotia mea si cu mine suntem primiti cu
multa amabilitate.
Un privilegiu pentru Asociatie
este activitatea reprezentantilor Dr Eliza si Vladimir Cantaragiu, care, au
intemeiat, cu entuziasm, aceasta Asociatie, contribuind hotarator la ceea ce
este ea in prezent.
Folosesc prilejul acestui
Jubileu, pentru a le multumi amandoura, ca si membrilor conducerii, pentru
activitatea lor, pentru imbogatirea vietii culturale a orasului nostru.
Totodata, pentru faptul ca cetatenii din Salzgitter au aflat mai multe despre
romani si cultura lor. Desigur, Asociatia a contrbuit, de asemenea, ca, pe
langa integrarea in societatea germana a celor veniti din Romania, sa pastreze
vie amintirea patriei romane si mostenirea culturala a acestui popor european,
cu istoria sa expresiva si importantele sale personalitati. Si suntem bucurosi
ca, prin emisiunile T.V.-ului romanesc, orasul si asociatia pot fi vazuti si de
intelectualii din Romania.
Doresc Asociatiei culturale si
religioase germano-romane, sa poarte mei departe activitatea plina de succes
de pana acum, sa fie activa si dincolo de hotarele orasului si sa contribuie la
cunoasterea reciproca a germanilor si romanilor.
Cuvantul de salut al domnului
Dr Pavel Chihaia
Permiteti-mi sa va aduc
felicitari si urari de noi frumoase realizari din partea Cercului literar „Apozitia"
din München, marturisindu-va, totodata, admiratia mea pentru succesul
activitatii de un deceniu al Asociatiei dumneavoastra, pentru expozitiile de
sculptura, pictura, desen si litografie, ca si pentru concertele, pentru
conferintele si prezentarile personalitatilor de origine romana, manifestari
care au contribuit la o cunoastere a culturii si traditiilor noastre.
O deosebita si fericita realizare
a fost intemeierea Galeriei „Dr Eliza si Vladimir Cantaragiu – Colectia de
arta Ion Vlad“, unde pot fi vazute
opere ale celui mai mare sculptor al generatiei mele.
Felicitam pe inimosii membrii ai
Asociatiei, in primul rand pe doamna Dr Eliza Cantaragiu si pe Dl Vladimir
Cantaragiu, pentru initiativa si eficienta contributie la ceea ce admiram in
prezent.
Desigur, toate acestea nu ar fi
fost posibile fara sprijinul orasului Salzgitter, mai cu seama al domnului
primar Rudolf Ruckert, caruia ii adresam, de asemenea, pretuirea noastra.
Suntem bucurosi ca excelentul
film al Jubileului din Salzgitter, datorat doamnei Dana Armasu si domnului
Virgil Oprina, va putea fi vazut de
cei care vor privi postul romanesc TV1.
Inca odata urez, in numele
Cercului literar „Apozitia“, din München, mult succes si noi infaptuiri
Asociatiei culturale si religioase germano-romane din Salzgitter.
VIENA:
Seara de lectura Alexandru Ecovoiu / Peter Sragher
Luni 4 noiembrie a avut loc la
Centrul cultural „Aula Romaniae” din Viena o seara de lectura cu scriitorii
Alexandru Ecovoiu si Peter Sragher. Organizata de d-l Peter
Sragher, cu sprijinul amabil al d-nei Ildiko Schaffhausen, atasat cultural al Ambasadei Romaniei din
capitala Austriei, manifestatia s-a bucurat de participarea unui public mixt,
roman si austriac, ceea ce este
cu atat mai imbucurator.
Scriitorii au citit in
paralel, in germana si romana, proza „Femeia solara”/„Die Sonnenfrau”, din volumul Die drei Mozart-Kinder (Cei trei copii Mozart), aparut primavara
aceasta in editura noastra, urmand lectura facuta de d-l Peter Sragher
reportajului literar al domniei sale, „Die Frau aus Sipirra”, din volumul
colectiv Querungen. Literarische
Texte zu beiden Amerikas (Incrucisari. Texte literare despre ambele Americi) aparut in editura Ritter
(Klagenfurt si Viena), editat de Rainer Vesely si Bernhard Widder. Oaspetii
Centrului cultural au fost salutati de d-na Ildiko Schaffhausen, iar despre
locul lui Alexandru Ecovoiu in literatura romana contemporana a vorbit pe
scurt Radu Barbulescu. Seara s-a incheiat cu o mica gustare si racoritoarele
oferite de gazde.
Coresp.
A 43-a
Expozitie a cartii in München
Centrul
cultural municipal Gasteig, 14 nov. - 1 dec. 2002
Pentru mine personal este cel mai
mare eveniment cultural, ocazie de a veni in contact cu cele mai noi
publicatii editoriale. Un festival al principalelor edituri din München, care
pe langa produse editoriale - sute de carti de literatura, filosofie,
istorie, albume cu minunate reproduceri de arta, trimit pe scena zilnic in salile
de conferinta ale institutului pe principalii „matadori" – scriitorii
acestor carti. Este greu in cateva randuri sa schitezi bogatia acestei expozitii,
unde sute, pe zi, mii de amatori ai cartii se inghesuie la standurile de
carti, privind sau rasfoind in voie cartile preferate.
Mi-a atras atentia un volum
respectabil: Michael W. Weithmann: Balkan Chronik. 200 Jahre zwischen
Orient und Okkzident - Verlag Friedrich Pustet (Regensburg) - Styria
(Graz, Wien, Köln), Druck 1995. Dupa spusele autorului o carte adaugita si pusa la punct
dupa ultimele evenimente.
Cartea demonstreaza o cercetare
la fata locului a evenimentelor produse in bogata si framantata istorie a
acestui „Pulverfass" (butoi cu pulbere), mai ales a celor petrecute in
ultima perioada pe care toti am trait-o - incercand sa dea o nota de
seriozitate, ceruta unui cercetator de istorie.
M-au interesat in mod deosebit
capitolele referitoare la tara mea – pe care „firoscosul" nostru istoric
incearca s-o scoata din negurile indepartate ale anilor.
Existenta poporului roman si
misterul unei limbi romanice intr-o mare de limbi slave si „altaice",
respectiv maghiare, a dat multor cercetatori ocazia de a face tot felul de
ipoteze. Autorul cartii de mai sus risca sa-si blameze intreaga lucrare prin
emiterea unor teorii perimate folosite de vecinii nostri din Apus, potrivit
carora atunci cand ungurii au navalit si s-au stabilit in pusta in care traiesc
si azi, au gasit in spatiul pana la Carpati un tinut complet „vid",
precum in „Creatia" din Metamorfozele lui Ovidiu. Supremul argument este
ca, pentru a popula acest „pustiu", s-au adresat printilor germani care
i-au trimis pe sati, iar mai tarziu pe secui.
Dificultatea apare mai tarziu,
cand autorul trebuie sa motiveze cum in anii ce-au urmat - sa zicem dupa ce
Stefan al lor „cel sfant" i-a crestinat -, s-au trezit intr-o mare de romani
care alcatuia majoritatea populatiei acestui tinut delimitat de Carpati. Mai mult, cel mai vestit
si valoros rege al lor, Matias Corvin, era fiul unui roman din Hunedoara, lucru
pe care nu-l neaga nimeni, poate numai trufasul Matias insusi, care, ca toti
renegatii, inventeaza istorioare à la „Dracula". Dupa autorul nostru
explicatia este simpla - din focarul de aromani stabiliti in Pind, care
faceau cu oile lor transhumanta, s-a facut o colonizare (populare) masiva si
dirijata a acestui tinut in asa fel incat maghiarii, sasii transilvaneni si
secuii s-au trezit in minoritate fata de intrusii imigranti...
Cu aceeasi distanta abordeaza
autorul si alte probleme – crestinismul ortodox, de pilda, aventurandu-se
intr-o discutie asupra numelui Romaniei si intrebandu-se cum a derivat acest
nume, dat fiind ca in cartografia tarilor „civilizate" apare numele de
„Walachien" – populata de „mavro-walachi". Pacat de acest
pseudotratat de istorie balcanica care reluand temele rössleriene risca sa
devina o maculatura de duzina.
Incheind acest „referat" imi
vin in minte versurile unui diplomat roman la Roma - Al Deparateanu:
Crinul
Din vremuri de demult purces
A aparut regescul crin
Si a rasarit, de
ne'nteles
Pe-o piatra de pe
Palatin.
Streinii toti (chiar huni si goti) privind la el
Se 'ntreaba toti in fel
de fel
Cum de-a crescut un crin
pe stanca...
Iar el se leagana in vant
Pe coama clasicului deal
Cu radacinile-n pamant
Si florile in ideal –
(Ca si poporul roman - ce bine-ar fi!)
Versurile le-am scris din memorie
- poate-s putin schimbate. Au trecut multi ani de cand le-am citit.
Dr.
Marius TANASIE
O noua pinacoteca la München
- Cronica de arhitectura -
In frumoasa capitala a Bavariei, metropola culturala de
renume, a fost inaugurata de curand Pinacoteca Artei Moderne (Pinakothek der Moderne) – unul dintre cele mai mari muzee din lume dedicate
artei secolelor 20 si 21, de talia Centrului
Pompidou din Paris sau a lui Tate
Modern din Londra. Opera a arhitectului Stephan Braunfels, cu o suprafata
de expunere de peste 12.000 m², muzeul reuneste sub acelasi acoperis patru
colectii importante – de pictura (Bayerische
Staatsgemäldesammlungen), grafica (Staatliche
Graphische Sammlung), arhitectura (Architekturmuseum
der Technische Universität München) si design (Die Neue Sammlung). Sectia de pictura insumeaza perioada moderna
clasica, reprezentata printre altele prin lucrari de Beckmann, Kandinsky, Klee,
Magritte, Picasso, apoi generatia lui Bacon, Baselitz, Beuys, Judd, de Koonig
sau Wahrol, si in fine arta la zi, prezenta prin instalatii ale unor autori
precum Pipilotti Rist sau Jeff Wall.
Cele 400.000 de desene si gravuri ale sectiei de grafica sunt puse la
dispozitia publicului prin rotatie, sub forma de expozitii temporare. Sectia de
arhitectura dispune de cea mai mare colectie de acest gen din Germania (350.000
de desene, 100.000 de fotografii, 500 de machete) si va gazdui si ea, pe langa
salile cu caracter permanent, o serie de expozitii tematice. Un loc de frunte
pe plan international ocupa sectia de design, cu cele 50.000 de obiecte
ilustrand o intreaga evolutie – de la Art Nouveau / Jugendstil si Bauhaus pana
in zilele noastre. Cladirea gazduieste la subsol sectia de design si un
depozit-expozitie in curs de amenajare, la parter accesele si rotonda, muzeul
de arhitectura, cabinetul de grafica, doua expozitii temporare, auditoriul,
cafeneaua-braserie si un magazin de arta, la primul etaj sectia de arta moderna
clasica si arta moderna contemporana, iar la al doilea etaj o galerie de
sculptura.
Pinacoteca
Artei Moderne intregeste in chip fericit profilul muzeistic al Münchenului,
realizand – impreuna cu faimoasa Pinacoteca Veche (Alte Pinakothek), cu care se invecineaza nemijlocit, cu Pinacoteca
Noua (Neue Pinakothek) si cu
celelalte institutii inrudite din perimetrul central, precum Muzeul de
Antichitati (Antikensammlungen),
Glyptoteca (Glyptothek), Casa Lenbach
(Lenbachhaus), Casa Artei (Haus der Kunst) – un complex de maxima
atractivitate pentru toti iubitorii de arta. Merita a fi subliniata functia
educativa, de meritorie propaganda culturala, pe care si-o asuma in mod
programatic institutiile amintite, functie exprimata prin actiuni precum
„noptile lungi” ale muzeelor müncheneze, prin extinderea programului de
vizitare mult peste limitele zilei de lucru a majoritatii publicului (Casa
Artei este deschisa de obicei pana la ora 22), prin prezenta unor
specialisti (cicerone) care, la anumite ore, ii calauzesc pe vizitatori, prezentandu-le
sali si exponate importante, prin practicarea de tarife reduse pentru elevi, studenti, pensionari,
sau, intre anumite limite, a accesului liber; duminica, de pilda, intrarea
generala la cele trei pinacoteci este gratuita, iar cu prilejul recentei inaugurari
a celei mai noi dintre ele, publicul a avut acces liber timp de o intreaga
saptamana!
Münchenul dispune insa nu numai de muzee prestigioase,
ci si de o personalitate arhitectural-urbanistica remarcabila. Examinat din
acest punct de vedere, edificiul celei mai noi pinacoteci sta sub semnul unei
vadite contradictii intre prezenta lui sub raportul integrarii in spatiul
urban, al contributiei la arhitectura orasului, pe de o parte, si organizarea
spatiului interior, rezolvarea functionala a temei date, pe de alta parte.
Trebuie spus ca, in ciuda distrugerilor masive pricinuite de bombardamentele
aliate din timpul celui de al doilea razboi mondial, edilii münchenezi au reusit
sa refaca cele mai importante edificii monumentale, sa redea spatiilor publice
magnitudinea, farmecul lor de odinioara, si sa adauge acestei zestre de pret
obiecte si ansambluri de mare tinuta – complexul olimpic, spre exemplu,
ansamblul de locuinte din Berliner Straße, noul aeroport international,
sediul centralei Hypo-Vereinsbank, sau al Casei de Economii. Evident ca
fiecare noua investitie importanta reprezinta si o sansa de intregire a
personalitatii urbei, de ridicare in continuare a prestigiului acesteia pe
plan arhitectonic. Or, din acest punct de vedere, aportul noului muzeu pare a
fi mai degraba modest, lucru cu atat mai regretabil cu cat pozitia lui
centrala, in imediata vecinatate a unor edificii reprezentative – Pinacoteca
Veche, Pinacoteca Noua, Universitatea Tehnica – pretindea o tratare pe
potriva acestora, misiune ce-i drept nu tocmai usoara.
Privit de
la distanta, muzeul se defineste ca un paralelipiped intins pe orizontala,
dominat de plinuri, deasupra caruia se distinge, chiar in mijloc, un cilindru
scund. Laturile lungi, retrase cam pe o jumatate din lungimea lor, fac loc
unor copertine rezemate pe stalpi desirati, indaratul carora se desfasoara
mari panouri de sticla, presupusele zone de acces. Spun presupuse, deoarece cladirea nu beneficiaza
de o exprimare clara a accesului, care sa te invite sa te apropii si sa intri,
iar vizitatorul trebuie mai curand sa dibuie calea spre intrare, trecand prin
pietris si cumva pe dupa colt. Chiar daca modernismul a suprimat canoanele
clasice ale compozitiei axiale, ca si tratarea accentuata a fatadei
principale, orientarea sigura si dirijarea atentiei catre centrele de interes
raman cerinte perene ale arhitecturii. In cazul nostru, vederea cladirii este
mascata in buna masura prin perdele de arbori care, prin pierderea frunzelor in
sezonul rece, capata totusi o anume transparenta. Vazute mai de aproape,
fatadele pline, netede, lipsite de o raportare certa la scara omului, sunt segmentate
doar prin cateva intranduri verticale. Betonul, lasat la vedere dar retusat
cu un fel de spoiala cenusie, prezinta
suprafete monotone care impresioneaza nu tocmai placut, prin pete intunecate
si dare pricinuite de apa de ploaie. In paranteza fie zis, in ciuda cultului
unor promotori ai arhitecturii moderne pentru betonul aparent, acesta nu pare
sa-si fi dovedit adecvarea ca material de finisaj pentru cladiri
reprezentative. Orice s-ar pretinde, betonul ramane lipsit de noblete si nu
imbatraneste frumos. Mai ales in zonele bantuite de ploi si intemperii, ca la
München, alegerea unor finisaje de calitate si grija minutioasa pentru detalii
joaca un rol de netagaduit in succesul de durata a operei de arhitectura.
Daca dai ocol cladirii, trecand peste dificultatea mersului
prin pietrisul pus parca anume ca sa descurajeze asemenea initiative, nu te
alegi cu cine stie ce satisfactie – ferestrele din registrul inferior lasa pe
alocuri sa se stravada interioare anoste, probabil incaperi anexe sau de
birouri – ba ajungi sa-ti pui chiar intrebarea daca nu cumva perdeaua de
arbori a fost anume conceputa ca sa ascunda o treaba neispravita, sau daca,
tocmai pe dos, stiindu-se la adapostul unor voaluri vegetale, autorul nu s-a
crezut scutit a-si mai bate capul cu modelarea invelisului exterior. El insusi
afirma ca a urmarit dinadins o anume modestie a ambalajului, care sa puna mai
bine in evidenta, prin contrast, valentele artistice ale continutului, ale exponatelor
muzeului adica. Ceea ce imi pare totusi a fi o scuza facila, un semn de
repliere pe pozitii de minima rezistenta. Pare evident ca nici dimensiunea
urbanistica si nici tratarea de detaliu a exteriorului nu l-au preocupat prea
mult pe arhitect – fapt totusi regretabil, lasand sa se iroseasca o excelenta
sansa de a spori potentialul estetic al orasului. Aceasta constatare este cu
atat mai batatoare la ochi, cu cat trecatorul are la numai cateva zeci de metri
prilejul sa admire monumentalul edificiu clasicist, savant restaurat, al Pinacotecii
Vechi, precum si inconfundabila cladire a Pinacotecii Noi, un exemplu
stralucit de arhitectura moderna.
Impresia aceasta de nemultumire se atenueaza insa pe
masura ce te apropii de intrare, pentru ca, odata ajuns inauntru, sa se
transforme pe neasteptate in opusul ei. Caci interiorul muzeului are darul sa
te cucereasca, facandu-te sa uiti frustrarea pe care ti-a pricinuit-o plimbarea
primprejur. Acum te asteapta o adevarata surpriza: rotonda inaltata pe trei
etaje te indeamna brusc sa-ti ridici privirea, ca sub pantocratorul unei
catedrale, spre cupola transparenta prin care lumina se revarsa lin pana in
cele mai departate unghere. In jurul acestui pivot central se articuleaza
tot spatiul interior al muzeului, alcatuind un continuum neintrerupt, cu
brate despletindu-se peste scari si rampe, spre fiecare nivel. Pardoseala
discreta, omniprezenta, de un gri mat, si peretii stralucitor de albi unifica
in ordinea corpurilor palpabile ceea ce oricum se leaga prin geometria
abstracta a spatiului. Departe de a evoca imaginea unui labirint compus din
sali capsulate si coridoare incalcite, muzeul pare sa alcatuiasca o entitate
unica, in cuprinsul careia comunicarea nestanjenita dintre partile componente
se face simultan in directii multiple, polifonic, trecerea de la una la alta
decurgand in modul cel mai firesc. Deplasarea intre nivele e condusa ingenios
prin evantaiul unor rampe evazate, amintind gradenele unui amfiteatru antic
si vadind (nu numai ele) o filiatie cu Muzeul de Arta din Bonn al lui Axel
Schultes. Prin palniile astfel modelate, dar si prin brese neasteptate care
ti se ofera la tot pasul, de la subsol pana la ultima galerie, privirea traverseaza
diagonale spectaculoase, prilejuind pespective scenice si racursiuri subtile.
Aici pare sa se fi concentrat toata maiestria arhitectului, in jocul spatiului
si al luminii, in tensiunea dintre elementele acordate dimensiunilor
umane si monumentalitatea intregului,
in includerea controlata, prin cadre bine decupate catre exterior, a unor
secvente ale ambiantei urbane. Si, desigur, in solutionarea optima, intr-o
conceptie moderna, a functiei muzeistice – caci tocmai ei i se
subordoneaza, de fapt, lipsita de ostentatie, intreaga arhitectura a
interiorului.
Pentru inceput, libertatea de miscare in spatiul tridimensional
real te face sa te simti putin dezorientat, si ca sa nu risti sa treci cu
vederea sali importante, te straduiesti sa le parcurgi in ordinea numerotarii;
dar curand, pe masura ce te acomodezi cu acest gen de organizare, ajungi sa te
simti mai in largul tau, indemnat sa zabovesti, sa sari etape, sau sa revii.
Exponatele sunt puse excelent in valoare, inscriptiile sunt plasate cu
iscusinta, poate ca nu intotdeauna iute de reperat, dar fara a parazita in
vreun fel lucrarile la care se refera. Iar lumina, lucru cu adevarat esential
pentru un muzeu de arta, este magistral stapanita. Pictura, mai ales, expusa
la etajul intai, beneficiaza din plin de lumina zilei, filtrata prin
luminatoarele din plafon – o lumina uniforma, neutra, fara reflexii, perfecta.
Astfel ca muzeul traieste intr-adevar prin operele de arta pe care le ofera
publicului.
Evident, arta moderna nu este pe gustul oricarui public,
dupa cum ea nici nu poate fi tratata global, nediferentiat, dupa principiul totul sau nimic. Am ramas totusi descumpanit
cand un vizitator mai in varsta m-a abordat zambind cu intrebarea – tocmai
trecusem de expresionisti – daca am gasit pana atunci ceva care sa-mi placa. Am
ezitat o clipa, nevoind nici sa-l bruschez cu un raspuns in doi peri, nici sa
fac pe istetul, dar nici sa-i dau dreptate. Unele lucruri, am mormait eu
destul de incurcat, par demne de interes. Care, de pilda? m-a intrebat prompt
neasteptatul meu interlocutor. Cum n-aveam de gand sa ma angajez intr-o
disputa care se anunta a fi anevoioasa, i-am marturisit ca, in realitate,
ma aflam acolo ca sa cercetez la fata locului arhitectura muzeului, si nu ca
sa admir exponatele. Felicitarile mele! a ras el – si ne-am vazut fiecare de
drum. Salile erau insa ticsite de lume, si nu cred ca toti venisera doar ca
sa-si declare, discret sau cu emfaza, refuzul de a accepta arta moderna...
München, noiembrie 2002
Nubar KANTERIAN
München
MONEDE
DIN TRECUT SI
ISTORIA LOR
Plasat in extremitatea rasariteana a Europei antice, tinutul intre Dunare
si Marea Neagra, Dobrogea de azi, Moesia Inferior - numita de romani ulterior -
cunoaste prezenta monedelor ca mijloc de schimb inca din secolul al VII-lea i.
Chr., cand se infiinteaza primele colonii ale Greciei antice in aceasta zona.
Monedele de la Histria sunt cele mai vechi cunoscute: drachmele de
argint de 7-8,4 grame si drachmele
divizionare din bronz de 1 gram. Monedele de la Callatis (Mangalia) din
sec. III d. Chr.: drachmele de argint de 5-6 grame. Monedele de la Tomis (Constanta)
din sec. III i. de Ch., emisiune de bronz. Toate aceste emisiuni se bat in
localitatile respective.
Emisiunile regilor Macedoniei: Filip, Alexandru cel Mare si Lysimach i. de
Chr. din anii 359-323 in Dacia. Macedonia devine, pentru un timp, cel mai
important stat al antichitatii iar monedele ei de aur, argint si bronz devin
internationale. Cea mai cunoscuta moneda in aceasta regiune dar si cea mai
frumoasa moneda antica este tetradrachma de argint. Pe avers capul lui
Heracles, iar pe revers Zeus pe tron. Emisiunile grecesti inceteaza in sec. I
i. Chr. odata cu penetratia romana in
Dacia.
Tot in Dobrogea s-au gasit monede traco-getice si scitice. Monedele
geto-dacice imita monedele din lumea greco-cedoniana: tetradrachme sub
diferite forme in sec. II si I i. de Ch.
Monede de tip roman-republican in Dacia: moneda koson de aur 8-8,7
gr.
Moneda imperiala romana emisa in Dacia este sestertul din bronz. Dupa
retragerea legiunilor romane se impune cu timpul moneda bizantina, monede plane
sau concave in sec. V dupa Chr.: scyphate, din bronz, miliaresion
de 4,6 gr. pentru argint si siliqua
de 2,73 gr. din aur.
In timpul lui Constantin cel Mare unitate monetara a Imperiului Bizantin
pentru monedele din aur: solidus de 4,55 gr. cu subdiviziunile 1/2 semis
si 1/3 triens. In anul 960 apare unitatea de aur nomisma.
Monede in Tara Romaneasca si Moldova
Aproape toti domnii din ambele principate, chiar si cei care au o scurta
domnie ca Ioan Voda cel Cumplit (doi ani numai) bat moneda proprie. Motive:
slabiciune omeneasca, vanitate, dorinta ca domnia lor (vremelnica) sa nu fie
uitata si - spre deosebire de alte modalitati pentru atingerea acestui scop,
de pilda razboaie (nu intotdeauna victorioase) sau ctitorii in al caror naos
sa fie zugravita si familia Domnului - aceasta este cea mai putin costisitoare
si este si aducatoare de profit.
Tara Romaneasca
In secolele XIII si XIV exista o circulatie sporita de monede bizantine
din aur si argint: monedele Paleologilor.
Vladislav bate la 1360 ducati
si dinari munteni. La fel si Radu I, dar el bate si bani pentru prima data. Mihail-Radu bate silingi
din aur si argint. Constantin Brancoveanu emite la 1695 monede din aur
bine executate, cu chipul sau, corespunzatoare cu 6 ducati, iar cele din
argint cu talerii si guldenii. Ele sunt monede-medalii cu numele
Domnului in alfabet latin, de 2, 3, 5 si 10 ducati aur. Aceste
monede constituie un cap de acuzare: independenta fata de Poarta si in plus
banuiala ca ar unelti cu Rusia, ceea ce va duce la mazilirea Domnului, la intemnitarea
lui la Edikule-Istambul si in final decapitarea, impreuna cu cei patru fii ai
sai, la 16 octombrie 1714. Monedele, pana la aceasta data, erau executate cu
unelte simple, rudimentare, iar rezultatul era corespunzator: forme neregulate,
colturoase, cu crapaturi si inscriptia nedeslusita. Nu se stie exact unde au
fost executati ducatii lui Voda Brancoveanu.
Moldova
Petru Musat, Stefan I, Alexandru cel Bun, Ilias, Petru II, Roman, Stefan
cel Mare, Stefanita, bat toti 1/2 grosi, grosi dubli, grosi
din argint cu stema capului de bour. Alexandru Lapusneanul, la 1557, introduce
sistemul dinarilor unguresti. Despot Voda pune in circulatie ducatul
= 60 de aspri turcesti, apoi talerul = 40, ortu = 10, dinarul
= 1 si obolul = ½ aspri turcesti. Monede bine executate, cu data.
Dupa cum vedem ortul si obolul vor intra in uzanta limbii poporului.
Ioan Voda cel Cumplit emite acceaua, prima moneda cu inscriptie in
limba romana. Dabija Voda bate in 1658 la Suceava silingi imitand
silingii suedezi ai reginei Cristina si ai regelui Gustav Adolf I Vasa.
In timpul domnilor fanarioti - intre 1709 si 1829 nu se mai bat monede
nationale, in circulatie sunt numai monede straine, mai ales turcesti dar si
austriece si rusesti. Moneda otomana de argint asprul lui Murad al
II-lea si Mahomed al II-lea, una dintre cele mai puternice din Europa
medievala, ia locul monedelor nationale.
Emisiunea monetara Sadagura (Cernauti) este batuta din bronzul tunurilor
turcesti: 1 para = 3 denghi = 1,5 copeici. Influenta rusa.
Domnii regulamentari: Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu si Mihai Sturza
- impusi prin Regulamentul Organic pana in 1849 - nu emit nici ei monede
proprii.
Principatele Unite 1859 - 1866
Se produce un haos prin marea diversitate a monedelor aflate in circulatie.
1866. Carol I - Domn
Ministrul Finantelor Petru Mavrogheni voteaza la 22 Aprilie 1867 Legea
Monetara a Romaniei si se stabileste ca unitate a sistemului leul,
echivalent cu francul francez: 1 leu = 100 bani. S-a
adoptat sistemul monetar zecimal al Uniunii Monetare Latine. Bimetalism: aur
si argint si apoi bronz.
In 1867 se bat primele monede in Anglia din bronz, 950 cupru, 40 staniu, 10
zinc. Monede de: 1 ban, 2 bani (in 48
de milioane de piese), 5 bani. De regula monedele de bronz se bat in
strainatate: Anglia, Belgia, Austria, Germania, dar si in tara, mai rar insa.
Monedele din metal pretios mai ales la Monetaria Statului.
In 1868 se bate prima moneda de 20 lei: 900 aur, 100 cupru. Numai 200 de
exemplare. Jumatate dintre ele, adica 100 de monede, Voda Carol le va depune
in 1883, intr-un loc cunoscut numai de el, la fundamentul Castelului Peles.
Cealalta jumatate le va imparti la membri ai familiei, ministri, corpului
diplomatic si altor personalitati. Unele din aceste monede vor deveni
podoabe: cercei, salbe – pierzandu-si astfel valoarea numismatica. Numai
foarte putine exemplare, ramase intacte, au intrat in colectiile numismatilor
si muzeelor. Valoarea de catalog este intre 12.000 si 14.000 DM. La rare
licitatii, cand se ofera aceasta moneda, pretul de achizitionare este mult mai
ridicat. Astfel aceasta mica moneda de 6,452 gr. aliaj (5,8 gr. aur) atinge
valoarea unui kilogram aur. Spre deosebire de sistemul monetar francez, unde
exista si o moneda de 10 franci, in sistemul monetar propriu nu exista aceasta
valoare. Mai tarziu, in 1906, va apare moneda de 12,5 lei din aur.
La 1. 12. 1880 se infiinteaza Banca - Nationala – Romana (B.N.R.).
Intre 1883 si 1890 se bat 385.000 monede de 20 lei, dar valoarea de catalog
este de numai 230 DM. Moneda de 1 ban se bate din nou in 1888, aurita, in 500
de exemplare numai. Valoarea de catalog este intre 75 si 100 DM. Concomitent
cu monedele din aur si bronz se bat monede din argint: 50 bani / 2,5 gr., 1
leu / 5 gr., 2 lei / 10 gr., 5 lei /25 gr., cu titlul: 835 argint si 165 cupru.
In
1906, la 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, monede jubiliare
Monede din bronz cu gaura, de 5, 10
si 20 bani; din argint: 1 leu si 5 lei; din aur: 12,5, 20, 50 si 100 lei
(32,26 gr). Moneda de 100 lei se bate in numai 3000 exemplare - din cauza
valorii ridicate. Pe aversul monedelor jubiliare este figura lui Carol - Rege,
iar pe revers Carol - Domn in 1866. Aceste monede jubiliare se bat toate la
Bruxelles.
1917 - Evacuarea Tezaurului Romaniei in Rusia
In urma prabusirii frontului si a
iminentei invaziei trupelor germane in Muntenia, guvernul hotaraste evacuarea
tezaurului B.N.R. si a valorilor particulare, precum bijuteriile Coroanei,
argintaria lui Stirbei-Voda, Closca cu Puii de Aur, tablourile lui Grigorescu,
vechi icoane, odoare bisericesti si manuscrise.
Din Moldova, in urma indemnului aliatilor si asigurarilor lui Kerenski,
tezaurul ia destinatia Moscova. Aceasta pripita hotarire, luata in momente de
panica, ramane o enigma nerezolvata, dat fiind ca la acea ora Rusia era deja
atinsa de germenii revolutiei. Factorul determinant in aceasta nefericita
alegere a fost Nicolae Titulescu, ministrul Finantelor, filorus si apoi
filosovietic, fapt ce i-a cauzat demiterea, 19 ani mai tarziu, din functia de
ministru al Afacerilor Externe. Valoarea totala a tezaurului este estimata,
dupa unii autori, la 1,6 miliarde lei aur.
La inceputul anului 1918, in urma destramarii imperiului tarist rus,
Basarabia se declara independenta, iar guvernul Romaniei se grabeste sa
realipeasca provincia la trupul tarii de unde fusese smulsa cu peste o suta de
ani in urma, fara a cere totodata si
restituirea acelor valoroase bunuri. O greseala, o lipsa de tact ce va duce la
pierderea tezaurului ca o contramasura din partea lui Lev-Davidowici-Bronstein
- alias Lev Trotzki - devenit nr.1 in
ierarhia bolsevica in urma atentatului asupra lui V. I. Lenin. Se si uitase
oare ca tezaurul se mai afla inca la Moscova?!
Ferdinand I - Romania Mare
Dupa primul razboi mondial moneda romaneasca nu mai are acoperire in aur si
urmeaza devalorizarea monedei nationale.
In 1921 apar monede din aluminium
de 25 si 50 bani, iar in 1922 se rebat monede din aur de 20, 25, 50 si 100 lei,
dar valoarea lor nominala este simbolica. In locul monedelor din argint se
bat monede din bronz (cupru + nichel).
Carol al II-lea, 1930 – 1940
Prima moneda si cea mai cunoscuta pentru acest deceniu este moneda de 100
lei din argint cu titlul redus: argint=500, batuta in 1930 la Paris si Londra.
Urmeaza moneda de 250 lei din argint=750 titlu. Din anul 1935 argintul este
inlocuit cu nichel in monedele de 50 si 100 lei.
In ultimul an de domnie a lui Carol al II-lea, in 1940, se bat monede
jubiliare de 10 ani, din aur: 20 si 100 lei, cu valoare simbolica. Moneda de
100 lei - Carol calare – reprezinta un cal in pas gresit, adica cu ambele
copite ridicate in aceeasi parte a corpului calului - o imposibilitate, o
curiozitate numismatica si se dovedeste prea tarziu pentru ca moneda sa fie
retrasa. (N. Obs..: este, de altfel, si cazul unor „monumente” sovietice –
vezi statuia lui Jukov, p. 28, acest numar)
Mihai - pentru a doua oara Rege al Romaniei
1940 – 1947
Intre 1940 si 1946 se bat monede din argint de: 200, 250, 500, 25.000 si
100.000 lei, cu titlul la inceput 835 iar ulterior 700. Pentru prima data apar
monede dintr-un metal inferior: zinc, de 2,5 si 20 lei si din otel nichelat cele de 100 lei.
Devalorizare - inflatie! Monedele franceze din aur de 10 si 20 franci erau
acceptate ca miloc de plata sau investitie pana in 1947. De la moneda celui
de-al doilea imperiu francez s-a preluat la noi inscriptia „Napoleon"
sub forma prescurtata, in vorbirea populara, prin expresia „polul", care
s-a atribuit mai tarziu monedelor de 20 lei indiferent din ce metal sunt
batute.
Monedele din timpul celei de-a treia republici franceze aveau pe avers chipul
Mariannei, iar pe revers cocosul galic - si de aici a ramas si la noi denumirea
generalizata pentru toate monedele din aur de „cocosei".
23 August 1944
In seiful B.N.R. existau la acea data peste 300 tone de aur. De unde
provenea aceasta cantitate de aur? Trei decenii de propaganda si dezinformare
comunista afirmau ca „tradatorii" din timpul razboiului pusesera la
dispozitia Reichului toate resursele si industria tarii in mod gratuit. Falsitatea
acestei afirmatii este data la iveala la mijlocul anilor 70 de catre
economistul Aurel Simion in lucrarea sa
„Preliminarii la Actul de la 23 August" (citez din memorie).
Autorul, pe baza de documente, ne prezinta relatiile pur comerciale dintre
Germania si Romania in timpul razboiului. Toate livrarile tarii ca: petrol,
cereale, alimente, etc. Erau achitate de Reich in schimb reciproc de marfuri,
clearing si in final, cand economia germana de marfuri n-a mai putut face
fata, Reichsbank-ul si-a pus rezerva de aur la dispozitia B.N.R.-ului.
Magazinele din tara, in acea vreme de razboi, erau indestulate cu toata gama
de produse industriale pe care cetateanul german, in tara sa, de mult le
uitase. Afland de existenta acestui aur, guvernul U.R.S.S.-ului, prin
conventia de armistitiu, someaza plata neintarziata a despagubirilor de
razboi la care se convenise. Guvernul Radescu, in dorinta de a salva o parte
din tezaur, hotaraste baterea a 1 milion de medalii-monede, fara valoare
nominala, dar cu aceleasi titlu, greutate si dimensiuni ca monedele de 20 lei
din trecut. Aceasta medalie este cunoscuta sub denumirea de „Trei
Capete", reprezentandu-i pe Mihai Viteazul, Regele Ferdinand si Regele
Mihai ca intregitori de tara. Prin legea 2510 publicata in Monitorul Oficial
Nr. 298 din 23 Decembrie 1944, populatia este anuntata asupra modalitatilor
de achizitionare si inscriere pe listele Bancii Nationale Romane. In decurs
de o luna totul a fost rezolvat, atat baterea monedelor cat si distriburea lor
la cei interesati. Din motive de neinteles insa aceste liste in loc sa fie
distruse dupa ce livrarile de medalii s-au incheiat, au intrat in arhivele
B.N.R., din neglijenta, din indiferenta sau minimalizarea pericolului la care
aveau fie expusi, nu peste mult timp, zeci de mii de cumparatori de medalii.
Stabilizarea monetara - 15 August 1947
Imprumutului fortat, nerambursabil, i s-a dat denumirea deghizata si
metaforica de „Stabilizare monetara".
Concomitent
aparea decretul care interzicea persoanelor particulare de a detine: actiuni,
valuta, bare, lingouri si monede din aur si se decreta predarea acestor
valori, intr-un anumit termen, contra unei sume derizorii la B.N.R.!! Cine a
inteles gravitatea situatiei s-a conformat si le-a predat scapand de urmari
neplacute. Cine insa, crezandu-se la adapostul anonimatului s-a impotrivit,
ti-a pierdut nu numai bunurile respective dar si libertatea si nu de putine ori
chiar si viata. Militia economica - militia aurului – recurgea la metodele
cele mai perfide si brutale pentru „recuperarea” (jefuirea) unor monede sau
devize in multe cazuri derizorii. Aceasta militie, creata anume in acest scop,
incuraja delatiunea si cele mai josnice manifestari dintre oameni. Acelora la
care se gaseau aceste valori, in urma perchezitiilor, li se confiscau si toate
bijuteriile, pana si verighetele. Urmau procese cu condamnari la ani de
inchisoare. Aceasta comportare a fost fara egal in vreo alta tara socialista.
Chiar si in modesta vecina Bulgaria detinatorii acestor valori aveau
obligatia sa le declare, dar ramaneau in proprietatea lor. Din U.R.S.S., cine
emigra (legal) avea posibilitatea de a lua peste frontiera, de persoana, o
jumatate de kg. de obiecte din metal pretios: aur, argint, platina.
Incredibil si totusi adevarat!
Reforma Monetara din 26 Ianuarie 1952
La inceputul
lunii Ianuarie autoritatile, pentru a calma populatia publicau desmintirea
ca o reforma monetara va avea loc. Dar numai la trei saptamani se infaptuia
totusi reforma. Inselaciune, ipocrizie, furt! Vistieria goala a tarii primeste
o ultima lovitura in 1952.
In procesul
pierdut prin neprezentare in fata Tribunalului International de la Haga, Romania
este condamnata la o amenda de 300.000 de franci elvetieni, in urma distrugerii
celor doua statui: cea a regelui Carol I si aceea a regelui Ferdinand - opere
ale celui mai cunoscut sculptor al secolului al XX-lea Ivan Mestrovici.
Victimele au fost razbunate!
Am sperat ca,
dupa prabusirea regimului comunist la noi in tara, cele doua statui sa-si reia
locul de unde au fost smulse in urma cu peste cincizeci de ani, deoarece machetele
sculptorului mai exista si deci ele se pot turna din nou. Dar pana la aceasta
ora nu s-a realizat nimic si nici pe frontonul Bibliotecii din Piata Palatului
n-a mai reaparut, dupa refacere, vechea inscriptie de drept - asa cum ar fi
fost nornal - „Fundatia Regala Carol I", ci una intitulata: „Biblioteca
Centrala Universitara".
Desigur lupul
isi schimba parul, numai naravul ba!
Bucuresti
Calator prin Japonia anului 2002
Am ajuns pentru cateva saptamani, in cadrul unui program
stiintific ce includea si participarea la o conferinta internationala de
matematica, sa vad de aproape, in direct, o parte din ceea ce s-ar putea numi
Japonia de astazi: acea parte fizica, ce mi se infatisa inaintea ochilor larg
deschisi, cuprinzand oameni, forme de relief, temple, strazi, constructii,
poduri, tuneluri, parcuri, mijloace de transport, etc., si acea parte pe care
puteam sa o percep printr-o privire mai atenta, dincolo de ceea ce se vede la
o prima privire, si aceasta a doua parte, poate, ca si prima, avand o importanta
speciala pentru cel care priveste si incearca sa inteleaga ce se petrece intr-o
lume cu atat de diferita de cea cunoscuta, pentru a se intelege mai bine pe el
insusi.
Fara sa ma refer la programul propriu-zis, acesta fiind
de stricta specialitate, voi incerca sa redau unele aspecte care sper sa poata
interesa pe cei care nu au avut inca norocul sa vada miracolul japonez. O tara
despre care stiam ca este dezvoltata din punct de vedere economic, fiind recunoscuta
ca a doua putere economica a lumii, o tara despre care citisem, asa cum era
descrisa in opere literare, sau despre care franturi de informatii, ajunsesera
pana la mine pe diferite cai.
Un prim contact cu societatea japoneza s-a realizat
chiar mai inainte de a ajunge la Osaka, acolo unde trebuia sa aterizeze
avionul companiei Austrian Airlines in care ne imbarcasem la Viena, eu si sotul meu, pregatiti sufleteste
pentru 12 ore de zbor. Mai precis, majoritatea pasagerilor din cei peste 300
de calatori erau japonezi, unii mai tineri, altii, iesiti la pensie. M-a frapat
starea lor de spirit, vioiciunea lor, faptul ca la aceasta varsta isi puteau
permite atat din punct de vedere fizic, dar si material, sa viziteze tari
europene. Instantaneu, gandul meu s-a indreptat spre majoritatea pensionarilor
din Romania, care dupa o munca de o viata, sleiti de puteri, cu pensii care
unora nu le permit nici pe departe un trai decent in tara, altora abia supravietuirea,
nu pot sa calatoreasca nici prin tara, iar de calatorii in strainatate nici nu
poate fi vorba.
Pasagerii japonezi se miscau, executau in mod natural
exercitii speciale de gimnastica pe coridoarele de trecere, echipati cu
papuci usori, anume pentru zborurile de lunga durata, cu care
se vedea ca erau obisnuiti.
Ajunsi in Japonia, am constatat din start ca ne
aflam intr-o tara de oameni deosebit
de harnici, a caror seriozitate, perseverenta, simt artistic dezvoltat, se
reflecta in cele mai neasteptate aspecte ale vietii cotidiene.
Aceste calitati ale locuitorilor Japoniei, devenite o a
doua natura printr-un sistem de educatie sustinuta in milenara ei istorie,
izvorate poate si din cautarea solutiilor celor mai eficiente de a rezista
intr-un mediu natural dificil, se fac remarcate fara vreun efort special de
perceptie. Faptul ca ei au si gasit solutiile pentru ca
societatea japoneza sa se dezvolte in asa masura, dovedeste ca sistemul de educatie
a fost prefigurat si aplicat de oameni deosebit de competenti. Aceasta inseamna ca acolo prevaleaza valoarea si nu
sistemul de relatii pentru obtinerea unei pozitii importante in ierarhia
politica, asa cum observam frecvent in tari unde accentul este pus pe acapararea
de catre acestia a cator mai multe avantaje.
Rolul pe care educatia il joaca intr-o societate reiese
evident din comportamentul majoritatii oamenilor apartinand acelei
societati. In Japonia, de exemplu, rolul fundamental al educatiei se vadeste
la tot pasul. Oamenii pe care ii intalnesti pe strazi, in institutii, sunt
amabili, indatoritori, te ajuta daca le ceri sprijinul. Te saluta cu deferenta,
cand te intalnesc. Programele de televiziune nu agreseaza prin violenta sau
scene care ar putea perturba procesul de educatie al copiilor. Mai mult decat
atat, preocuparea de a nu lasa nimic la voia intamplarii, fiecare lucru fiind
gandit pana la cele mai mici detalii, perseverand pentru a-l realiza cat mai
bine cu putinta, imbinand arta cu stiinta. Am sa dau doar cateva exemple care
ilustreaza cateva din aspectele mentionate, punand in evidenta ce efecte
benefice poate avea intr-o societate educatia aplicata, nu doar declarata,
asa cum se intampla acolo unde clasa politica nu vrea sau nu poate sa
inteleaga mecanismul dezvoltarii unei societati, pentru a nu fi lezate atat
drepturile mentionate in constitutie, cat si cele inca nescrise, dar nu mai
putin importante, ale fiecarui cetatean.
Am vazut, in Naruto, pe drumul pe care mergeam zilnic pe
jos inspre universitate, locuind in campus, dar si in alte localitati pe care
le-am vizitat, ceea ce mi-a dovedit ca nu este un fapt izolat ci o regula,
minuscule gradini de zarzavat in fata caselor unde zaream cele cateva legume,
expuse ca intr-o expozitie, sau pomi fructiferi incarcati de fructe, unii
plantati chiar langa drum. Fructele erau coapte, aproape de cules, asa
numitele portocale japoneze, pe care noi le cunoastem sub numele de mandarine,
sau altele pe care ei le numesc kaki, deosebit de aromate si dulci, rodii si
alte fructe, care de care mai atragatoare in lumina soarelui de octombrie
japonez, asemenea unui frumos august de altadata, atunci cand anotimpurile
isi pastrau caracteristicile de la an la an. Desi erau la indemana oricui,
incat orice copil ar fi putut sa fie atras sa rupa macar un fruct, totusi,
nimeni nu se atingea de ele. Unele fructe chiar cadeau pe jos, asteptand
proprietarul sa le culeaga. Si toate acestea, din respect pentru proprietatea
privata. Si cand te gandesti ca in constitutia unor tari proprietatea privata
este, teoretic, doar „ocrotita”, iar in practica… lipsa de respect pentru
proprietatea privata in faptele de zi cu zi nu constituie o exceptie.
Conditiile de relief ale Japoniei nu sunt prielnice
agriculturii. Cu toate acestea, se poate vorbi de agricultura
in Japonia, in cel mai larg sens al cuvantului. Se cultiva oriunde este
posibil, pe vaile inguste dintre munti, pe pantele muntilor, la marginea strazilor.
Solul, desi pietros, a fost imbunatatit cu rumegus si alte ingrediente de
natura organica, etc. Nu am vazut parcele mai mari de 1-2 hectare, cele mai
multe fiind de ordinul a cativa metri patrati, lucrate mecanizat cu
tractoare minuscule, combine si chiar batoze pentru orez, de marimea unui
automobil. La noi, unii „specialisti” sustin ca agricultura mecanizata se
poate face doar pe suprafete mari. De asemenea am observat ca desi suprafetele
cultivate sunt atat de mici, se poate afirma ca in Japonia, agricultura este
„intensiva” si deosebit de performanta. Fara colectivizare, fara asociere,
ci doar prin munca, perseverenta, seriozitate, calitati recunoscute ale agricultorilor
japonezi care sunt stimulate si prin ajutorul primit din partea statului.
Este imposibil sa nu ma gandesc la statutul taranului roman, care nu este
suficient ajutat si care nu isi poate valorifica produsele la valoarea lor
reala, tot felul de interpusi profitand inca de neclaritatea unor reglementari
si revanzand produsele la preturi mult mai mari.
Exemplele ar putea continua…Si ar ilustra
faptul ca atunci cand exista o preocupare constanta pentru promovarea
competentei, in cadrul politicii de stat, respectandu-se cu sfintenie metodele
traditionale care se dovedesc eficiente, preluand din experienta altor
popoare ceea ce se dovedeste benefic, dezvoltarea economica este asigurata,
conducand si la o protectie sociala autentica a cetatenilor, asigurandu-le
un inalt standard de viata si motivandu-i astfel sa lucreze cu abnegatie in
tara in care s-au nascut. N-as vrea sa inchei intr-o nota de tristete,
gandindu-ma la tinerii specialisti care pleaca din Romania din ce in ce mai
multi pe alte meleaguri, din cauza lipsei de perspective si a salariilor mai
mult decat modeste… Ar fi bine ca si noi romanii, sa invatam din experienta
Japoniei si a altor tari in care s-a inteles ca seriozitatea si competenta la
scara larga conduc la bunastare si progres.
Bucuresti,
29 octombrie 2002
Targul de Carte de la
Frankfurt/Main
In perioada 9-14 Octombrie s-a desfasurat
cunoscutul Targ de Carte, de la Frankfurt/M, in care Lituania a fost tara
gazda. Literatura lituaniana tradusa in limba germana din belsug, lucrarile din
istoria sa recenta, vizibil si atragator expuse, iti dadea sentimentul ca te
afli cu adevarat intr-un spatiu care face parte din tine insuti, parte integranta
in cultura si civilizatia europeana, componenta a acesteia de cand lumea, ca
si cum dramatica istorie recenta nu ar fi existat. Ungaria nu a reusit a
transmite o astfel de stare de spirit, fiindca a pus acent pe anumite traditii,
prin care crede ca sensibilizeaza (asemeni romanilor) publicul. Se stie ca o
mancare specifica unei natiuni este mai gustoasa in spatiul ei, astfel se
intampla si cu traditiile care in exterior nu pot fi percepute ca in spatiul
in care s-au dezvoltat. Este ca si cum am vrea sa scoatem sufletul din trup,
fara sa tinem cont ca spiritul este imaterial si se descopera in intimitate.
Lituania a inteles acesta „chichita", pe care a si marjat cu suces. Celor
care se ocupa cu imaginea tarii in afara, pe care o prezinta numai prin
folclor, asemanator cu intreaga zona balcanica, le recomand sa nu omita ca
traim totusi in secolul XXI, in care starea de spirit a europenilor este cu
totul alta. Fac aceasta remarca deoarece in Martie 2002, la Leipzig, reprezentantii
M.C. marjau pe folclorisme audio-vizuale, creand o atmosfera de nunta
taraneasca, nici decum a unui Targ de Carte, in care s-ar fi incadrat excelent
un George Enescu sau Ciprian Porumbescu.
Sa incheiem cu Lituania prezentand totusi
cateva date. Este ca marime cat Bavaria. O populatie de cca 3,475 milioane.
Moneda: 1 litas = 1 euro. Religia: 79 % catolici. PIB-ul 13,4 miliarde euro.
Inflatia 2%.
Standul Germaniei a fost redus cu peste 8%,
datorat acestui „teuro”. In afara de Harry-Potter, show-uri de prost gust cu
Peter Boehm, nu prea am avut ce aprecia cu exceptia unor edituri micute din
Estul Germaniei, care nu au abdicat de la misiunea lor in favoarea kitschului
comercial. In acest sens Rusia, Franta, Italia au incantat ochiul si retinut
atentia pe standurile lor. Ajunsi prin zona Asiei, cu exceptia Chinei, foarte
bine prezentata, ne confruntam cu traditionalisme arhicunoscute, predominante
in spatiul arab, ca si cum aceasta parte a lumi este lipsita de literatura
pentru a atrage vizitatori si edituri ce ar fi dorit sa le contacteze in a
prelua unele lucrari. Asemanator este si in ograda noastra, adica Romania, pe
care daca te incumeti „sa-i" critici, te-ai ars, antiroman sadea ramai pe
viata! Si pentru a te invata minte sa nu mai critici „tara", in cazul
nostru de fata pe cei ce o reprezinta in afara, am sa va prezint un exemplu.
Dupa scandalul de la Leipzig, in care nu s-a
intreprins nimic pentru a intra si Romania, gratuit, in Biblioteca Mobila
Internationala, cu cele mai frumoase exemplare de carte, actiune exclusiva a
Targului de Carte de la Leipzig, practicata cu suces de 4 ani, ajungand azi a
se bucura de numeroase aprecieri si prestigioase premierii internationale.
La vremea respectiva scriam ca un anume reprezentant al M. C, nu a
catidicsit sa contacteze organizatorii, cum de altfel intra in atributiile
d-sale. In urma acelui scandal,
respectiva persoana a fost pusa pe tusa. Noii reprezentantii ai M.C,
in cel de al treilea an, habar nu aveau de existenta acestei actiuni! Aveau
insa cunostinte despre scandal, in care ma recunosteau ca autor in urma articolelor
publicate. Sustineau ca prin sertarele ministerului se gasesc articolele mele,
dar in acelasi timp ei habar nu aveau de respectiva actiune!? In articolul
numit „Mai mare rusine nu se putea!" am redat cu exactitate si cu martorii
oculari pe care i-am dus la organizatoarea Bibliotecii si care faceau parte
dintre reprezentanti oficiali ai Romaniei, recunoscand cu totii ca asa ceva
este inadmisibil si ca vor recupera greseala. Ce s-a intamplat! Acel
reprezentant cum am spus a fost pus pe tusa, adusi alti reprezentanti, dar
schimbati in fiecare an si, care sutineau ca nu aveau cunostinta de acesta
actiune. Timp in care Kosovo sta bine mersi cu lucrari expuse alaturi de cele
mai frumoase si valoroase carti ale lumi, iar Romania ioc! Ma repet, nu costa
absolut nici un leu, decat a se oferi o donatie de carti, respectivei
Biblioteci. In cadrul Targului de la Leipzig si nu numai, aceasta Biblioteca se
afla in centrul atentiei tuturor, de unde si numeroasele premii obtinute,
constand in medalii de aur, in care una apartine Bulgariei..!
Asadar
dupa o pauza-concediu prin Anglia, pe care a „bine-meritat-o" in
urma acelui scandal, reintalnim acel persoanj-reprezentant in acest an la
Fr./M, in a ne invata minte sa mai „criticam" tara, adica pe „ei".
Prevad ca anul viitor isi va aroga meritul de necontestat, marile eforturi depuse,
lupta feroce cu puterile oculte in a introduce Romania in circuitul
Bibliotecii mobile de la Leipzig. Presa, TVR-ul o vor intervia ca pe un mare
salvator si, numai de acest eveniment se va palavragi la nesfarsit!
Nu voi aminti prezenta altor edituri, desi
poate ar merita, constiinta ma obliga sa mentionez un alt aspect.
Este vorba de d-l Emil Constantinescu, care
sufera la nesfarsit de entorse. Si-a publicat memoriile, na, are dreptul sa
o faca si d-sa, cu toate ca tacerea intelept il facea, da de unde..., vai de
entorse! D-sa dintr-o singura miscare de deget, asemeni vrajitoarelor din
Chitila, scrie patru volume format A4, totalizand peste 3000 de file. O monumentala
opera, care ii lasa mult in urma pe un Eliade, Eminescu, Caragiale. Dovada
sunt unele texte preluate din cunoscute opere literare, prelucrate in
lozincute. Nu stim daca autorul sau autorii acestei monumentale „opere" au
plagiat, nu avem caderea de a ne pronunta, supunem insa atentiei
specialistilor, pentru ca am dori sa ne lamurim, daca Eliade, Caragiale si
Eminescu mai pot fi consdierati drept genii ale romanilor dupa aparitia monumentalei
opere a d-lui C-“escu", care ne surprinde. Cu atat mai mult cu cat ea nu
poate fi furata, cum a incercat un cunoscut jurnalist prezent si, care a doua
zi a dus-o inapoi la stand, plangandu-se ca greutatea acestora i-au rupt
mainile. Asa zisa hotie a respectivului jurnalist, a fost provocata de scuza
d-lui Constantinescu, privind entorsa pe care a su-ferit-o, cauza care a
contramandat lansarea programata, cand respectivul jurnalist care este citat
de d-l Constantinescu intr-un volum, astepta cu dedicatie un exemplar. Pentru
a confirma ca d-l Constantinescu sufera acut de entorse, subsemnatul
deschizand unul din volume, a dat exact peste o astfel de scuza a d-sale,
intr-o imprejurare descrisa in respectiva „opera"
In rest despre standul Romaniei, putem spune
ca a fost bine prezentat datorita Grupului de Editori.
Octavian Mihaescu
Fara a fost din adins amanata,
revederea fostilor colegi de serviciu s-a intamplat abia dupa vreo zece ani
dela plecarea noastra din Romania. Si pare firesc in acest rastimp ca gandul
sa ne fi purtat deseori in anii petrecuti impreuna. Multe momente din viata au
devenit amintiri comune si multe imagini si dialoguri au ramas nesterse in
memorie… A fost o zi fierbinte de august, o zi de luni. Ajuns in fata cladirii
in care intrasem aproape un deceniu in fiecare dimineata, m-a cuprins un fel
de emotie, un soi de retinere si am ramas cateva clipe blocat acolo in fata
intrarii. Ma intrebam (mirandu-ma) daca pot sa intru. Ceva dinlauntrul fiintei
ma urni din loc si am apasat clanta usii.
Odata intrat, privirile mele
cautau febril repere de alta data, chipuri de alta data, iar gandul nume de
alta data. „… Dumneavoastra? Ce doriti, pe cine cautati?…“, vocea (acra a)
portarului rasuna straniu in urechile mele, de multa vreme obisnuite cu un
altfel de ton, cu un alt mod de a fi intampinat. Si poate ca, instinctiv, eu,
cel de alta data, trezit iarasi la viata, am replicat cu acelasi ton sigur de
sine: „Merg la Biochimie”, ignorand teatral propria mea mirare si
descumpanire. De la o secunda la alta memoria mea reactualizase drumul spre
laborator, reconstruind coridoarele si scarile pe care urma sa le parcurg.
Cateva clipe am avut senzatia ca visez, pentru ca mai apoi, revazand sala de
asteptare cu aceleasi „flintice“ de draperie decolorate de soare acoperind
stinghiile lor de lemn, sa ma trezesc socat de trista realitate, pe care o resimtisem
si cu un an in urma, vizitandu-mi o matusa operata intr-o alta clinica…
„universitara”. Am continuat sa strabat acea mare de trecut si prezent,
asteptand (!) revederea celor care mi-au ramas atat de aproape in gandul
meu nu arareori insingurat. La fel ca pe vremuri am ciocanit in usa ritmul
acela inventat de mine, semn ca eu sunt, si am asteptat apoi sa aud
invariabilul raspuns: „Intrati boieri dumneavoastra!“. Dar n-a fost asa,
de dincolo de usa (cu vopseaua veche de cand lumea) s-a auzit doar un vag:
„Da!“. Bineinteles ca am priceput imediat absenta celor care si-ar fi
amintit traznitul meu fel de a-mi anunta venirea si am intrat.
Intampinat de priviri mirate,
nici nu putea fi altfel, mi-am declinat fara intirziere identitatea de „fost
coleg” si am intrebat direct daca din fosta „echipa“ mai este cineva acolo
si mare mi-a fost mirarea sa regasesc doar o singura colega, care si ea venise
doar cu vreo doi ani inainte de a pleca eu. Revazandu-ma, fosta mea colega
rosti cateva fraze de evocare a persoanei noastre, care, de fapt si de drept,
impreuna cu doamna Ing. F., era unul dintre intemeietorii laboratorului,
atmosfera s-a incalzit si a facut loc bucuriei revederii. Cu toata criza
noastra de timp am reusit totusi sa punem cap la cap o jumatate de ora de conversatie
si promisiunea de a reveni dupa orele pranzului, cand in programul nostru nu mai
erau nici un fel de vizite anuntate prin redactii ori asezaminte universitare.
Luandu-mi doar „la revedere“, in
drum spre redactia revistei Orizont am derulat in memorie cele
discutate cu fosta mea colega si noile mele colege. Apoi am simtit, asa cum
simt si acum cand scriu randurile de fata, un sentiment ingrozitor de amar
revazind aceeasi aparatura de laborator de acum douazeci de ani, straveche si
inca de pe vremea „dezvoltarii mutilant umane“, tehnologic antediluviana
si in nici un caz capabila sa puna la dispozitia cadrelor universitare
(pentru a caror stiinta de carte si simt diagnostic la nivelul elitelor
medicale europene, putem, fara doar si poate, garanta) diversitatea si
actualitatea investigatiilor necesare unei medicini moderne. Si in acest
sens ne inclinam cu deosebit respect si admiratie inaintea tuturor (de la
profesor pana la infirmiera) celor care se straduiesc (a se citi: chinuiesc)
sa scoata sanatate din piatra seaca, si mai spunem un sincer: „Dumnezeu sa va
aiba in paza!“
Ajuns in redactie a trebuit sa
frang firul gandurilor triste, facand iarasi loc bucuriei de a revedea oameni
care au ramas la fel ca si pe vremuri, poate ceva mai tomnateci si ceva mai
marcati de ani, tot la fel de plini de energie. Sigur ca nici aici n-am fost
socat de te miri ce ultim model al IBM–ului ori HP-ului, am fost totusi deosebit
de placut surprins de prezenta in birouri a ecranelor de monitoare, de computere
si imprimante, intr-un cuvant a acelei atmosfere care da incredere si
speranta intemeiata. Am avut sentimentul ca aici oamenii indraznesc si se
trudesc sa imprime o anume orientare (noua) muncii, a cotidianului si asta
m-a surprins tare placut si m-a bucurat mult. Discutiile avute mi-au
dezvaluit impliniri, proiecte, aducand cu ele (si noua) satisfactii. Satisfactia aparitiei in
Romania a multor opere capitale, si as aminti doar editia operelor
complete Nietzsche la editura Hestia din Timisoara, in traducerea din
germana a lui Simion Danila. Deschiderea, efortul si munca dusa pana la
capat m-au convins; asa e bine, oamenii acestia vor reusi sa lase „ceva” in urma
lor, mi-am spus in vreme ce coboram scarile din marmura rosie a cladirii
redactiei.
In drum spre clinica am avut
ragazul sa pun in paralel cele vazute de dimineata si cele vazute mai apoi. Ma
grabesc sa ajung cat mai repede si ma bucur la gandul ca discutia inceputa de
dimineata va continua si voi fi iarasi, ca pe vremuri, intre colegi. Intru din
nou pe poarta clinicii, la fel ca si de dimineata ma intampina aceeasi voce
lapidara si aceasi privire apatica: „Dumneavoastra?“ Raspund sec: „Laborator!“
si dau sa iau viteza, cum as fi spus cu ani in urma, dar cu toata graba mea mai
apuc sa-l aud pe portar ingaimand: „La laborator nu mai e nimeni!“ Ca lovit de
traznet ma opresc in loc si-mi privesc instinctiv ceasul de pe mana. Si ma aud
replicand: „Poftim?, dar acum e abia doua fara zece!“ Intorcandu-mi privirea
inspre portarul care ma privea de data asta mirat, am avut senzatia invinsului.
Am ridicat apoi din umeri si am iesit mut pe poarta clinicii. Ceea ce mai stiu
este reactia mea de atunci, repetasem de cateva ori: „Nu, nu se poate, asa ceva
nu se poate, refuz sa cred!“. Imi revin din stupoare si nu capitulez
spunandu-mi: „Nu pot sa cred ca asa ceva a mai ramas viu din vremea comunismului!!!“
De peste un deceniu stiu exact cate minute „de munca“ sunt in opt ore, asa
ca nu voi capitula si voi veni maine din nou.
Si a fost iarasi dimineata, si
zi, si amiaza si am fost mai devreme acolo, la jumatate la doua… si tot n-a
mai fost nimeni si nici la telefon n-a mai raspuns nimeni, dar nimeni…, telefonul
unei clinici universitare (de urgenta) era…, culmea, deranjat!
„Mon Dieu, le roi est mort, vive
le roi!!!“
Eugen D. Popin (Bad Tölz)
PRIN
HATISURILE ARTERELOR SPRE INIMA
Un aer racoros cu usor miros
de alcool camforat si o lumina care acoperea totul uniform, fara umbre,
stapanea sala de operatie. In mijloc trona masa imbracata cu o mantie vernil
ce isi astepta pacientul. In jur aparate electronice cu ecrane de sticla, ochi
uriasi de computere, asteptau pregatite pentru a primi comanda. Nichelul stralucitor
se infratea cu mesele pe roti acoperite cu panze sterile, sub care se
ascundeau, la descoperirea lor, instrumente care-l impresionau pe
necunoscator, iar pe acela care trebuia sa fie asezat pe masa de operatie il
inspaimantau. O spun ca pacient si semnatarul acestui reportaj, stiind ca tot
ce se vedea in jur, si-mi ingheta inima, participa la „tortura" de a ma
face bine. Asteptam cu fata in sus, acoperit cu o imbracaminte vernil in
care era o deschizatura care permitea patrunderea doar a mainilor
doctorului si a instrumentelor care isi aveau drumul lor tainic prin corpul
meu. In jurul mesei pe care stateam culcat, suflete femenine, care mergeau ca
o plutire, tacute si atente, executau actiuni pregatitoare, cu gesturi care
marcau siguranta profesionala, pe care presupun, le puteau efectua pasind si
prin intuneric.
Deodata miscarea lor lua
sfarsit, in sala de operatie intra doctorul Serban Dacian, o cunoscuta
somitate medicala, imbracat cu un pieptar ca o armura rezistenta la radiatiile
de care avea nevoie la operatia ce avea sa o faca. Doctorul, tinand mainile de
la cot in sus, sa nu intre in contact cu un mediu nesteril, primi de la
personalul ajutator un halat ce completa acel peisaj vernil. Cand isi trase manusile de
cauciuc, acest Goliat al cateterismului
- cum i se spune - caci in aceasta consta operatia mea, ma privi cu o
figura zambitoare care trebuia sa-mi dea curaj, spunandu-mi cu blandete cateva
cuvinte in acest sens, pe care le-am auzit, dar nu le-am inteles, de emotia
care ma stapanea, alungandu-mi roseata din obraji, ce se transformara in
scurt timp din portocaliu in galben ceara.
Cu o seringa cu un ac lung si groscior, cum pareau la spaima mea,
mana doctorului mi-a injectat cu siguranta piciorul drept in trei puncte
aproape de imbinarea cu fesa, anesteziind locul respectiv, facandu-l insensibil
suitei celorlalte operatiuni. Astfel a inceput epopeea cateterului, acel fir
elastic peste un metru lungime, care, dirijat cu pricepere, a reusit sa ajunga
pana la ingrosarea din capatul unei artere ce iriga muschiul inimii. Chin
datorat colesterolului, aceasta „fiara" ce umbla prin hatisul
arterelor noastre pe care pune stapanire si se baricadeaza acolo unde este
mai greu de invins. Priveam cu atentie ecranul camerei de televizor, cum o
numesc eu, care printr-un sistem complicat priceperii mele, reprezenta
traiectul firului elastic. Pentru ochiul sigur al specialistului, acel drum
era clar, dar la priceperea mea parea un drum nebulos, ce imi tulbura gandirea
stiind ca el este prin corpul meu. Ca sa nu-l mai vad inchideam ochii,
imaginand acel traiect ca mersul printr-o grota, in care lumina nu patrunde si
cel intrat acolo se chinuie sa-i strabata adancurile pipaind configuratia
peretilor. Si ca sa-mi reprezint mai bine ceea ce nu intelegeam, m-am substituit
acelui intrat in grota, si in felul acesta am patruns si am inceput sa avansez
prin propria-mi fiinta, incercand cu imaginatia sa-mi inchipui tainele unui
univers necunoscut.
Daca pentru mine deslusirea
situatiei era ca atunci cand incerci sa descifrezi o realitate dupa conturul
unei umbre proiectate pe o perdea, pentru doctorul Dacian situatia era clara,
dar stradania sa era blocata de o ingustare, mai precis de infundarea
terminatiei arterei ce nu voia sa se lase strapunsa. Efortul doctorului de a
invinge obstacolul il citeam in privirea sa concentrata cum urmarea firul
elastic pe suprafata ecranului, cautand punctul cel mai propice de a-l
strabate.
Si, pentru a nu mai privi
ecranul de pe a carui suprafata nu
intelegeam nimic si nici fata doctorului, al carui efort nu puteam sa-l ajut,
am inchis ochii incercand sa-mi
desprind gandurile de la realitatea pe care o traiam si, mintindu-ma, am fugit
cu mintea la anii copilariei, la varsta in care curiozitatea te impinge sa
faci nebunii, de care, cand afla, cei mari isi fac semnul crucii. Mi-am amintit
cum am intrat sub daramaturile unei cetati ruinate, unde era un fel de tunel
prin care, dupa cum se povestea, la nevoie se puteau strecura cei din cetate,
ca sa iasa la o anumita distanta in afara zidurilor ei. Cu inca alti doi copii
„curajosi" ca si mine, ne-am gandit sa strabatem acel adanc, parcurgand
drumul pe care il faceau odata cei asediati de dusmani. In maini cu lumanari
aprinse si inarmati de lupta cu bete, am intrat in acel hau surpat, umed, cu
miros puternic de mucegai. Treptele, peretii si mai ales bolta, construite din
bolovani, pe alocuri ruinate, descopereau goluri care in lumina tremuratoare
a lumanarilor noastre pareau guri imense pregatite sa ne inghita. Inghesuiti
unii in altii, parasiti din ce in ce mai mult de voinicia de la inceputul
expeditiei, la un semn plin de spaima al celui mai curajos dintre noi, am
rupt-o la fuga indarat.
Asa ca acel tunel ruinat, imi
inchipuiam, stand pe masa de operatie cu ochii inchisi, ca arata interiorul
arterelor mele, imbatranite si roase de rugina intemperiilor vietii, de dusmanul neiertator, colesterolul. Cand
imi mai faceam curaj si deschideam ochii, privind fata incordata a
doctorului, imi dadeam seama ca firul elastic nu reusea sa strapunga punctul
infundat din artera mea. Voiam sa-l ajut pe doctor! Dar cum sa-l ajut? Ca un
stimulent nevazut rosteam in gand mecanic: Trebuie! trebuie! si priveam ochii
in a caror sclipire incercam sa citesc sansa de-a izbuti. Cu miscari precise,
doctorul rotea firul elastic, apoi nemultumit il tragea afara si incerca un
altul, poate cu un alt cap de penetratie, nu intelegeam, dar imi dadeam seama
de efortul depus de-a invinge obstacolul. Se dadea o lupta intre tenacitatea
doctorului dublata de pricepere si experienta si perfidia acelui nod ce-mi
strangula artera. Cu glasul ca o soapta, doctorul rostea fraze scurte, precise,
ce se materializau prin mainile celor din jur, personal activ care ii secunda
munca. Un nou fir elastic, o noua forare, din nou privirea concentrata a
doctorului cu adancirea veului dintre sprancene care exprima truda de a invinge
obstacolul urzit de caracatita din artere, colesterolul.
Traiam dezamagirea neizbandei,
sa fii invins de taria unei boli, sa pleci dupa masa de operatie ducand in
suflet regretul nereusitei!
Necajit, priveam ochii doctorului, in concentrarea lor aparu o
licarire, mesajul izbandei. Firul elastic razbatuse, trecuse dincolo creand
din nou drum sangelui catre zona ce trebuia irigata prin capatul arterei.
Manusile au fost scoase, mana doctorului Dacian a strans-o prieteneste pe
a mea, transmitandu-mi ce asteptam cu atata emotie: Victoria!!!
Dan PLATON (München)
OBSERVATOR IN LUMEA CARTII
Roman:
Alexandru Ecovoiu, SIGMA, ed. Cartea romaneasca, ISBN
973-23-1376-5, Bucuresti, 2002, 376 pag.
Aparut anul acesta la editura
bucuresteana Cartea romaneasca, romanul Sigma, de Alexandru Ecovoiu
marcheaza un nou punct de varf al creatiei literare a unuia dintre scriitorii
de varf ai micii elite a literaturii romane actuale.
Retras, quasi taciturn, retinut
in contactul direct cu contemporanii sai (cel putin pana in momentul in care
realizeaza autenticitatea sinceritatii conlocutorului), Alexandru Ecovoiu a
debutat in 1984 cu romanul Fuga din Eden (Ed. Albatros), caruia i-a
urmat in 1987 volumul Calatoria (doua microromane, Ed. Albatros). Abia
in 1995 revine pe rampa literara cu romanul Saludos (Ed. EST, Premiul
Uniunii Scriitorilor si Premiul Revistei Observator-München), iar in 1997 ii
apare romanul Statiunea (Ed. Est, Premiul Academiei Romane). In 2000 apar primele editii in
limba germana (Ed. Radu Barbulescu, München, ed. II-a 2002) si franceza (Ed.
Fundatiei Culturale Romane) ale romanului Saludos, iar in 2001
volumul de proza scurta Cei trei
copii Mozart (Ed. Cognitum) a carui traducere in germana, Die drei Mozart-Kinder
a aparut in 2002, din nou la München, in editura noastra.
Impresionanta, la Ecovoiu, sunt
si dedicatia cu care isi urmareste vocatia scriitoriceasca, dedicatie care-l
impinge la marginea abstinentei in alte domenii, si autenticitatea trairii in
exil interior: cu exceptia aparitiilor din 1984 si 1987, pentru supravietuire,
scriitorul a fost obligat sa faca munci diverse, prost retribuite, dupa
revolutie dedicandu-se complet scrisului. Un alt aspect al izolarii sale in
societatea scriitoriceasca este acela ca nu se considera aliniat la vreo grupare
literara, nu e nici „saptezecist" si nici „optzecist”.
Este, de altfel, bine asa,
fiindca, singularizandu-se, Alexandru Ecovoiu reuseste sa fie si sa ramana el
insusi, in aceasta solitudine aflandu-se, credem, capacitatea sa de a accesa
literatura universala. Si nu doar „credem” in aceasta capacitate a scrisului
sau, ci, avand in vedere propria experienta de editare (si traducere in germana)
a unei parti din cartile sale, suntem absolut siguri ca Ecovoiu este unul
dintre rarii scriitori romani, din scurta istorie a literaturii romane, care
poate fi intuit si ingerat de cititorul de literatura universala, indiferent
de limba sa materna. Este de altfel parerea altor reputati traducatori ai sai,
ca Joaquin Garrigós (spaniola) sau Michel Wattremez (franceza), sau „cititori
profesionisti” (a se citi: critici literari): R. Märzhäuser, E. Reichmann, W.
Fromm, care s-au exprimat in acest sens in presa de prestigiu: Le Monde,
Allgemeine Zeitung, Literatur in Bayern.
Acelasi calitati majore ale
prozei lui Alexandru Ecovoiu, a carui excelenta ne-a entuziasmat (punandu-ne la
lucru!) la lectura prozelor scurte din Cei trei copii Mozart si a romanelor
precedente, Saludos si Statiunea: marea sa acuitate la
absurditatile vietii de zi cu zi (si ale vietii in general), posibilitatea de
a urmari, in planuri diferite, in acelasi text, mai multe conflicte si chiar
mai multe comploturi, fara a pierde firul nici unuia dintre acestea, apetenta
ludic-intelectuala pentru zone, ordine si organizatii misterioase, veridicitatea
demitizarii acestora si veridicitatea creerii altor mituri, cautarea cu
obstinatie, in interiorul psihicului uman, a raului, a rautatilor si
duritatilor chiar „mai” ancestrale decat binele „ancestral mostenit”
(filiatia din Cain a omenirii actuale),
flair-ul de om umblat prin lume al autorului care a a calatorit, pana
in 1996, enorm de mult… pe harta, prin carti si prin albume etc. -, ne inampina, iata, din paginile celui mai recent
roman al sau.
In Sigma – un roman creat
parca anume pentru a speria timizii, speriosii si babele literare de ambe sexe
-, Ecovoiu antameaza cu rar curaj o tema majora a literaturii universale, si
anume doctrina religioasa. Si nu o doctrina religioasa oarecare, ci dogma
religioasa crestina.
Complotul fictional, are drept
nucleu pe Mentor, care atenteaza la mitul nou-testamentar privindu-l pe
Isus construind, cu ajutorul (conditionat si circumspect al) Caligrafului
si in baza existentei unui cuplu de gemeni instrumentalizati (cei doi Isusi)
antimitul potrivit careia el nu ar fi murit pe cruce, reinviind ulterior, ci ar
fi raposat mai tarziu, in urma cangrenei provocata de rani. Ucenicilor le-ar
fi aparut fratele lui Isus, Toma. Complotul este intretesut in canavaua
pseudoautobiografiei autorului contemporan ce-si discuta tema romanesca cu o
serie de semeni: un preot ortodox, un prieten ateu si apatrid (Hardmut) si o
iubita redusa la rolul de obiect de satisfacere a dorintelor carnale (Icsa).
Canavaua „autobiografica” si relatarea tentativei eretice si sinucigase a
Mentorului, plasata in epoca lui Columb (o tema preferata a lui Ecovoiu fiind
calatoria, fie cea din jurul lumii, din Saludos sau in infinit, din
„Strada”, fie cea pe loc, din Statiunea), constituie cele doua planuri
principale ale romanului. Reintalnim, de asemenea, personajul Caligrafului,
cunoscut cititorilor fideli ai autorului din proza cu acelasi nume si alte
teme preferate:: alienarea personajului/autorului (din „Spleen”, „Sindromul
G”, Saludos), moartea pentru o idee, pentru opera („Strada”).
Revenirea lui Ecovoiu in acest
recent roman al sau, asupra temelor si personajelor sale preferate, ne face sa
credem ca avem de a face cu un autor ce lucreaza, cu minutia unui Ceasornicar
(alt personaj al sau) si cu eleganta unui mare Caligraf, la orfevraria unei
opere omnia de repunere in discutie a (dez)ordinii actuale a lumii, opera de
iluminare in care fiecare roman (regret ca, aflat in exil din 1981, n-am citit
pana acum Fuga din Eden si Calatoria), fiecare povestire,
fiecare schita au scopul lor bine determinat, de rotita, resort sau parghie
in masinaria cu care autorul urmareste sa biruie timpul (al sau si al) „nostru”,
ca ele sunt, in definitiv, doar capitole sau foi, care, abia puse una langa
alta, vor reflecta, candva, totalitatea constructiei ideale.
Este oare o blasfemie, o erezie,
sa arati inadvertentele, sa construiesti scenarii paralele dogmelor considerate
imuabile? In timpul nostru, cand, vorba unui stimat amic inspaimantat de
consecinte, s-a descoperit existenta in Univers a Marelui Zid, conglomerat ce
cuprinde nenumarate galaxii de dimensiunea galaxiei in care se roteste in
jurul unui astru de marime mijlocie, plasat periferic, minuscula nostra
planeta, devine intr-adevar chinuitoare intrebarea daca adevarurile biblice
nu au fost formulate intr-un limbaj prea simplist si nu sunt aparate intr-un
mod si mai simplist. Poate ca „blasfemiile” lui Ecovoiu, plasarea Mentorului
eretic (si a autorului creator) intre Alfa si Omega – Sigma - ar putea fi
socotite mai degraba o invitatie la regandirea, de catre teologi si
practicanti, a mesajelor Vechiului si Noului Testament, la reformularea lor
pentru credinciosi aflati mai departe, in cunostinte, decat cei din Evul Mediu
si Antichitate. Poate ca ar trebui sa se caute mai departe, intru salvarea
credintei si a echilibrului uman, in directia uluitoarei „forte morale din
mine” si a uluitorului „cer instelat de deasupra”, poate chiar in lumea
cuantelor de energie.
Sigma, un roman blasfemic?
Ecovoiu, un eretic? Un jurnalist occidental afirma, vorbind despre Cioran, ca
„In sfarsit, a sosit! Filosoful menit sa-i inspaimante pe burgheji!” Filosoful
a venit, si-a scris opera, a plecat, burghejii au ramas asa cum au fost. Dar
cata „burghezie” interna iti trebuie pentru a te inspaimata lectura unui roman,
cat de mica si tremuratoare trebuie sa fie credinta care se zguduie inaintea
unei opere literare!!!
Sa-l citez, in sprijinul
afirmatiei mele, chiar pe Ecovoiu:
„…Tu pentru ce bulversezi credinta lumii? a racnit, de
credeam ca se ineaca.
„N-ai inteles
nimic”, am zis. „E un roman. Chiar te-ai tampit?”
„Si Werther-ul lui Goethe
a fost un roman, ai vazut ce-a iesit! S-a sinucis aproape o generatie!..
„Cateva sute… cei mai
slabi… am zic, cinic, mai mult sa-l agasez. Imi place uneori sa-i necajesc pe
cei apropiati. Cred ca fac asta mai mult pentru a-i incerca, nu-mi dau seama
prea bine. […]” (p. 110).
In rest, pot recomanda perfect
linistit lectura Sigmei: din nou un roman reusit, foarte reusit, citibil
pe nerasuflate, incitant, o proza excelenta. „Violentele verbale“, disonante
poate pentru gusturile pudice ale domnisoarelor de pension, si chiar
„incorectitudinile politice”, abundente in masura necesitatii, mai ales in
partea „autobiografica”, sunt absolut justificate literar si pentru redarea
mediului descris: este greu de crezut (mai ales in coloratul „peisaj
lingvistic“ al Romaniei – lumii - de azi) ca o prostituata sau un alcoolic
ar folosi un limbaj academic in discutii menajere… Pentru mine, cel putin,
expresiile acestea dure apartin culorii localizante a trecerii de la un
mileniu la altul: nu de mult, studiindu-se frecventa cuvantului „c…at” in
circa 100 de filme americane si europene, s-a ajuns la statistica uimitoare
ca el a fost folosit cu o frecventa incepand cu O data pe… MINUT! Filmul in care cuvantul, devenit alocutiune
pentru o intreaga gama de sentimente (de la admiratie, la uimire, peste
teama, tristete si, in fine, scarba) a survenit o singura data a fost un
film despre… viata lui ISUS!
Proza
scurta
Marius Tupan, Vamile depresiunii, ed. Fundatia Luceafarul,
Bucuresti, 2002, 339 p.
Substantialul volum aparut la
finele lui 2002 contine 42 de proze, schite si povestiri. Parte dintre ele
aparute, in alte versiuni, in volumele Mezareea (1974) si Noaptea
muzicantilor (1978), majoritatea fiind insa la prima editare, prozele
lui Marius Tupan, dovedesc nu doar marea capacitate de lucru a prozatorului, ci
si calitatile intrinseci ale scrisului sau, cunoscut si cititorilor Observator-ului
(prozele “Naufragii” si “Orbirea”), aparute in numere precedente.
Avand in vedere ca, in lungul
timpului, o intreaga serie de condeie critice si-au dat in mai multe randuri
verdictul asupra prozei lui Marius Tupan, vom apela la sprijinul lor, noi
marginindu-ne, conform obiceiului, sa consemnam noua aparitie drept una dintre
cele mai interesante din anul editorial 2002 in Romania.
Care sunt, in acest sens,
argumentele criticii?
Marian Popa - ca sa incepem cu un critic traitor dincolo
de frontierele de stat si dincolo de ”centralismul” damboviteano-carpatin -,
afirma ca:
“De la Marius Tupan trebuie
retinute capacitatea de sugerare a abisalului in conditii limita si in
contextul unei mitologii cunoscute pana acum numai printr-o parte a operei lui
D. R. Popescu: aceea a regiunii Severinului, unde drama terifianta si grotesca
are, se parte,forme inedite de manifestare”.
Pentru regretatul Laurentiu
Ulici, autorul “… a dovedit o remarcabila forta de transfigurare cu o mare
economie de mijloace: caci Mezareea, dincolo de unitatea de program a
schitelor ce o compun, dincolo chiar de cele doua calitati despre care am
vorbit, promite o evolutie a prozatorului pe spatii epice mai mari.” (romanele,
aparute ulterior, ale lui Marius Tupan confirmand, intre timp, pe deplin, mai
vechea “suspiciune”, indreptatita, a criticului, R. B.), iar pentru Nicolae
Manolescu, “Expresivitatea limbii e primul lucru ce se constata la Marius Tupan
(Mezareea), povestitor din familia lui V. Voiculescu, Stefan Banulescu sau, mai
ales, Fanus Neagu. Frazele au curgere poetica si sunt de o bogata senzorialitate.
(…) Substanta insasi a povestirilor e poetica, nutrita de mituri folclorice,
eresuri si magii.”. Si, in ce-l priveste, Nicolae Balota noteaza: “Povestiri
enigmatice, mai mult descrieri ale unor stari decat relatare a unor peripetii.
Enigmele sunt insa cand ale unei naturi salbatice, cand ale unei tari vechi,
niciodata simple speculatii abstracte ale mintii”.
Obligati de spatiul redus al
paginilor noastre, la scurtime, tinem sa marcam, din Vamile depresiunii,
una din prozele care ne-au atras mai mult, prin ineditul rezolvarii literare a
“cazului”, si, pur si simplu, prin apropierea de ceea ce (re)gasim “aproape
noua”, in ele.
In “Steaua de cumpana” (p.
95-99), ne seduce jocul de planuri secunde care mascheaza, pana in final, o
dedublare de constiinta morbida. Inserarea unui dialog (quasi!) normal este,
in cadrul unei povestiri in care virtualitatea predomina, invioratoare:
“- N-ar fi bine sa-mi spuneti mai
exact unde se afla localiatea aceea? il intreba soferul.
Desi se gasea in strada, unde
lumea acelrei dfimineti era in plina agitatie, Ric crezu ca numai el e treaz.
- Totusi, ridica insotitorul
glasul, sper ca n-ati ras de mine? Incotro, daca nu-s prea insistent?
- In mine nu mai locuiesc doi!
exclama Ric, condus de o alta obsesie.
- Dumneavoastra puteti crede ce
vreti, mie insa trebuie sa-mi spuneti clar: aveti sau nu nevoie de un
transport?
- Unde vrei sa ma duci?se
interesa Ric, ca si cum nu el facuse comanda.
- Pai, din cate m-a avertizat
doamna de la dispecerat, acasa la dumneavoastra, acolo unde v-a murit fratele.
Exista vreo nelamurire in aceasta privinta?
- Cum adica, doamna de la
dispecerat mi-a ucis fratele? Doamne, cati criminali sunt in libertate! Si,
daca nu deranjez, cum se numeste individa?
Soferul il cerceta tot mai curios.
- Chiar va bateti joc de mine?
- Domnule, altcineva trebuie sa
te fi chemat. Cu mine, recunoaste si dumneata, nu poate fi nimic grav, fiindca
nu am si nu am avut vreodata un frate. Dar, daca tii neaparat sa faci o cursa,
care, inteleg, iti e absolut necesara pentru a-ti acoperi salariul, treaca de
la mine: demareaza! […]”.
In fine, le uram cititorilor Vamilor
depresiunii, lectura placuta. O vor avea, desigur.
Radu Barbulescu
Album:
Paul Filip:
BATRANUL CISMIGIU, album foto
Insusi titlul pe care-l poarta
acest alt album ce ni-l daruie domnul Paul Filip, neobositul cercetator a
nenumarate aspecte culese din bogatia de frumuseti a Capitalei Romaniei,
ne umple sufletul de o duioasa nostalgie.
Nu cred sa existe cineva, fie ca
a locuit, locuieste sau numai a strabatut in trecere orasul si sa nu se fi
abatut cat de fugar pe aleile sale. Suntem doara atat de multi acei pe care
pasii copilariei, ai adolescentei, cat si ai anilor de mai tarziu ne-au purtat
prin acest minunat parc din inima Bucurestiului.
O oaza de liniste si verdeata in
mijlocul zgomotosului zbucium al trairii
zilnice a marelui nostru oras.
Minunatele fotografii care
ilustreaza lucrarea domniei sale nu sunt doar o deosebita incantare pentru
ochi si suflet ci si foarte interesante marturii ale aparitiei si dezvoltarii
acestei uriase gradini publice. Incitandu-ne sa ne abatem prin toate cararile
care inconjoara minunatul lac ne vorbeste si de cladirile care o inconjoara
sau invecinate cu tot istoricul lor: Primaria Capitalei – nelipsind si o insiruire
cronologica a tuturor primarilor de la cel dintai pana la cel mai recent
inscaunat - si sfinte lacasuri precum bisericile Schitu Magureanu si Sf.
Ilie din Gorgani.
Un loc de seama in aceste pagini
il ocupa prezentarea si descrierea celuilalt vecin, Colegiul National Gh. Lazar
de la inceputuri pana in zilele noastre, cuprinzand si o insiruie a tuturor
directorilor ce i-au stat la carma precum si o impresionanta lista a unor mari
personalitati ce-au ilustrat cultura si arta romaneasca odata iesiti de pe
bancile acestui prestigios liceu, regretand doar ca spatiul nu-i ingaduie sa
mentioneze si numele multor vestiti dascali care s-au perindat la catedrele
claselor sale de-a lungul anilor. Toate acestea insa nu inainte de a ne fi
dat si un succint istoric al orasului de cand – sub domnia lui Vlad Tepes – a
devenit capitala Tarii si pana in zilele noastre.
Aflam deasemenea cine a fost
arhitectul peisagist care a conceput planul Cismigiului si a carui infaptuire a
dus-o la bun sfarsit pe vremea domniei lui Gheorghe Bibescu. Este vorba de Carl
Friederich Wilhelm Meyer – specialist in acest domeniu – adus de la Viena in
1843.
Sunt apoi imagini si relatari
care au surprins felurite si rare aspecte din viata de toate zilele a parcului:
copii care se joaca, oameni mai varstnici care s-au oprit pentru scurt timp sa
se odihneasca, sa respire un aer mai curat sau poate chiar sa inchege unele
prietenii care sa-i fereasca de singuratate si sa asculte orchestra din
chioscul anume plasat cam pe la mijlocul gradinii unde tinerii indragostiti gasesc
atmosfera prielnica nu numai dansului ci si tainicelor marturisiri atunci
cand nu prefera o plimbare cu barca pe lac sau o incursiune la restaurantul
Monte Carlo de pe malul acestuia.
Desigur nu lipseste nici
prezentarea statuilor cu care este presarata gradina si a subteranelor
acesteia despre existenta carora putini au cunostinta.
Nu trebuie omisa maiestria
imaginilor care surprind cum se ilustreaza feluritele momente ale fiecarui anotimp
al anului; Cismigiul fiind tot atat de frumos vara, primavara, iarna sau
toamna. Varietatea si bogatia florilor si copacilor - fie ca sunt autohtoni sau
exotici adusi din indepartate colturi ale lumii si implantati aici – surprinse
si surprinse in feluritele ipostaze ale zilei: dimineata, la amiaza, pe inserat
sau catre apusul soarelui de ochiul unui fotograf de mare talent - constituie o
desfatare si o bucurie pentru ochii care le privesc. Un capitol aparte este
inchinat si celorlalte gradini publice bucurestene.
Ajungand la ultima pagina a
acestui album nu putem decat sa-i multumim inca odata daruitului autor si sa
asteptam cu nerabdare aparitia celorlalte volume fagaduite si pe care le are
in pregatire pe masa sa de lucru.
Poezie
Dinu Ianculescu: Un ganD, un chip stiut, un viS, un timp…,
rondeluri
Suflet deosebit de ales si
slujitor credincios pe altarul Caliopei atat de talentatul si cunoscutul
actor Dinu Ianculescu si-a lansat de curand la Bucuresti, cu mult si binemeritat
succes, noul sau volum de versuri: Un gand, un chip stiut, un vis, un timp…,
o minunata culegere de rondeluri.
Gasesc ca regretatul poet
Gheorghe Pitut, citat pe ante-coperte, a spus esentialul in aceasta
caracterizare a domniei sale si de aceea o citez:
”Ma gandesc adesea la
mare, la ”miscatoarea marilor singuratate”, imaginandu-mi spectaculoasele
furtuni ce bantuie intinsul pustiu de ape cutremurand afundele palate de
margean, fara ca vreun ochi sa vada fenomenul: si de fiecare data cand valurile
ravasesc tarmul sau ling lenese plaja, nu mi le pot inchipui decat acompaniate
de vocea profunda a lui Dinu
Ianculescu, artistul care pare a le descanta sau biciui cu blandetea glasului
sau, la fel cum numai dangatele clopotelor din copilarie spulberau norii amenintatori
impingandu-i departe de munti. Poet de rara discretie, Dinu Ianculescu slujeste poezia nu
numai ca inspirat interpret al marilor opere, dar mai cu seama prin propria-i
creatie aureolata de meditatia si de un calm dinamism al imaginii.
Cizelandu-si rondelurile
cu voluptate de bijutier, poetul reuseste de atatea ori totusi sa ne dea
senzatia ca, fiind posibil sa cuprinzi cu maini imaginare trupul inefabil al poeziei,
ar curge must ca din struguri.
La Dinu Ianculescu timpul
este un drum de la nastere spre totdeauna, intr-un peisaj al melancoliei in
care fiinte si lucruri luneca intr-o liniste neasemuita ”.
Intr-adevar cine nu a
auzit la teatru cat si la televiziune ”vocea de aur” a lui Dinu Ianculescu?
Daruit de Parce cu trei minunate haruri el isi merita cu prisosinta un loc ales
nu numai in Istoria Teatrului Romanesc, ci si in acea a Literaturii Romane.
Eliza Cantaragiu: De vorba cu mine insumi si Padurea in flacari
In ziua de astazi
cand poezia de pretutindeni tot atat cat si cea de limba romana a degenerat in
asa masura incat o mare parte din volumele de versuri care se tiparesc pot face
concurenta continutului revistelor de cuvinte incrucisate si cand adevarati
poeti, ca Dinu Ianculescu de pilda, sunt tot mai rari nu poti sa nu fii placut
impresionat descoperind ca totusi mai exista si altii care pe langa un real
talent respecta si structura normala a acestui gen literar si care – referindu-ne
la critica eminesciana pe tema similara – au ce spune.
O astfel
de surpriza placuta a fost pentru mine descoperirea intamplatoare si tarzie a
celor doua volume scrise de Doamna Dr. Eliza Cantaragiu, intitulate: ” De vorba
cu mine insumi ” si ” Padurea in flacari ”.
Ele sunt
o marturie de netagaduit a unei rare sensibilitati, impletita cu alese
simtaminte romanesti ale acestei prea modeste poete. Doamna Dr. Eliza
Cantaragiu trebuie sa continuie sa scrie pentru a ne incanta sufletele si a
dovedi ca in pofida hipermodernismului si cosmopolitismului care sufoca
actualele scrieri din tara noastra, mai exista si condeieri care stiu sa
cinsteasca atat limba cat si traditiile noastre. Pentru exemplificare redau
doua dintre poeziile sale:
”Cautari ”
Sa ne pastram templul
Cu coloane strabune
De Carpati,
Lasat prin legamant!
”Sa ne pastram templul”
Din mormant,
Din somn de veci,
Sa strig sa fiu auzit:
Un popor fara trecut
N-are nicidecum prezent.
Un popor fara prezent
Nu are nici viitor...
Nu va lasati jefuiti!
Oameni buni, opriti incultii!
Pe cei buni doar de legat!
Pe cei ce distrug trecutul,
Sfantul nostru si bogat!
”Glasul lui Mutu ”
Fragment
din poezia inchinata zugravului Mutu care, dupa ce s-a clugarit, a murit la
manastirea Robaia, in 1735.
Nu pot
incheia aceste randuri fara a aminti si de sugestivele ”transfigurari grafice”
cum sunt denumite ilustratiile pictorului Nicolaie Maniu care infrumuseteaza
aceste volume.
Si, mai
cu seama nu ma pot opri de a nu cita un scurt fragment din prefata scrisa de
Victor Frunza la volumul Padurea in flacari caruia i-a fost si editor,
pentru a arata ca nu sunt singura care gandesc asa cum am spus mai sus, cu
privire la datoria noastra de a pastra integritatea limbii romane:
”Epoca
moderna a creat deci fenomenul abandonarii limbii romane – care in pofida
faptului ca mult e dulce si frumoasa – pentru unii scriitori,
din pricina ca fiind in afara curentilor mondiali de cultura, reprezenta sau
reprezinta o frana in afirmare. Numarul celor adoptati de alte
literaturi, fara neaparat a fi ajuns niste celebritati acolo unde si-au aruncat
ancorele existentei, s-a inmultit in ultimele decenii, datorita conditiilor
politice cunoscute, pana la a crea un fenomen: aparitia scriitorului elvetian,
belgian, francez, englez, german etc., de origine romana, din randul
celor care cu numai cativa ani mai inainte mai publicau la Bucuresti. La baza ghetarului
al carui varf este el, scriitorul strain de origine romana, se afla o
masa imensa de emigranti, care inca de la generatia zero au reflexul romanofob,
fara cel putin sa ajunga vreodata sa vorbeasca asa cum se cuvine (necum sa
scrie) limba tarii pe care si-au proclamat-o drept noua patrie.
Pierderea
si celei de-a doua patrii – limba romana – pentru aceasta masa de oameni care
in dorinta de a se asimila cat mai repede, vor sa uite cat mai repede, este
intr-un fel reflectata de abandonarea, din lipsa unui public de cititori, a
limbii de acasa de catre multi dintre cei care in exil continua sa ramana
fideli scrisului.
Iata
insa ca rar de tot se intampla si altfel: aparitia unor oameni care se
descopera ca poeti sau prozatori anume aici, printre straini, si asta nu numai pentru ca au ceva de spus, ci pentru ca simt romaneste.
Iar simtind romaneste descopera in mediul inconjurator al unui alt idiom, ca
limba romana le este mai mult decat oriunde si decat in oricare alt timp
necesara pentru exprimarile „de
taina” ale sufletului. Celelalte considerente de audienta, de acces la
editorii comerciali, trec pe planul al
doilea fata de aceasta nevoie imperioasa de identitate nationala. Limba de acasa
devine in sine un manifest al fidelitatii fata de tara natala si cultura ei,
legatura – pentru unii destructibila, dar pentru aceasta categorie nu – cu
trecutul si cu tara reala de care-i leaga o punte de matase pe care niciodata
nimeni nu o va putea taia.
Pentru
cantarirea si dramuirea creatiei acestor pastratori de limba romana in exil,
criteriile care functioneaza de obicei
in tara isi pierd valoarea, precum bancnotele care circula numai intre
hotarele interne, intrucat limba romana in sine sfinteste cartea si aprioric
pacatele ei se convertesc alaturi de calitati in fapt de lauda, prin simplul
miracol al actului de cultura romanesc. Ma refer – se intelege – exclusiv la
scrierile literare.
In
aceasta categorie de scriitori, pentru care limba romana este patria luata
cu sine, pastrata si cultivata ca o gradina de flori, intra si Eliza
Cantaragiu, autoarea cartii de fata.”
Impresii dupa
lectura volumului Cantece de mahala,
de Florentin Smarandache
LIBERTATEA S-A NASCUT LA MAHALA
Motto:
„Pentru un singur poet mare, limbile nu supravietuiesc”
C. Noica
Recunosc,
din ipostaza ipocritului lector, ca, descoperind in mirificul spatiu virtual
al Internetului Cantece de mahala, ale lui Florentin Smarandache, mi-am
soptit in barba: „Ce-ar mai putea aduce nou in poezia mahalalei acest autor,
cand, in trecut, ne-au incantat cu artisticele lor productii un Garcia Lorca,
un Miron Radu Paraschivescu? Vom trai si vom vedea sau, in pur spirit
paradoxist, vom muri si vom vedea!” Ma asteptam sa descopar, rob al acelorasi
prejudecati estetice, date de purtarea celebrilor ochelari kantieni, un soi
de deconstructivist postmodern, care se deda la savuroase farse ludice. si cam atat! Dar asteptarile mi-au
fost, spre placuta mea surprindere, inselate.
Cred ca
Florentin Smarandache a inceput sa-si scrie Cantecele de mahala de cum a
pus piciorul pe pamant american, in lungile nopti de singuratate, de
incertitudine si disperare ale emigrantului auto-exilat in pustiul Arizonei. Cu
siguranta ca pe ecranul mintii i s-au derulat atunci scene din copilaria
traita in spatiul edenic al Balcestilor Valcii (copilaria insasi, ca stare de
spirit, este un adevarat Eden) sau din adolescenta petrecuta prin
saracacioasele, dar atat de pline de farmec, mahalale ale Baniei Craiovei.
M-am convins, lecturandu-i poemele, ca romanul incearca sa se vindece de
singuratate, de nostalgie dupa o lume lasata in urma, rememorand, mai mult
pentru sine, aceste Amintiri din copilarie, aidoma unui sugubat Creanga oltean.
Romanul,
oricat ar vrea sa se ascunda dupa masti estetizante, se dovedeste a fi un
sentimental incurabil. Logosul ii este taxat, vrand-nevrand, de lestul
amintirilor din perioada romaneasca a existentei lui. In coltul ochiului
ii simt o lacrima si-n gat ii simt nodul acela premergator izbucnirii in plansul
eliberator de tensiuni. Sentimentalii, la noi, in plina domnie
postmodernista, fracturista, sunt priviti ca vietati ciudate, cu
handicap. De fapt, mahalaua autorului nostru este mult mai apropiata, ca
existentialitate si risipa sarbatoreasca a trairilor, de mahalaua lui
Creanga, cel din Amintiri din copilarie, decat de dubiosul, scufundat in
promiscuitate, Ferentari bucurestean, ca sa numesc, la intamplare, un
actual cartier rau famat din Romania.
Daca am incerca sa urmarim procesul de
istoricizare a mentalitatilor la romani( ce studiu insolit ar iesi!), a
stratificarilor socio-culturale, am constata ca mahalaua lui Florentin
Smarandache, ca matrice spirituala, isi gaseste corespondente si-n Isarlikul
lui Ion Barbu dar si-n mahalaua lui Marin Sorescu, din Bulzestii Doljului,
autorul ciclului „La Lilieci”. El stie ca sub ultimul strat, cel dat de
mahala, eventualul cercetator ar gasi acel izvor de curatie, apartinand filonului
folcloric, pur romanesc. De altfel, chiar Noica, intr-o scrisoare
adresata lui Cioran, decreta: „...aproape tot ce e reusita culturala, la noi,
tine de cultura de tip folcloric.“ si
poate ca avea dreptate marele filozof.
Din
acest punct de vedere, demersul romanului Smarandache trebuie privit ca un
barometru socio-cultural al societatii romanesti din anii `70-`80 ai secolului
trecut, in zona ei cea mai gri, mahalaua. Aceasta scriere are valoare de
document, dar nu numai sub aspect istorico-literar! Ea zugraveste mahalaua
anilor `70-`80, o lume din ce in ce mai amorfa, demascand primele semne ale
invaziei kitsch-ului.
In anii `70, ani ai dictaturii
proletariatului, s-a accentuat migratia satului spre oras, o extensie
artificiala data de acea aberanta industrializare, creand acei hibrizi suburbani,
nici tarani, nici oraseni, care-si ineaca milenarele virtuti ale romanilor in
vicii, ca un reflex al instinctului de supravietuire. Mahalaua incepe sa
devina, in aceasta perioada de trista amintire, un spatiu al dezradacinatilor,
alungand treptat acel aer de dolce farniente patriarhal. Insasi firea zeflemista
a romanului nu este altceva decat sus-pomenitul reflex.
Este
neindoios faptul ca autorul a intalnit (poate ca a si convietuit in preajma
lor) tigani. E mai mult ca sigur ca acestia l-au impresionat, cu aura lor de
mister si magie, cu trairile lor pitoresti, uneori violente. Tiganii lui
Smarandache (si nu numai) au un cult al libertatii. Fostii robi ai mosiilor de
pe malul Oltului sau al Jiului, s-au reintalnit, prin timp, in tolerantele
mahalale romanesti. Pentru ei, ca sa-l parafrazam pe Blaga, libertatea
s-a nascut la mahala!
De aici
poate ca i-a venit ideea sa dea o replica literara, prin timp, celebrelor Cantice
tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu, care sunt, intre noi fie
vorba, mai mult o traducere personalizata a romantelor lui Lorca. Sunt
sigur ca Florentin Smarandache a sesizat ca volumul Cantice tiganesti
al lui Miron Radu Paraschivescu nu e un punct de referinta in poezia argotica,
datorita unei idilizari fortate, artificiale, a limbajului poetic si, din acest
motiv, incearca o spalare de „idilic” a scriiturii, o improspatare a acestui
limbaj obosit. Mie, ca un fost traitor in spatiul mahalalei, imi suna destul
de fals unele versuri ale lui Miron Radu Paraschivescu. Citez din memorie:
„Boarfo, nu ti-a fost sucar / Sa bagi mana-n buzunar?“ Nici un fante de mahala
n-ar fi folosit, in contextul dat, cuvantul „sucar”. Pentru ca acest cuvant
n-are sensul de „rusine”, „jena”, „teama”, sens pe care-l cere aici logica
frazei. Fantele, ca traitor real la mahala, nu contrafacut literar, ar fi zis
ceva de genul: „Boarfo, nu ti-a fost tarsala sa bagi vastu-n caraiman?“ dar
„tarsala” e cu totul altceva decat „sucar”! Dar nu mai insist. Eu il retin,
totusi, pe Miron Radu Paraschivescu ca pe un agreabil poet proletcultist,
autorul unui celebru discurs mobilizator, in 1962, numit „Catre cei tineri“. si vorba aceea, despre morti, numai
bine!
Argoul,
perceput in teoria comunicarii ca o bariera de limbaj, are, intr-adevar, un iz
de artificialitate. In mediile in care se foloseste, este un limbaj codificat. Infractorii, de exemplu, stiu ca acest cod nu-l cunosc toti „fraierii”! Argoul este, cum ar zice un Gerard Genette, „o abatere de la norma, de la
uzul comun al limbii, o extensie a sensului lexical.” Pai, fie-mi iertat, ce
cititor american poate descifra codul folosit de Florentin Smarandache in
scrierea poemului „In audienta”? Poate numai unul care a trait in Romania
anilor `80, cand, cu un „cartus” de Kent, puteai deschide usa oricarui
functionar public. Pare hilar acum, dar este tristul adevar! Nu cred ca
presupusul cititor stie sa inlocuiasca substantivul propriu „Kent” cu adverbul
de timp „cand”, pentru a da o logica versurilor: „- Kent mai vii? - Peste o
saptamana.” Dar, in limbajul argotic, paradoxal, nu logica are intaietate ci
codul folosit. Iata si o posibila traducere:
Prin „ciudata” intrebare, functionarul il atentioneaza pe solicitant ca, daca
vrea sa-i rezolve cererea, asteapta ca acesta sa-i aduca un ”cartus” de tigari
Kent. Solicitantul, dorind sa-si rezolve problema, transmite ca a inteles mesajul
si-I promite functionarului, folosindu-se de recunoscuta ambivalenta a
cuvintelor romanesti, un peste proaspat, prins la braconaj, probabil. Doar in
lumea argoului romanesc prepozitia „peste” se poate transforma, semnificand,
in mod paradoxal, substantivul „peste”!!! Acesta este limbajul codificat,
aceasta e povestea tarii de la Dunare, Romania, „o tara destarata cu nemiluita”
cum, cu tristete, constata poetul Florentin Smarandache.
Uneori,
mi se pare ca autorului nostru i-e frica (sau lehamite?) de marea poezie,
care, da semne ca i-ar fi accesibila, chiar cand acesta mimeaza nevinovate
jocuri de cuvinte: „Sunt cu corespondenta la zi, sunt cu iubirea la
moarte“ (Bagaboanta)
Ca sa
mai uite de suparare, mai plaseaza ici-colo, cu tenta satirica la adresa
regimului comunist, cate-un distih paradoxist, din cele care i-au adus
notorietatea: „Solutionati problema, problematizati solutia” (Oracaiala) sau,
auto ironic: „Fac si eu ce nu pot: literaturizez neliterarul… Distrugand
tipare creez de fapt alte tipare” (Bleomangri cu picatele) Savuros mi se pare
poemul „Tovarase popa”, scris intr-un registru ludic, amintindu-mi de
timisoreanul serban Foarta.
Pitipoanca si Gorobetele sunt Adam si Eva in aceasta mahala cu personaje vii,
neliteraturizate, zugravite in fuga de autor. Aforismele, trecand peste
accentele lor parodice, amintesc de filozofia omului simplu de la tara, atat de
drag noua, pentru ca l-am cunoscut: „Dintre toate zemurile cea mai buna-i
carnea fripta.”
Autorul refuza acea solemnitate gaunoasa a
discursului poetic, migrand spre zona marginala a ludicului, a rostirii de tip
argotic. Femeia fatala din mahala este:
„o iapa
de femeie
de
scapara scanteie!
… E o
parasuta
suta
…Cu fundul obraznic,
trainic.” (Puslamaua)
„Are femeia pe dracu-n ea. si craci si sani lunecand printre maini“ (Fleortotina) El pune intreaga
miza pe ambivalenta lexicului romanesc, pe expresivitatea lui (aici are de
castigat si Florentin Smarandache, au de castigat, mai ales, cititorii sai)
si intreaba arghezian, cu gravitatea unui poet major: „Cine ma zbate in
zbatere la gatere?“ (Criza de criza) Eu raman la concluzia avansata putin mai
inainte: daca ar vrea cu tot dinadinsul, Florentin Smarandache ar putea sa
scrie o poezie mare!
Tudor Negoescu
(Craiova, Romania
PROTEST
Am
primit ultimul numar din revista TRIBUNA, revista de cultura editata la Cluj-Napoca, nr 316-31, octombrie, 2002.
La acest
numar colaboreaza multi scriitori din Tara Sfanta, cum ar fi: Al. Mirodan,
Andrei Fishof, Solo Juster, Sesto Pals, subsemnata, Victor Rusu si alti
colaboratori ai revistei. Intalnim pagini de interviu (Al. Mirodan) reluate
din „Ultima Ora", despre „vocatia publicisticii" a lui I. Aurescu, o
recenzie a cartii scriitorului Siman Tov, totul incununat de articolul „Un
tezaur de spiritualitate – argument despre „Scriitorii din Tara Sfanta",
al poetului si criticului Ion Cristofor. Revista apare bilunar, cu sprijinul
„Fundatiei Culturale Romane si al Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului
Culturii Nationale”.
De ce
dau aceste date atat de minutios este pentru ca intre paginile revistei, atat
de frumoase si splendid editata am gasit o SCRISOARE:
„Iubita
Poeta, drag Prieten,
Va
trimitem aici ultimul numar al revistei Tribuna, cu bucuria de a vedea
realizat (partial) un proiect la care, oleaca, am contribuit si noi. E un motiv
de bucurie, pentru noi, aparitia sa. In acelasi timp, un prilej de mahnire
caci astazi, 30 octombrie a. c. editorul (Consiliul Judetean Cluj) solicita concedierea
lui Ion Cristofor. Fara cuvinte".
Semneaza
Ion Cristofor si Maria Pal.
aRog sa se faca publica aceasta incalificabila concediere dupa editarea
numarului dedicat noua si nu numai noua, dar si admiratorilor creatiei noastre
literare! Rog sa fiu prima care deschid Lista de Protest impotriva
acestei infamii!
Bianca
MARCOVICI,
Haifa
Lichidari de conturi
Aceasta
face Marin Mincu, profesor de literatura italiana, poet modern, autorul,
printre altele, al volumului Critice, aparut in 1969, in articolul sau
„Frumusete morala", aparut in revista Luceafarul, din care newsletterul
„Buna dimineata Israel", numarul 250 din ultima vinere a lunii
noiembrie, da fragmente.
Intentia
colegului nostru Uli Valureanu era salutara avand in vedere dorinta sa de a
pune in relief laudele semnatarului articolului la adresa poetei Riri Silvia
Manor cu ocazia aparitiei volumului ei de debut, autotradus din limba ebraica,
intitulat Privind.
Pana
aici, toate bune si frumoase. Dar articolul lui Marin Mincu nu are doar scopul
benefic de a saluta aparitia unui poet si a primei carti a acestuia. Marin
Mincu lichideaza conturile din Israel si Romania la un mod dizgratios si nedemn
de un intelectual.
E de
neinteles de ce intr-un articol laudativ privind o poeta din Israel, era
necesar sa loveasca in miscarea literara de limba romana de la noi si in evreii
originari din Romania. Vorbind de scriitorii de expresie romaneasca de la noi
si comparand limba folosita de ei toti, si cea folosita de poeta Riri Silvia
Manor, iata ce spune in articolul „Frumusete morala": „Mi se pare ciudat
ca tocmai evreii romani sa fie cei mai retardati in produsele lor literare de
expresie romaneasca." Sau: „Toti evreii care au plecat din Romania folosesc
limba carpatina mai ales pentru a-si rememora spatiul auroral si limba lor a
ramas la stadiul „mitic": este armonioasa si dulce, voit
„eminesciana", dar aceasta nu mai conteaza acum in competitia
literara". Sau: „Nu stiu de ce ma obisnuisem cu „bastinasii" nostri
ce se mutasera in patria originara si, acolo, nefiind in posesia limbii
ebraice continuau sa scrie in limba romana, fara sa observe evolutia
discursului poetic."
Deci,
lichidam conturile cu miscarea literara care a „intarziat" sa-l invite
pe Marin Mincu in Israel. Articolul acesta inca nu era scris pe vremea aceea
dar noi intuiam gandurile omului despre noi. Oare Alexandru Sever, Al.
Mirodan, Virgil Duda, Iosif Petran, Mircea Saucan, Bianca Marcovici, Andrei
Fischof, Zoltan Terner, Luiza Carol si inca altii, scriu intr-o limba voit
„eminesciana"? Sunt retardati? Scriu in limba romana pentru ca nu si-au
insusit limba ebraica? Nu cumva un scriitor format, care profeseaza scrisul, se
exprima in limba in care respira, in care gandeste, in care simte, in care
traieste? Criticul de la Bucuresti nu stie acest lucru? Sau afirmatiile sale denigratoare sunt simple lichidari de conturi?
Apropo
de lichidari de conturi: Articolul despre cartea de debut a poetei-profesor
Riri Silvia Manor a fost un bun prilej pentru Marin Mincu de a lovi in marea
poeta care este Ana Blandiana. Iata cum lovim prin ricoseu intr-o poeta si
valoroasa ei opera: „...versuri de o lapidaritate exemplara (ale poetei Manor, n.m.),
ce ar trebui sa trezeasca invidia
Anei Blandiana sau a altor poetese actuale." Ce s-ar mai putea adauga la o asemenea aberatie monumentala?
Asemenea
ineptii ca cele puse pe hartie de Marin Mincu sunt descalificante pentru un
critic literar. M-am exprimat oare in aceste randuri intr-o limba „voit
eminesciana", sau „neobservand evolutia discursului poetic"? Dar
despre „evolutia discursului poetic" sau involutia lui actuala, cu alta
ocazie.
Shaul
CARMEL
Herzlia
Primul dictionar biblic original in limba romana.
Corespondenta de la Lucian-Zeev Herscovici. Lansarea lucrarii
"Dictionar de personaje biblice si reprezentarea lor in arte", de
Viorica S. Constantinescu si Baruch Tercatin (Bucuresti, Hasefer, 2002) a avut
loc la Tel Aviv, la 22.12.02, la Beit Hasofer.
Au vorbit despre carte un
reprezentant al lumii academice - prof. univ. Andrei Strihan; un reprezentant
al lumii Torei si invataturii iudaice - rabinul Mordehai Burstein; un reprezentant
al lumii literelor si presei - scriitorul I. Schechter, director al ziarului
"Ultima Ora".
Care este importanta acestui dictionar? Raspunsul subsemnatului este ca
acesta e primul dictionar biblic aparut in mod original in limba romana: toate
celelalte dictionare aparute pana acum au fost traduceri din alte limbi. De asemenea,
acest dictionar se refera numai la Biblia Ebraica (ceea ce crestinii numesc
"Vechiul Testament") si nu se refera la Noul Testament crestin.
Totusi, numele personajelor apar in transcrierea existenta in traducerea
romaneasca a Bibliei. Dictionarul este deosebit de util pentru cunoasterea
iudaismului si se bucura de o larga circulatie in Romania, mai ales in randul
tineretului studios: studenti de la teologie, literatura, arte, istorie.
Cititorul parca simte ca traieste alaturi de personajele mentionate, care
sunt prezente si in ilustratii (88 planse color). Nivelul dictionarului este
academic, dar este scris intr-o limba literara populara, fiind inteligibil
tuturor. […]
Din buletinul
electronic Buna dimineata, Israel,
Haifa, 29.12.
2002
EVOCARI
...Teii de pe Unten den Linden si din Bucuresti, copacii
de pe Leopold Straße zgarie norii intunecati cu degete negricioase, subtiri,
agresive, ascutite ca i-ul din i. O patura de aer rece, perforata de
lancii de ger polar pare a se fi asezat pe calota de nord a planetei. Sau este,
poate, doar o parere? Poate ca, de fapt, peste pomii desfrunziti se inalta un
cer stralucitor de albastru si gerul si cenusiul norilor vin nu dinspre
ghetarii Arcticei ci din locul gol si intunecat lasat, intr-un colt pana atunci
cald, de suflet, de acel 16 noiembrie 2000, de la ruperea secolelor si
mileniilor?
Or, poate, intunecimea si frigul vin din senzatia unei
pierderi irecuperabile nu doar pentru mine, din senzatia unui gol de neumplut
lasat in randurile mult/putinora oameni de bine, strict necesari pentru iesirea
natiei din care ne tragem, din impasul vremurilor proaste de azi? O senzatie
stranie, un gand, mai degraba, care extrapoleaza evenimente disparate, care ma
face sa ma intreb, interzis, cum oare pier, in Romania, oamenii necesari, la
momente atat de nepotrivite: Laurentiu, cu zece zile inainte de alegerile in
care se supunea, primul pe lista partidelor democrate, pentru senat,
presedintele Clubului Roman de Presa, anul acesta, cu cam tot atatea zile inainte
de desfasurarea discutiilor pe marginea proiectului de nou cod penal, atat de
importante pentru restul de presa „care nu se lasa deloc controlata”?!!
... Aflat de partea aceasta a existentei, ma
lovesc, violent, de impenetrabilitatea zidului dinspre starea despre
care vorbea, la Berlin, cu nici doua saptamani inainte de trecerea sa,
de imposibilitatea comunicarii dincolo, cu el, de la care as avea, azi,
atata nevoie de un sfat, de o consiliere. Ii impartasesc starea din ce in ce mai
multi din cei de care am nevoie, pentru calauzirea cu siguranta a gandurilor,
sentimentelor, faptelor. In solitudinea din ce in ce mai mare, in frigul din ce
in ce mai penetrant, de aici, le-am dat nume, neajungandu-mi, de luni ale
anului: ianuarie – tata si Alexandru Pana; martie, Alexandru Banu, iunie – Vasile
Manuceanu si Alessandro
Cifarelli; iulie – Carmen Demea; Noiembrie: luna neagra Laurentiu...
Radu Barbulescu
Paul DUGNEANU
Bucuresti
(1933-1983)
70 de
ani de la nastere – 20 de la moarte
Se naste la Ploiesti, in 31 martie 1933 si urmeaza in
orasul natal liceul „Sf. Petru si Petru“. Studiile superioare le face la
Facultatea de Filologie a Universitatii Bucuresti si chiar in anul in care
termina facultatea (1957), debuteaza cu versuri in revista Tribuna.
A activat ca redactor la Gazeta literara, Romania
literara si, pentru o perioada, redactor-sef adjunct la Luceafarul.
Opera sa poetica a fost distinsa cu mai multe premii importante, intre care
Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Cununa de aur a Festivalului de
poezie de la Struga (Iugoslvaia, 1971) si Premiul Herder in 1975. A fost propus
in 1980 pentru Premiul Nobel de catre Academia suedeza, alaturi de Sengor,
Borges si Elitis. Moare la 13 decembrie 1983. Volume
de versuri si eseuri: Sensul iubirii, 1960; O viziune a sentimentelor,
1964; Dreptul la timp, 1965; 11 elegii, 1966; Rosu vertical,
1967; Alfa, 1967; Oul si sfera, 1967; Laus Ptolomei, 1968;
Un pamant numit Romania, 1969; Necuvintele, 1969; In dulcele
stil clasic, 1970; Poezii, 1970; Belgradul in cinci prieteni,
1972; Maretia frigului. Romanul unui sentiment, 1972; Clar de inima,
Versuri de dragoste, 1973; Starea poeziei, 1975; Epica magna,
1978; Operele imperfecte,
1979; Carte de citire, carte de iubire, eseuri in colaborare cu Gh.
Tomozei, 1980; Noduri si semne, 1982; Respirari, 1982; Strigarea
numelui (editie bilingva romano-sarba), 1983; Antimetafizica,
Nichita Stanescu insotit de Aurelian Dumitrescu, 1985; Ordinea cuvintelor,
1985; Amintiri din prezent (selectie de texte de Gh. Tomozei), 1985; Fiziologia
poeziei (proza si versuri 1957-1983), editie ingrijita de Al. Condeescu,
cu acordul autorului, 1990; Argotice, 1992. /P. D./
MAGICIAN
AL CUVANTULUI
Nichita Stanescu este unul
dintre putinii poeti contemporani, creatori de limba si mitologie poetica proprie.
Parafrazand o cunoscuta afirmatie critica despre Tudor Arghezi, s-ar putea
spune ca intr-un fel s-a scris si s-a gandit poezia pana la Nichita, si altfel
dupa el. Sau, dintr-un scrupul de exactitate ar trebui sa nuantez ideea
astfel: intr-un anumit mod s-a scris pana la aparitia generatiei sale, in anii
’60 ai secolului trecut, cuprinzand nume de prim rang, ca Marin Sorescu,
Gheorghe Pitut, Ioan Alexandru, Mircea Ivanescu sau Cezar Baltag, si altfel
dupa aceea, dar si in acest caz numele sau gireaza reusita. La fel de adevarat
este insa ca poietica si poietica sa au provocat nu numai adeziune ci si
reactii de respingere si contestare, in special in randurile generatiei urmatoare,
consacrata in anii ’80.
Este stiut insa ca rezistenta,
viabilitatea si prestigiul unui model sunt verificate si de atitudinile adverse
generate in raport cu un canon literar sau altul. In ceea ce ma priveste voi
schita unele dintre coordonatele limbajului poetic stanescian, care au
influentat evolutia liricii noastre contemporane atat pentru corifei, cat si
printre contestatari.
Principiul fundamental al
discursului sau poetic – si nimeni de la Arghezi incoace nu l-a ilustrat mai
convingator – este acela al limbajului ca „ars combinatoria”. Sintagma ne
trimite, indubitabil, la terminologia barocului sau manierismului, unde
initial avea un sens precis nelimitat, joc fiziologic si filosofic al literei,
dar si la acceptia mai generala de asocieri si convergente neasteptate, de
orice fel, dupa cum teoretiza André Breton, in Les Vases communicants,
care cerea metaforei sa stabileasca un punct de contact intre ramurile cele
mai departate ale cunoasterii si limbajului. Sunt sigur ca un demers critic
aplicat asupra autorului Necuvintelor si Maretiei frigului, ca
mare poet manierist – despre barochismul lui s-au facut si se fac frecvente
referiri – ne-ar aduce surprinzatoare revelatii. Eu ma limitez in aceste
succinte consideratii la a observa ca la niciunul dintre poetii romani nu vom
intalni o mai persistenta izotopie a literei, constituita atat ca ipostaza
ludica, intr-o ingenioasa algoritmie, cat si intr-un discurs reflexiv, ca in
poezia impotriva cuvintelor, in care joaca un dublu rol, de grafem si semantem:
„Ah, cuvintele, tristele / ele curg in ele insele, / desi sensul lor este
static. // Ce tragedie cuvantul „iubito” I / (Dupa litera I urmeaza litera U,
dupa litera B, litera I, apoi T, apoi O… / Si asta-i ca si cum ar trece un timp
/ intre I si O / desi „Iubito” nu are timp, / ci este tot si dintr-o data. /
Sau nu a fost… Sau nu: va fi / sau este pur si simplu”. Numai despre semiotica
si estetica literei in lirica lui Nichita s-ar putea concepe un veritabil
studiu.
Trecand acum la a doua acceptie,
globala, a expresiei „ars combinatoria”, ca principiu asociativ, vom distinge
si aici o paradigma semnificativa. Dintre multiplele valorizari posibile, cea
mai frapanta este convergenta contrariilor, manifestata in nu putine izotopii
poetice, si care, metaforic, a luat forma intrata aproape in limbajul uzual,
memorabilei sintagme „rasu-plansu”. Este una dintre multele creatii lexicale
stanesciene ce, datorita fortei lor plastice, au devenit un soi de bun comun al
limbii, pierzandu-si intr-o masura intensitatea si impactul initial.
O alta particularitate a
discursului sau poetic este senzatia de modificare a starii fizice a
elementelor sub incidenta cuvantului si interactiunilor sale; obiectele isi
pierd greutatea si plutesc, aerul ajunge fluid ca apa sau sculptural ca
marmura, materia se volatilizeaza si, dimpotriva, imponderabilul ia
infatisarea obiectuala etc.: „Ochi mare, nu te vezi decat tu, / sculpturi in
relief de aur, / si tarmul pleoapei reci si grea / ne-nfige furci de gene
verzi” („marele ochi al iernii”). Doar intr-un univers lingvistic prodigios, cutreierat
de miracolele cuvantului, aerul se naste ca forma „in relief”, iar genele –
splendid si deconcertant salt mortal al imaginatiei – ca „furci” ale privirii.
Si, totusi, acest inegalabil poet al materiei si elementelor, in sens
bachelardian, este si o inteligenta abstracta, la timpul sau, volumul Laus
Ptolomei starnind consternare prin limbajul liric-notional. Desi termenii
par si chiar la un anumit nivel sunt incompatibili, poetul reuseste gratie
indicibilei sale „artei combinatorii” sa scoata efecte de lirism pur din
concepte fizico-matematice si teorii geometrice. A vorbi insa de plasticizarea
ideilor este inadecvat, deoarece eul poetic nu sensibilizeaza printr-o imagine
vizuala axiome, numere, concepte logico-matematice sau cosmologice, ci
elibereaza prin nu stiu ce magie a cuvantului, o incarcatura lirica mult prea
comprimata, asa cum dintr-un arc bine incordat tasneste sageata „inscriind”
curba ideala a zborului. Citez dintr-un text al carui titlu este, el insusi,
un enunt poetic (Despre firile contemplative, despre ce spun ele si despre
unele sfaturi ce am a le da): „Firile contemplative iubesc ratiunea /
Ratiunea a mutat pamantul / din mijlocul existentei / si l-a facut sa se
roteasca / in jurul soarelui. / Ratiunea a demonstrat aceasta cu cifre / dar
nu si cu infatisari ale cifrelor. / (…) Dau sfat: / cei care au pus pamantul
sa fie sluga soarelui, / sa-i caute justificare // Altfel e trist pe pamant. /
Firile lipsite de timp / au lasat pamantul in mijlocul universului / si asta e
bine / pentru ca acesta este adevarul”.
Desigur ca o experienta de
asemenea anvergura implica si cautari infructuoase, indecizii si uneori esecuri,
dar coplesitoare ramane exemplaritatea si amploarea revolutiei poetice, ca si efectele ei asupra evolutiei
ulterioare a poeziei romane.
Cornelia Vissarion-Manuceanu
München
Scriitor pentru copii, nascut la 21 martie 1915 in satul
Trifesti (Iasi). A murit la Bucuresti in ziua de 9 iulie 1989.
„In usa izbucni un glas inspaimantat:
- Parinte, moare mama! Vino si ne ajuta.
Preotul nu raspunse. Omul batu prelung cu pumnii si
striga din nou:
- N-auzi? Moare mama! Ce faci, parinte, dormi?
Preotul nu raspunde. Cineva il indemna sa taca. Sa nu se duca. Cei care mor n-au nevoie de
nimeni, ii soptea un gand in urechi. Cei ce vegheaza se tem. Nimeni nu-i poate
ajuta pe cei care mor. Preoteasa il rugase cu lacrimile deznadejdii s-o scape,
era sotia lui, dragostea lui, si n-a putut-o ajuta. Isi frangea mainile, isi
smulgea parul, iar ea s-a stins ca o candela…
Omul de la usa mai striga o data si apoi se departa pe
ulita".
… Acestea era Nenea Calin, cum ii spuneam noi, cei cativa
prieteni. Iata s-a implinit un termen: au trecut 10 ani de la disparitia
acestui scriitor si literatura noastra contemporana sufera o grea lipsa. Copii,
dintre care azi unii sunt mai batrani, altii tineri cu studii sau cu meserii de
inceput, nu l-au uitat, deoarece el le-a leganat somnul cu povestiri, fie
citite la Rdaio Bucuresti, fie de parinti, fie de ei insisi, fiind inca
scolari…
Cine ar fi putut uita povestirile fantastice si fanteziile
La Drumurile Lumii (aparute in anul 1959) sau Domnita de roua
(1969) sau Moartea lui Elisei (1980)? Dar cate alte carti a lasat Calin
Gruia copiilor tarii!… Scenare radiofonice, peste 50 si cele de televiziune
cu Vlad Tepes, Corbea, Ospatul si scenariul filmului Balada pentru
Mariuca… Era ascultat la Radio Bucuresti aproape in fiecare seara, mereu
cerut de ascultatori, impreuna cu alti scriitori ca Vasile Manuceanu, Vladimir
Colin, Viorica Huber, Mihai Jemaneanu, Sabareanu si multi altii.
Cand ne intalneam in vacante, fie la mare sau la munte,
Calin Gruia ne spunea povesti adevarate: cum suferise in timpul razboiului (in
ultimul razboi mondial: cum isi vazuse camarazii cazand in santuri sfartecati
de obuze sau cum schijele si gloantele ii suierau in auz venind din toate
partile!) si mai ales ca prizonier in URSS…
Tot razboiul cu toate ororile lui, cu crime indescriptibile,
n-a reusit sa-i schimbe sufletul, sa-l abrutizeze. Ramasese cu gandul curat ca
al unui copil, cu toata opresiunea instaurata in tara noastra dupa 1944…
Scriitorii, cei care mai scapasera cu viata, fie din puscarii, fie din razboi,
au fost „indemnati" sa se incadreze noului regim - metodele de convingere
erau diferite „de la caz la caz".
Aceasta era explicatia data celor care cutezau sa
intrebe… Parte din ei n-au devenit niciodata membri de partid (in partidul
PCR), ci au muncit cu constiinta curata ca ei nu erau nici tradatori de tara,
nici banditi, nici hoti de drumul mare, nici criminali, nici nu doreau sa-si
ascunda identitatea sub umbrela partidului, ci doreau sa vada tara refacuta si
poporul capabil de munca cinstita sa repare distrugerile razboiului care
trecuse pustiind Romania.
Nenea Calin nu se
mai temea aproape de nimic. El ne spunea ca, „daca am dat mana cu moartea de
atatea ori, inseamna ca trebuie sa ma bizui pe ajutorul lui Dumnezeu, ca sunt
teafar". Acest teafar era un cuvant cu care se incuraja singur,
dar adevarul era ca pastra in trupul sau multe modificari datorate timpului
cand cauta in gunoi coji de cartofi si ierburi, pentru a mai rezista in timpul
celor trei ani de prizonierat in URSS. Iar psihic era destul de refacut, desi,
sensibilitatea crescuta, ii aducea lacrimi in ochi cand reveneau amintirile…
Noi il incurajam si incercam sa-i schimbam gandurile.
Intr-o seara venise cu sotul meu de la Uniunea
Scriitorilor si eu am deschis aparatul de radio. Era la vremea aceea la moda
„pretinia" cu China, care era facuta cunoscuta prin toate mijloacele de
propaganda. Cantecele chinezilor, sclavi si ei, erau mereu in program. Muzica
aceea tipata strident, fortata, gatuita, era atat de obositoare, incat simteai
cum iti ia creierul foc… Si nenea Calin incepe sa cante: „LII-LIIII-LA, ce
fericiti suntem ca tata Mao azi, ne-a adus tarate, li-li-li-laaaa!"
„Naluciri,
prietene, naluciri, turnati in cani sa ne veselim…. Cu adevar suntem umbra si
vis"…
LA
DESPARTIREA DE GEORG SCHERG
Imi vine foarte greu sa vorbesc la trecut
despre Georg Scherg: nu numai pentru ca s-a scurs asa de putina vreme de la
moartea lui si de la ultima noastra intalnire, ci fiindca ar trebui sa scriu
despre el o poezie foarte lunga care acum nu e inca posibila, poate pentru ca
prea sunt inconjurat de cartile, scrisorile, desenele, caligramele,
fotografiile si chiar vocea lui, conservata pe CD si banda video. Toate
acestea, simboluri spirituale, iar cei care il cunosteau mai bine, dar si cei
care il intalneau pentru prima data nu puteau sa nu observe ca in cazul lui
spiritul stapanea fragilitatea trupului, fiind structura lui de rezistenta, asa
cum, vai, prea rar ne e dat sa vedem la semenii nostri. Iar spiritul nu se
supune legilor timpului...
Ne incanta pe toti cu lecturi si recitari electrizante,
unele improvizate ad-hoc, pentru prieteni sau vecini care veneau sa il
viziteze, altele de pe scena, in aulele centrelor universitare sau in fata
salilor arhipline, dar fara sa devina niciodata „oficial", si nu era
invitatie la care sa nu raspunda cu placere, fiindca se simtea la fel de bine
intre elevi, studenti sau seniori - avea multe de povestit si povestea cu
placere. Te fermecau eruditia lui, generozitatea, umorul discret si natural,
uneori ironic sau autoironic, memoria prodigioasa, cu lux de detalii despre
lucruri petrecute uneori cu peste sase decenii in urma, ospitalitatea exemplara,
optimismul si increderea in arta si cultura, sesizate ca secventele noastre
pozitive si inalte, mereu in nevazuta lupta cu celelalte, mai joase si mai
terne, dar inevitabil incluse structurii umane. Era o fire extraordinar de
senina, de aceea urmele anilor de restriste, ai prigoanei comuniste si ai
inchisorilor ramasesera cicatrizate discret, undeva intr-o provincie ascunsa
a sufletului; eu nu l-am vazut niciodata nervos sau irascibil, in schimb stia
sa rada cu lacrimi.
Avea casa deschisa tuturor, iar talentele
culinare ale Marianei (ea insasi artist plastic cautat, cu numeroase
expozitii), erau tentatii suplimentare de a reveni; cine cunostea casa Scherg,
venea cu placere si a doua oara. Il cautau fosti studenti sau elevi, prieteni
mai vechi si mai noi, scriitori, artisti plastici, reporteri sau persoane
oficiale care doreau neaparat sa il cunoasca, intr-un pelerinaj neintrerupt,
incat ma intrebam uneori cand mai gasea timpul si linistea necesare creatiei
si re-creatiei.
Pe langa scris, tradus si desenat, stiu ca
avea o corespondenta bogata, iar scrisorile lui, adevarate opere de arta, cu
litere minuscule, caligrafiate minunat, erau dintre putinele pe care le
primeam si care mai puteau sa imi farmece ochiul, in lumea masinilor de scris,
a imprimantelor laser si a postei electronice.
Acum, la despartire, cand cuvintele sunt
neputincioase, au ramas in urma lui oamenii care il iubesc, cartile lui,
locurile pe care le-a indragit si speranta noastra ca fluxul spiritual va
vietui mai departe si ca ne vom reintalni mereu, pe planuri nebanuite inca.
Fara
Georg Scherg, lumea este mult mai saraca.
Dan Danila,
Leonberg
GEORG SCHERG, cel mai prolific scriitor de limba germana din Romania, s-a nascut la
19 ianuarie 1917 in Brasov, fiind al treilea fiu al carausului Peter Kurmes.
Tatal moare cu cateva luni inaintea nasterii
lui, pe front. La nastere decedeaza si mama, iar cei
trei copii sunt preluati de orfelinatul evanghelic din Brasov. In 1922 Georg este
adoptat de pielarul brasovean Ernst Scherg. Urmeaza anii de scoala (1923-1927) si gimnaziul Honterus (1927-1934),
unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer. Din anii de liceu
dateaza primele scrieri, dar razboiul, greutatile postbelice si situatia
locala specifica au amanat debutul literar. Tanarul studiaza in paralel si
muzica, iar in anii 1934 si 1935 activeaza ca profesor particular de vioara
si limbi straine.
In anii 1935-1937 studiaza in Germania si
Franta romanistica, muzica si filosofie, in Gießen, Berlin si Paris. Intre
1938-1941 este inrolat in armata, la Targu Mures. Din 1941 pana in 1944 isi
continua studiile de filologie in Tübingen si Strassbourg. In anul 1942 se
casatoreste cu Erma Teindel, o tanara din Transilvania natala, iar in 1943 se
naste fiul Cornelius. In anii 1944 si 1945, preda germana, latina si istoria
la liceul din Reutlingen, activand in paralel ca translator si traducator.
In februarie 1947, Georg Scherg pleaca spre Brasov, pe jos; desi fusese
prevenit ca va avea de suferit intr-o tara atrasa in sfera de influenta a
Rusiei comuniste, intra clandestin in tara, cu un pasaport romanesc deja expirat
si se stabileste in orasul natal.
Intre 1948 si 1953 este profesor de limba
germana in Brasov, Codlea si Halchiu. In 1948 se pronuntase divortul, iar in
1949 urmeaza a doua casatorie cu Ditta Kummer, profesoara de gimnastica si
muzica din Brasov. In 1950 li se naste o fiica, Konstanze. In 1952, tatalui,
Ernst Scherg, i se confisca averea, in urma unei perchezitii la care se gasisera
23 $ ramasi dintr-o calatorie in strainatate. Batranul este arestat dar
eliberat curand din motive de boala si varsta inaintata. In acesti ani, Scherg
isi prezinta primele creatii literare in cadrul bisericii (o piesa de Pasti,
recitari si lecturi cu public) si in cadrul cercului literar local.
In 1954 debuteaza cu volumul de teatru Giordano
Bruno. In acelasi an se nasc gemenii Christian si Sibille, Scherg devine
membru al Asociatiei scriitorilor din Romania si incepe sa publice volume de
teatru, (Ovid. Trauerspiel) povestiri si un prim roman Da keiner Herr und
keiner Knecht, 1957. In acelasi an este numit sef de catedra la Universitatea
Victor Babes din Cluj, specialitatea germanistica.
In
1958 publica volumul Die Erzählungen des Peter Merthes. La 30
septembrie 1958 este arestat, iar dupa un an de arest preventiv si perindari
prin inchisori, este condamnat la 20 de ani de munca silnica, intr-un proces
public, pentru ca ar fi instigat impotriva statului comunist. A trecut prin inchisorile din Codlea (1959-1960),
Jilava (1960), Gherla (1961-1962) si lagarele de munca silnica de la Gradina
(Balta Brailei), Stoenesti si Periprava (Delta Dunarii). La 12 octombrie
1962 este eliberat pe neasteptate, in anul urmator isi castiga existenta ca
lucrator la canalul Tömösch din Brasov, iar din 1963 pana in 1968 reuseste
sa se angajeze ca violonist la Filarmonica brasoveana. In 1968 este reabilitat,
dupa ce are ocazia sa-si prezinte situatia la o masa rotunda pe care Ceausescu
o organizase pentru a cunoaste comunitatea germana. Este repus integral
in drepturi si i se restituie o buna parte din bunurile si manuscrisele
confiscate. In acest an ii apar volumul de poezii Die Silberdistel
si romanele Das Zünglein an der Waage si Der Mantel des Darius.
Intre 1968 si 1970 a fost profesor de germana si literatura universala la
liceul Honterus din Brasov, iar din 1970 este chemat ca sef de catedra la
noua Facultate de filologie din Sibiu, sectia literatura germana. In 1971 apare romanul Penelope ist anderer Meinung.
In toti acesti ani, inclusiv cei de inchisoare
(a scris si purtat prin inchisori carti intregi, in memorie), Georg Scherg a
fost foarte productiv ca autor de poezie, proza (Baß und Binsen, 1973)
si teatru, a tradus si transpus lirica si proza, mai ales din limba romana.
I s-a permis sa calatoreasca in Cehoslovacia, DDR si BRD, unde l-a vizitat
pe Cornelius, fiul din prima casatorie. In 1975 se casatoreste pentru a
treia oara cu profesoara de arte plastice Mariana Ferastrau, originara din
Brasov, care i-a nascut un fiu, pe Sachs Walter. In 1976 apare romanul Paraskiv,
Paraskiv. In 1978 publica volumul de versuri Im Lande Ur, in 1979 Die
Axt im Haus iar in 1981 romanul Der Sandkasten. In 1984 este distins cu titlul de profesor emerit. In 1985, un nou
volum de poezii, Gastfreundschaft. Intretine relatii cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica,
Mircea Ivanescu, etc. si cu numerosi scriitori din DDR si RFG. In 1987 publica
volumele Die verhohlene Münze si Die Schuldbürger; in acelasi
an cere emigrarea in RFG, impreuna cu sotia si fiul cel mic, dar deabia in
martie 1990, dupa caderea lui Ceausescu, reuseste sa plece si se stabileste
intr-o zona foarte pitoreasca din apropiere de Tübingen, orasul studiilor din
tinerete, la Mössingen-Belsen si de curand, la Bodelshausen.
Calatoreste prin lume (Grecia, Turcia, Franta, Italia, etc) in cautarea unor
locuri istorice si culturale cruciale; in 1997 ii apare un vast roman-parabola,
Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit iar in acelasi an este
numit Doctor honoris causa al Universitatii Lucian Blaga din Sibiu. In 1997
publica un volum de poezii Schriftbild und Bilderschrift iar in 1998,
apare in editie bilingva, Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,
ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor si transpuse in
romaneste de Dan Danila. Editia bibliofila Piranda, reproducand un
ciclu mai vechi de poezii in manuscris, ornate cu miniaturi, apare in 1999 la
o editura de arta. A tradus mult din literatura romana, din Mihai Eminescu,
Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda,
Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amanuntite privind viata
si opera lui Georg Scherg recomand dizertatia filosofica, lucrarea de
doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - Die Kunst
ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation
in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen
Autors Georg Scherg, aparuta in 1999 la editura Saeculum din Sibiu.
Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002,
in urma unei fracturi de femur si a operatiei.
Docent, doctor in medicina, scriitor, poet, critic
literar, fost cercetator al Academiei Romane.
Martie 1929 Arad,
Romania, Septembrie 2002, Giessen, Germania.
Ti-ai dorit sa te intrupezi, inaltandu-te
sus, la cer, ca turla din lemn a unei biserici crestin ortodoxe romane.
Neinfricat exilat, ai indraznit sa redai
stralucirea Luceafarului prin opera ta: Spre adevaratul Eminescu.
Din scrierea ta: Piscul tau inalt, poleit cu
aur, il sfinteste Raiul.
Sufletul tau se scalda in azururi celeste;
asa cum faclia eruditiei tale lumineaza Literatura Romaneasca.
Rugati-va pentru pacea sufletului sau.
In numele tuturor ce te-au cunoscut, inteles,
apreciat, iubit si iertat,
Tiberiu Klug
Miscovici
Neutraubling, Germania
IAR NU TAGMA
JEFUITORILOR.“ *
Deputatii Partidului Popular
Crestin Democrat au reluat pe 19 ianuarie, in Piata Marii Adunari Nationale din
Chisinau, protestele anticomuniste, suspendate in aprilie anul trecut. Miile
de demonstranti care au rãspuns chemãrii PPCD vor sa atraga atentia asupra
refuzului comisiei electorale centrale de a inregistra grupul de initiativa
pentru organizarea unui referendum privind aderarea „Republicii“ Moldova la
structurile euro-atlantice.
Iurie Rosca, presedintele PPCD, a demascat
decizia comisiei electorale centrale drept o simpla comanda politica a
guvernarii comuniste, pentru a impiedica poporul sa se pronunte intr-o problema
de stringent interes national. Potrivit liderului crestin-democrat, protestele
se vor desfasura initial in fiecare duminica, iar daca ele nu vor avea efect,
demonstratiile se vor permanentiza pana la demisia definitiva a comunistilor
si instaurarea democratiei in R. Moldova. El a apelat la celelalte formatiuni politice
extra-parlamentare, cerandu-le solidaritatea.
Conform deputatilor PPCD, spre deosebire de anul trecut, de data
aceasta ei nu vor mai accepta nici o oferta de dialog din partea guvernantilor.
Raportorii Consiliului Europei pentru „R. Moldova” declarasera ca, in urma
unor evenimente de ultima ora de la Chisinau si dupa cererea procurorului
general de a ridica imunitatea parlamentara a lui Iurie Rosca, nu este
exclus ca „R. Moldova” sa intre intr-o criza politica similara celei din 2002.
Facem, la randul nostru, apel la romanii
pretutindeni sa se solidarizeze cu protestele fratilor de la Chisinau si sa-i
demaste, prin orice mijloace au la indemana, inaintea Consiliului Europei, a
sefilor de state si guverne din lumea civilizata pe comunistii din Basarabia
drept ceea ce sunt: agenti ai Moscovei, care n-au renuntat deloc la
naravul dictatorial si pericliteaza grav nu doar libertatea de optiune politica
a romanilor de peste Prut ci insasi pacea Europei. Mai ales ca romani
traitori in Occident nu avem dreptul sa lasam peste 3 milioane de romani in
afara Europei Unite si a NATO, la cheremul unei maini de rusofili, ciraci cu Lukasenka,
Jirinovski, Smirnov etc.
Radu Barbulescu
1 Realitatea
este ca “apropierea” de Axa, sub guvernul Antonescu, ne-a costat, daca nu
pierderea intregii Transilvanii, pierderea Nord-Vestului acesteia, prin cel
de-al doilea “arbitraj” (a se citi: dictat) de la Viena. Din fericire, “doar”
pe durata razboiului... Nota R. B.
2 Sau de amutiti: vezi, in
2002, reinvigoratele tentative ale Dumei de a sufoca putinele libertati ale unei prese quasi-libere, infiripata dupa jumatatea
anilor ’80. Nota R. B.
3, 4
Cititorului de azi, cunoscator al
realitatilor nu doar din Rusia, tarista sau
sovietica, citatele de mai sus ar putea sa-i trezeasca senzatia ca
marchizul de Custine ar fi vizitat, in 2002, Romania post-decembrista! Nota
R. B.
5 O stare
asemanatoare de lucruri şi spirit cu cea descrisa de Pamfil Şeicaru
caracterizeaza şi perioada post-decembrista din Romania. Nu este de mirare
ca, in asemenea conditii, PSD-ul d-lor Iliescu şi Nastase tinde pe zi ce
trece sa devina un partid-stat, profitand de debusolarea majoritatilor
romanilor, mai ales a celor ce mai confunda inca guvernul cu Tara şi
partida de la Putere cu purtatoarea intereselor nationale. R. B.
6 5 In 2002, Zidul Berlinului, daramat intre
timp, mai este o realitate in multe minti germane, din Est şi Vest.
Incapacitatea, coruptia şi ineficienta Rusiei post-sovietice n-au
reuşit sa-l mentina aici, mutandu-l, insa, in Romania, pe Prut.
Separarea provinciei Basarabia, aflata sub partidul comuniştilor – un
partid RUSESC -, de Tara-Mama, este continuarea unei nedreptati de peste 5
decenii. Vina principala o poarta “clasa politica” romaneasca a finalului
şi inceputului de mileniu: ne-patriotica, clientelara (inclusiv Moscovei),
prost instruita, lacoma şi corupta, dupa “modelul” impus de sovietici in
tarile-satelit. Revenirea la imnul şi insemnele militare bolşevice,
repunerea pe soclu, la Moscova, inaintea sediului fostului KGB, a statuii lui
“Felix otelitul”, fondatorul politiei politice sovietice, re-inasprirea
cenzurii asupra presei şi televiziunii, declaratiile a diverşi
politicieni ruşi, inclusiv cele recente ale lui Putin, care işi
doreşte revenirea la statutul de “Mare Putere”, care sa “contrabalanseze”
in Asia (şi eventual in Europa) actiunea Statelor Unite, starea
mizerabila a economiei ultimului imperiu-mamut al lumii moderne (cu parametri
egali cu ai Olandei, o tara de 15 milioane de locuitori!), dovedesc, la 163 de
ani de la scrierile Marchizului de Custine şi la 30 de ani de la scrierea
articolului lui Pamfil Şeicaru ca Statul rus, batranul bolnav de pe Neva,
este incapabil de schimbare. Singurul lucru care il va schimba realmente, va
fi implozia inerenta a unei başici mentinuta umflata, din interior, doar
pe varfuri de baioneta şi bastoane de politişti. Nu va fi, pentru
civilizatia lumii, nici o pierdere. R. B.
1 Dialogul
acesta a avut loc, in limba germana, pe 5 noiembrie 2002, la Viena, cu ocazia
serii de lectura a scriitorilor Alexandru Ecovoiu şi Peter Sragher la
Centrul cultural romanesc “Aula Romaniae”, pentru publicare in revista
„archenoah“, singura, pana in prezent, revista de cultura in limba germana
editata de un roman, in Germania. Ulterior ne-a venit ideea de a-l traduce in
romana, şi pentru uzul cititorilor Observator-ului. Radu
Barbulescu
* Ed. M. Dutescu, Craiova 1999.