OBSERVATOR-MÜNCHEN,

ANUL XV-XVI, Nr. 4/1 (58/59), octombrie 2002-martie 2003

Editorial : Radu Barbulescu: In loc de editorial (p. 1) ;

AN NOU: MESAJUL CATRE TARA DE ANUL NOU 2003 AL MAJESTATII SALE MIHAI I AL ROMANIEI (p. 3);

Q. E. D.: Radu Barbulescu: In cifre - Ministri si ministere in Romania, Germania si Statele Unite (p. 4);

Atitudini: Gheorghe Mocuta: Reflexe conditionate (p. 5);

Opinii: Octavian Mihaescu: Praga, NATO si Havel (p. 5);

Confluente: (reproducem din presa din tara: Adevarul, Romania libera, Observator Cultural, Cotidianul): Cristian Teodorescu: Statuie din bani publici / Premii colorate politic / Alin Bogdan: Gheorghe Onisoru lanseaza carti si baiguie scuze pentru Ristea Priboi / Portretul lui Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei! / Dancu ia bani de la buget pentru un ziar pro-PSD / Costel Oprea: La petrecerea lui Nea Nicu, invitatii au discutat afaceri / Narcis Iordache: Societatea civila, colonizata de PSD, si: Informatizarea la sate / Bogdan Ficeac: Mentalitate nociva / Octavian Paler: Ce farsa! / Nicolae Prelipceanu: Spre un nou Guvern Nastase / Mircea Dinescu: „Nu am crezut ca, dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi tot obedienta Puterii“ (p. 7-13);

Cronologie 2002: Radu Barbulescu: Lupul nu si-a schimbat nici macar parul. Din cronologia razboiului neonomenclaturii contra libertatii presei (p. 13-17), si: Despre libertatile si obligatiile presei libere in Europa (18-20);

Amintiri pentru prezent si viitor: Pamfil seicaru: Relatiile romano-ruse. 2 (p. 21-28);

Bibliografie (p. 33-34);Eseu:Gheorghe Istrate: Un text recuperat - Cea dintai teza de licenta avand ca reper proza lui Stefan Banulescu`... (p. 35-41);

OBSERVATOR LITERAR: LIRICA: Radu Cange, poeme (p. 42-43) / Mihai Dutescu, poeme (p. 44-45) / Bianca Marcovici, poeme (p. 45-47) / Argyris Marneros (trad. Gh. Sasarman), poezii (p.47-48) / Ion Mosteoru, poezii (p. 48-51) / Gabriela Gergely, poezii (p. 51-53) / Dinu Ianculescu, rondeluri (p. 53-54) / Sorin Anca, poezii (p. 54-56) / Eugen Popin, Poemele tale. Pentru Erika (56-57) / Lucius Furius, Un poem in memoria lui Rembrandt - caruia nu i-a fost niciodata inchinat unul (p. 57); PROZA SCURTA: Titu Popescu Rondul de noapte (p. 58-60) / Victor Loghin, Cumpana (p. 61-62) / Nora Casal, Poveste de Craciun (p. 62); ROMAN (fragment): Traian Pop Traian: Jazz atelier jazz (p. 63-72); VOCI TINERE: Lucian Mocuta: Arca si Alter ego proze scurte (p. 73): DEBUT: Alexandru-Constantin Istrate: Lycos si Marturisire, poeme (p.74); TEATRU: Marian Popa: Dincoace de cortina (p. 75-78) / Virginia Serbanescu: Pelerinul tacerii (p. 79-84); Luiza Carol: Floarea de gheata (85-90);

MAGAZIN: München: Dr. Dionisie Ghermani a fost distins cu Crucea de Merit a Germaniei Federale (p. 90-91); Asociatia Scriitorilor Romani si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung - ASRG / DRSV Bayern (p. 91-93); Salzgitter: Jubileul Asociatiei culturale si religioase romano-germane din Salzgitter (p. 94-95); Viena: Seara de lectura Alexandru Ecovoiu / Peter Sragher (p.95); München: A 43-a Expozitie a cartii in München (p.95-96); Gheorghe Sasarman: O noua pinacoteca la München (p.95-99); Nubar Kanterian: Monede din trecut si istoria lor (p. 100-103); Elena Liliana Popescu: Calator prin Japonia anului 2002 (103-104); Octavian Mihaescu: Targul de Carte de la Frankfurt/M (p. 105); Eugen D. Popin: Le roi é mort, vive le roi! (106); Dan Platon: Prin hatisurile arterelor, spre inima (107);

OBSERVATOR IN LUMEA CARTII: Radu Barbulescu, despre: Alexandru Ecovoiu, Sigma, roman, si Marius Tupan, Vamile depresiunii, proza scurta (p. 108-109) // Virginia Serbanescu, despre: Paul Filip: Batranul Cismigiu, album, Dinu Ianculescu: Un gand, un chip stiut, un vis, un timp…, rondeluri, si Eliza Cantaragiu: De vorba cu mine insumi si Padurea in flacari (p. 110-111) // Tudor Negoescu: Impresii dupa lectura volumului Cantece de mahala, de Florentin Smarandache (p. 111-112);

SCRIITORI ISRAELIENI DE LIMBA ROMANA – ASPECTE: Bianca Marcovici: Protest / Shaul Carmel: Lichidari de conturi / Lucian-Zeev Herscovici: Primul dictionar biblic original in limba romana (p. 113);

EVOCARI: Radu Barbulescu: Luna Laurentiu (p. 114) / Paul Dugneanu: Nichita Stanescu (1933-1983) 70 de ani de la nastere – 20 de la moarte (p. 114-115) / Cornelia Vissarion-Manuceanu: Calin Gruia (1915 –1989), (p. 116);

IN MEMORIAM: Dan Danila: La despartirea de Georg Scherg (ianuarie 1917-decembrie 2002), (p. 117-118) / Tiberiu Klug Miscovici: Ovidiu Vuia (martie 1929 – septembrie 2002), (p. 118);

„PATRIE SE CHEAMA NORODUL, IAR NU TAGMA JEFUITORILOR.“ – cop. ultima

IN LOC DE EDITORIAL

Voi cauta, stimati prieteni, autori si cititori, sa „uit“ pentru inceput, temele principale ale ultimelor luni, invitarea Romaniei de a face parte din tarile participante la NATO (de altfel, singura raza cu adevarat luminoasa a Anului XIII), actiunea continuator-distructiva a agentilor rusofil-comunisti care dicteaza la Chisinau unei mari majoritati romanesti (pata cea mai neagra pe istoria din ultimii 55 de ani a natiunii romane), lipsa crasa de profesionalism - cu exceptia celui cu care reusesc sa-si pastreze apanajul si uzufructul Puterii.- a neo-nomenclaturistilor actuali: fii, nepotei, ginerei si cumnatei ai vechilor nomenclaturisti (lipsa de profesionalism care va mai umbri, minimum 20 de ani, performantele statului roman si va amari, in continuare, tot atata vreme, multe vieti de romani onesti) si securisti nereciclabili.

Cu prima dintre aceste trei teme majore, ni s-au impuiat capul si urechile, deja, de catre cei din categoria amintita mai inainte, care aproape au reusit sa prezinte imbucuratoarea noutate drept un merit al lor. Desi, la drept vorbind, este mai degraba meritul multilor morti, din cele doua razboaie mondiale si mai ales al tinerilor morti la revolutie, asa cum li s-a aminteasca actualilor guvernanti, la Bucuresti, de catre presedintele Bush. Desi, la drept vorbind, ea se datoreaza mai degraba Inaltului Ambasadoriat al Majestatii Sale Regele Mihai al Romaniei, care n-a pregetat sa-si puna in balanta intreaga greutate de mare personalitate politica, istorica si morala, pentru o natiune pe jumatate ingrata, pe jumatate neinstruita istoric si politic, pe jumatate prostita de lipsurile de zi cu zi. Recunosc, aici, si acuitatea simtului politic al presedintelui Ion Iliescu, care a inteles sa foloseasca aceasta greutate intru folosul natiunii romane (inclusiv al neo-gerontonomenclaturii de azi!).

Si, fiindca, de buna seama, mai nicaieri in presa tiparita, tele- si radiodifuzata din Romania si mai nicaieri in discursurile si palavrageala oficiala din tara nu a fost mentionat acest aspect, trebuie sa-l mentionez tot eu, inclinandu-ma cu respect inaintea numeroaselor umbre ilustre care l-au intruchipat: aportul indiscutabil al exilului romanesc in ce priveste acceptia Romaniei in NATO, actiunea continua, din 1947 si pana in prezent, a acestuia, asupra mintilor si constintelor occidentale, pentru recunoasterea romanilor drept natiune europeana si civilizata, aliat al Occidentului luminat inaintea barbariei asiatice.

Aceasta actiune a purtat fie numele de Nicolae Radescu, fie Grigore Gafencu, fie Ion Ratiu, fie Mircea Eliade, fie Emil Cioran, fie Eugen Ionescu, fie Constantin Brancusi, fie Alexandru Cioranescu sau Ion Coseriu, Ion Baciu sau Vintila Horia, etc. etc… Si poarta numele – legio! – al celor care au semnat, decenii la rand, petitii, declaratii, memorii, apeluri adresate cancelariilor guvernelor occidentale, presedintilor si Majestatilor tarilor din vest, al celor care au manifestat pentru Libertate si Democratie in Romania, in 1987, in 1989, in 1990 - la Brasov, Londra, Bonn, New York, Paris, München; la Bucuresti, Timisoara, Sibiu, Constanta, Galati. Se mai datoreaza succesul invitarii Romaniei ca membru al Aliantei Nord-Altantice, redactorilor pre-decembristi de la Europa Libera, BBC si Vocea Germaniei. Acestora tuturor si mortilor din decembrie’89, ai caror asasini au ramas nu doar nepedepsiti, ba au devenit chiar mai „mari” decat au fost, li se datoreaza, mult mai mult decat celor rasariti ca ciupercile dupa ploaie (sau ca mucegaiul in colturi caldute si intunecoase), in tot soiul de pozitii sus-puse si ras-platite (in sensul literal al cuvintelor compuse), care fac sinecura clientelei PSD-iste de azi, PCR-iste de ieri si alaltaieri.

Celelalte doua teme majore, actiunea nefasta a asa-zisului guvern al asa-zisei „Republici Moldova“, incapacitatea de reformare a comunistilor rusofili de acolo si lipsa de profesionalism a neo-nomenclaturii din Romania le veti regasi in paginile urmatoare, sper ca, suficient de aprofundate… Dar, fiind inceput de an, poate este necesar sa dam acestui editorial o turnura ceva mai blanda.

Citesc, astfel – in Curierul Romanesc (septembrie 2002), sub rubrica „Viata la tara“, doua pagini dedicate de d-l Ion Longin Popescu d-lui Dr. ing. ec. Ion Pusca. Fiindca am fost mereu criticat (de prieteni si de neprieteni) ca as cauta (nu le caut cu lumanarea, ci le gasesc impotriva vointei mele) din viata de zi cu zi a Romaniei post-revolutionare decat imaginile rele, urate, degrada(n)te, iata ca ma bucur, la acest sfarsit de an 2002, sa va pot oferi, simultan, o veste buna – si una proasta!

Cea buna este ca, in Curierul Romanesc, gasim cele doua pagini. Cea rea, ne-o da chiar Ion Pusca: „Intarzierea reformei in agricultura a facut sa dispara zeci de mii de hectare de vita nobila”.

Poate de asta mi-a placut, de cand l-am intalnit, Ion Pusca. Un mare specialist in œnologie, nascut intre Carpati si Dunare, ca „fiu de podgoreni”, lansator, printre altele, al sampaniei de Panciu (fiindca a gasit asemanari oenologice izbitoare intre vinurile de Champagne si cele din zona Vrancei), ajungand sa fie selectionerul vinurilor de protocol ale presedintiei Italiei, ne-am gasit intamplator – si intamplarea poarta un nume propriu! – la Bucuresti, cu ocazia alegerilor pentru presedintia… Uniunii Scriitorilor.

L-am cunoscut atunci – sarbatorindu-l - pe Ion Pusca in apartamentul sau transformat intr-un rafinat templu al lui Dionissos, „tapetat“ de multele diplome luate „pe bune“ pentru marile-i realizari intr-un domeniu, pe cat de specializat, pe atat de apropiat binei-simtiri a celor care, din sansa, ii sunt contemporani. Un amfitrion desavarsit, o persoana inzestrata de Dumnezeu si Natura cu bunul simt al firilor nobile si cunoscatoare de oameni, Ion Pusca mi-a ramas in amintire ca o imagine absolut verticala intr-o lume bantuita mai ales de cocosati si iazme.

Acum, gandindu-ma la enorm de multii „specialisti“ in vanzarea pieilor de closca si de urs din padure, cu care ne-au… obisnuit deja (?!!) guvernarile Roman, Stolojan, Vacaroiu, Ciorbea, Radu Vasile (daca am uitat vr-una, rog sa ma scuzati, dar seamana una cu alta ca picaturile de ploaie, cazute pe pielea unei vaci slabanoage) si Nastase, gasesc cu atat mai mari meritele acestui specialist intr-un domeniu secundar, inzestrat insa cu suficient curaj pentru a arata, intr-o publicatie mai mult sau mai putin oficiala, cauza reala a unuia dintre factorii economici care tin Romania si pe romani in starea de tarani marginasi, iobagi, megiesi sau clacasi, pe ogoarele Lumii: „Intarzierea reformelor […]“. Adica: inapoiere in domeniul oenologic al lui Ion Pusca, dar si in domeniul financiar/bancar, industrial, agricol, social, al transporturilor, al comunicatiilor etc. etc.

In definitiv, ma gandesc, intarzierea acestor reforme, mai mult decat necesare, blocarea lor, de fapt, nu sunt decat semne ale inapoierii mintale a celor aflati in ultimii 13 (si, multi dintre ei, de chiar mai multi) ani la conducerea Romaniei. Insi marunti, care n-au priceput nici azi cele soptite de Gorbaciov in urechea tinichigiului ajuns pensionar, Honecker: „Cine vine prea tarziu la moara istoriei, pierde”.

Romanii n-au fost si nu sunt nici acum, chiar, o natiune de perdanti. Asta ne-o dovedesc oameni ca Ion Pusca. Ma bucur ca i-am putut strange mana. E randul celor din tara sa gaseasca alti Ion Pusca, specialisti reali in alte domenii, poate mai pretentioase, si sa le stranga mana.

Noua unora, fosti si actuali exilati, tinuti la distanta atat de micro-ciolanul politico-literaro-socialo-gazetaresc post-decembrist, dar mai ales de posibilitatea de a indrepta, dupa stiinta si constiinta, soarta compatriotilor nostri apasati de neo-democratia damboviteano-prebalcanica instaurata de aproape un deceniu si jumatate la Bucuresti, nu ne ramane decat sa le uram succes semenilor nostri, in iesirea din impasul actual, impas care dureaza de peste 55 de ani si sa ne continuam, aici, cu voia lui Dumnezeu, activitatea noastra in folosul lor. Cand si daca vor recunoaste stringenta prezentei noastre acolo, poate ne vor chema. Daca nu….

Intrati in anul XIV de la decesul Ceausestilor, le uram cititorilor nostri, din tara si de peste hotare, si mai ales lui Ion Pusca si celor multi ca el, de acolo sau de aici, cuviincioasa, prieteneasca urare: La Multi Ani, intr-o tara mai buna.

Radu Barbulescu

La incheierea editiei ne parvine stirea privind decesul, pe 1 ianuarie, al presedintelui Clubului Roman de Presa si directorul ziarului „Adevarul“, Dumitru Tinu. Ne exprimam condoleantele noastre, mai ales ca, in ultimii ani, cotidianul incepuse sa devina o publicatie respectabila, detasata de vechile naravuri de presa guvernamentala, iar Clubul Roman de Presa o institutie onorabila.. R. B.

OBSERVATOR-MÜNCHEN ISSN 0942-7759

Apare in /erscheint im Radu Barbulescu Verlag, Görzerstr. 105 A, D- 81549 München.

Proprietar, editor si redactor responsabil / Inhaber, Verleger und verantwortlicher Redakteur: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben.

Responsabil pentru anunturi / Für Anzeigen verantwortlich: Radu Barbulescu, Anschrift wie oben/ adresa de mai sus.

Coredactori / Mitredakteuren: Iv Martinovici, Hunedoara, Gheorghe Istrate, Bucuresti si / und Dr. Titu Popescu, Dachau.

Colaboratori / Mitarbeiter: Gina Sebastian Alcalay, Ashdod; Valentin Anesia, Paris; George Astalos, Paris; Luiza Carol, Haifa; Pavel Chihaia, München; Emilia Dabu, Mangalia; Dan Danila, Leonberg; Ovidiu Dunareanu, Constanta; Vasile Iliescu, München; Wilfried H. Lang, Nürnberg; Eugenia Mihalea, Bucuresti; Octavian Mihaescu, Gocksheim; Gheorghe Mocuta, Curtici; Dan Persa, Constanta; Dan Platon, München; Traian Pop Traian, Ludwigsburg; Eugen Popin, Bad Tölz; Alexandru Potcoava, Timisoara; Petre Raileanu, Paris; Sorin Rosca, Constanta; Gheorghe Sasarman, München; Amelia Stanescu, Constanta; Sena Süleyman, Constanta, Cornelia Vissarion-Manuceanu, München; Andrei Zanca, Heilbronn.

Abonament anual / Jahresabonnement in EU/EU-weit:: 28.— €; USA si restul lumii: 28 US$; Romania: 10.-- €. Corespondentele si materialele trimise nu se inapoiaza si nu se remunereaza. Opiniile exprimate angajeaza in primul rand pe autori si, in al doilea rand, redactia.

Multiplicare / Vervielfältigung: Radu Barbulescu, Anschrift w. o.

e-mail: archeobs @ radu-barbulescu.de

sau: radu-barbulescu @ web.de

http: www. radu-barbulescu. de, sau:.com

Tel. 089 / 6 89 17 03 / fax 089 / 6 89 14 97

MESAJUL CATRE TARA DE ANUL NOU 2003 AL

MAJESTATII SALE, MIHAI I AL ROMANIEI

Romani,

M-am adresat voua timp de mai multe decenii, fie din Romania, fie din exil. Spre regretul meu, mesajele mele erau adesea pline de pesimism. Tara noastra era fie in razboi, fie suferind de o oribila dictatura. Si, chiar si dupa ce dictatura a cazut, problemele noastre au ramas enorme, adesea de nerezolvat.

Totusi, va vorbesc acum cu optimism. Problemele noastre nu s-au dus, dar incepem sa vedem, in fine, solutiile lor viitoare.

Desigur, invitatia pe care NATO a adresat-o tarii noastre va avea un efect imediat mic asupra starii economiei noastre si asupra dificultatilor de zi cu zi pe care atat de multi dintre voi le aveti in fata. Cu toate acestea, este important sa ne amintim cat de semnificativ este acest gest al NATO. Pentru mai mult de o suta de ani, Occidentul s-a uitat la regiunea noastra mai mult ca la o boala, decat ca la o parte a Europei. Ni s-au oferit mai multe asa-numite parteneriate, dar niciodata calitatea de membru deplin in institutii care aparau securitatea si prosperitatea continentului. Si soarta noastra a fost decisa de marile puteri, adeseori cu minima consultare a noastra insine.

Toate acestea s-au terminat acum: Europa accepta astazi ca suntem parte din aceeasi familie, cu aceleasi drepturi si obligatii. Este dreptul nostru nu numai sa fim consultati, dar, de fapt, sa luam parte in croirea viitorului continentului. Si, desi ramane datoria noastra sa ne aparam pe noi insine si pe aliatii nostri, este si datoria Europei intregi, si a Americii de Nord, sa ne vina in ajutor in vremuri de nevoie.

Generatia tanara va privi, curand, aceste aranjamente ca pe ceva natural. Dar voi veti intelege ca, pentru cineva ca mine, care a trebuit sa lupt pentru drepturile si libertatile Romaniei in fata celor mai atroce dictaturi pe care istoria le-a inventat, anul acesta a fost implinirea multor visuri. Multe mai trebuie sa fie facute, anul care vine, in reforma armatei noastre. Dar, vazand barbatii si femeile Armatei Romane si avand marele privilegiu sa-i comand in trecut, am toata increderea ca ei se vor prezenta cu profesionalism si cu determinare in NATO. Problemele securitatii noastre nationale nu sunt toate rezolvate. Dar putem fi increzatori ca, niciodata de acum incolo, nu vom mai fi singuri.

Nadajduiesc foarte mult ca vom fi capabili sa evitam un razboi in Irak. Insa, daca dictatorii irakieni continua sa sfideze vointa comunitatii internationale, vom trebui sa fim gata sa contribuim in orice fel ni s-ar cere.

Nu cautam conflict cu nici o tara. Dar am intrat intr-o legatura stransa cu restul Europei si cu America de Nord. Daca le cerem protectia, atunci aliatii nostri au dreptul si ei sa astepte contributia noastra.

Romani,

Stiu ca pentru foarte multi dintre voi viata nu s-a imbunatatit in acest an. Si stiu ca sunteti infuriati de nivelul inca mare de coruptie, de cresterea inca inceata a economiei noastre. Nici una din problemele acestea nu vor fi rezolvate peste noapte. Dar, inca odata, raman optimist.

Uniunea Europeana se va deschide pentru noi in 2007. Investitorii straini, care poate au ezitat in trecut sa vina, stiu acum ca Romania va fi parte dintr-o mai mare arie economica europeana. Totodata, ei stiu ca Romania va ramane membru deplin al unei mari comunitati occidentale, care impartaseste aceleasi valori democratice.

Am facut un legamant, ca voi continua sa muncesc pentru beneficiul vostru al tuturor. Si este, pentru mine, o mare satisfactie sa vad ca membrii Familiei mele isi dedica tot timpul lor aceluiasi efort. Nici unul dintre noi, nici eu, nici Familia mea, nici guvernul, nu poate sa faca miracole. Dar impreuna putem fi siguri ca mergem in aceeasi directie. Anul acesta, pentru prima oara dupa ce dictatura comunista a cazut, am realizat ca procesul este ireversibil si ca rolul Romaniei in lume este asigurat. Deci, va rog sa priviti catre Noul An cu incredere. Avem dreptul sa sarbatorim implinirile noastre, implinirile tuturor romanilor, indiferent de vederile lor politice, varste sau ocupatii. Dar avem si datoria sa ne unim in raspunderile pe care le avem in fata. Cel mai mare dusman al Romaniei sunt diviziunile interne. Si cel mai mare prieten al Romaniei ramane intreaga noastra natiune.

Sarbatori fericite si la multi ani!

Mihai Rege

Q.E.D:

„Taranul cel mai prost are cartofii cei mai mari”, spune un proverb german, care ni se pare ca se aplica de minune in cazul de fata: O tara saraca, de aproape 23 de milioane de locuitori – Romania –, se „bucura” de un numar de ministere si ministri aproape egal (27-29) cu cel, impreuna, al celor mai performante state din Lume: Statele Unite si Germania Federala, cu peste 300 de milioane de locuitori. Cat despre ritmul de „lucru” al numerosilor nostri guvernanti, vorbeste cel mai bine intarzierea… planificata a reformelor urgent necesare. Obs.

Ministri si ministere in Romania

1. Adrian Nastase - Prim-ministru;

2. Mircea Geoana - Ministrul Afacerilor Externe;

3. Hildegard Carola Puwak - Ministrul Integrarii Europene;

4. Mihai Nicolae Tanasescu - Ministrul Finantelor;

5. Rodica Mihaela Stanoiu - Ministrul Justitiei;

6. Ioan Mircea Pascu - Ministrul Apararii Nationale

7. Ioan Rus - Ministrul de Interne;

8. Gheorghe Romeo Leonard Cazan - Ministrul Dezvoltarii si Prognozei;

9. Marian Sarbu - Ministrul Muncii si Solidaritatii Sociale;

10. Dan Ioan Popescu - Ministrul Industriei si Resurselor;

11. Ilie Sarbu - Ministrul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor;

12. Petru Lificiu - Ministrul Apelor si Protectiei Mediului;

13. Miron Tudor Mitrea - Ministrul Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei;

14. Matei Agathon Dan - Ministrul Turismului;

15. Silvia Ciornei - Ministrul pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii si Cooperatie;

16. Ecaterina Andronescu - Ministrul Educatiei si Cercetarii;

17. Razvan Theodorescu - Ministrul Culturii si Cultelor;

18. Daniela Bartos - Ministrul Sanatatii si Familiei;

19. Georgiu Gingaras - Ministrul Tineretului si Sportului;

20. Dan Nica - Ministrul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei;

21. Octav Cozmanca - Ministrul Administratiei Publice;

22. Vasile Dancu - Ministrul Informatiilor Publice;

23. Petru Serban Mihailescu - Ministru pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului;

24. Acsinte Gaspar - Ministru pentru Relatia cu Parlamentul;

25. Ovidiu Tiberiu Musetescu - Ministru al Autoritatii pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului;

26. Vasile Puscas - Ministrul Delegat la Ministerul Integrarii Europene - Negociator Sef la Uniunea Europeana;

27. Serban Constantin Valeca - Ministrul Delegat la Ministerul Educatiei si Cercetarii - pentru activitatea de cercetare;

Ministerele si ministrii Germaniei Federale

1. Bundeskanzler: Gerhard Schröder;

2. Staatsministerin für Kultur: Christina Weiss;

3. Äußeres (Externe): Joseph („Joschka") Fischer;

4. Inneres (Interne): Otto Schily;

5. Justiz (Justitie): Brigitte Zypries;

6. Finanzen (Finante): Hans Eichel;

7. Wirtschaft und Arbeit (Economie si Munca): Wolfgang Clement;

8. Verbraucherschutz, Ernährung und Landwirt- schaft (Protectia consumatorului, Alimentatie si

Agricultura): Renate Künast;

9. Verteidigung (aparare): Peter Struck;

10. Familie, Senioren, Frauen, Jugend (Familie, batrani, femei tineret): Renate Schmidt;

11. Gesundheit und Soziale Sicherung (Sanatate si Asigurari sociale): Ulla Schmidt;

12. Verkehr, Bau- und Wohnungswesen, Aufbau Ost (Transport, Constructii si locuinte, Reconstructia Germaniei de Est): Manfred Stolpe;

13. Umwelt, Naturschutz und Reaktorsicherheit (Mediu, protectia mediului si siguranta centralelor atomice): Jürgen Trittin;

14. Bildung und Forschung (Educatie si cercetare): Edelgard Bulmahn;

15. Entwicklung (Dezvoltare): Heidemarie Wieczo-rek-Zeul

Guvernul Statelor Unite ale Americii: Ministere

1. Department of Agriculture (USDA) – Ministerul Agriculturii;

2. Department of Commerce (DOC) – Ministerul Comertului;

3. Department of Defense (DOD) – Ministerul Apararii;

4. Department of Education – Ministerul Educatiei;

5. Department of Energy – Ministerul Energiei;

6. Department of Health and Human Services (HHS) – Ministerul Sanatatii si al Asigurarilor sociale;

7. Department of Housing and Urban Develop- ment (HUD) – Ministerul Locuintelor si dezvoltarii urbanistice;

8. Department of the Interior (DOI) – Ministerul de interne;

9. Department of Justice (DOJ) – Ministerul Justitiei;

10. Department of Labor (DOL) – Ministerul Muncii;

11. Department of State – Ministerul de Externe;

12. Department of Transportation (DOT) – Ministerul Transporturilor;

13. Department of the Treasury – Ministerul de Finante;

14. Department of Veterans Affairs – Ministerul pentru problemele veteranilor de razboi;

N. B.: Am renuntat sa detaliem in cifre numarul secretarilor si subsecretarilor de stat din ministerele Romaniei, dat fiind ca in acest sector ii depasim net pe americani si nemti.

ATITUDINI

Gheorghe MOCUTA

Curtici

Reflexe conditionate

Nu stiu altii cum sunt dar eu de cate ori il vad pe primul ministru ma gandesc automat la cornul cu lapte promis copiilor mici ai acestei tari manoase. Masurile populiste ale actualei guvernari declanseaza – ca si in cazul celebrului experiment al lui Pavlov – salivatia abundenta a unei tari intregi. Un gest al premierului, o fraza aruncata in vant la o vizita de lucru e luata ad literam si aplicata imediat cu surle si tobe. Ca pe vremea raposatului cand subalterni zelosi si obedienti demolau cu sarg si cladirile pe care tovarasu’ si tovarasa le rasturnau cu cotul sau cu maneca din greseala, pe machetele cu realizarile iepocii.

N-ar fi nici o problema ca se impart posmagi pe la scoli (am auzit ca intre timp au cerut si puscariasii!), numai sa fie muiati. Adica sa se asigure mai intai conditiile igienico-sanitare regulamentare si numai dupa aceea sa se distribuie biscuitii, cornurile, laptele si alte alimente prin scoli. Pentru ca majoritatea scolilor sunt nepregatite pentru a primi aceste alimente si mai ales laptele care e un aliment atat de sensibil si poate provoca, Doamne fereste!, indigestii, alergii sau boli. Doar ca in marea noastra obedienta fata de bunele intentii ale guvernantilor si in graba de a aplica pe nemestecate gafele sefilor, gresim. Gresim si uitam ca si drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Cuvantul de ordine al inspectorilor generali, de cand s-a auzit de O.U.G 96/ 2002 este „Descurcati-va!“

Bietii directori de scoli isi inabuse nemultumirile si chiar propriile convingeri cu greu, dar totusi le inving.. Pentru ca altffel vor fi inlocuiti, destituiti de altii care abia asteapta. Nici o problema. Ca asta e stilul.

La sedinta cu directorii pe aceasta tema s-au pus intrebari care i-au deranjat vizibil pe sefi. Totusi, cine va fi vinovat daca din cauza actiunii cornul si laptele se vor imbolnavi copiii? Raspunsul a fost o lectie amagitoare de retorica, atat din partea reprezentantilor prefecturii, ai oficiului de protectie a consumatorului cat si ai inspectoratului scolar.

Cand au auzit directorii ca pot fi schimbati (ca si cum nu ar fi participat la un concurs, ca si cum procesul de invatamant nu le da destula bataie de cap la inceputul anului scolar) s-a facut liniste. Ca si cum nici ei, nici sefii lor nu ar fi auzit despre dreptul la opinie, de drepturile omului, de dreptul la replica si dialog. Care ar fi normal sa fie excercitate intr-o democratie autentica.

Dar, dupa cum se vede, reflexele conditionate ale trecutului ne tareaza in continuare mentalitatea.

OPINII

Octavian MIHAESCU

Gocksheim

Praga, NATO si Havel

Pentru Romania, decizia de la Praga este sfarsitul consecintelor celui de al doilea razboi mondial. Nu ma opresc asupra Conferintei, a rezultatelor ei, a bucuriei ci doresc a puncta receptia de la Palatul Prezidential, care contine foarte multe semnificatii si trebuie sa dea de gandit serios generatiei noastre, chemata sa scrie o noua fila de istorie, prin care Romania va putea sau nu, sa se integreze unei lumi in care sa nu mai fie ca un cersetor incapabil a se integra societatii. Desigur ma refer la unele aspecte incepand cu 1877, 1918, culminand cu 11 septembrie 2001, fara de care ma indoiesc sa fi fost acceptati la Praga. Acum tot raul spre bine! Mai mult, nu trebuie sa omitem ca Romania, datorita amplasarii sale geografice, a navalirilor pe care le-a suportat mioritic, nu a fost in masura a se impune si apara singura; dealtfel a si fost folosita de Marile Puteri, dupa care a fost abandonata. Aceasta tragica pagina s-a incheiat la 22 noiembrie 2002, la Praga, de la care mai avem de invatat. Incepand din aceasta zi, Romania poate si trebuie sa devina o natiune care isi va avea rolul sau bine definit, care nu va mai fi la cheremul nici unei puteri militar-politice. Acceptarea valorilor democratice, a libertatii individuale, care sunt componente solide ale civilizatiei euro-atlantice, va consolida si duce spre prosperitate Romania. Spuneam ca de la Praga avem ceva de invatat. Asupra acestui aspect doresc sa ma opresc in speranta ca va fi inteles cum se cuvine.

In seara zilei de 20.11.02, presedintele Cehiei Vaclav Havel, a oferit o receptie in onoarea participantilor la summit. Onoarea de a deschide ceremonia i-a revenit lordului George Robertson, secretarul general al NATO, care a fost foarte scurt si l-a invitat pe presedintele Frantei, Jacques Chirac sa tina alocutiunea, dedicata in intregime fostului dizident anticomunist, scriitorul Vaclav Havel. Chirac i s-a adresat acestuia pe un ton amical:

„Draga Havel, iata ca idealurile pentru care ai luptat si suferit in inchisori sunt azi invingatoare, in calitate de scriitor si fost dizident anticomunist, ai contribuit esential la cresterea sperantei tuturor celor oprimati, care nu si-au plecat capul. In urma cu 13 ani, ne-am intalnit tot in acest castel, indata dupa ce ai preluat conducerea Cehiei, care a demonstrat cu prisosinta setea de libertate si democratizare. Cehia a dorit cu tot sufletul sa intoarca spatele trecutului, obtinand succese pe plan intern si foarte multe lucruri importante pe plan extern datorita personalitatii tale. Imi revine onoarea a-ti inmana Tratatul de aderare la Uniunea Europena si NATO, este un gest simbolic a ceea ce reprezinti tu, a luptei impotriva totalitarismului comunist din intreaga Europa de Est, care se alatura azi democratiilor occidentale"

A urmat Vaclav Havel, care profund emotionat, modest, a multumit doar in cateva cuvinte, dupa care s-a retras in grup, ca un elev care, dupa ce si-a facut tema, laudat de profesor, se simte rusinat fata de colegii sai chiulangii, pe care ar vrea sa-i protejeze de eventualele nemultumiri ale profesorului. Cred ca alte comentarii sunt de priosos.

Am parasit Praga plin optimism in urma invitarii noastre, dupa ce am admirat delegatia romana in frunte cu d-l Ion Iliescu, care a urmarit summit-ul cu sufletul la gura in incinta Ambasadei Romaniei de la Praga, adunata in jurul unui televizor. Ca pe vremuri la sate cand exista doar un singur aparat in toata comuna. Optimismul avea sa se amplifice la Bucuresti, in ciuda unei zile extrem de reci si abundente in ploaie, care parea a compromite vizita presedintelui SUA, G.W. Bush. Aceasta vizita avea sa modifice prezentul articol, deoarece in el intentionam a-i face un portret mai amplu lui Vaclav Havel si scoate in evidenta carentele noastre.

Alocutiunile d-lui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni si in Piata Revolutiei, aveau sa ne convinga ca Romania, a intors definitiv spatele trecutului, hotarata sa se integreze in structurile euro-atlantice, ca a inteles ca nu stagnarea reformelor a facut posibila invitarea la Alianta si sutinerea SUA, ci doar conjunctura favorabila in urma acelui fatal 11. 09. 01, pe care Bucurestiul pare hotarat sa o onoreze cu toata seriozitatea. Adica avem sentimentul ca de asta data, mana intinsa de catre Occident si America, nu va fi calcata in picioare, urmand ca de acum incolo Romania sa recupereze toate ramanerile in urma. Daca d-l Ion Iliescu, Bucurestiul, asteptau o asigurare ferma din partea Occidentului, in functie de care si-au cordonat politicile, o jonglerie, aceasta sutinere s-a manifestat. Observam ca PDSR-ul, in frunte cu d-l Iliescu, s-a adaptat extrem de rapid valorilor occidentale, pana mai ieri mult hulite. Sa fi fost toate acestea o mare abilitate politica a d-lui Iliescu? Este posibil, tinand cont si de discursul domniei sale, lejer, realist, care cu siguranta ca a uimit pe mai toti analistii politici. Putem spune ca alocutiunea d-lui Iliescu s-a incadrat noii pagini de istorie pe care Romania o inscrie. Si ca toate acestea sa fie confirmate pe deplin, sa mentionez cateva aspecte care mi-au parut simbolice in aceasta zi memorabila de 23. 11. 02.

In primul rand in tribuna oficiala amplasata in fosta Piata a Palatului Regal, actuala Piata a Revolutiei in ciuda ploii torentiale a aparut la orizont pe cerul innorat curcubeul, care l-a facut pe presedintele Bush sa ne asigure ca Dumnezeu ne zambeste, oferind incredere in viitor. Un alt simbol interesant a fost faptul ca tribuna a fost amplasata in partea Palatului Regal, cuprinzand si o portiune din curtea palatului, exact ca in perioada interbelica, cand manifestatiile se petreceau cu fata spre Palat de unde le saluta Regele. De asta data in tribuna s-a aflat si Regele Mihai, impreuna cu Regina Ana, ceea ce, deasemeni, nu este lipsit de importanta. Un alt aspect interesant este ca romanii erau postati cu spatele spre celebrul balcon al CC-PCR, unde Ceausescu si-a tinut ultimul discurs, si pe care presedintele Bush nu a uitat a-l mentiona, precum si ruina cladiri fostei Directii a V-a, la care a facut o referire expresa. Toate aceste aspecte ne fac sa credem ca ziua de 23 noiembrie 2002 a pus capat definitiv unei istorii care ne-a coplesit, saracit si deformat, urmand renasterea, prosperitatea si integrarea Romaniei in sanul natiunilor civilizate. Un curs pe care nimeni si nimic nu il mai poate opri, decat noi insine. Putem spune ca, in acest ultim tren prins de tara noastra cu intarziere, datorita lenevelilor mioritice, daca nu vom sti sa ne pastram locul in clasa de lux, care ne-a fost si ne este rezervata cu darnicie, se poate intampla ca la prima halta sa fim dati jos, fara posibilitatea de-a mai prinde un alt tren, care de regula nu opreste prin halte. Cu aceasta metafora vreau sa accentuez obligatiile care ne stau in fata, daca vrem sa beneficiem de confortul acestui luxuos tren, pe care ani de zile l-am dorit oprit in halta noastra, timp in care multi au murit schingiuiti in inchisorile comuniste.

Sigur, putem discuta multe pro si contra actualilor guvernanti, cu precadere impotriva d-lui Ion Iliescu, care nu poate fi comparat cu Havel, trecutul acestora fiind diferite ca noaptea de zi. Trebuie sa acceptam ca, in sfarsit, doleantele prezentate in decembrie 1989 au devenit o realitate pe care o traim cu totii. Personal sunt unul din aceia care au iesit din primele clipe, in decembrie ’89, pe strazile Bucurestiului, care au dat tonul in Piata Universitatii, avand in spate si unele actiuni anticomunist-ceausiste, culminand cu demonstratia maraton din primavara anului 1990, in urma caruia d-l Ion Iliescu a multumit celor ce m-au deselat si obligat a ma exila. Dar pentru prima data dupa 13 ani de dezamagire, de la acele evenimente la care am fost participant (nu posed certificat de revolutionar), am avut bucuria faptului implinit, aproape tot ce ceream noi atunci, s-a realizat. Daca paradoxul vremurilor face ca d-l Iliescu sa fie acela care implineste doleantele din decembrie ’89 si a primaverii din 1990, in care primul exercitiu de democratie din Piata Universitatii, tot de el a fost oprimat brutal, ce as mai putea spune? Romania nu este si nu va fi nici X, nici Y ci ea ramane eterna. La aceasta s-a referit si presedintele Bush, pe aceasta o priveste si actuala pagina istorica pe care o scriem cu totii.

Inchei cu o alta consideratie sentimentala. In 1997, vizita lui Clinton, de consolare, s-a desfasurat in Piata Univeristatii, ceea ce mi-a acentuat amaraciunea neinplinirilor. Iubesc foarte mult aceasta Piata, de care ma leaga cele mai importante clipe din viata, dar care niciodata nu mi-a oferit siguranta implinirilor totale, dimpotriva. In 22 dec ‘89, odata intrat in Piata Palatului Regal, actuala a Revolutiei, am avut sentimentul ca am invins total dictatura comunist-ceausista. Astfel s-au petrecut lucurile si cu actuala vizita a Presedintelui Bush, care a fost organizata in acest loc. Pentru mine sunt doua locuri si doua simboluri: in unul se produc lupta, infrangerile inerente, in celalalt izbanda. A izbandit oare Poporul Roman? Se pare ca da, fapt pentru care cred ca se cuvine a multumi lui Dumnezeu!

P.S. Nu am intrat in unele amanunte, cum ar fi discursurile celor doi Presedinti sau discursurile de la Praga, care au fost evidentiate de presa. Ele sunt, cu siguranta, binecunoscute cititorilor.

CONFLUENTE

Reproducem articole sau parti din articole aparute in presa din Romania, care coincid cu modul nostru de a vedea lucrurile. Obs.

Cristian Teodorescu:

Statuie din bani publici

Nu inteleg supararea premierului ca presa n-a cazut pe spate la constatarea ca o promisiune aruncata la una dintre discutiile sale saptamanale cu prefectii, cea despre cornul si laptele din scoli, a fost respectata. Dl Nastase a promis multe altele, de care a uitat. Fiind vorba de o promisiune respectata, fireste ca presa a vrut sa constate cum stau lucrurile la fata locului. Asa s-a putut afla ca ideea generoasa a premierului, e adevarat ca pe bani publici, a devenit sursa de castig pentru diversi reprezentanti ai partidului de guvernamant. Sau ca, pe ici, pe colo, programul a fost la inceput un esec. […]

Intr-o tara in care se platesc din bani publici tot soiul de studii de fezabilitate de care nimeni nu are nevoie, nu s-a putut gasi un evaluator al costurilor probabile pe care le implica de fapt operatiunea „cornul si laptele". E presa de vina ca guvernul nu-si ia in serios pana la capat si in amanunt propriile sale promisiuni? Nu cred!

Nu cred nici ca presa avea motive sa laude acest program. Cornul si laptele mascheaza de fapt un esec al partidului de guvernamant. Acela ca n-a putut ridica nivelul de trai, astfel incat parintii care isi trimit copiii la scoala sa le poata da un pachetel cu mancare sau bani sa-si cumpere macar un corn. Mi s-a parut de-a dreptul insultator ca premierul a putut afirma ca e mai sigur sa li se ofere copiilor la scoala darul guvernamental, decat sa li se dea parintilor mai multi bani in acest scop. In tari cu cetateni mai sensibili o asemenea gafa l-ar fi costat pe dl Nastase o imediata scadere in sondajele de opinie. Nici daca ar fi scos bani din buzunar pentru acest program, primul ministru nu ar fi avut dreptul moral de a da de inteles ca guvernul e un parinte mai bun decat parintii copiilor care primesc la scoala o cana cu lapte si un corn.

In felul asta ajungem maine, poimaine sa le cerem copiilor sa-si toarne parintii de sange mai bunului parinte care e guvernul. Sau ii invitam de pe acum pe copii sa-si priveasca parintii cu dispret fiindca n-au bani sa le dea ce primesc de la tata Nastase? […]

Trecand sub tacere motivul real al acestei filotimii guvernamentale, premierul se mai si asteapta ca presa sa-i ridice statuie fiindca in Romania se traieste atat de prost, incat s-a gasit solutia hranirii copiilor la scoala.

Presa l-a scutit pe dl Nastase de asemenea concluzii. Nu i-a facut nici proces de intentie pentru acest gest de marinimie bugetara care a fost motivat de premierul insusi considerand saracia un viciu al parintilor, nu o problema a guvernului. Dar daca, potrivit primului ministru, presa cauta pete in soare, fiindca monitorizeaza aplicarea unui program de criza si ii semnaleaza defectiunile, ma tem ca dl Nastase a ajuns sa-i considere pe ziaristi drept un fel de anexe ale Ministerului Informatiilor Publice.

Din nefericire, partial are dreptate.

Romania literara nr. 40 din 9 octombrie 2002

Premii colorate politic

Din pacate, „sarbatoarea de toamna a cartii“ care este Targul Gaudeamus a fost umbrita la final, la festivitatea de premiere.

De acord: nu e usor sa dai premii atunci cand ai in fata agitatia dinamica a standurilor dintr-un targ de carte. Cel mai bine e sa nu acorzi deloc distinctii (cum se intampla la BOOKAREST-ul din luna mai, ca si la majoritatea reuniunilor internationale de gen), sa nu aprinzi spiritele si orgoliile, sa nu creezi asteptari, sa nu produci – apoi – dezamagiri, sa lasi ca totul sa se desfasoare intr-o atmosfera relaxata, de veritabila sarbatoare cu carti. Pe de alta parte, diplomele obtinute la targuri sau saloane le sunt de folos editurilor laureate, care si le adauga pe cartile lor de vizita, prezentandu-se din ce in ce mai… laureate!

Traditia Gaudeamus-ului e - asadar - cu premii: de cand e targul, in ultima zi se jurizeaza si se anunta, intr-o ceremonie in mijlocul targului, laureatii. De fiecare data, cu comentarii pe toate tonurile: ca Editura X nu prea merita, ca mai bine s-a prezentat Editura Y, dar ca nici Z nu s-a facut de rusine… La fel, diplomele acordate presei, discutate/ disputate si ele. Mari presiuni in culise au fost tot timpul, insa – pana la urma – mari scandaluri nu. A mai contribuit si vechea lege a compensatiei, editorii de varf primind pana la urma, pe rand, cate un premiu, daca nu la o editie, atunci la urmatoarea. Fiindca – una peste alta – n-avem in Romania multe mari case de productie in domeniu…

Pana in anul 2002, cand, pentru prima oara, premiile Targului Gaudeamus s-au politizat inadmisibil. Faptul trebuie spus raspicat: pe lista laureatilor au aparut doua edituri care au relatii directe cu actuala guvernare: Nemira si Aramis. Nu sunt in discutie meritele lor, prestatiile lor de-a lungul anilor, lucrurile bune pe care le-au facut intr-un moment ori intr-altul. Insa: Nemira e editura fondata de Valentin Nicolau, devenit dupa alegerile din anul 2000 consilier al primului ministru si apoi presedinte director general al televiziunii publice, iar Aramis e editura implicata in controversele legate de limitarea pietei manualelor scolare, ceilalti competitori din domeniu acuzand favorizarea ei de catre PSD-ul de guvernamant. Ca prin farmec, cele doua firme se vad premiate acum, la primul Gaudeamus de cand presedinte director general al celuilalt serviciu public din „audiovizual“, Socieatea Romana de Radiodifuziune, a devenit Dragos seuleanu, instalat de catre PSD.

Cum s-a facut „bonificarea“ celor in cauza? Nemira a primit unul dintre premiile pentru „cea mai buna editura“, dar dupa ce „categoria“ a fost impartita in trei: edituri cu productie de pana la 50 de titluri pe an, intre 50 si 100, respectiv peste 100 de titluri. si asa s-a creat „cadrul“ pentru premierea Nemirei la „pana la 50 de titluri“. si asta intr-o perioada in care editura merge vizibil mai modest, dupa varful de productie si de prestigiu din partea a doua a anilor ’90. Atunci, da!, Nemira merita orice premiu!

Pentru Aramis s-a pregatit premiul „de excelenta“ al targului, cel mai important. Cum anume? Nu direct, caci ar fi fost prea strident, ci… pentru relansarea colectiei „Biblioteca pentru toti“, deci Editurii Minerva, care – insa – a fost recent absorbita in „holding”-ul Aramis-ului (cf. reclamei publicate saptamana trecuta in 22). E adevarat ca „Biblioteca pentru toti“ a fost relansata in urma cu cateva saptamani, dar nu fara controverse: cu cateva zile inainte de deschiderea Gaudeamus-ului, Societatea Editorilor din Romania a protestat fata de „concurenta neloiala“ creata de Ministerul Culturii si Cultelor prin preluarea proprietatii asupra marcii si apoi prin atribuirea ei spre publicare Editurii Aramis, prin intermediul Minervei, cu implicarea si a Uniunii Scriitorilor din Romania. Se pare ca intreaga afacere se bazeaza pe achizitionarea tot de catre Minister a unor tiraje importante din „Biblioteca pentru toti“, in cadrul programului de achizitii pentru bibliotecile din tara. Castiga serios atat editura, cat si toti cei implicati pe traseul editarii, publicarii si vanzarii cartilor din colectie. Cheia aurita a problemei este – dupa cum se vede – banul public…

Dupa cum de asemenea s-a scris in presa, patronul Editurii Aramis ar fi un „sponsor al partidului de guvernamant“. In orice caz, sa fie lansarea primelor doua titluri din noua serie a colectiei „Biblioteca pentru toti“ mai meritorie decat munca de un an de zile a altor edituri prezente la targ? Intrebare retorica, din pacate. Credibilitatea premiilor si a Gaudeamus-ului a primit anul acesta o lovitura serioasa. Drept pentru care se trage aici un semnal de alarma!…

Observator cultural, nr. 145, 3-5 decembrie a.c.

Alin BOGDAN:

Gheorghe Onisoru lanseaza carti si baiguie scuze pentru Ristea Priboi

„Din informatiile noastre, dl. Priboi era tanar pe vremea aceea. Abia terminase studiile de specialitate. Poate ca ceea ce facea dansul era un fel de practica... Documentul prezentat presei nu este relevant pentru a afirma ca dl. Priboi a facut politie politica. Trebuie sa adunam mai multe probe pentru a ne elucida in aceasta privinta".

Consideratiile baiguite mai sus ii apartin presedintelui CNSAS, Gheorghe Onisoru, si se refera la un document din care reiese negru pe alb ca un june securist (acum deputat si om de incredere al premierului) consemna, in 1969, o turnatorie despre continutul „dujmanos" al operei unui scriitor.

Pentru Gheorghe Onisoru, asadar, atentatul grosolan la libera exprimare nu constituie politie politica, ci practica postuniversitara. Gheorghe Onisoru zice ca are nevoie de mai multe probe, pe care trebuie sa le dezbata, conform legii, impreuna cu ceilalti zece membri ai Colegiului CNSAS. Votul Colegiului urmeaza sa stabileasca daca Ristea Priboi a facut politie politica si sa probeze daca acesta a mintit in declaratia data la inceputul mandatului, cum ca el a fost un securist patriot, de treaba. Numai ca, de vreo doua luni de zile, Gheorghe Onisoru a paralizat Colegiul, fiindca nu vrea cu nici un chip sa plece din jiltul prezidential. Majoritatea vrea sa-l schimbe, dar domnia sa si cei patru care-l sustin au grija sa chiuleasca de la sedinte. Nu se aduna cvorumul, nu se deconspira politia politica, nu se deconspira Priboi. „Colegiul nu se poate intruni din cauza crizei interne. Asteptam subcomisia parlamentara sa vina si sa faca ordine", explica Gheorghe Onisoru.

Institutia in care s-au pompat salarii grase, termopane, frigidere, filtre de cafea, aparate de aer conditionat si secretare sexy nu-si mai indeplineste, asadar, menirea data de lege: deconspirarea securistilor. In schimb, face simpozioane, cercetari stiintifice si editeaza carti. Ieri, la libraria „Sadoveanu", sub patronajul lui Gheorghe Onisoru, s-a lansat primul volum din seria "Arhivele Securitatii". Cu acest prilej, presedintele paralizatului Colegiu spunea: „Institutia isi poate gasi menirea prin astfel de evenimente, pentru ca aici vorbim fara patima si fara ura". In timp ce Gheorghe Onisoru vorbea fara patima si fara ura, Parchetul Curtii Supreme de Justitie anunta ca nu se poate autosesiza pentru fals in declaratii in afacerea „Priboi", intrucat se asteapta un raspuns si, eventual, o sesizare de la CNSAS.

Adevarul, 7. 12.02

Portretul lui Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei!

Memorialul Sighet si Centrul International de Studii Asupra Comunismului se alatura protestelor legate de prezenta in Galeria presedintilor Legislativelor din cadrul Palatului Parlamentului a portretului lui Alexandru Draghici, unul din cei mai fanatici tortionari comunisti, sef al Securitatii in perioada 1952-1965, autor moral a sute de mii de arestari si a mii de crime politice. Pentru o scurta perioada a fost in conducerea MAN, fiind astfel trimis la „munca de jos" de fostii sai tovarasi.

Condamnarea lui Draghici ca tortionar a fost facuta chiar de Partidul Comunist, in aprilie 1968, fiind insa reabilitat in 1978. In toamna anului 1991 AFDPR a cerut inculparea sa, dar Draghici s-a refugiat in Ungaria, unde a murit in 1993.

Alaturarea sa marilor oameni politici care au prezidat Parlamentul Romaniei de-a lungul unui secol si jumatate este o impietate si o sfidare. Este ca si cum portretul lui Hermann Göring, fost presedinte al Reichstagului in perioada nazista, ar fi expus in Reichstagul democratic de azi. Cu atat mai revoltatoare sunt justificarile presedintelui Camerei Deputatilor, Valer Dorneanu, si ale secretarului Camerei Deputatilor, Tudor Mohora, care nu fac decat sa demonstreze ca asumarea trecutului acestui criminal a fost facuta in cunostinta de cauza.

„Istoria nu trebuie rescrisa (...) Comunistii - ma refer la ultima perioada dinainte de 1989 - nu i-au sters cu buretele nici pe Iuliu Maniu, nici pe Bratieni, chiar daca au avut atitudini critice la adresa lor". Aceste cuvinte ale domnului Tudor Mohora sunt de-a dreptul o blasfemie la adresa marilor democrati ai Romaniei, care au fost ucisi la Sighet si in alte inchisori comuniste. Aceste cuvinte sunt o dovada a fanfaronadei ipocrite a unor politicieni care vorbesc de idealurile democratice de tip occidental, dar se simt la fel de bine in tovarasia tortionarilor comunisti, a caror memorie o promoveaza, in loc sa o condamne.

Solicitam partidelor care sunt sau se considera democratice ca portretul lui Alexandru Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei, iar domnului Tudor Mohora sa ceara scuze publice memoriei lui Iuliu Maniu, a Bratienilor si a altor victime ale comunismului care au murit pentru idealurile lor democratice.

Romania libera, 7 decembrie 02

Dancu ia bani de la buget pentru un ziar pro-PSD

Editarea unei publicatii intitulate „Ziarul Romanesc" va costa 336 milioane de lei, potrivit unei hotarari a Consiliului interministerial pentru imagine externa. Vasile Dancu este „creierul" din spatele actiunilor mediatice. Neoficial, se vorbeste deja ca publicatia va fi o „portavoce" a partidului de guvernamant, dorindu-se coafarea imagini PSD. Potrivit unor surse autorizate, Dancu doreste „contracararea" unor „informatii nocive" lansate de presa romaneasca si de cea straina. Finantarea proiectului se va face pe baza de contract incheiat intre Ministerul Informatiilor Publice si editura Raphael Publishing House cu plata in avans de pana la 30%. Nu este exclus ca, in functie de evolutia proiectului, sa se aloce noi sume. De asemenea, va fi infiintata si o revista, „Cronica Fundatiilor", pentru care se vor cheltui 120 milioane de lei. Proiectul va fi realizat de Fundatia Internationala pentru Cultura, stiinta si Morala Civica „Mihai Eminescu".

Romania libera, 5.12.02

Costel Oprea:

La petrecerea lui Nea Nicu, invitatii au discutat afaceri

Viermuiala mare ieri, la Senat. Nicolae Vacaroiu a implinit 59 de ani. Intreg aparatul tehnic a fost pus in miscare. Potrivit diviziunii muncii, fetele de la bucatarie s-au ocupat fie cu prepararea, fie cu incalzirea mancarii, chelnerii cu servitul invitatilor, iar sepepistii cu ordinea publica. Mai ales ca era prezent la aniversarea lui Vacaroiu directorul SPP, Ovidiu Naghi. Vacaroiu s-a aratat deosebit de incantat de faptul ca la cheful sau, organizat in Sala de marmura a Senatului, au fost prezenti colegi de-ai sai cu greutate din PSD. El s-a aratat impresionat si de prezenta „iin carje" a liberalilor Nicolae Popa si Alexandru Paleologu. Aceasta multumire a vicepresedintelui PSD pare sa ascunda amaraciunea absentelor de marca: a sefului statului si a premierului. Intreaga organizare a chefului a fost „orchestrata" de sotia lui Vacaroiu, Marilena, care i-a facut sarbatoritului „cel mai frumos cadou": o pereche de pantofi. „Sunt din piele foarte fina, de buna calitate", a inceput sa se laude liderul PSD, care a dezvaluit presei ca „femeia" lui il imbraca si-l incalta. Un cadou cu "greutate" a primit din partea lui Ovidiu Musetescu, si anume un cort de doua persoane, cu cadru si fara sac de dormit. „Sunt un om al muntelui", s-a laudat sarbatoritul. Alte cadouri primite, facute publice de Vacaroiu, au constat in carti, un ceas de perete si „foarte multe flori".

La cheful organizat de presedintele Senatului au venit, rand pe rand, ministrii Dan Matei Agathon, Ilie Sarbu, Marian Sarbu, Ovidiu Musetescu, Leonard Cazan. Din partea Presedintiei a fost prezent consilierul Petre Ninosu. Potrivit unor surse, Vacaroiu a primit felicitarile de rigoare din partea lui Ion Iliescu in dimineata zilei de ieri, la Palatul Cotroceni.

Consilierul personal al presedintelui Senatului, Andrei Alexandru, s-a ocupat indeaproape de organizarea adresarii felicitarilor pentru ziua de nastere a lui Vacaroiu. El ii aranja pe invitati, asezandu-i intr-un rand ordonat. Ceea ce parca aduce aminte de urarile de bine adresate primului om al tarii Nicolae Ceausescu.

„Personalitatile de marca" prezente la Senat s-au retras pe grupuri de interese, intr-un coltisor, pentru a-si vedea de afaceri. De aceea, spre sfarsitul petrecerii, sarbatorirea lui Vacaroiu s-a transformat intr-o intalnire de afaceri. Cuplului Taracila-Armas (baronii din Calarasi) i s-a alaturat ministrul Privatizarii, Ovidiu Musetescu. La un moment dat, Armas a ramas singur cu Musetescu, deputatul PSD ascultand, cu mainile la spate, sfaturile ministrului. In randul demnitarilor, Ilie Sarbu (ministrul Agriculturii) si Filip Georgescu (directorul ROMSILVA) si-a facut aparitia omul cu afacerile cu cherestea, senatorul UDMR Attila Verestoy. Printre cei prezenti se distingeau diferite persoane bine imbracate, dar necunoscute. Acestea ii abordau pe ministri, cu care se retrageau pentru a purta unele discutii.

Prezent in Sala de marmura a fost si fiul lui Vacaroiu, Mihai, un tanar de 30 de ani, care a disparut subit cand a auzit ca este cautat de presa.

Romania libera,6.12.02

Narcis Iordache:

Societatea civila, colonizata de PSD

Dupa alegerile din 2000, societatea civila a devenit o tinta a partidului de guvernamant, care, spre deosebire de CDR, nu s-a bucurat de sustinerea acesteia. Daca n-ai societate civila, o inventezi – pare a fi deviza PSD. Tendinta, tot mai evidenta, este demonstrata de faptul ca unii lideri ai asociatiilor studentesti au functii politice pe plan local, organizatiile de revolutionari, cu exceptia uneia singure, sunt grupate sub aripa PSD, iar partidul aflat la putere a anuntat cu ceva vreme in urma intentia de a infiinta asociatia cadrelor didactice social-democrate. Nici sindicatele nu au scapat curentului acaparator din moment ce unii lideri sunt parlamentari ai PSD. Patrunderea tot mai adanca a partidului de guvernamant in randurile societatii civile, in dorinta de a exercita in acest fel un control tot mai strans, este privita cu preocupare de unii analisti politici. Altii considera insa ca fenomenul nu este inca de natura sa strarneasca ingrijorare.

Analistul Horia Roman Patapievici numeste fenomenul acapararii de catre PSD a societatii civile drept „colonizare“, element considerat profund daunator. Patapievici vede o filiatie, pe aceasta linie, intre FSN, care a „colonizat“ fostele celule de partid si sindicatele, FDSN, PDSR si PSD. El crede ca politicul nu ar fi avut sanse de reusita daca persoane din societatea civila nu i-ar fi venit in intampinarea dorintelor. „Baza de recrutare e lichelismul“, a remarcat Patapievici. Analistul vede ca o solutie pentru contracararea pesederizarii societatii civile reconstructia acesteia, in conditiile in care actuala societate civila a fost construita in anii ‘90 pe baza protestului de strada si a „imbatranit“, fara a avea fantezia de a gasi alte forme de coagulare a prezentei in societate.

Tendinta actualei puteri de a controla toate sectoarele societatii romanesti este explicata de analistul politic Stelian Tanase si prin oboseala psihologica pe care o traverseaza in acest moment societatea civila. Comentatorul a opinat ca un control total asupra societatii civile nu este posibil, dar a atras atentia asupra faptului ca prin intermediul organizatiilor (ne)guvernamentale are loc o drenare a unor fonduri europene, care sunt indreptate spre clientela politica.

Analistul Ion Cristoiu crede ca societatea civila este amenintata de interferenta politicului, iar pentru a supravietui trebuie sa se delimiteze de politic si sa fie independenta. El crede ca societatea civila este vulnerabila din cauza implicarii ei in sustinerea CDR. Dupa parerea lui Ion Cristoiu, solutia contra pesederizarii ar consta in neimplicarea societatii civile de partea unei forte politice si aparitia de noi oameni si noi organizatii, care sa nu mai aiba legatura cu trecutul.

Analistul politic Dan Pavel a explicat ca tendinta partidelor politice de a atrage de partea lor anumite organizatii este una generala. „Problema intervine cand partidul isi propune sa controleze toate organizatiile. Or, sunt deja mai multe semnale ca PSD incearca sa faca acest lucru“, a aratat analistul. Dan Pavel spune ca, in momentul in care partidul patrunde adanc in societatea civila, este pusa sub semnul intrebarii insasi definitia acesteia, care presupune sa activeze in interesul propriu sau al unor grupuri foarte largi de oameni, dar nu al unui partid politic. [...]

La randul sau, analistul politic Cristian Parvulescu considera ca tendinta partidelor politice de a se ancora mai puternic in societatea civila, nu este periculoasa in sine. „Pericolul poate aparea atunci cand organizatiile aflate la remorca partidului ar putea fi sustinute prin alocarea de fonduri guvernamentale“, a explicat analistul. Cristian Parvulescu considera ca finantarea preferentiala a unor organizatii ar putea duce la destramarea echilibrului fragil existent in societatea civila si s-ar putea ajunge la izolarea unor organizatii care se bucura de oarecare prestigiu. […]

***

Informatizarea la sate

Un proiect al Guvernului sustine ca, incepand din noiembrie 2003, toti cetatenii Romaniei, inclusiv cei de la sate, ar trebui sa-si plateasca taxele si impozitele catre stat prin intermediul bancomatelor electronice. Conform unei ordonante guvernamentale din acest an, toate municipiile din tara sunt obligate ca pana la 1 februarie 2003 sa puna la dispozitia populatiei sisteme electronice informatizate de plata a impozitelor si taxelor locale, finantate din bugetul propriu, urmand ca orasele si comunele sa faca acelasi lucru pana la data de 1 noiembrie 2003. O sclipire de luciditate i-a facut pe autorii acestei legi sa prevada in actul normativ o inlesnire pentru localitatile din mediul rural. Daca municipiile si orasele sunt obligate sa puna in practica prevederile ordonantei, primariile din comune vor implementa un astfel de sistem electronic numai daca solicita acest lucru. Este greu de crezut, insa, ca va exista vreodata o astfel de cerere, in conditiile in care autoritatile locale din mediul rural au parte in fiecare an de un buget de subzistenta, care deseori nu ajunge nici macar pentru necesitati mult mai importante pentru o comunitate […]

Este reprezentativa in acest sens parerea unui primar dintr-o comuna moldoveana, care a preferat sa-si pastreze anonimatul: „Avem inca datorii de anul trecut catre furnizorii de servicii publice, ne-a explicat primarul. Daca as face o socoteala a tuturor sumelor care ne-ar trebui pentru introducerea in comuna a unei retele de gaz metan, a unei retele de apa, bani pentru ecologizare si pentru constructia unui sistem de canalizare, reparatiile pentru cladirea scolii, care e la pamant din toate punctele de vedere, si pentru construirea unui drum intre localitatea noastra si cea vecina, avem nevoie de peste 200 de miliarde de lei. Anul trecut, am primit din partea Consiliului Judetean putin peste un miliard de lei. Nu ca nu as vrea sa dotez comuna cu un astfel de sistem electronic, dar nu am nici o posibilitate financiara sa fac acest lucru. Cine stie, poate doar printr-o sponsorizare sau ceva de genul acesta sa fie posibil“. Aceste afirmatii ar putea fi considerate adevaruri general valabile in orice localitate rurala din Romania. […]

Cotidianul, 7.12.02

Bogdan Ficeac:

Mentalitate nociva

Aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana sunt percepute de majoritatea romanilor ca etape decisive pentru intrarea in normalitate. Din pacate, tranzitia este prea lunga si dureroasa, avand ca ultima si intima cauza a sincopelor o mentalitate perversa, absurda, tributara trecutului rosu, in care se afla anchilozata clasa conducatoare. Iata cateva exemple revelatoare:

1. Un zgomotos scandal s-a declansat intre consilierii PSD, sustinuti de liderii partidului, si primarul Capitalei pe seama creditelor BEI. Consilierii sustin ca banii sunt mai de folos la repararea strazilor din Bucuresti decat la construirea unei uriase parcari subterane sau a unui pasaj rutier, motiv pentru care blocheaza derularea creditului, in incercarea de a redirectiona fondurile spre proiectele sustinute de ei. In ceea ce priveste prioritatile Capitalei, poate au dreptate, poate nu au, dar nu acest lucru conteaza. Creditele, fie ca sunt cerute de un fermier pentru cumpararea unui tractor, fie ca sunt solicitate de o capitala pentru finantarea unor lucrari de mare anvergura, sunt obtinute pe baza unei documentatii riguroase referitoare la destinatia lor.

Asa e legea. Nu poti folosi banii obtinuti pentru tractor la achizitionarea unei case de vacanta fara sa fii tras la raspundere pentru deturnare de fonduri etc. Asa cum nu poti deturna fondurile BEI obtinute pe baza unui proiect de infrastructura catre alt proiect, doar pe considerentul schimbarii prioritatilor. Daca intr-adevar acestea s-au schimbat, renunti la credit, faci un alt proiect si mergi din nou la banca. Numai ca alor nostri consilieri si liderilor PSD li se pare atat de fireasca deturnarea de fonduri incat o sustin pe fata, fara nici un fel de scrupule. Si-atunci, cum mai putem vorbi de cristalizarea statului de drept, fundamental pentru intrarea in normalitate?!

2. Reglementarea regimului proprietatii este vitala in Romania, pentru stoparea jafului si pentru insanatosirea climatului economic, dar treneaza de mai bine de un deceniu. Cand victimelor li se face in sfarsit dreptate la Strasbourg, in litera si spiritul legislatiei europene, careia dorim sa ne aliniem, presedintele patriei spune ca deciziile Curtii Europene sunt nedrepte si ca responsabila de jefuirea proprietatilor pe timpul comunismului este istoria! Poate partea de istorie reprezentata de tovarasii de idealuri ai domniei sale, dar asta e alta poveste. Aici nu atat vinovatul conteaza (desi ar trebui inceput si acel proces al comunismului), cat repararea nedreptatilor. Or, cand insusi presedintele tarii reactioneaza astfel, despre ce stat de drept mai poate fi vorba?!

3. Avocatii pedofilului Treptow cereau condamnarea acestuia la locul de munca (la studioul de filme porno?!), pe considerentul ca ar fi contribuit la aderarea Romaniei la NATO!!! Nu-i de mirare ca le-a trecut prin minte asa ceva, cand inalti oficiali ii tineau spatele infractorului pe motiv ca ar fi ajutat Romania! Adica acele carticele scrise la inspiratia unor dinozauri nationalist-securisti, interzise in Statele Unite, ar avea vreo importanta in afara gadilarii orgoliului celor care l-au avut „in lucru" pe Treptow si care probabil stiau ce face el in spatiile pe care i le-au pus la dispozitie (schema clasica de santajare a perversilor, utilizata de Securitate si de alte servicii secrete)! Apropo, cine are taria sa continue ancheta spre a-i aduce in fata instantei pe eventualii inalti complici ai infractorului? Si chiar daca, prin absurd, nenorocitul ar fi facut ceva bun pentru Romania, ce legatura are NATO cu pedofilia?!

Avand in vedere mentalitatea perversa, putrida, nociva, prezenta pe la cele mai inalte niveluri ale conducerii tarii, reflectata in exemplele de mai sus (si nu numai), este foate greu de inteles catre ce fel de normalitate ne vom indrepta dupa Praga si Copenhaga...

Romania libera, 12.12.02

Octavian PALER:

Ce farsa!

Unii vad in anuntata „accelerare“ a luptei cu coruptia (pe care doar Televiziunea Romana, atenta cu tot ce vine de la Palatul Victoria, o ia in serios) un spectacol de pantomima dat pentru Occident.

Prevenitor, d-l Nastase ne asigura ca nu doreste, Doamne fereste, „taiere de capete“ (ocheada facuta clientelei) sau „vanatoare de vrajitoare“. Dar ce doreste? A spus-o, insa observ ca nimeni nu l-a banuit, ca mine, de sinceritate. „Virusul“ coruptiei e, dupa d-l Nastase, „doar o chestiune de perceptie“. Cu alte cuvinte, problema ar fi nu boala, ci perceptia ei.

Trebuie sa schimb tonul pentru ca, de aici incolo, nu mai e nimic amuzant. Ma intreb: oare, un guvern ca al d-lui Nastase, emanat de cel mai corupt partid din Romania, ar putea sa joace rolul Sfantului Gheorghe in lupta cu balaurul? Nu voi repeta aici argumentele in baza carora am afirmat ca, in Romania, „coruptia“ nu inseamna, ca prin alte parti, „functionari corupti“, ci un „regim corupt“. Le-am expus altadata. Ma marginesc sa duc rationamentul mai departe. Teoretic, un regim corupt ar putea, desigur, silit de imprejurari, sa declare si el razboi coruptiei. Cu o conditie: sa-si bage o parte din stalpi la puscarie. Lasand putin imaginatia sa lucreze, PSD ar putea incepe prin a opri imediat circul din parlament – stimulat, zic unii, chiar de Nastase – prin care se pregateste ascunderea legala a averilor demnitarilor. Daca s-ar publica declaratiile de avere in „Monitorul oficial“, am afla si noi ce-au „agonisit“ din politica d-nii Hrebenciuc, Taracila ori – de ce nu? – d-l Nastase insusi, pe care gurile rele ii socotesc putred de bogati. Si n-am mai avea, ca azi, sentimentul penibil ca televiziunile ne arata corupti scosi de la Parchet cu catuse la maini, fiindca au primit mita cateva mii de dolari, in timp ce mari corupti, cu zeci sau chiar sute de milioane de dolari luati din comisioane si licitatii trucate, sunt salutati de santinelele de la Palatul Victoria si de la Parlament. Dar ma indoiesc ca vom afla ceva despre marile averi facute prin politica. Dupa cum ma indoiesc ca vom vedea vreun „baron“ iesind cu catuse la maini de la Parchet. Lupta cu coruptia se va duce mai departe prin subsoluri ori la etajele inferioare.

Pantomima se cheama asta? Ma tem ca mai nimerit ar fi sa vorbim despre o diversiune cu efecte perverse. Un fost procuror, trecut la avocatura, dar cu sufletul ramas la vechea sa profesie, mi-a explicat mecanismul. Politistii, procurorii si judecatorii stiu si ei, ca noi toti, ca principiul din Constitutie potrivit caruia nimeni n-ar fi mai presus de lege are valoare de intrebuintare zero. Si impart coruptii in „corupti vulnerabili“ si „corupti invulnerabili“. Crescuti in Romania, ei stiu ca ordinul conteaza, nu legea. Si ca, indraznind sa gandeasca altfel, si-ar pune cariera in joc. Dar lipsa curajului nu se opreste aici. Din motive psihanalizabile, ea e compensata prin exces de zel invers, prin nevoia servilului de a-si da importanta la nivelurile unde nu e las, unde n-are complexe. Practic, judecatorii prelungesc oricat mandatele de tinere in arest a unor nevinovati sau acuzati fara probe (cunosc eu insumi un caz, la care voi reveni) fiindca nu indraznesc sa refuze cererile Parchetului auzind ce strigate razboinice se scot contra coruptiei. Decat sa planga mamele noastre, mai bine sa planga mamele lor, e un principiu solid pe malurile Dambovitei. La randul sau, Parchetul isi rascumpara obedientele, umflandu-si pieptul in fata unor corupti de categoria a doua. Iar politia d-lui Rus, care inlemneste in pozitie de drepti cand trec hrebenciucii si serbanmihailestii, se razbuna fiind grosolana cu cei in fata carora nu trebuie sa se arate slugarnica.

Rezultatul? Simbolic vorbind, „balaurul“ ia chipul Sfantului Gheorghe si, calare pe situatie, se lupta cu „soparlele“. Ce farsa!

Cotidianul, 17 decembrie 2002

Nicolae PRELIPCEANU:

Spre un nou Guvern Nastase

Succes pe toata linia pentru guvernarea Iliescu-PSD. Pe linia externa, vreau sa spun, caci deocamdata NATO si UE raman exterioare cetateanului roman. Acesta se lupta in continuare cu birocratia si coruptia, cu fiscalitatea impovaratoare, in fine, cu minciuna generalizata pe care o proiecteaza asupra lui „Ministerul Adevarului", zis al Informatiilor si, asa cum remarca Armagedonul cel mai recent, uneltele acestuia, televizate.

Zilele acestea se implinesc 13 ani de cand au cazut primele victime la Timisoara. Stie cineva cine a tras in ei, stie cineva cine a tras in noi, cateva zile mai tarziu?

Comportarea „democratica" a „organelor" interne, politie, justitie, e de domeniul originalitatii absolute, proclamata inca din decembrie 1989 de Ion Iliescu. Dovezi? Cate doriti. Un fost parlamentar PDSR, insotit cu alai la Parchet de fruntasii partidului, e dovedit in cele din urma ca a fraudat o banca cu 67 de milioane de dolari si primeste trei ani de inchisoare. In schimb, directorul Bibliotecii Nationale, numit de guvernarea trecuta, si care s-a mai si opus rechizitionarii de catre Guvernul Nastase a sediului importantei institutii, este arestat si aratat in catuse „maselor largi populare", deoarece exista niste „indicii" ca ar fi facut ceva care ar prejudicia statul roman cu 1,5 milioane de dolari. L-ati vazut pe Bivolaru in catuse? Dar pe Erceanu?

Statul de drept e mai atent cu unii decat cu altii. Nu, asta e definitia lui doar in Romania PSD, nu si-n restul Europei careia, zice-se, ne vom alatura in curand.

Zi de zi, cetateanul e sfidat de cei pe care i-a ales. Primul ministru considera lupta impotriva coruptiei o „vanatoare de vrajitoare", facandu-se ca nu stie ce insemna aceasta expresie, atunci cand a fost inventata, desi i s-a explicat, cel putin in presa, de mai multe ori. Dar primul ministru ii desconsidera pe toti aceia care nu sunt alaturi de el, in grupul profitului imediat, al Puterii. „Vanatoarea de vrajitoare" era echivalenta cu inventarea de vrajitoare, pentru a astampara nevoia de vinovati a vulgului. Nu erau dovezi, pentru ca nimeni nu prea stia, in fond, ce e aceea o vrajitoare si ce face ea. Vrajitoarea era un echivalent uman al tapului ispasitor. Or, toata lumea stie cum se manifesta coruptia, iar numele unora dintre recordmenii probei au fost citate, cu dovezi, in ziare, in repetate randuri. Cine nu vrea sa-i vada e asemenea lor, complice daca nu chiar sef. Un indiciu al coruptiei, stie oricine, e imbogatirea rapida a demnitarilor, in fond simpli bugetari si ei. Si oricat si-ar tot mari, prin legi si decizii, salariile si pensiile, acestea nu vor putea acoperi niciodata marile lor „realizari" materiale pe spinarea celor guvernati.

In aceeasi ordine, interna, de idei e si lupta lipsita de fair-play impotriva adversarilor politici. Incercarea de deturnare a fondurilor europene destinate Capitalei e una dintre piedicile puse primarului general, pentru ca e de la PD, ba chiar presedintele acestui partid de opozitie. Dl Nastase stie prea bine ca daca le va fi schimbata destinatia, acele fonduri se vor bloca, domnia sa nu e un naiv, sa nu fi aflat ce va sa zica o deturnare de fonduri. Or, tocmai acesta e scopul: decat sa realizeze primarul PD ceva, mai bine sa nu se faca nimic. Asta e grija pentru cetateni a social-democratului prim-ministru.

Lipsa de scrupule emana, de altfel, din toata aceasta guvernare. Lipsa de scrupule in vederea imbogatirii proprii si-a apropiatilor asa-zis politici, in realitate penali, lipsa de scrupule in lupta politica facand-o pe aceasta sa semene mai mult cu bataliile intre bandele de cartier.

Acestea si multe altele, derivate sau nu din ele, le vom face noi cadou Uniunii Europene.

Bilantul acesta, incomplet deocamdata, al relelor tratamente aplicate cetatenilor de regimul instalat acum 13 ani, cand comunistii au dat ordin sa fie impuscati timisorenii, poate continua, si el este facut, pe zeci de pagini de ziare, ba chiar de carti.

Asadar, inainte catre alegerile anticipate, spre un nou Guvern Nastase!

Romania libera, 17.12.02

Mircea DINESCU:

„Nu am crezut ca, dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi tot obedienta Puterii“

Dle Dinescu, daca ati avea la dispozitie o ipotetica masina a timpului si v-ati intoarce in decembrie 1989, ati mai face ceea ce ati facut atunci?

Evident. Nu am nici o retinere. Si nici nu regret nimic din ceea ce am facut atunci. Daca este sa regret ceva, este vorba de ceea ce nu am facut. Am gresit ca la un moment dat m-am retras. Eu, Caramitru, si altii ca noi am considerat ca suntem actori intr-o piesa, dar nu ne-am dat seama ca putem contribui si la rescrierea scenariului. Noi fiind oameni de cultura, am decis sa nu continuam cu implicarea politica. Si foarte rau am facut. Conditiile erau favorabile atunci. Fostii activisti PCR si fostii securisti nu aveau atunci curajul sa iasa la lumina. Puteam foarte usor, aveam si acest drept, sa devin un vicepresedinte in forul de conducere al noii clase politice ce se nastea. Am cazut prada unui soi de narcisism, nu numai eu, si acest lucru a daunat. I-am lasat pe activistii din linia a doua a PCR, pe cei antrenati in jocul politic sa faca ce vor. Si vedeti unde am ajuns.

In momentele acelea de tensiune, din 22-23 decembrie, credeati ca va exista o rupere totala de trecut?

La acea data nici nu visam ca o sa ne indreptam spre capitalism. Recunosc ca nu ma imbatam cu apa rece. Credeam ca o sa fie si la noi un soi de socialism cu fata umana, o perestroika, asa cum a inceput si in celelalte tari foste comuniste. De altfel, la ora respectiva, nimeni nu intrevedea ca ne vom indrepta spre capitalism. Tineti minte ca Ion Iliescu, cand a venit la Televiziune, se adresa tuturor cu „tovarase“. Eu am sarit si i-am spus sa renunte la aceasta apelare, este compromisa. La noi, in Romania evenimentele au evoluat insa foarte rapid, asa ca am ajuns in zona capitalismului.

Sunteti multumit astazi de finalitatea evenimentelor din decembrie 1989?

Nu am crezut ca sobolanii fostei Securitati si ai PCR si personajele compromise in perioada comunismului vor mai scoate capul afara. Este marea nerealizare a Revolutiei. Personaje care atunci, in decembrie 1989 si in 1990 se tarau pe burta, acum sunt in fata si ocupa ecranul televizorului. Au ajuns fosti securisti, fosti activisti sa fie senatori, deputati, sa conduca institutii. Acestia trebuiau sa dispara de pe scena politica. Am ajuns la 13 ani de la Revolutie la o revarsare a tenebrelor trecutului.

Enumerati-mi va rog cinci din marile realizari ale Revolutiei.

Cred ca libertatea presei – care inca mai este, si posibilitatea de a calatori peste hotare sunt marile castiguri ale Revolutiei. Cam atat. Nu pot enumera si alte realizari semnificative.

Si marile deceptii…

Marea deceptie a mea este legata de neimplicarea intelectualilor in viata politica. Majoritatea au continuat sa sufere de acel narcisism si sa considere ca pot merge in continuare pe „rezistenta prin cultura“. Dar aceasta a fost si in timpul regimului comunist net inferioara celei din Cehoslovacia, Polonia si chiar Ungaria. Uite, astazi, la 13 ani de la Revolutie, societatea civila a murit. Ea si-a exercitat rolul politic pe 300 de metri patrati in Piata Universitatii in 1990, si atat. Societatea civila nu mai exista. Puterea nu mai are de suportat in coasta sula lui Coposu si nici alta sula nu mai exista. Nu am crezut ca dupa 13 ani, majoritatea intelectualilor va fi tot obedienta Puterii. Mai sunt dezamagit de faptul ca nu exista solidaritate la nivelul intelectualilor. Exista solidaritate numai la ticalosi si ticalosii. Intotdeauna cand a fost vorba de sanctionarea cuiva care a facut o ticalosie s-a facut scut viu in fata lui. Uite exemplul lui Bivolaru. Dovedit ca a facut ce a facut, toata conducerea PDSR-ului a fost pe post de scut cand a fost chemat la Parchet. Si nu este singurul caz, si nu ma refer doar la parlamentari ci si la altii care au comis ticalosii, inclusiv in Revolutie.

Aici vroiam sa ajung. Sunteti pentru o amnistiere a celor care au participat la represiune, sau optati pentru urmarirea lor continua?

Pe cine sa amnistiezi? Majoritatea au fost „amnistiati“, desi inca nu s-a dat o lege in acest sens. Pentru ca nu cred ca se mai poate face ceva, eu optez pentru o judecare morala a tuturor celor care au participat la represiune. Sa fie o chestie publica. Sa aiba acolo o tablita, sa stie tot poporul ca ei au participat la represiune. Dar noi, la 13 ani de la Revolutie, nu stim inca totul despre represiune. Pai sa luam exemplul cronicarilor lui Stefan cel Mare. In cronicile despre el s-a scris ca a fost curvar, ca a avut 50 de copii din flori, ca a varsat sange nevinovat, ca a omorat un pusti care a tras cu arcul mai departe ca el etc. Deci acum 500 de ani se puteau afla chestii din astea si acum nu. Eu refuz sa cred ca acum nu se poate afla ce s-a intamplat acum 13 ani. Nu se vrea.

O ultima intrebare. Sunteti de acord cu inflatia asta de revolutionari si cu numeroasele drepturi pe care le cer prin faimoasa Lege 42?

Evident ca nu. Ceea ce se intampla astazi, cu spectacolul oferit de numeroasele asociatii de revolutionari, cu drepturile pe care ei le cer, reprezinta o mare rusine si este o imagine negativa asupra evenimentelor de acum 13 ani. Nu in ultimul rand, pretentiile revolutionarilor ma duc cu gandul la „breasla“ ilegalistilor PCR. Cred ca de la ei au copiat modelul.

Lucian Gheorghiu

Cotidianul, 19. 12.02

2002: LUPUL NU SI-A SCHIMBAT NICI MACAR PARUL

Din cronologia razboiului neonomenclaturii contra libertatii presei

Am reprodus mai sus, in acest numar, interviul luat lui Mircea Dinescu de catre d-l Lucian Gheorghiu (Cotidianul, 19.12.02), privitor la „realizarile” post-decembriste din Romania. Cu sinceritatea-i dezarmanta, poetul, membru in CNSAS, listeaza ce au castigat (ce le-a mai ramas) romanii dupa mortii din Decembrie ’89: „Cred ca libertatea presei – care inca mai este, si posibilitatea de a calatori peste hotare sunt marile castiguri ale Revolutiei. Cam atat. Nu pot enumera si alte realizari semnificative”.

Este si parerea noastra, a celor „de departe”, care (si cati) ne (mai) interesam de soarta compatriotilor de acasa, nu din oarecari interese obscure, nu din materialism „dialectic” ori pragmatism capitalist, ci din pura solidaritate cu cei in suferinta. Si, ca poporul roman sufera enorm, materialiceste si spiritualiceste, la ora aceasta, din cauza neobrazarii crase si a pungasiei unei subtiri paturi de profitori ai revolutiei, nereformati si nereformabili in mentalitatea lor de gasca comunista, asta nu ne-o pot ascunde nici cifrele ajustate ale actualului guvern (sau ale celor anterioare: ejusdem farinae, „emanate” cu toatele), nici propaganda pe care acesta si-o face prin intermediul diversilor ministri, secretari de stat, parlamentari etc. Prea se vad, si de la München, ori poate chiar mai bine, BMW-urile, Ferariurile, Landroverele, vilele, milioanele de dolari ale noilor Dinu Paturici, limbricii de partid si de stat, urcati prin liste (intestinele groase ale sforariei politice) pana in botul lacom al masinariei de tocat bani publici – conform unei vechi zicale din timpul ceausestilor, ce apartine poporului, nu apartine nimanu -, care a devenit si a ramas statul roman, de la incapusarea comunista, dupa 1945, pana azi. Si nu as vrea sa se inteleaga prin asta ca le-as nega oamenilor cu un dram de minte si cinste sa faca si avere, ca as fi manat de reflexe marxiste sau etatiste, ci doar revolta – cred ca legitima – de a-mi vedea semenii saraciti, dati afara din case, traind de pe o zi pe alta, pe mainile, multe si hoate, ale tuturor neispravitilor, ale tuturor nechematilor, care n-ar castiga, maine, prin vot uninominal, nici macar voturile propriilor neveste (inselate, dupa ce si-au vazut pepenii in limuzine) si-ale propriilor copii, pedepsiti cu rusinea unor astfel de parinti. O rusine pe care n-o vor spala multe generatii de-acum inainte.

Ce iese insa, la prima zgarietura, la iveala de sub poleiul de demagogie cu care si-au incarcat limbile politrucii mai mari si mai mici, mai vechi si mai noi, cu care este pricopsita sa-i stea in cap si-n coaste societatea romaneasca de azi, este deturnarea totala a intelegerii principiilor si mecanismelor democratiei, aversiunea lor viscerala fata de libertatile altora. Si, dintre aceste libertati, libertatea cuvantului, a presei in special, ii deranjeaza teribil pe fostii tovarasei, actualii democrati de buzunare.

Aspectul a iesit la iveala la scurt timp de la Revolutie, incepand cu vestitul „De ce injuri, bai animalule!“, pana la izbucnirile manioase catre „o anumita parte a presei“, venite din partea ambilor presedinti post-ceausisti si ale mai tuturor ministrilor lor, primi au ba. Cine are nevoie de lamuriri suplimentare si timp, sa caute presa dintre 1990 si 1996, sau, in cazul fostului presedinte de tranzitie, Emil Constantinescu, in voluminoasele-i memorii: va fi, nestiutorul, uluit de coincidenta de mentalitate, opinii si exprimare dintre rectorasul universitar pecerist si predecesorul si urmasul sau.… Macar, d-lui Ion Iliescu pot sa-i port stima pentru simtu-i politic, care l-ar mai putea propulsa, inca o data (Constitutia lui Iorgovan fiind oricum o facatura rimata, sa nu ramana Statul chiar fara-de-lege), in fruntea Romaniei. D-l Emil Constantinescu insa si-a votat definitiv iesirea din spectrul politic, odata cu decretarea drept „desuet” a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara… si i-am mai putea gasi vreo 50 de alte motive obiectiv-serioase pentru a-l exila definitiv in vila cadorisita de poporul roman.

De interes, aici, la inceputul lui 2003, este, insa, chiar si pentru proprietarul, producatorul, editorul, finantatorul si redactorul-sef al unei mici publicatii romanesti de exil – Observator-München, una din putinele publicatii de acest fel care a supravietuit tentatiilor (presiunilor) post-comuniste -, inamicitia, din start, si din ce in ce mai manifesta, a pletorei pseudo-politice postdecembriste fata de libertatea presei romanesti.

O libertate oricum conditionata, manifestata doar de cateva cotidiane - Romania libera, Adevarul, Ziua, Evenimentul zilei -, un saptamanal – Timisoara… si… cam atat. O libertate care n-a trecut niciodata pragul Televiziunii „Romane”… Libere si care se (mai) mentine cu greu, in zone obscure, la Radio Bucuresti (cultura si emisiuni pentru strainatate): mediile cu cea mai profunda penetratie in masa de privitori(ca la teatru)-ascultatori.

Pentru a nu mai lungi vorba, vom reproduce, in continuare, cronologia razboiului dus de limbricii de partid (si stat) contra librtatii presei. O facem pentru uzul compatriotilor nostri de aici (multi niu par inca ca s-ar fi informat ce se petrece in Romania, poate n-au gasit timp, prinsi de ocupatiile zilnice) si din tara: occidentalii au monitorizat (si monitorizeaza), oricum zi de zi, progresul Romaniei spre o societate deschisa. Mai ales ca noi batem la portile Occidentului, nu Occidentul la portile noastre. Deci:

9 Mai 2002. Senatul amendeaza „legea Pascu”.

Controversatul proiect de lege privind dreptul la replica, initiat, in calitate de deputat, de ministrul apararii Ioan Mircea Pascu a suferit ieri o modificare de substanta fata de varianta adoptata de Camera Deputatilor. Daca deputatii au fost de acord ca dreptul la replica sa fie acordat, pur si simplu, oricarei persoane care se considera lezata de publicarea unei informatii, senatorii din Comisia de cultura au adaugat un cuvant esential: informatii „neadevarate". Prezent la dezbateri, initiatorul a pledat pentru proiectul lui in numele „democratiei”: „Romania e mai democratica cu aceasta lege, decat fara. S-a spus ca eu sunt suparat ca am facut aceasta lege, dar chiar asa! Eu nu am dreptul sa fiu suparat?" Convingerea lui Pascu, care ii si motiveaza proiectul extrem de restrictiv in privinta libertatii de exprimare, razbate din cuvintele sale: „Avem un segment, e vorba doar de presa scrisa, de unele gazete care vor sa nu fie controlate deloc! Nu e democratic!". In cadrul dezbaterilor, ministrul Pascu si senatorul Ioan Solcanu au numit Evenimentul zilei, Adevarul si Romania Libera drept cotidiane „care creeaza probleme".

12 mai 2002. Dintr-un comunicat de presa al MapN:

„Ca atare, nu ne mai ramane decat sa le multumim celor care „mor de grija altora", amintindu-le totusi ca si viata lor este scurta, iar sanatatea este si pentru ei un bun prea de pret care nu trebuie pus in pericol prin lansarea unor dezbateri cu un inalt consum emotional, stresant."

13 mai 2002: Proteste:

Amenintarile grave, mai mult sau mai putin voalate, adresate intregii prese si, in special, ziarului nostru, de ministrul Apararii, Ioan Mircea Pascu, prin biroul de presa al MApN, a avut un impact in rindul reprezentantilor unor importante institutii internationale la Bucuresti.

Presedintele Asociatiei Pentru Apararea Drepturilor Omului din Romania - Comitetul Helsinki (APADOR - CH), Monica Macovei (care este si raportor al Consiliului Europei) ne-a declarat ca „aceasta atitudine fata de presa" si mai ales „amenintarea fara precedent adusa presei si unor ziaristi de investigatii" este „tipica unei dictaturi". Monica Macovei ne-a mai declarat ca „este o rusine pentru poporul roman ca dupa o astfel de declaratie Ioan Mircea Pascu mai este inca ministru al Apararii in Cabinetul Nastase". In al treilea rand, raportorul Consiliului Europei, Monica Macovei ne-a declarat ca „mesajul Ministerului Apararii Nationale, aparut integral in Evenimentul zilei a fost tradus in engleza si va fi publicat in Raportul anual al Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Vom informa toate institutiile europene in legatura cu atitudinea ministrului Pascu fata de presa". Interesant este ca, dupa aparitia integrala a comunicatului-amenintare al MApN, Palatul Victoria nu a luat nici o atitudine, eventual de disociere, semn ca isi insuseste integral punctul de vedere al lui Ioan Mircea Pascu. [...]

(Evenimentul zilei)

17 mai 2002. Clubul Roman de presa protesteaza:

„Clubul Roman de Presa protesteaza impotriva amenintarilor proferate la adresa presei de ministrul apararii, Ioan Mircea Pascu. Deranjat de articolele care semnalau lipsa de vointa de a se curata structurile militare de persoanele implicate in trecut in actiuni de politie politica, ministrul Pascu a antrenat, in mod iresponsabil, institutia armatei intr-un razboi deschis impotriva ziarelor incomode. Este inadmisibil ca intr-un comunicat oficial al armatei sa-si gaseasca loc reflectiile pamfletare ale ministrului, al caror sens nu lasa nici un fel de dubii asupra intentiilor sale: intimidarea si chemarea la ordine a ziaristilor care nu se lasa controlati si inregimentati.

Constatam cu ingrijorare ca nici prim-ministrul Adrian Nastase si nici presedintele Ion Iliescu nu au considerat necesar sa se delimiteze de iesirile agresive ale ministrului Pascu la adresa presei. Dimpotriva, ei si-au asumat rolul de avocati ai acestuia, incercand sa diminueze gravitatea declaratiilor sale. Domniile lor isi asuma o mare raspundere daca ignora reactiile internationale la adresa amenintarilor impotriva presei ale ministrului roman al apararii. „Sperantele Romaniei de a adera la NATO - scrie influentul ziar britanic Financial Times - au fost subminate de comunicatul MApN ce ameninta vietile ziaristilor care au pus la indoiala progresul inregistrat de tara lor in vederea atingerii telului de integrare in Alianta".

Atacul virulent al ministrului apararii la adresa libertatii presei nu este un fapt intamplator, un accident pe parcurs. Acelasi ministru este initiatorul unui proiect de lege aberant privind dreptul la replica, urmarind, in esenta, sufocarea presei prin incitarea la replici inclusiv pentru opiniile exprimate de ziaristi, combinat, in paralel, cu procese penale in aceeasi cauza. Solidarizarea parlamentarilor din toate partidele cu demersul ministrului apararii arata ca avem de-a face cu o adevarata conjuratie politica impotriva presei.

Clubul Roman de Presa atrage atentia ca, prin acceptarea unor asemenea idei si propuneri legislative, actuala putere devine partasa la un act de sorginte totalitara, vizand sugrumarea libertatii de expresie. Avand in vedere consecintele in plan intern ale atacurilor ministrului apararii la adresa presei, cat si faptul ca ele submineaza eforturile Romaniei de integrare in NATO, Clubul Roman de Presa cere demisia sau demiterea din pozitia-cheie pe care o ocupa Ioan Mircea Pascu si retragerea proiectului sau de lege de pe agenda parlamentului.

Clubul Roman de Presa va face cunoscut, prin reprezentantul sau, Dumitru Tinu, presedintele Clubului, la Congresul de la Bruges (26-29 mai) al Asociatiei Mondiale a Ziarelor, protestul nostru si va solicita sprijinul comunitatii internationale a ziaristilor pentru a determina incetarea atacurilor si presiunilor de tot felul impotriva libertatii presei.

24 Mai 2002. O „surpriza” pentru jurnalisti.

Ziaristii de la institutiile care refuza dreptul la replica pentru alesi risca sa fie alungati din Casa Poporului. In spiritul legii ministrului Pascu, Camera Deputatilor pregateste ziaristilor o surpriza de proportii. Din dorinta de a modifica regulamentul interior privind acreditarea ziaristilor la Camera Deputatilor in sensul accesului liber la informatii, deputatii au intocmit un proiect, asa cum inteleg ei sa asigure libertatea presei.

La articolul 14 din propunerea de modificare se prevede ca aceasta Camera a parlamentului poate retrage definitiv acreditarea „pentru ziaristii institutiei de presa care refuza sistematic sa acorde dreptul la replica". si, ca si cand aceasta conditie nu era suficienta, la acelasi capitol se mai introduce si o alta prevedere: in cazul in care se constata abateri repetate de la normele deontologice menite sa aduca grave prejudicii imaginii Camerei Deputatilor se poate decide retragerea acreditarii. […]

12 Iunie 2002. Vechea lege comunista a presei.

Desi a afirmat ca doreste sa impuna Legea dreptului la replica pentru a apara valorile democratiei, ministrul apararii nationale, Mircea Pascu, nu face altceva decat sa reinvie vechea lege comunista a presei, din 1974, unul dintre cele mai dure acte normative specifice din Europa de est.

In 1990, la cateva luni dupa revolutie, legea a fost abrogata, cu exceptia a cinci articole, ramase in vigoare si in prezent, care reglementeaza tocmai problema dreptului la replica. Noul act legislativ impus de Ioan Mircea Pascu este identic cu cele cinci articole din vechea lege a presei. Astfel, articolul 72 din Legea 3/1974 privind presa din Republica Socialista Romania prevede urmatoarele: „Persoana fizica sau juridica lezata prin afirmatii facute in presa si pe care le considera neadevarate poate cere, in termen de 30 de zile, ca organul de presa in cauza sa publice sau sa difuzeze un raspuns sub forma de replica, rectificare ori declaratie (...)", in timp ce articolul 73 al aceluiasi act normativ statueaza: „Organul de presa este obligat sa publice, fara plata, raspunsul, in conditiile articolului precedent, in termen de 15 zile de la primirea lui, daca organul de presa este cotidian, sau cel mai tarziu in al doilea numar de la primirea raspunsului, daca organul de presa are alta periodicitate". Evident, comunistii, asemeni ministrului apararii nationale, nu au uitat sa introduca si pedepse pentru nerespectarea acestor prevederi. Articolul 93 prevede ca „nepublicarea sau nedifuzarea raspunsului cuvenit unei persoane fizice sau juridice, dispusa (...) prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, atrage obligarea organului de presa la plata unei amenzi, in folosul statului, intre 200 si 1000 de lei, pentru fiecare zi de intarziere.

Legea prevede ca, in termen de 15 zile de la aparitia unui material care lezeaza o persoana, aceasta poate trimite la redactia publicatiei o cerere de publicare a unui drept la replica, in caz contrar putandu-se adresa instantei de judecata pentru a cere atat obligarea la publicarea replicii, cat si administrarea unei sanctiuni pecuniare drastice. Conform legii, adoptata joi, 6 iunie a.c., de Senatul Romaniei, publicatia care refuza sa acorde replica poate fi sanctionata de instanta de judecata cu amenda contraventionala intre 5 si 100 de milioane de lei. (R.C.)

23 iunie 2002. Daune aduse „imaginii Romaniei” pe plan extern:

„Atitudinea ministrului apararii Mircea Pascu continua sa faca valuri in exteriorul tarii. Casa Alba i-ar fi cerut premierului Adrian Nastase sa-l demita pe ministru din cauza declaratiilor sale la adresa ziaristilor, a aratat ieri un cotidian central, citand surse din Palatul Cotroceni. Solicitarea ar fi venit telefonic, de la Washington. Purtatorul de cuvant al guvernului, Claudiu Lucaci, a negat imediat informatiile. „Respingem in totalitate afirmatia", se arata intr-un comunicat semnat de Lucaci. Purtatorul de cuvant al guvernului considera ca „aceasta supozitie" este „lipsita de orice temei si induce in opinia publica un curent de opinie fals". Ba, mai mult, Lucaci crede ca astfel se „poate pune sub semnul indoielii credibilitatea eforturilor depuse de guvernul roman si de Ministerul Apararii Nationale pentru integrarea tarii noastre in structurile Aliantei Nord-Atlantice".

Luari de pozitie occidentale

Pe langa semnalele neoficiale primite de Nastase au existat si inca exista declaratii oficiale care atrag fara echivoc atentia asupra libertatii de exprimare a presei. Primul care a luat pozitie a fost consilierul cancelarului Germaniei, Jo Groebel. El a afirmat, la Bucuresti, ca Legea dreptului la replica, inventie a ministrului Pascu, este o „usa deschisa spre ingradirea libertatii de exprimare". Congresmanul Christopher Smith a afirmat, la randul sau, ca „este de necrezut ca romanii pot fi incarcerati pentru opiniile despre guvernanti". Copresedinte al Comisiei americane pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), congresmanul Christopher Smith a afirmat, conform Mediafax: „Si in conditiile unor pedepse penale reduse pentru insulta si defaimare exista posibilitatea ca unele persoane sa fie trimise astazi in inchisoare, in Romania, pentru simpla exprimare a opiniilor lor. La mai mult de 12 ani dupa caderea lui Nicolae Ceausescu, este de necrezut ca romanii sa poata fi condamnati la inchisoare pentru exprimarea opiniilor lor despre oficialitatile guvernului". Congresmanul american a facut referire la ordonanta guvernului data pe 23 mai, prin care sunt reduse pedepsele penale si pe care o considera un pas in directia cea buna. Totusi, in opinia sa, ordonanta nu a reusit sa alinieze Codul penal la angajamentele internationale asumate de bunavoie de Romania. „Acuzatiile de defaimare, acoperite adecvat de codurile civile, nu trebuie sa faca parte dintr-un cod penal. La fel, interzicerea „insultelor" nu trebuie sa se afle deloc intr-un cod civil sau penal", a precizat Smith.

„Fabulatii!"

Presedintele Romaniei a calificat drept „fabulatii" informatiile privind cerinta SUA de indepartare din functie a ministrului apararii nationale, Ioan Mircea Pascu. Ion Iliescu este de parere ca astfel de stiri fac parte dintr-o „campanie". Oarecum iritat, seful statului a continuat aratand: „Fabulatii de acestea nu sunt o noutate si tin de o campanie pe care nu o inteleg si nu stiu cine este interesat de astfel de campanii". (C.O., Evenimentul zilei)

24 Iunie 2002. O cerere a SUA?

Potrivit deputatului Emil Boc, executivul american a solicitat Guvernului Romaniei schimbarea din functie a ministrului Apararii, Ioan Mircea Pascu. Parlamentarul PD cere Guvernului sa dea detalii Parlamentului in legatura cu solicitarea Casei Albe, considerand ca forul legislativ are dreptul sa stie daca SUA au cerut sau au sugerat o asemenea masura, avand in vedere importanta ministerului condus de Pascu in ceea ce priveste integrarea in NATO, gafele comise de acesta si tendinta Guvernului Nastase de a induce in eroare institutiile internationale. Deputatul clujean este de parere ca demiterea lui Pascu „se impune, fie ca este ceruta de SUA, fie ca nu". In acest context, Emil Boc reaminteste faptul ca in repetate randuri Guvernul a fost somat sa isi modifice atitudinea fata de presa chiar de catre congresmanul american Cristopher Smith, copresedinte al Comisiei SUA pentru Securitate si Cooperare in Europa. Smith a criticat modificarile de suprafata aduse Codului Penal, dupa insistentele Uniunii Europene, precum si recent adoptata Lege a dreptului la replica.

Apreciind presa ca fiind „cea mai eficienta arma impotriva coruptiei", Boc condamna ofensiva Guvernului Nastase la adresa libertatii de exprimare si a presei. Deputatul democrat a declarat ca sustine eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru infractiunea de calomnie sau, in cel mai rau caz, admiterea probei bunei credinte si a slujirii interesului public ca alternativa la proba veritatii din Codul Penal. Boc mai reaminteste Guvernului faptul ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, „libertatea de exprimare acopera ideile, opiniile sau informatiile care socheaza, ofenseaza sau chiar deranjeaza". (Romania libera)

Clubul Roman de Presa

Clubul Roman de Presa este o organizatie neguvernamentala, apolitica, detinand personalitate juridica proprie din toamna anului 1998, dupa ce initial a functionat ca departament al Fundatiei E.L.I.T.A., infiintata de domnul Mihai Tatulici, din luna februarie a anului 1997.

Conducerea Clubului Roman de Presa este asigurata de Consiliul de Onoare, organism colegial de dezbatere si decizie, alcatuit din membrii fondatori, reprezentand Departamentul Proprietarilor, Editorilor si Redactorilor si ai presei locale. Presedintele CRP este domnul Dumitru Tinu, directorul ziarului Adevarul, care detine in acelasi timp si functia de Presedinte al Consiliului de Onoare. Prin activitatea sa, Clubul Roman de Presa isi propune sa participe activ la imbunatatirea calitativa a presei romanesti si la crearea unui mediu de afaceri favorabil companiilor mass-media. CRP este singura organizatie de presa din Romania care a creat un cod deontologic al ziaristului, iar includerea membrilor in asociatie se face numai prin acceptarea si respectarea de catre acestia a codului deontologic.

In 2002, ca si in anii anteriori, Clubul Roman de Presa a participat activ si a intervenit cu succes in dezbaterile privind reglementari juridice defavorabile. Accesul in Clubul Roman de Presa este deschis atat societatilor de presa, ca persoane juridice, cat si jurnalistilor, ca persoane fizice.

Societatile de presa se pot incrie in unul sau ambele departamente deschise pentru acestea: Departamentul Editorilor, care are ca scop promovarea jurnalismului de calitate, prin actiuni si proiecte specifice, destinate in principal (dar nu numai) redactorilor sefi, si Departamentul Proprietarilor, al carui scop este imbunatatirea mediului de afaceri pentru presa, in special prin negocieri cu autoritatile si prin intalniri specifice.

Jurnalistii se pot inscrie in Departamentul Redactorilor, accesul fiind posibil indiferent daca societatea de presa la care lucreaza acestia este membra sau nu in vreunul din departamentele mentionate anterior. Membrii acestui departament pot beneficia de programe de training si burse. Serviciile de care beneficiaza membrii CRP sunt: legitimatii de jurnalist, valabile atat in tara cat si in strainatate, trimitere constanta de materiale informative, participarea la actiuni ale Clubului, in comisii de negociere, invitatii la proiectele Clubului, etc.

15 decembrie 2002. Reinventarea presei de partid si de stat.

Potrivit unei hotarari a Consiliului interministerial pentru imagine externa, va fi editata, cu bani de la buget, o publicatie intitulata Ziarul Romanesc, ce va costa contribuabilul roman 336 milioane de lei. „Creierul” din spatele actiunii mediatice este ministrul informatiilor publice, Vasile Dancu.. Publicatia va fi o „portavoce" a partidului de guvernamant (de genul Scinteii peceriste?), dorindu-se coafarea imagini PSD si „contracararea" unor „informatii nocive" lansate de presa romaneasca si de cea straina (?!!). Finantarea proiectului se va face pe baza de contract incheiat intre Ministerul Informatiilor Publice si editura Raphael Publishing House cu plata in avans de pana la 30%.

18 decembrie 2002: Final de drum

Potrivit publicatiei Expres, documentarul "Disparitia unui jurnalist", realizat de Lucia Hossu Longin, va incheia seria de sapte filme despre Revolutie facute in perioada 1999-2000. Autoarea este de parere ca interviul cu jurnalistul Iosif Costinas, pe care timisorenii au ocazia sa il urmareasca abia acum, va aduce lumina in cazul mai multor disparitii misterioase din Decembrie 1989, dar si in cazul disparitiei subiectului. Unul dintre cei caruia prin pelicula i se aduc grave acuze este actualul director al Fabricii de Tigarete Timisoara, Radu Tinu. Filmul lanseaza o serie de denunturi incendiare, a declarat realizatoarea documentarului, care a mai afirmat ca, intrebandu-l pe Costinas daca, pentru articolele sale, a fost vreodata amenintat cu moartea, acesta i-ar fi raspuns: "O, de nenumarate ori". Lucia Hossu Longin a afirmat ca mai ales unul dintre articolele lui Costinas, intitulat “Trei gloante in cap” este edificator in cazul disparitiei jurnalistului. In respectivul editorial, acesta afirma ca, dupa ce publicase un articol despre Revolutie, in care ii punea la zid pe capii armatei, ar fi fost amenintat de un anonim ca va fi impuscat, in cap, cu trei gloante

Jurnalistul de investigatie al ziarului Timisoara, unul dintre cei mai cititi editorialisti din oras, a fost vazut pentru ultima data pe 8 iunie 2002.. Potrivit Luciei Hossu Longin, citata de Expres: "Filmul meu propune un personaj atipic. Iosif Costinas era un jurnalist specializat in revolutie, un jurnalist care scria despre revolutie 12 luni pe an. Asta era transeea lui. Or, intr-o transee poti primi oricand un glonte in cap, asa i-am spus intr-o zi. Si eu chiar cred ca l-a primit pentru ca el si-a asumat o miza de pericol, spunand adevarul cu privire la autorii crimelor din Decembrie 1989 de la Timisoara".

3 Ianuarie 2003. A raposat Dumitru Tinu

Directorul cotidianului Adevarul, Dumitru Tinu, a pierit, miercuri, 1 ianuarie, in urma unui grav accident rutier. Cumplita tragedie s-a petrecut pe DN 1, in apropierea localitatii Romanesti, Prahova. Dumitru Tinu a sarbatorit impreuna cu familia intrarea in Noul An, din care nu a apucat sa traiasca nici 10 ore. S-a retras devreme de la petrecere, la 12.40, iar dimineata a plecat, la volanul masinii personale, spre una din statiunile de pe Valea Prahovei, unde dorea sa schieze.

In jurul orei 9,45, din cauze care nu au fost pe deplin elucidate, masina condusa de Dumitru Tinu, un Volvo V-40, a intrat in derapaj, parasind sensul de mers si, dupa ce a rulat circa 15-20 metri pe banda opusa, s-a rasturnat intr-un sant adanc, de pe marginea soselei. Masina nu prezinta avarii serioase. Interiorul este aproape intact. Sistemele de siguranta „air-bag" ale masinii nu s-au declansat. In urma socului - apreciaza legistii -, conducatorul autoturismului, care nu-si pusese centura de siguranta, s-a lovit cu capul de planurile dure ale masinii, suferind grave leziuni ale craniului si coloanei vertebrale. […] (Cotidianul)

8 ianuarie 2003: Razboiul contra presei libere: noul Cod Penal

Ministrul PSD-ist al Justitiei, Rodica Stanoiu a anuntat ca in saptamana 13-20 ianuarie avea sa fi supus dezbaterii mass-media, a organismelor nonguvernamentale, sindicatelor si celor interesati de viitoarele modificari, proiectul noului Cod Penal, “pentru ca, in fond, un Cod penal intereseaza societatea romaneasca", a declarat pentru MEDIAFAX d-na Stanoiu. Respectivul proiect a fost intens comentat, criticile vizand in special raspunderea penala a persoanelor juridice, prevederile privind infractiunile de calomnie si insulta, precum si proba veritatii si buna credinta.

Reinstaurarea dictaturii la TVR

In urma invitarii in direct a scriitorului Gabriel Liiceanu in emisiunea din 5 decembrie, a difuzarii in aceeasi emisiune a unui apel in sprijinul artistilor plastici, semnat de Paula Ribariu si in urma unui amplu reportaj, in emisiunea din 12 decembrie, despre prezenta dizidentului rus Vladimir Bukovski la Targul de Carte Gaudeamus, realizatoarei emisiunii „Eveniment” i s-a interzis aparitia in direct in emisiune. In locul ei a fost numita Ioana Dragan.

Decizia, care incalca toate reglementarile interne ale TVR, ii apartine directorului Directiei Romania 1, Doru Dumitrescu si a fost contrasemnata de redactorul sef al Redactiei Cultura, Religie, Stiinta, Radu Grozea.

Mariana Sipos realizeaza emisiunea „Eveniment“ din noiembrie 2001, iar conventia de productie i-a fost reinnoita, ultima oara, la 20 septembrie 2002 si este valabila pana la 30 iunie 2003. La 22 decembrie, Mariana Sipos a trimis o contestatie presedintelui-director general Valentin Nicolau si membrilor Consiliului de Administratie, dar pana la data aceasta (8 ianuarie 2003) nu a primit vreun raspuns si nu a fost primita in audienta solicitata.

Mariana Sipos este membra a Uniunii Scriitorilor. A publicat carti de proza, de istorie literara si traduceri din limba spaniola. Recent, a tradus, impreuna cu Luminita Raut, Sarbatoarea tapului, de Mario Vargas Llosa, roman care avertizeaza tocmai asupra ororilor dictaturilor de orice fel.

9 ianuarie 2003. Moartea lui Dumitru Tinu, inca o enigma

La mai bine de o saptamana de la producerea accidentului in care directorul cotidianului Adevarul, Dumitru Tinu, si-a pierdut viata, nimeni nu poate explica de ce masina a parasit carosabilul. „Este foarte greu de spus ce a determinat accidentul. Ar putea exista o cauza cardiaca, pentru ca victima suferea de ateroscleroza majora, respectiv afectarea cronica a miocardului, sau poate fi vorba de o manevra efectuata in trafic“, a declarat, ieri, doctorul Valentin Gheorghiu, secretarul comisiei de medicina legala din cadrul Ministerului Sanatatii si Familiei. Acesta a precizat ca este imposibil de stabilit daca Dumitru Tinu a suferit un infarct, deoarece pentru aceasta ar fi fost necesar ca victima sa traiasca cel putin sase ore de la producerea accidentului cardiac. Medicul legist a mai declarat ca leziunile suferite de Dumitru Tinu erau asa de grave incat medicii nu l-ar fi putut ajuta nici daca echipele de salvare ar fi intervenit la un minut de la producerea accidentului. „Dupa ce s-a efectuat autopsia medico-legala au fost constatate o serie de leziuni meningo-cerebrale grave, incompatibile cu viata“, a precizat doctorul Gheorghiu. Acesta a declarat ca Dumitru Tinu a murit ca urmare a unei hemoragii cerebrale, care a dus la blocarea centrilor respiratiei si ai controlului activitatii cardiace. Medicul legist a spus ca nu se pot retine nici un fel de erori in acordarea asistentei medicale la fata locului. Leziunile s-au produs in momentul in care ziaristul s-a lovit cu capul de plafonul autoturismului, de bord si portiera si in nici un caz prin strivirea de catre masina, a spus legistul.

Remus Baciu, seful corpului de control al ministrului Sanatatii, a respins afirmatiile facute in mass-media in legatura cu intarzierea acordarii ajutorului medical directorului ziarului Adevarul. […] (Adi Sava, Cotidianul)

Ion Predescu ameninta si CNSAS, si presa.

Interviu: […] - Domnule senator, am inteles ca membrii CNSAS vor sa va dea jos din fruntea subcomisiei de analiza a crizei din Colegiu...* Ce vor, dom’le... Eu am spus clar ca am de gand sa fac ordine pe acolo. O sa facem constatari, o sa discutam cu fiecare-n parte, nu cu toti gramada, si asa mai departe. Acu’ ma trezesc ca grupul Patapievici a facut un comunicat prin care cere destituirea mea. Ei n-au ce face, n-au de lucru, nu muncesc... * Din ceea ce ati declarat la BBC si-n presa scrisa am inteles ca deja ati tras concluzia finala, mai cu seama ca faceati aprecieri critice fata de anumiti membri ai Colegiului care s-au exprimat scriptic intr-o revista „cu femei goale“ (Plai cu boi – n. n.)... * Au scris prostii, dom’le! Eu una vorbesc, ei alta scriu. Vor sa scoata in fata senzationalul. Sunt foarte suparat pe treaba asta. Da’ stiti ce-ar trebui sa fac? Sa nu mai declar nimic. si chiar asta fac. Uite, acu’ trebuie sa primesc proiectul noului Cod Penal. Sa nu ma faceti sa scriu aici sanctiuni severe, ca va fi vai de capul vostru! * Totusi, eu n-am priceput ce legatura avea activitatea profesionala a celor trei membri ai CNSAS - Andrei Plesu, Mircea Dinescu si Horia Roman Patapievici - cu faptul ca acestia scriu intr-o revista unde apar nuduri. * Are pe dracu’. Pe mine m-a deranjat ca un ministru secretar de stat se expune in felul acesta alaturi de tot soiul de femei. Nu e de rangul sau, dom’le! * Daca va mai amintiti insa, tot un secretar de stat, din Ministerul Culturii, a mimat la un moment dat, chiar sub ochii dumneavoastra, in cadrul lucrarilor comisiei juridice de la Senat, un mic sex oral... * Eeei, aia a fost altceva. El a vrut sa ne convinga, sa ne demonstreze clar ce poate fi numit pornografie. A vrut sa simuleze, sa mimeze... Una e practica, alta e teoria. * Dar concluziile le-ati tras deja, din moment ce ati facut aprecieri critice, e adevarat, de ordin personal, la adresa lor. * Nu ma luati asa, domnisoara! De unde sa stiu eu cine sunt vinovatii? N-ati vazut ca s-au facut toti de ras? Cum s-au balacarit si s-au certat cu totii la ultima sedinta? Astia sunt ministri? Astora le incredintezi suferintele oamenilor? * Considerati ca CNSAS ar trebui desfiintat? * De ce vreti sa formulez o concluzie finala, cand premisele nu au fost inca elucidate? * Dar v-ati pronuntat deja vizavi de cativa dintre cei din Colegiu. * si ce daca m-am pronuntat?! Ce, sunt judecator? * Nu, nu sunteti, dar va trebui sa intocmiti un raport obiectiv si dvs v-ati antepronuntat, drept pentru care ei vor sa va revoce din functia de presedinte al subcomisiei. * Cine le aproba? Le aproba pe naiba. Ei sunt impricinatii si tot ei vor sa ma revoce... Eu n-am nimic cu ei, cu nici unul dintre ei. Trebuie sa cercetam, sa verificam scriptele, sa vedem daca si-au facut datoria – daca au lipsit mai mult decat sa mearga la munca... [...].

(Adriana Istodor, Cotidianul)

***

Cum se vede, razboiul emanatilor contra libertatii presei romanesti continua. Goebelsii si Popestii-Dumnezei proiectati cu sublerul la masa de studii miciuriniste a PCR isi continua, netulburati, meseria invatata de la tata sau supta de la mama. Jurnalistii care nu iau in seama avertismentele unui Pascu et Co. traiesc, realmente, putin. Dupa disparitia, atat de convenabila Puterii (!), a lui Laurentiu Ulici, cu doua saptamani inainte de alegerile din noiembrie 2000 (era primul pe lista CDR, pentru Senat), nu ne-ar mira nici alte disparitii premature. Ne revolta insa opacitatea si obedienta acelor intelectuali, care, vorba lui Dinescu, si dupa 13 ani, tot in trena Puterii au ramas. Sau s-au reasezat sub ea. Incepem, sincer, sa ne indoim ca toti romanii ar avea ce cauta in Europa. Sunt prea multi irecuperabili.

Cu tot laudabilul optimism de campanie, aproape molipsitor, al Majestatii Sale Mihai I, asta-i realitatea: lupii n-au catadicsit nici macar sa-si schimbe parul.

Radu Barbulescu

Despre libertatile si obligatiile presei libere in Europa.

Fiind vorba de lansarea in tara a unei “dezbateri pe marginea proiectului unui nou Cod Penal”, ne-am dat nitica osteneala pentru a afla care sunt cerintele, in acest sens, in doua tari indiscutabil europene, Bavaria si Elvetia. Dat fiind ca Germania este un stat federal, nu exista o “Lege a Presei Germane”, ci fiecare land isi are propria legislatie in acest sens. Am ales tocmai legea bavareza a presei nu fiindca locuim aici, ci deoarece Bavaria, stat profund conservator, se bucura si de legi mai aspre decat alte landuri, ceva mai liberale. Deci, in traducerea noastra:

Legea presei in landul Bavaria,

din 3 octombrie 1949, in forma din 19 aprilie 2000

Art. 1 Dreptul la exprimare libera: libertatea presei

1. Dreptul la libera exprimare si libertatea presei sunt garantate de articolele 110, 111 si 112 ale Constitutiei.

2. Nu sunt permise nici un fel de masuri speciale care sa ingradeasca libertatea presei.

3. Nu sunt permise existenta unor organizatii profesionale de presa cu participare obligatorie si putere decisiva a statului precum si a unui tribunal pentru presa.

Articolul 2 Infiintarea de edituri si intreprinderi de presa

1 Infiintarea unei edituri sau altui gen de intreprinderi de presa nu necesita un permis special.

2. Legislatia privind toate intreprinderile economice ramane valabila

Articolul 3 Rolul presei

1 Presa slujeste gandirii democrate.

2 Pentru indeplinirea acestui rol, presa are obligatia relatarii conform adevarului si dreptul de a-si procura nestanjenita stiri si informatii si sa practice critica.

3. In cadrul acestor drepturi si obligatii presa respecta, in ce priveste interesele vietii publice, § 193 (articol care prevede ca o critica indreptatita a unor aspecte sociale este in folosul societatii si afirma libertatea presei in acest sens, n. R. B.) al Codului penal.

Articolul 4. Dreptul la informatie.

1 Fata de autoritati, presa are dreptul de a primi informatii. Poate exercita acest drept numai prin redactori sau alti colaboratori calificati ai ziarelor si revistelor.

2 Dreptul la informatie poate fi utilizat numai fata de sefii respectivei autoritati sau cei insarcinati de acestia. Informatia poate fi refuzata numai in masura in care in baza regulamentului privind functionarii publici sau altor prevederi legale exista obligatia de a pastra tacerea.

Articolul 5. Redectorul responsabil

1 Fiecare publicatie trebuie sa aiba minimum un redactor responsabil.

2 Nu poate fi redactor responsabil cel care

- nu locuieste de obicei pe teritoriul RFG

- ca urmare a unei sentinte judecatoresti nu are dreptul sa ocupe fiunctii publice, sau dreptul de a alege si de a fi ales in alegeri publice

- nu este complet responsabil pentru actele sale.

3 Cel care nu poate fi urmarit legal decat cu aprobare speciala (d. ex.: membru al Parlamentului, n. R. B.) nu poate fi redactor responsabil al sectiunii politice a unei publicatii.

4 Par. 2, al. 3 nu se aplica in cazul revistelor si publicatiilor publicate de minori pentru minori.

Articolul 6. Tiparituri, periodice, ziare si reviste

1 Tiparituri in sensul acestei legi sunt toate publicatiile destinate distribuirii publice, executate cu ajutorul masinilorde tiparit sau al altui mod de multiplicare, care contin texte, reproduceri de imagini nu sau fara text si piese muzicale insotite de text sau lamuriri.

2 Tiparituri periodice sunt tipariturile care apar in rastimpuri de maximum sase luni.

3 Ziare si reviste in sensul acestei legi sunt tiparituri periodice al caror tiraj este de peste 500 exemplare. Tipariturile periodice al caror numar de exemplare nu depaseste 500 de exemplare conteaza ca ziare si reviste numai cand ele nu sunt in legatura cu un anumit cerc de persoane.

Articolul 7. Mentionarea tipografiului si a editurii in tiparituri

1. In fiecare tiparitura aparuta in Bavaria trebuie sa fie numiti tipograful si editorul. Trebuie sa fie numite numele sau firma si adresa acestora.

2. Sunt exceptate tiparituri ca: formulare, liste de preturi, instructiuni de folosire, bilete de calatorie, anunturi familiare si alte asemenea lucruri.

3. Sunt exceptate de asemenea buletinele de vot, in masura in care acestea contin doar scopul, locul si timpul cand au loc alegerile precum si numele partidelor si ale candidatilor.

Articolul 8. Numirea redactorilor responsabili; proprietari si participarile editurilor de presa

1 Ziarele si revistele trebuie sa mai contina in fiecare numar si numele si adresa redactorului/redactorilor responsabili. Aceasta nu este necesar pentru publicatiile oficiale ale autoritatilor publice.

2 Daca exista mai multi redactori responsabili trebuie sa fie vizibil pentru ce domeniu sunt responsabili fiecare dintre ei. Si pentru partea de anunturi trebuie sa fie numit un redactor responsabil.

3 Proprietarul si participarile unei edituri care editeaza un ziar sau o revista trebuie sa fie facute cunoscuti astfel:

1 la publicarea unui ziar sau saptamanal: in impressum-ul primei editii a fiecarui semestru

2 la publicarea unui alt periodic, in prima editie a fiecarui an calendaristic

4. schimbarile proprietarului sau ale participarilor cu capital trebuie comunicate imediat.

5. Ziare si reviste care preiau regulat parti importtante din alte ziare si reviste trebuie sa numeasca in impressum si editorii si redactorii responsabili ai respectivelor parti.

Articolul 9. Evidentierea anunturilor si a textelor

de reclama

Ziarele si revistele trebuie sa evidentieze partile a caror tiparire se face contra cost, in special anunturile si reclamele.

Articolul 10. Dreptul la replica

1 Redactorul responsabil si editorul unui ziar sau al unei reviste sunt obligati sa tipareasca, la cerere, replica persoanei sau autoritatii direct implicate. Replica trebuie sa arate locurile implicate, sa se limiteze la datele concrete si sa fie semnata de expeditor. Daca exista motive serioase de indoiala privind valabilitatea semnaturii unei replici, atunci poate fi ceruta legalizarea acestei semnaturi.

2 Tiparirea trebuie sa aiba loc neintarziat, in aceeasi parte a tipariturii, cu acelasi caracter ca al textului incriminar, fara comentarii si omisiuni. Tiparirea poate fi refuzata numai in cazul in care continutul este pedepsibil prin lege. Replica nu trebuie sa depaseasca considerabil textul incriminat. Tiparirea este gratuita.

3 Dreptul la replica poate fi urmarit si pe calea dreptului civil.

Articolul 11. Responsabilitatea pentru acte pedepsibile prin lege

1 Responsabilitatea pentru acte pedepsibile prin lege, comise cu ajutorul unei tiparituri este decisa prin intermediul Codului Penal

2 Impotriva redactorului responsabil al unui periodic exista banuiala ca a cunoscut continutul unui text aparut sub responsabilitatea sa si ca i-a aprobat tiparirea.

3 Cine a contribuit, ca redactor responsabil, editor, tipograf sau distribuitor, la aparitia unei tiparituri cu continut pedepsibil prin lege, in masura in care nu este deja pedepsibil ca faptas sau participant direct, va fi pedepsit cu privarea de libertate de pana la un an sau cu amenda, pentru neglijenta in publicare, in masura in care nu si-a indeplinit datoria de a fi corect. Pedepsirea primului vinovat exclude pedepsirea celui de-al doilea.

Articolul 12. Incalcarea prevederilor legale

1 Cine nu este, potrivit altor prevederi, amenintat cu pedeapsa, poate primi o amenda in cazul in care:

1. nu respecta prevederile din articolele 7, 8 si 9;

2. Ca intreprinzator, distribuie tiparituri din care lipsesc inregistrarile prevazute de articolul 7;

3. ca redactor responsabil sau editor al unui periodic refuza tiparirea replicii (articolul 10). Urmarirea legala incepe numai la cererea persoanei sau autoritatii implicate. Se permite retragerea plangerii.

4. cine procedeaza, impotriva unei mai bune cunoasteri a cazului, la tiparirii unei prezentari sau a unei replici neadevarate in punctele esentiale. Urmarirea incepe numai la cerearea persoanei atinse, a redactorului sau a editorului. Este permisa retragerea plangerii.

5. Cine nu procedeaza imediat dupa ordonanta judecatoreasca, la publicarea replicii primite.

2. in cazul paragrafului 1, nr. 1 si 2, se paoate proceda la retragerea de pe piata a tipariturii si a materialului folosit la fabricarea acestuia. Se va utiliza § 23 al legii privind nerespectarea normelor legale.

Articolul 13 Prevederi penale

Va fi pedepsita cu privarea de libertate de pana la un an sau cu amenda persoana care

1. ca editor numeste drept redactor responsabil o persoana care nu corespunde prevederilor articolului 5, paragraful 2;

2. cine semneaza ca redactor responsabil cu toate ca, potrivit Art. 5, paragraful 2 si 3, acest lucru ii este interzis;

3. distribuie o tiparitura confiscata, cu toate ca stie despre confiscarea acesteia;

4. cunoscand continutul pedepsibil prin lege al unui periodic, actioneaza contrar articolelor 7 si 8;

5. da cu buna-stiinta date false privind proprietarul si partasii financiari ai acestuia (Art. 8, par. 3)

Art. 14. Prescrierea

1. Urmarirea prin lege ale actelor prevazute aici si a celor care sunt comise prin raspandirea de tiparituri cu continut pedepsibil se prescrie in termen de sase luni. Aceasta nu este valabil pentru fapte care cad sub incidenta:

1 – articolelor 130, 131 si 183, paragrafele 3 si 4 din Codul Penal (articolele respective privesc pedepsirea prin lege a invrajbirii etnice, brutalitatii inumane, pornografiei, n. R. B.)

2 – articolelor 86, 86 a, 129a, par. 3 din Codul Penal si articolul 20 din Legea asociatiilor (articole ce pedepsesc imprastierea de propaganda si mijloace de propaganda ale unui partid anti-constitutional, a ideologiei naziste, distributia de simboluri anti-constitutionale, constituirea si sprijinirea unor organizatii teroriste, n. R. B.).

2 – Urmarirea incalcarilor legale prevazute in art. 12 se prescrie in termen de 3 luni.

3 – Termenul incepe odata cu aparitia editiei. La aparitia unei noi editii termenul incepe din nou.

Articolul 15. Confiscarea, retragerea temporara a tipariturilor

1 - Ordonarea confiscarii tipariturilor ii revine numai judecatorului;

2 - Politia are dreptul sa confiste temporar distribuitorului tiparituri ce contravin articolului 7 si tiparituri cu continut pasibil de pedeapsa. Ea trebuie sa le prezinte imediat judecatorului care trebuie sa decida asupra lor in termen de 24 de ore.

Articolul 16. Volumul confiscarii

1 – Confiscarea unei tiparituri cuprinde toate exemplarele care se afla in proprietatea editorului, a redactorului, autorului, tipografului sau distribuitorului precum si toate exemplarele expuse sau oferite spre vanzare.

2 – Confiscarea unei tiparituri poate cuprinde intregul material folosit pentru fabricarea ei (forme de tipografie, placi, clisee)

3 – Partile detasabile ale tipariturii, care nu contin nimic incriminant, nu vor fi confiscate.

Articolul 17. Agentii de stiri, birouri de presa s.a.m.d

Prevederile acestei legi sunt valabile si pentru agentiile de presa, birourile de presa si intreprinderi similare.

Articolul 18 Intrarea in functiune

Aceasta lege intra la 1 iulie 1949 in functiune.

(traducere din germana: Radu Barbulescu)

Presa si Codul Penal elvetian

In Codul Penal al Elvetiei – una dintre cele mai vechi democratii europene, exista un articol, cu doua paragrafe, care face referinta directa la delicte de presa. Acest articol este: Articolul 27, § 1: Responsabilitatea mas media.

1 Daca prin publicarea intr-un mijloc de informare este comis si consumat un act pedepsibil prin lege, atunci este pasibil de pedeapsa, sub rezerva urmatoarelor cazuri, numai autorul.

2 Daca autorul nu poate fi gasit sau nu poate fi adus inaintea unui tribunal elvetian, atunci, potrivit Articolului 322bis, responsabilitatea penala cade asupra redactorului responsabil. Daca nu exista un redactor responsabil, atunci, potrivit Articolului 322bis, pasibila de pedeapsa este persoana care este responsabila pentru publicarea materialului.

3 Daca publicarea s-a facut farar stiinta sau impotriva dorintei autorului, atunci pedepsibil este redactorul responsabil, sau, in absenta unuia, persoana responsabila pentru publicare.

4 Relatarea conforma adevarului privind actiunile publice si comunicatele unei autoritati nu se pedepseste.

Art. 27 bis. Protectia surselor de informare.

1 Daca persoanele care se ocupa profesional cu publicarea de informatii in partea redactionala a unui mijloc de informare care apare periodic sau persoanele care ii ajuta refuza sadea informatii sau marturie despre identitatea autorului sau continutul si sursa informatiilor lor, nu se permite sa fie intreprinse impotriva acestora nici masuri legale fortate, nici sa le fie aplicate pedepse.

2. Paragraful 1 nu este valabil daca judecatorul stabileste ca:

a. marturia este necesara pentru salvarea unei persoane din pericol nemijlocit pentru trup si viata, sau:

b. fara marturia respectiva nu poate fi lamurit un delict de omor in sensul articolelor 111-113 sau alt delict pedepsibil cu minimum de 3 ani de inchisoare sau unul pedepsibil cf. articolelor 187, 189, 190, 191, 197 cifra 3, 260ter, 305bis, 305ter si 322ter-322septies sau articolul 19, cifra 2 al Legii narcoticelor din 3 octombrie 1951 sau nu pot fi capturate persoanele acuzate de astfel de fapte.

Trebuie aici subliniat ca, articolele 187, 189, 190, 191, 197 din Codul Penal elvetian, mentionate mai sus, se ocupa de pedepsirea sexului cu persoane minore, viol si pornografie. Iar articolul 260 si paragrafele sale au drept continut pregatirea comiterii delictelor de ucidere premeditata, ucidere, ranire grava, talharie, rapire si sechestrare de persoana, luarea de ostateci, incendiere, etnocid si participarea in organizatii criminale si pedepsirea acestora. Articolul 322 si paragrafele sale se ocupa exclusiv de delictele de coruptie ale autoritatilor de stat elvetiene – si straine! - si pedepsirea acestora.

Suntem de parere ca, inainte de a trage de unele singure concluziile si de a emite o legislatie “originala”, “aliniata” la fel de “original” “normelor europene (in interpretare proprie) atat Minist(e)rul Justitiei cat si Parlamentul Romaniei ar trebui sa arunce o privire asupra celor de mai sus.

Radu Barbulescu

EDITURA RADU BARBULESCU:

APARITII In limba romana 2002

Colectia Jubileu:

George Astalos, Radu Barbulescu, J. P. Bouchy, Titu Popescu: Valentin Anesia, LVV, volum omagial, ISBN 3-930672-31-6, 80 p., € 12,50.

Poezie:

Eugenia Mihalea, Exist, dar nu oricum, poezii, colectia „archenoah”, ISBN 3-930672-72-3, 80 p., € 10.50.

Bianca Marcovici: CIRESE AMARE, versuri, Colectia „Verba”, ISBN 3-930672-79-0, 120 p., € 20.--.

Eseu:

Titu Popescu: ANTICHITATEA MIRABILA, Colectia „Carnetele Observator“, München 2002, ISBN 3-930672-77-4, 84 S., 10 fotografii color, 2 alb-negru, € 12.--.

UN TRATAT CU RUSIA? AMINTIRI PENTRU PREZENT sI VIITOR

Pamfil seicaru: Relatiile romano-ruse. (2)

Continuam in acest numar publicarea excelentului studiu al celui care a fost Pamfil Seicaru, jurnalist roman de exceptie, fondatorul ziarului bucurestean Curentul (1928), decedat in 1981 la Dachau, in exilul in care a fost fortat de comunistii adusi de bolsevici la carma Romaniei. O facem cu intentia declarata de a lumina astfel, in anul XIII de la „revolutie”, atat mintile conducatorilor actuali, mai mult sau mai putin post-comunisti, ai Romaniei, cat si pe ale celora care, indiferent de locul ”rezidentei” lor, n-au avut inca (?!) timp sa se informeze corect asupra prezentului si Istoriei Romaniei si vor sa acrediteze ideea prezentei la Bucuresti a unor politicieni capabili, specializati si autorizati, responsabili si dedicati cumva binelui natiunii romane. Din pacate, o infinitate de date adunate pe parcursul anilor in biblioteci si computere, ca si stirile zilnice din tara, ne conving, pe zi ce trece, de contrariul. Daca n-ar fi fost asa, ne-am fi tinut si noi, cu placere, de literatura si arta. Domenii in care dezastrul si actiunea concertata asupra fiintei romanesti a subversiunii subculturale comuniste sunt mai vizibile decat oricand.

Consideram ca publicarea unor materiale cum este cel de mai jos are o importanta enorma in contextul intentiilor Bucurestiului de a incheia noi tratate (paguboase pentru Romania si romani), cu rapacii vecini de la Est. Chiar daca ele nu vor avea nici un efect asupra fostilor studenti de la Moscova, rolul lor de avertisment serios nu poate fi neglijat.

Vrem sa subliniem din nou ca randurile noastre nu se indreapta impotriva integritatii teritoriale a Rusiei si Ucrainei, de la care, ca romani, doritori de relatii de buna-vecinatate si interesati in pastrarea unor relatii civilizate cu toti vecinii bine-intentionati, nu avem nici o pretentie teritoriala: noi nu dorim inapoi decat ceea ce ESTE AL NOSTRU. Le dorim sincer rusilor insisi si ucrainenilor, guverne intelepte, cu o larga intelegere a democratiei, care sa le creeze la ei acasa, in frumoasele si vastele lor teritorii, bogatia si libertatea pe care le merita cu prisosinta. De asemenea dorim sa-i asiguram inca o data, pe toti urmasii acelor rusi refugiati din motive umanitare si politice in teritoriile romanesti din timpul lui Petru „cel Mare”, Ecaterina a II-a si al revolutiei bolsevice, ca in mijlocul romanilor vor fi in continuare respectati ca parteneri egali in drepturi si obligatii, putand sa-si practice ca pana acum, nestingheriti, obiceiurile si credinta religioasa si sa-si vorbeasca si sa-si invete in continuare frumoasa limba stramoseasca. Drepturi inalienabile ale popoarelor si etniilor, care in statele CSI, mostenitoare (inclusiv) ale starii de nedreptate creata de bolsevici, le sunt refuzate romanilor autohtoni, majoritari, ca sa nu vorbim de situatia in care acestia au nesansa de a fi „minoritarizati”.

Obs.

P. S.: Cuvintele cuprinse in paranteze drepte sunt completarile aduse de noi textului dactilografiat, lacunar.

RUSIA, „DUsMANUL NATURAL”

Continuare din nr. trecut

Nicolae Titulescu a fost la inceputul carierii lui intim legat de Take Ionescu; acesta i-a inlesnit ascensiunea politica, acesta l-a impus in 1917, la Iasi, ministru in guvernul prezidat de Ionel I. C. Bratianu. Cand se facea agentul de propaganda al admiterii Rusiei sovietice la Societatea Natiunilor, ce fenomen schimbase natura acestui imperiu, sa-i anuleze politice de expansiune cotropitoare, dand tarii asigurari iluzorii? Lupta lui Nicolae Titulescu pentru organizarea internationala a pacii, aceasta fiind tema agitatiei acestui membru activ al Societatii de la Geneva. Si pentru a completa si intari aceasta organizare, era necesar sa fie stavilita din punct de vedere legal. Cand aceasta completare va fi realizata, „lumea va putea mai usor sa gseasca, ea singura, impinsa de o comunitate de interese tot mai puternice, substanta vie cu care sa umple vasele goale de lut ce sunt, luate in sine, creatiile juridice abstracte”. Si o prima contributie a fost faimoasa contributie: definirea agresorului, din iulie 1933, care se stie ce bine a stavilit razboiul dupa pactul Ribbentrop- Molotov, din august 1939. Scutul de arama al definitiei agresorului, initiativa a Rusiei sovietice – s-a verificat ca era de carton poleit.

Neputinta Societatii Natiunilor s-a aratat in 1937 cu invazia Austriei, dupa ce in 1936 Hitler inlaturase pe cancelarul Dolfuss prin mijlocul expeditiv al asasinatului. N. Titulescu nu mai detinea in 1937 nici postul de ministru de externe si nici pe acela de reprezentant al Romaniei la Societatea Natiunilor. Nu putea sa mai joace niciun rol in politica internationala. Fara indoiala ca nimic nu i se opunea sa revie la Bucuresti si sa-si afirme prezenta printr-o activitate politica interna, cu atat mai usor cu cat partidul national-taranist ii oferea sefia. Dar N. Titulescu, din 1921, cand a fost numit la Londra, nu a mai luat contact cu tara. Chiar cand era ministrul de externe al Romaniei, dupa moartea lui Ionel Bratianu, luand conducerea politicei externe a tarii, la Bucuresti era doar un calator grabit, cel mult in cursul unui an statea doua luni, ca sa se intoarca la Geneva. Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de externe sa fie anual zece luni absent din tara lui. Ramane insa meritul lui Nicolae Titulescu de a fi izbutit – fireste, dupa moartea lui Ionel Bratianu - sa convinga toate partidele ca asa se cuvine pentru a servi mai bine interesele tarii.

In 1938 a aparut o lucrare, La question d’Orient 1918 – 1937, de Edouard Driault. Era inspirata evident de N. Titulescu, ca atare mi-a impus comentariul pe care l-am facut intr-un articol intitulat „Tragicomicul unei iluzii”, publicat in Curentul. Il reproduc in intregime.

„Valoarea unei opere de arta este in afara si peste actualitate – fiindca pretuirea ei sta intr-o actualizare sorocita peste vreacuri. Valoarea unei opere politice se verifica repede: cel mult un deceniu de trece si-i putem masura viabilitatea. Cand la Viena, in aclamatiile delirante, d-l Hitler anunta intrarea tarii lui natale in Reichul german, si nu se intampla nimic, dar absolut nimic, cand de nicaieri nu se schiteaza macar un gest de impotrivire, o intreaga politica isi naruie fastuoasele decoruri ce ne infatiseaza, atatea bastioane de aspra vointa, hotarita sa apere independenta Austriei. Oricat de optimist va fi fost Hitler – optimism rezemat pe o sigura si vasta informatie -, tot nu s-a asteptat ca ocuparea Austriei sa se faca atat de usor: aproape o simpla formalitate, incordarea militara a Germaniei reducandu-se doar la un mars, necesar oricand ca exercitiu de antrenare a oricarei trupe in perioada de instructie. Gestul voinic a intalnit o spuma, o frisca, nici macar rezistenta molaie a untului.

Dar n-a fost lichidata numai indepedenta Austriei, ci si o intreaga politica europeana. Pentru zilele acestea doar [orbii] nu s-ar bucura de apropiata vecinatate a unui Stat de proportiile de forta experimentata a Germaniei. N-am putut smulge acelui stol de ipoteze ce se impun meditatiei oricui poarta o farama de raspundere, fie si numai iluzia unei raspunderi. Aceasta desfatare mi-a fost data de cartea La Question de l’Orient 1918-1937, a unui autor familiarizat cu problemele Orientului. Volumul este impozant – peste 500 de pagini -, si expune cu o remarcabila claritate punctul de vedere al Genevei fata de toate problemele in legatura cu pacea in Europa. Circula de la inceput si pana la sfarsitul volumului o robusta incredere in viabilitatea sistemului de garantare a pacii, nu o egaleaza decat ostilitatea fata de Italia, element de turburare a pacii in Europa. Nu mai putin este exprimata o admiratie fata de N. Titulescu, fireasca de altfel, data fiind identitatea parerilor, incat esti inclinat sa crezi ca d-l Edouard Driault s-a resimtit de fascinantele sugestii ale d-lui N. Titulescu si i-ar fi utilizat chiar documentarea. Sunt pagini in acest volum, cari par (pentru cine este familiarizat cu tezele politice ale d-lui N. Titulescu), scrise, nu numai inspirate de fostul nostru ministru de externe. Nu ne putem opri a reproduce din cartea d-lui Edouard Driault unele fragmente ce ne privesc.

„Iata-l pe Nicolae Titulescu in primul plan... Are acum 50 de ani. A facut studii strasnice in materie financiara. Multa vreme ministru la Londra, apoi la scoala aceasta excelenta, el si-a facut o experienta europeana: si i s-a intamplat, in aceasta materie, sa dea lectii ministrilor Majestatii Sale britanice. Chiar cerut ca un sfat, cuvantul sau este dominant, se impune prin ton si logica. Romania a fost saltata de Nicolae Titulescu pe cele mai inalte culmi ale politicei internationale. Prin el, ea a prezidat simultan Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica; el fu autorul principal al acestui mare sistem continental care funda pacea Europei. Titulescu nu a placut: el a fost rasturnat de la putere. Cand il intrebi, spune ca s-a pus in pielea unui francez si adauga ca tocmai din aceasta pricina au vrut sa i-o gaureasca. Se constata, de pilda, sub pana profesorului Iorga, fost presedinte de consiliu, tendinte foarte evidente de apropiere de axa Berlin-Roma. Sa mai adaugam ca primul rezultat ar fi pierderea Transilvaniei?’.

Si fireste, Edouard Driault isi revarsa optimismul in perspectivele viitorului printr-o incredere in Societatea Natiunilor, in comitetul de neinterventie de la Londra, care va salva pacea si dreptul popoarelor de a dispune de ele insile. „Se va reveni la Societatea Natiunilor. I se vor da mijloacele care ii lipsesc – va trebui sa se organizeze aici, dupa formula Titulescu, reluata de Léon Bourgeois, deasupra sanctiunilor economice generale, sanctiuni militare locale in punctul unei agresiuni. In definitiv, solutia nu-i decat la Geneva. Ea reprezinta prin cincizeci de natiuni care o impun, spiritul de pace, opinia universala care vrea pace, adica siguranta pretutindeni”.

Delirant optimism, cu atat mai inveselitor cu cat realitatile s-au apucat sa dea cu tifla acestui nobil ”idealism”. Dreptul popoarelor de a decide de propria lor soarta a fost valorificat de d-l Hitler: iar vointa de pace a celor cincizeci de natiuni s-a verificat prin cumintenia impecabila cu care au primit lichidarea Austriei. Este adevarat ca mai lipseste ceva Societatii Natiunilor conform formulei Titulescu: o armata care sa fie capabila de a aplica sanctiuni militare agresorului. Am fi avut prilejul sa asistam la un comic spectacol: o sedinta plenara a Societatii Natiunilor in care s-ar fi dezbatut (cu toata gravitatea necesara) daca agresorul intra sau nu in definitia agresorului. Fireste, in timp ce s-ar fi facut o foarte savanta gimnastica a procedurii, o subtila dialectica, in raport cu faptul agresiunii si imprejurarile in care s-a produs, impertinentul agresor ar fi tot inaintat,ar fi ocupat pozitiile cele mai favorabile din punct de vedere strategic. Si cand armata Societatii Natiunilor ar fi venit sa aplice sanctiunile, ca o echipa de jandarmi ai pacii, s-ar fi putut intampla ceva neprevazut in formula Titulescu: sa fi primit armata pacificatoare, armata Genevei, insarcinata sa aplice sanctiunile, o strasnica bataie! De altfel, inca din 1920, spiritul lucid al celui mai cuprinzator cap politic francez –Jacques Bainville – a rezolvat formula lui Léon Bourgeois, reluata de N. Titulescu, printr-o singura intrebare: „Si daca armata Societatii Natiunilor ar fi invinsa?”. Noroc ca n-a avut Societatea Natiunilor o armata! Altfel ar fi prilejuit d-lui Hitler o demonstratie militara si [ocuparea] Elvetiei germanice, in martie fiind randul Cehoslovaciei.

Ma intreb, citind vesela desfasurare de optimism nauc prezentata de d-l Edouard Driault: ce-ar trebui sa se mai intample ca oamenii Genevei sa poata lua contact cu realitatile? Dar in volumul La Question d’Orient se vorbeste si de tendintele prea evidente ale Romaniei de a se atasa axei Roma-Berlin. Si prima victima a acestor tendinte ar fi fost d-l N. Titulescu. Iata ce se impune unui limpezimi. Suficient ce am reprodus din volumul La Question d’Orient de Edouard Driault ca sa spunem: „si non e vero e ben trovato”. Clar ca N. Titulescu a inspirat, ca sa nu zicem a comandat sa se scrie aceasta lucrare, apologia operei lui europene.

Suficient sa desprindem afirmatia facuta de N. Titulescu prin intermediul d-lui Eduard Driault ca profesorul N. Iorga avea tendinte prea evidente de apropiere de axa Roma-Berlin ca sa masuram falsele informatii pe cari N. Titulescu le furniza de obicei Occidentului. N. Iorga pro Hitler? Cand trupele germane au invadat Belgia, in 1940, profesorul Iorga a publicat in Neamul Romanesc un articol intitulat „Porcii motorizati”. In 1938, la cursurile de vara de la Valenii de Munte, a tinut trei lectii avand ca subiect „Hitler si national-socialismul”, in care a sfartecat pe Führer si nazismul. Nu am colectia Neamului Romanesc sa ilustrez atitudinea lui N. Iorga fata de Hitler, articolele scrise cand a fost asasinat Dolfuss, cand a fost anexata Austria, cand a fost invadata Polonia. Dar vrajmasia lui N. Titulescu se explica: N. Iorga, cand a format guvernul, nu a facut apel la marele genevist si a designat ca ministru de externe pe Ghica, ministru la Roma, iar cand N. Titulescu a sustinut aplicarea sanctiunilor economice impotriva Italiei, in timpul razboiului contra Abisiniei, N. Iorga a atacat atitudinea lui N. Titulescu. Critica lui N. Iorga stirbea din autoritatea pe care izbutise s-o proiecteze N. Titulescu: unanimitatea partidelor romanesti il considera ca unicul interpret si carmaci al politicei externe a Romaniei. In tara, cand venea grabit sa plece, N. Titulescu se impunea ca singura personalitate politica din Romania care inspira incredere in Franta si Anglia, ca si la Societatea Natiunilor, ceea ce poate sa uimeasca: izbutise sa fie acceptata aceasta pretentie, care o confirma pe prima. Cand s-a putut forma un guvern fara N. Titulescu la externe, N. Iorga zdruncinase axioma pe care o folosea iscusitul om politic, de a fi unicul si de neinlocuit ministru de externe. De aici fraza dictata lui Edouard Driault: „Se constata, de pilda, sub pana profesorului Iorga, fost presedinte al Consiliului, tendintele foarte evidente de apropiere de axa Berlin-Roma. Sa mai adaugam ca primul rezultat ar fi pierderea Transilvaniei?”1 Asa de mult s-a apropiat N. Iorga de Berlin, ca Gestapoul l-a sanctionat asasinandu-l in noiembrie 1940.

Mai este o fraza care impune sa fie subliniata „Titulescu nu a plecat; a fost rasturnat de la putere. Cand il intrebi, spune ca ’s-a pus in pielea unui francez si adauga, ’tocmai din aceasta cauza au vrut sa i-o gaureasca’.” Deci N. Titulescu a fost inlocuit – nu rasturnat de la putere de oarece guvernul a ramas dupa ce si-a dat demisia – [cu] un alt ministru, in speta Victor Antonescu, ministru al Romaniei la Paris in timpul marelui razboi. Deci plecarea lui N. Titulescu nu insemna o schimbare in orientarea politica a Romaniei. Si aceasta linie s-a pastrat pana in iunie 1940, cand Franta a cazut.

A existat o opunere la politica de cat mai stransa legatura cu Rusia sovietica, din partea parlamentului. In 1935 N. Titulescu a venit sa verifice reactiile camerei si senatului fata de o eventuala alianta militara cu Rusia sovietica, convocand comisiile afacerilor externe ale camerei si senatului., in fata carora a citit un proiect de alianta in care participarea militara a Romaniei era escamotata. Proiectul lui N. Titulescu a fost combatut si numai un singur deputat l-a sustinut cu unele rezerve: Grigore Iunian. Eram, ca deputat, membru al comisiei afacerilor externe si am fost surprins ca nici un deputat sau senator al partidului national-taranesc si nici al partidului liberal n-au luat cuvantul pentru a apara proiectul prezentat de N. Titulescu. Furios, a plecat fara sa raspunda criticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus in pielea unui francez” cand a prezentat proiectul, ci a sustinut politica elaborata de Litvinov si Benes. In 1937 N. Titulescu a cautat sa se prezinte ca victima a identificarii lui cu politica Frantei, „s-a pus in pielea unui francez, ca tocmai de aceea au vrut sa i-o gaureasca”.

Din nefericire politica genevista a fost continuata si dupa plecarea ministrului de externe N. Titulescu, pana la infrangerea Frantei, in iunie 1940, cand Romania a primit ultimatumul haitei sovietice, care uitase de definitia agresorului, contrasemnata la 3 iulie 1933. Devenise inutila dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, in august 1939. „Solutia nu-i decat la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault. Biata Societate a Natiunilor a aratat care este unica solutie de care dispunea in decembrie 1939, cand Rusia sovietica a atacat Finlanda, si ea semnatara a faimosului acord de definitie a agresorului, semnat si de Moscova. Care a fost solutia de care dispunea Societatea Natiunilor? Eliminarea Rusiei sovietice din Societatea Natiunilor. Stalin nu s-a emotionat de loc si a ocupat Republicile baltice, iar in iunie 1940, Basarabia si Bucovina de Nord. Era bilantul himerelor geneviste al carui tenor pentru tara noastra a fost N. Titulescu, partitura fiind scrisa de Eduard Benes”.

Sa masuram indepartarea de la politica nationala a lui Take Ionescu, luminos fixata in articolul „Dusmanul Natural”, publicat in 1900, si politica exact contrarie a lui Nicolae Ztitulescu, de prietenie, ceva mai mult decat atat, de alianta cu Rusia sovietica, spre a masura gesita indepartare de linia pe care ne-o impunea experienta istorica si factorul geografic, prin natura lui, neschimbat.

Marele istoric francez, Camille Julian, adresandu-se diplomatilor in 1916, amintea ca politica nationala este conditionata de experienta istorica si ca a construi fara sa tii seama de istorie, inseamna sa construiesti pe nisip. Exact ce a definit politica Romaniei intre 1935 si 1940, cu bilantul stiut: catastrofa din 1940, desavarsita la 23 August 1944. Daca factorul geografic nu se schimba, factorulpolitic nu o schimba si incat ar fi de deosebita Rusia tarista de Rusia sovietica? La aceasta intrebare voi cauta sa raspund.

RUSIA MEREU ACEEASI CA STRUCTURa SI CA TENDINTE

Este o constatare pe care o facem din cunoasterea popoarelor: daca revolutiile constituie un factor de accelerare a schimbarilor care se produc in structura societatilor, natura popoarelor, asa cum a fost ea modelata de experienta lor istorica, nu se schimba. In ce priveste Rusia, avem o lucrare scrisa de unul dintre cei mai patrunzatori observatori, marchizul de Custine, care a publicat La Russie en 1839, adica acum 133 de ani. In Rusia tarista nu s-a putut publica in traducere si s-a citit numai in cercurile restranse ale aristocratiei.

Abia in 1930 s-a publicat in traducere la Moscova de catre „Societatea detinutilor si exilatilor politici”, care in prefata au calificat La Russie en 1839 [drept] „Cartea cea mai inteligenta ce s-a scris asupra Rusiei de un strain”. si abia in 1946 s-a publicat o editie prescurtata – dar inalterata -, in franceza, a cartii marchizului de Custine, sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din Franta, nu a avut succesul pe care l-a avut in Rusia traducerea cartii La Russie en 1839.

Ceea ce da o valoare deosebita cartii marchizului de Custine, este dezamagirea pe care a incercat-o cunoscand Rusia de aproape si nu in graba unui turist: a fost primit cu toate atentiile de Nicolae I.

Bunicul lui, generalul Custine, ca si tatal lui, au fost condamnati la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvarlite in cos dupa ce calaul le-a aratat triumfator canaliei de ulite, care striga satisfacuta cand se rostogoleau sub taisul ghilotinei. Tanarul Custine se ducea in Rusia sa vada ordinea ideala a unei monarhii, dupa care inima lui tanjea. Aceasta calatorie, care trebuia sa-l intareasca in convingerile lui monarhiste, a avut darul sa-l ralieze ideii de libertate creatoare a unei ordini umane. Voi extrage franturi din observatiile lui, cari sunt valabile si pentru regimul sovietic.

„Rusia este o natiune de muti; un oarecare magician a schimbat saizeci de milioane de oameni in automate, cari asteapta un alt vrajitor ca sa renasca si pentru a trai. Nu lipseste nimic decat libertatea, adica viata”. La 1839, ca si la 1972, Rusia este mereu aceeasi: o natiune de muti.2

„Rusii sunt totdeauna curteni: soldati de cazarma sau de biserica, spioni, temniceri, calai, in aceasta tara toti fac mai mult decat datoria lor: indeplinesc meseria lor. Cine poate sa-mi spuna unde poate sa mearga o societate care nu are la baza demnitatea umana?”.

„Trebuie spus, Rusii de toate clasele conspira intr-un minunat acord de a face sa triumfe la ei duplicitatea. Ei au o indemanare in minciuna, o naturaleta in prefacatorie al carei succes revolta sinceritatea mea pe cat e mai inspaimantata. Tot ce da un sens si un scop institutiilor politice se confunda aici intr-un singur sentiment de frica. In Rusia, frica inlocuieste, adica paralizeaza, gandirea; acest sentiment, cand domneste singur, nu poate sa produca decat apartente de civilizatie: sa nu se supere legislatorii cu vederea scurta, frica nu va fi niciodata sufletul unei societati bine organizate, nu este ordinea ci valul haosului, aceasta este totul. Unde libertatea lipseste, sufletul si adevarul lipsesc. Rusia este un corp fara viata, un colos care subzista prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forta, lancezesc. De aici o liniste profunda, o tortura morala de neexprimat, si aceasta tortura morala este expresia experientei pozitive, indiciul unei boli organice.

Eu cred ca din toate partile pamantului, Rusia este aceea unde oamenii au mai putina fericire reala. Noi suntem fericiti la noi, dar noi simtim ca fericirea depinde de noi; la Rusi este cu neputinta. Imaginati-va pasiunile republicane (inca odata, sub Imparatul Rusiei doimneste egalitatea fictiva), fierband in tacerea despotismului; este o combinatie infioratoare, mai ales prin viitorul pe care il prevesteste lumii. Rusia este o caldare de apa care fierbe, bine inchisa, dar pusa pe un foc care devine mereu mai arzator; ma tem de explozie; si ceea ce nu e dat sa ma linisteasca este ca Imparatul de mai multe ori a incercat aceeasi frica, similara fricei mele, in cursul laborioasei lui domnii, laborioasa in pace ca si in razboi; caci in zilele noastre imperiile sunt ca niste masini care se uzeaza cand sunt in repaos. Nelinistea in inactiune le sfasie. Este deci acest cap fara corp, acest suveran fara popor, care da sarbatori populare. Mi se pare ca, inainte de a-si face popularitate, ar trebui sa-si faca un popor…”

A venit revolutia,s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin si dupa el ce s-a schimbat? La 1972, ca si la 1839, Rusia este aceeasi.

„Cu cat vad Rusia, cu atat [il] aprob pe Imparat cand interzice Rusilor sa calatoreasca si face accesul in tara lui foarte greu pentru straini. Regimul politic al Rusiei nu rezista la douazeci de ani de libera comunicatie cu Occidentul Europei. Nu ascultati laudarosenia nerusinata (forfanteries) a Rusilor; ei considera fastul drept eleganta, luxul drept politeta si frica drept temelia unei societati. In felul [lor] de a intelege, sa fii disciplinat inseamna sa fii civilizat; ei uita ca exista salbatici cu moravuri blande si soldati foarte cruzi; in pofida pretentiilor lor de bune maniere, a instructiei lor superficiale si a coruptiei lor precoce, cu toata usurinta lor de a ghici si de a intelege pozitivul vietii, Rusii nu sunt inca civilizati. Eu sunt Tatari inregimentati: si nimic mai mult.”

„Puterea absoluta devine de temut cand ii este frica”.

„Intre Franta si Rusia exista un zid chinezesc: limba si caracterul slav. In pofida pretentiilor inspirate Rusilor de Petru cel Mare, Siberia incepe la Vistula“.

„In mijlocul serbarilor de la Petersburg, nu pot uita calatoria in Crimeea a Imparatesei Catherina si fatada satelor figurate, din distanta in distanta, in scandura si panza pictata, la mare distanta de drum, pentru a o face sa creada pe suverana triumfatoare ca desertul s-a populat sub domnia ei. Asemenea preocupari poseda inca spiritele rusesti, fiecare mascheaza raul si figureaza binele in fata stapanului. Este o permanenta conjuratie de surasuri conspirand contra adevarului in scopul de a multumi spiritul celui care este chemat sa actioneze pentru binele tuturor; Imparatul este singurul viu, deoarece a manca nu inseamna ca traiesti“.

Faimoasele sate ale lui Potemkin au fost inlocuite prin statistici si diagrame. Cand Hrusciov a indraznit sa denunta minciuna statisticilor si a diagramelor, a fost rasturnat. Indraznise sa rosteasca adevarul impotriva minciunii in cifre. O marturisire a lui Nicolae I-ul facuta marchizului de Custine: „Despotismul exista inca in Rusia pentru ca este esenta guvernului meu: dar el este in acord cu spiritul natiunii“.

Tarismul a fost rasturnat, Rusia a devenit o republica a sovietelor, dar despotismul a ramas sub Lenin, Stalin si pana la Brejnev, fiindca „el este in acord cu spiritul natiunii“. Si in orice tara au fost prezente trupele rusesti de invazie, ele au instaurat despotismul.

Guvernatorului Moscovei i-a raportat tarinei Catherina ca nimeni nu-si trimite copiii la scoala. Imparateasa i-a raspuns: „Scumpul meu print, nu va plangeti ca Rusii n-au dorinta sa se instruiasca; daca eu intemeiez scoli, nu este pentru noi, este pentru Europa, unde trebuie sa ne mentinem rangul in opinia publica; dar din ziua in caare taranii nostri vor vrea sa se lumineze, nici dv., nici eu, nu vom mai ramane la locurile noastre”. Catherina intretinea cu atentii pe filosofii enciclopedisti, care o proclamau Semiramida Nordului, asa cum si succesorii ei au atentii sunatoare pentru saltimbancii dialecticei marxisto-leniniste, ca proletarii Occidentului sa fie convinsi ca regimul sovietic inseamna paradisul maselor muncitoare.

„Nu exista avocati intr-o tara in care nu este justitie; unde oare sa gasesti clasa mijlocie care face forta Statelor si fara de care un popor nu este decat o turma condusa de cativa politisti bine dresati”.³

„La fiecare pas pe care il fac aici, vad ridicandu-se in fata mea fantoma Siberiei”. „Aici a minti inseamna sa protejezi societatea, a rosti adevarul inseamna sa zdruncini Statul”.”Demnitatea castei este admisa, dar, pana in prezent, nimeni nu s-a gandit sa faca sa treaca in legi sau chiar in uz demnitatea omului”.4

S-a schimbat ceva in 133 de ani, in afara de vocabularul tiraniei? Ai impresia ca s-a accentuat lipsa de respect a demnitatii omenesti.

Custine observa sub ordinea perfecta garantata printr-o supunere totala „energicul sentiment de opozitie care trebuis sa germineze in sufletele obicinuite sa reflecteze in tacerea despotismului”. „La acest popor ascultator, influenta institutiilor sociale este asa de mare in toate clasele, educatia nevoita a obiceiurilor domina in asa masura caracterele, incat chiar si furia de razbunare pare reglementata prin disciplina. Aici moartea calculata se executa in cadenta; oamenii dau altor oameni moartea militareste, cu religiozitate, fara manie, fara emotie, fara cuvinte, cu o liniste mult mai teribila decat delirul urii. Ei se izbesc, se rastoarna, se strivesc, trec peste corpurile unora, ale altora, ca niste mecanisme cari se invart pe pivoturile lor. Aceasta impasibilitate fizica in mijlocul actelor celor mai violente, aceasta monstruoasa raceala in executie, aceasta tacere in turbare, acest fanatism mut este, daca ne putem exprima astfel, crima constiincioasa; o oarecare ordine prezideaza aceasta uimitoare tara cu excesele cele mai neauzite; tirania si revolta merg aici in cadenta si reglandu-si pasul una dupa cealalta”.

„Cum totul se aseamana, imensa intindere a teritoriului nu impiedica deloc sa nu se execute dintr-un capat la altul cu o punctualitate, cu un concordanta magica. Daca vreodata s-ar reusi sa se opereze o adevarata revolutie de catre poporul rus, masacrul va fi randuit ca miscarile unui regiment. Se vor vedea satele schimbate in cazarmi, crima organizata iesind complet inarmata din colibe, inaintand in linie, in ordine desavarsita; in sfarsit, Rusii preparandu-se de jaf, de la Smolensk la Irkutsk, cum merg ei la parada pe piata palatului de iarna de la Petersburg. In atata uniformitate rezulta dispozitiile naturale ale poporului si obiceiurile sociale, un acord ale carui efecte pot deveni uimitoare in bine ca si in rau.

Totul este intunecos, dar ce este sigur, e ca se vor vedea scene stranii care vor fi jucate inaintea popoarelor de aceasta natiunea predestinata”.

Custine avea presentimentul profetic: „Sa se acorde timp de 24 de ore libertatea presei in Rusia si [ce] veti afla va va face sa dati inapoi ingroziti”.

„Aici se ridica o intrebare capitala: gandirea cuceritoare care este viata secreta a Rusiei este [doar] o minciuna potrivita sa se duca [de nas], mai mult sau mai putin timp, populatii mojice, sau trebuie prea bine sa se realizeze intr-o zi? Aceasta indoiala ma obsedeaza fara incetare si, cu toate sfortarile mele, nu pot s-o dezleg. Tot ce pot sa va spun este ca, de cand sunt in Rusia, eu vad in negru viitorul Europei”. O scria Custine in 1839, ca sa devina o infioratoare realitate in 1945. Opera lui Roosevelt si a lui Churchill.

„Eu vad colosul de aproape, si sufar sa ma conving ca aceasta opera a Providentei nu are drept tinta decat sa cada prada barbariei Asiei. Mi se pare ca [Rusia] este destinata mai ales sa pedepseasca reaua civilizatie a Europei printr-o noua invazie; eterna tiranie orientala ne ameninta necontenit si noi vom suferi daca extravagantele si nedreptatile noastre ne fac demni de o aasemenea pedeapsa”. Marchizul descifreaza profetic misterul tiraniei rusesti: „Rusii sunt de asemenea convinsi de eficacitatea minciunii, si aceasta iluzie ma uimeste din partea unor oameni cari au folosit-o atat de mult. Nu este ca spiritul lor este lipsit de finete sau de puterea de a intelege; dar in aceasta tara in care guvernantii n-au inteles inca avantantagiile libertatii chiar pentru ei, guvernantii trebuie sa dea inapoi inaintea inconvenientelor sinceritatii. Esti nevoit sa repeti in fiecare moment: aici popoarele si cei mari, toti ne amintesc de Grecii din Imperiul decadent. In Rusia secretul prezideaza tot: secret administrativ, politic, social, discretie utila si inutila (aviz Bucurestilor, in 2002! R. B.), acestea sunt inevitabilele consecinte ale caracterului primitor al acestor oameni, intarite prin influenta guvernului lor. Orice calator este un indiscret; fiind totdeauna prea curios, trebuie sa-l ai sub supraveghere cat mai politicos, de teama sa nu vada lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinte”. „Acesti oameni nu ne ingaduie sa uitam vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare: ‘Trebuie trei Evrei ca sa insele un Rus!’.” „Starea sociala, intelectuala si politica a Rusiei este rezultatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de catre Rusi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizata de un popor care viseaza cucerirea Lumii si care ne maguleste asteptand sa ne sfasie, aceasta este mostenirea de temut de care dispune imparatul Nicolae… Dumnezeu stie in ce scop”.

Custine da o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei tariste care seamana izbitor cu regimul sovietic, simpla continuare cu alta eticheta.

„Sub aceasta domnie smintita nici un om nu urmeaza cursul natural al vietii sale, nici unul nu ajunge la termenul probabil al existentei lui: nelegiuirea omeneasca anticipeaza asupra prerogativelor divine; chiar insasi moartea, moartea [este] redusa la conditia de valet al calaului, o pierdere a prestigiului ei in proportia in care viata isi pierde pretul. Tiranul a detronat pe inger si pamantul udat de lacrimi si de sange vede cu resemnare pe slujitorii justitiei lui Dumnezeu mergand supusi in urma ucigasilor platiti ai printului. Sub tar, moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a inregimentat ciuma, care depopuleaza, cu supunerea unui caporal, tari intregi destinate prapadului prin capriciul unui print. Bucuria acestui om este disperarea celorlalti, puterea lui, exterminarea celorlalti; viata lui, razboiul fara glorie, razboiul in plina pace, razboiul impotriva persoanelor particulare fara aparare, goale, fara vointa si pe care Dumnezeu le pusese sub protectia lui sfanta; legea lui, ura de neamul omenesc; presiunea lui, frica; frica dubla, aceea pe care o simte si aceea pe care o inspira.

Cand el se razbuna, isi urmareste cursul judecatilor pana la ultimul grad de rubedenie, exterminand familii intregi, fete tinere, batrani, femei insarcinate si copii mici, el nu se margineste la tiranii vulgare, la cateva neamuri, la cativa indivizi suspecti; il vedem ocupand locul Dumnezeului Evreilor, ucigand pana la provincii intregi, fara sa ierte pe nimeni; totul trece aici, tot ce este viata dispare, totul, pana si animalele, pestii pe cari ii otraveste in lacuri, in rauri. Ati crede oare? - el obliga copiii sa faca oficiul de calau impotriva parintilor lor si se gasesc destui care sa se supuna ordinelor sale. El ne arata ca omul poate sa aduca iubirea de viata pana sa ucida, de teama s-o piarda, fiinta de la care o are. Servindu-se de corpurile oamenilor Ivan inventa otrava la ore fixe si izbuti sa fixeze cu o regularitatea cele mai mici impartiri ale timpului sau prin moartea supusilor, impartite cu arta, din minut in minut, spre drumul mormantului pe care il tinu deschis fara intrerupere sub pasii supusilor lui; precizia cea mai scrupuloasa prezideaza la aceasta infernala petrecere. Infernal nu este oare cuvantul potrivit? Omul singur poate sa inventeze asemenea voluptati? Ar indrazni el mai ales sa profaneze sfantul nume de Justitie citind o asemenea istorie? Monstrul asista el insusi la toate schingiuirile pe care le comanda: aburul sangelui il imbata fara sa-l sature; nu este niciodata mai vesel decat atunci cand a vazut murind multi nenorociti”. „In fata acestui spectacol Rusia ramane muta”.

Spre a nu lasa cititorii sa creada ca aceasta evocare sinistra a lui Ivan al IV-lea – pe care Rusii l-au numit cel Groaznic - [este o fantezie proprie], Custine citeaza din marele istoric rus Karamzin, din tomul al IX-lea, pagina 96, portretul lui Groznii Ivan, in anul 1565, la 19 ani dupa incoronare. Eziti sa alegi care dintre portrete este mai infiorator. Karamzin descrie organizarea „opricinii”, pe care o putem socoti arhetipul politiei politice sovietice. Te cutremuri cand citesti, evocata de istoricul Karamzin, soarta a 12.000 de proprietari „izgoniti din casele lor, cu mainile goale, oameni renumiti pentru serviciile aduse, acoperiti de rani, s-au gasit in cruda necesitate de a porni pe jos, in timpul iernii, cu femeile si copiii lor, spre locuri departate si deserte…”

Comentand textele citate de Karamzin, in care se arata stoicismul de sclav al Rusilor, Custine scrie: „S-a repetat adesea ca nebunia este ereditara in familia imperiala a Rusiei: este o lingusire. Eu cred ca acest rau este legat chiar de natura sistemului de guvernare, nu de organizarea vicioasa a indivizilor. Puterea absoluta, cand este adevarata, tulbura cu timpul mintea cea mai sanatoasa, toti se imbata din paharul tiraniei. Acest adevar imi pare dovedit pana la evidenta de istoria Rusiei”. Aprecierea lui Custine este exacta. Cine ar putea sa afle o deosebire intre Ivan cel Groaznic, care manifesta delirul criminalului inascut, si Stalin, stapan absolut al Rusiei in numele si prin gratia mitului dictaturii proletariatului?

Asupra alcoolismului, viciul fundaental al Rusilor, Custine afla o justa explicatie. „Cea mai mare placere a acestui popor este betia, altfel spus, uitarea. Bietii oameni: trebuie sa viseze ca sa fie fericiti, dar ceea ce arata firea blajina a Rusilor este atunci cand mujicii se ametesc: acesti oameni cat sunt idiotizati de alcool, in loc sa se bata, sa se ucida intre ei, cum este obiceiul betivilor in tarile noastre, ei plang si se imbratiseaza: interesanta si ciudata natiune”.

Inchisorile rusesti, tariste sau sovietice? O copie aproape fidela am avut dupa 1945 in toate tarile ocupate de armatele rusesti, modelul, tehnica strivirii fizice si morale a omului au fost impuse regimurilor instalate de tancurile tatucului Stalin, cumplitul reprezentant al dictaturii proletariatului. Si sub Nicolae I-ul, ca si sub Lenin si urmasii lui, au fost folosite aceleasi mijloace. Exista o scrisoare a revolutionarului Bakunin, care a reusit s-o strecoare fara sa treaca prin cenzura temnicierilor, cand era la inchisoarea Petropavlovsk, echivalentul Lubliancei lui Lenin, Stalin si urmasii. Scrisoarea era adresata surorii lui Tatiana si reda starea sufleteasca dupa ani si ani de temnita. Nu difera cu nimic de cei cari au cunoscut inchisorile de tip sovietic din tarile satelite si au izbutit sa poata iesi vii.

„Eu sunt inca in stapanirea tuturor facultatilor intelectuale si morale, dar stiu ca aceasta nu poate dura multa vreme. Fortele mele fizice au scazut foarte mult; randul fortelor morale nu poate sa intarzie multa vreme. Intelegi, sper, ca orice om care se respecta putin trebuie sa prefere moartea cea mai cruda acestei lente si dezonorante agonii. Ah, scumpii mei prieteni, credeti-ma, orice moarte este preferabila acestei izolari, asa de predicata de filantropii americani. Pentru ce am asteptat eu asa de multa vreme? Vai, cine ar putea spune; nu stiti cat este de tenace in inima omului speranta. Care, ma vei intreba? Aceea de a putea [infaptui] ceea ce m-a adus aici, numai cu mai multa prevedere poate, deoarece inchisoarea a avut cel putin acest bun pentru mine, mi-a dat ragazul si obisnuinta de a gandi asupra mea, ea, ca sa spun asa, a consolidat spiritul meu; dar n-a schimbat nimic din vechile mele sentimente, ea, dimpotriva, le-a facut mai arzatoare, mai absolute ca niciodata si de aici inainte tot ce-mi mai ramane din viata se rezuma intr-un singur cuvant: libertate!“

Si simtul de obiectivitate ma obliga sa subliniez ca Bakunin, in teribila temnita Petropavlovsk, n-a fost supus la schingiuirile ce sunt practicate in inchisorile sovietice. Unicul rezultat pozitiv al sistemului penitenciar de tip sovietic este o crestere in intensitate nebanuita a ideii de libertate, in proportii care, in caz de prabusire a sistemului fixat de ideologia moscovita, ar putea sa puna in pericol orice forma statala, determinand o perioada de anarhie totala, de negare a oricarei autoritati. Dupa caderea monarhiei in Rusia, in martie 1917, a urmat acea confuzie de tendinti, acea incapacitate de a face acceptata o democratie politica, o instaurare a unui regim de libertate5. O anarhie generalizata pana in octombrie, cand partidul bolsevic a preluat puterea suprimand toate libertatile. Dar aceasta franare brusca a anarhiei a provocat razboiul civil, care a durat pana la inceputul anului 1920, cand, in imensitatea Rusiei, s-a impus ideea statala traditionala moscovita: absolutismul.

Rusia nu schimba de regim, ci de eticheta. Puterea lui Stalin era mai mare fiind mai bine organizata pe tot cuprinsul Rusiei, decat sub Petru cel Mare. Administratia? Ca si sub tari: neglijenta si coruptie.

Custine isi incheie studiul astfel:”Tot cautand, eu am strabatut Rusia; voiam sa vad o tara in care domneste calmul unei puteri sigura de forta ei; dar ajuns aici am recunoscut ca aici nu domneste decat tacerea fricei si am tras o concluzie din acest spectacol, cu totul diferita decat aceea pe care venisem sa-i cer”. O suta de ani mai tarziu, André Gide scria dezamagit: „Intoarcerea din Rusia”, tara capetelor plecate. Ca in lumea libera mai exista saltimbanci ai dialecticei marxist-leniniste, cari au curajul sa nege realitatea unui nou tip de Stat, Statul penitenciar, asa de elocvent ilustrat de zidul despartitor al Germaniei, cea supusa sistemului moscovit, de Germania Federala, nu pot sa zvarle valul minciunii asupra unei strigatoare realitati6.

- va urma -

OBSERVATORUL SI CULTURA

Ioan Dan: „Pentru mine cuvantul „acasa” are o caldura mult mai mare decat pentru cei dragi care sunt deja acasa ”.

Interviu consemnat de Radu Barbulescu

R. B.: Draga Ioan Dan, ai implinit anul acesta 80 de primaveri, sapte romane, doua culegeri de proze scurte si un Jurnal de exil, unele dintre ele republicate foarte de curand (Curierul secret, Cavalerii, Taina Cavalerilor, Cavalerii Ordinului Basarab), la aproape trei decenii de la prima lor aparitie. Poti sa ne spui care este secretul acestei longevitati a prozei pe care o scrii?

Ioan Dan: Secretul longevitatii romanelor mele istorice, Cavalerii Ordinului Basarab, editia a 4-a, Curierul Secret, editia a 3-a, Cavalerii, editia a 3-a si Taina Cavalerilor, editia a 3-a, cred ca se datoreste unei inovatii. Fara sa ma abat de la cursul evenimentelor si de la regulile oarecum rigide ale romanului istoric, am intuit ca pot sa dau o patina mai mare de aventura. Si in fond, ce este istoria lumii? Oare nu marea aventura a popoarelor? Scriitorul polonez Sienkiewicz a inteles si a facut asta cu mult inaintea mea, iar cartile lui se bucura de o viata lunga. Dupa cum stii, inovatia nu-mi apartine, dar am venit si eu cu ceva nou: cu umorul. Vorbeam adineaori despre o oarecare rigiditate a romanului istoric. Cel putin asta am simtit eu si te rog sa ma crezi ca am citit multe romane. Cred ca o seama de oameni de cultura tin la acest gen de roman. Un stimat critic literar, iritat de umorul intalnit in cartile mele, a decretat: „Cand scriem roman istoric, trebuie sa fim gravi!” Imi pare rau ca-l contrazic. Viata ne demonstreaza ca oamenii mai si rad, mai si zambesc adesea chiar si in situatii mai dificile pentru ei. Sa ne amintim cate bancuri si cate vorbe de duh au circulat la noi in perioada comunista. Cand am scris cartile, am sperat ca inovatia si umorul folosit de mine le va da succes si viata lunga. Iata ca nu m-am inselat.

R. B.: Care dintre recentele republicari ti-a facut cea mai mare placere? De ce?

Ioan DAN: Nu ma pot hotari sa fac o alegere. Imi iubesc romanele si eroii lor in egala masura si la realizarile lor bune simt ca ma incearca nu numai emotiile, ci si bucuria de a fi roman. Dar daca cinematografia din tara noastra va incerca sa faca filme dupa romanele mele (asa am auzit), as opta pentru Cavalerii Ordinului Basarab. Despre Mihai Viteazul stim mai mult printr-un film bun. Despre Mircea cel Batran se stie mai putin. Avem o istorie bogata, dar extrem de putine filme istorice.

In romanul Cavalerii Ordinului Basarab, apare un erou cu numele Ioan Dan. Uneori am fost ironizat ca am introdus acolo si numele meu. Parere total gresita. Cei ce cunosc bine istoria noastra sau au citit cartea lui P. P. Panaitescu, Domnia lui Mircea cel Batran, stiu ca Ioan Dan e personaj real. La inceputul domniei in scaunul Tarii Romanesti, Mircea a impartit puterea cu fratele sau Dan. Cand Dan a fost asasinat la o nunta pe teritoriul bulgar al lui Sisman, sotia fostului domn s-a refugiat la Razuga pe teritoriul sarbilor si a luat si copiii cu ea. Unul dintre acei copii a fost Ioan Dan.

R. B.: Din corespondentele noastre, din convorbirile telefonice, am remarcat ca nu ai pierdut cu nimic din vioiciunea spiritului si din umorul pe care l-ai imprumutat multora dintre personajele matale, ca sa numesc cateva, Cotae, Costache Caravana, Ciripoi, comisarul Camil Bacanu, etc. Cum reusesti sa nu pierzi aceasta vana, rara chiar si printre romani? Duci o existenta chiar atat de lipsita de griji? Esti oare unul dintre putinii fericiti carora viata le-a rezervat doar succese, ferindu-i de tragedii?

Ioan DAN: Da, se pare ca am ceva umor, calitate destul de raspandita la poporul roman. Eu il folosesc si cand sunt sanatos si cand sunt bolnav, si cand sunt fara griji si cand ma apasa grijile multe. Dar mai ales l-am folosit si il folosesc in carti. Pentru mine umorul e ca gimnastica de inviorare. Ma tine in forma buna. O seama de cititori ai cartilor mele imi scriu sau imi povestesc despre unele situatii comice sau isi amintesc numele unor eroi hazlii, cum ar fi: Cotae, Sima, Gogoasa, Otto, Sile, Tufanel-tatal, Ciripoi-tatal, Costache Caravana si altii. Chiar domnia ta ai reusit sa-ti amintesti cateva nume, cu toate ca ai citit cartile mele in urma cu vreo douazeci si cinci-treizeci de ani.

In ceea ce priveste existenta mea in America, ar fi multe de spus. Am intalnit aici o alta cultura, alte obiceiuri si o alta limba.

In urma cu saisprezece ani, sponsorul meu din Chicago m-a intrebat:

„Cum stati cu limba, domnule Dan?”

Zic:

„Bine, bine, chiar foarte bine. O am in gura de la nastere.”

„Eu v-am intrebat de limba engleza“.

„Pai nici cu asta nu stau rau. Ieri am dat prima proba de engleza in aeroportul Kennedy din New York. Am ajuns in fata vamesului american, omul s-a uitat la bagajele mele, apoi la mine si mi-a zis: ‘Spic!’ (SPEAK). I-am raspuns: ‘Stiulete!’ A inteles ca stiu engleza si mi-a facut semn sa trec!”

Sigur ca duc aici o existenta interesanta si plina de surprize. Niciodata n-am visat ca voi deveni proprietar de pamant in America. Ei bine, sunt. In urma cu niste ani, mi-am cumparat un loc de veci la cel mai mare cimitir din Los Angeles. L-am luat ieftin. Acum as putea sa-l vand cu un castig bun, dar nu ma hotarasc fiindca s-ar putea sa am nevoie de el. Are o pozitie excelenta pe o creasta de deal. In cazul in care va fi sa-l folosesc, voi avea de acolo o superba vedere asupra unei parti din oras. De cand am pamant, ma simt mai greu, mai realizat economic si abia acum il inteleg mai bine pe Ion al lui Rebreanu.

R. B.: Care sunt gandurile care te framanta cel mai mult acum? La ce noua carte lucrezi?

Ioan DAN: Gandurile care ma framanta sunt multe. Singuratatea omului batran e aspra, ca serile lungi, ploioase si reci de la sfarsitul toamnelor. Uneori visez ca am castigat la Loto si ma intorc acasa. Pentru mine cuvantul „acasa” are o caldura mult mai mare decat pentru cei dragi care sunt deja acasa.

Lucrez la Jurnal de Exil. Incerc sa ii dau o forma mai buna, mai mult umor si sa-l aduc la zi. Daca Bunul Dumnezeu ma va pastra sanatos, cred ca Jurnalul va ajunge la vreo opt sute de pagini si va fi bun de tipar cam in doi ani.

R. B.: Ai dori sa transmiti ceva special cititorilor nostri, scriitorilor tineri si mai putin tineri, un sfat care sa-i ajute in situatia actuala, in care plangerile sunt multe, de la quasi-imposibilitatea de a publica o carte in puzderia de edituri nascute in tara dupa 1989, pana la lipsurile materiale de tot felul pe care le suporta cei care (mai) scriu in Romania?

Ioan DAN: Socot ca-i foarte riscant sa dau sfaturi unor colegi mai tineri, cata vreme si eu am nevoie de sfaturi. E drept ca acum nu se poate trai la noi din profesia de scriitor. Dar e tot atat de drept ca fara o noua generatie de scriitori, fara cartile lor, cultura din Romania va suferi enorm.

R. B.: Draga Ioan Dan, iti multumim pentru raspunsurile date, urandu-ti in continuare multa sanatate si o neintrerupta activitate pe taramul literelor, cu speranta ca vom reusi candva sa ne revedem, la fel de tineri si cu acelasi umor de nezdruncinat, la München, la Bucuresti sau la Los Angeles.

Peter Sragher: „M-am intrebat odinioara: este oare literatura romana intr-adevar atat de saraca?”

Radu Barbulescu: Stimate domnule Sragher, doresc ca, in numele cititorilor revistei „archenoah”1 sa aflu ceva mai mult despre volumul in germana Incrucisari. Texte literare despre ambele Americi, editat de Rainer Vesely si Bernhard Widder. O lucrare colectiva, in care sunteti cuprins, impreuna cu alti autori. Cum ati ajuns in aceasta selectie de autori?

Peter Sragher: Cunosc scena literara vieneza prin Salonul infiintat din 1989 de scriitorul, poetul si arhitectul Bernhard Widder, caruia i s-au alaturat germanistul Rainer Vesely si multi altii. Interesele multora dintre participantii la minunatele seri de lectura din Praterstrasse 17 sunt foarte diferite, dar multi dintre ei au legaturi puternice cu ambele Americi. Asta este foarte important, deoarece, multa lume, cand aude de America, se gandeste exclusiv la Statele Unite, dar ambele Americi au impreuna o literatura mult mai valoroasa. Mai exista America Centrala, mai exista America de Sud, literatura in limbile spaniola si portugheza, sunt miturile aparute acolo, poeti minunati si istorii incredibile.

Am fost acolo la Festivalul de la Medellin, in Columbia, despre care unii spun ca ar fi cel mai frumos din lume, unde in zece zile se aduna peste o suta de mii de participanti, starurile citesc inaintea a patru-cinci mii de oameni si mai exista inca un mare interes pentru literatura. Cand am fost in Columbia am intreprins ceva mai mult. Dupa sfarsitul festivalului am vizitat mai multe localitati. Printre ele era un orasel foarte mic, un sat mai degraba. Acolo nu este alt telefon in afara de cel de la posta, si acolo am intalnit acest personaj minunat, „Femeia din Sipirra”, cum se numeste el in scurta mea proza. Si este o poveste deosebita, o femeie care a fost parasita de barbat si toti copiii ei. Traieste absolut singura si m-am gandit, dupa ce am aflat despre soarta tragica a femeii acesteia, ca abia cum am priceput intr-adevar, mult mai bine, O suta de ani de singuratate al lui Gabrie Garcia Marques. Pe de o parte incredibil de profunda sensibilitate, bunatatea acestor oameni, miturile lor si pe de alta parte marea, incredibila lor cruzime. Stim ca aici bantuie de patruzeci de ani razboiul dintre gherilele paramilitare de stanga si dreapta, asta are de a face si cu faptul ca tara este muntoasa si ca n-a fost niciodata cucerita complet de spanioli. Stim din diferite reportaje, de multe ori foarte superficiale, ca tara este foarte greu de administrat. O treime din Columbia apartine de fapt Amazoniei, acolo n-au ajuns niciodata spaniolii, acolo traiesc in continuare indigenii, aproape nestingheriti.

Si pentru mine Festivalul a fost o mare experienta de viata, m-a influentat in asa masura incat am scris chiar patru poezii in spaniola.

R. B.: Foarte interesant! Dar dvs. sunteti scriitor roman si se stie ca romanii castiga relativ prost (in medie sub 100 de dolari lunar). Imi suna un pic „chinezeste” ca un poet roman sa poata calatori pana in Columbia. Cum ati reusit sa finantati aceasta calatorie?

P. Sr.: Am reusit in felul urmator: biletul de avion pana in Columbia a costat foarte mult, circa 1000 de dolari, dar m-au ajutat organizatorii. Le-am spus ca m-as duce cu placere, m-au invitat, dupa ce le-am trimis traducerea in spaniola a poeziilor mele si le-am scris si ca am primit foarte putini bani de la Uniunea Scriitorilor si Ministerul Culturii din Romania si atunci mi-au platit mai mult de jumatate din biletele de avion si s-au mai adaugat si onorariile pentru lecturi si astfel am putut plati aproape intreaga calatorie. Normal ca a mai trebuit sa platesc cate ceva din propiul buzunar, dar in Columbia te poti hrani doar cu fructe, care sunt foarte bune, hranitoare si foarte ieftine...

Si am intalnit acolo, impotriva tuturor prejudecatilor care circula aici in Vest, unde cei mai multi, cand se gandesc la Columbia, imediat se gandesc la droguri, razboi civil si republica bananiera, oameni minunati, entuziasmati de literatura si poezie. Am gasit acolo oameni sositi de la 300 de kilometri distanta, de la Manizales, ca sa poata participa la acest festival... Un festival organizat de poeti si care are loc in locuri foarte neobisnuite. Se citeste de pilda in gradina botanica, in parc, se inchide pentru circulatie o strada, se construieste o scena si se citeste acolo, se citeste intr-un local..., asadar locuri foarte neobisnuite pentru lectura, si vin foarte, foarte multi oameni...

La inceput a fost de fapt un protest al societatii civile si din protest a luat fiinta acest festival, care a luat o directie spirituala foarte importanta. Poeti care au participat la multe astfel de manifestari sunt de parere ca a fost cel mai frumos festival pe care l-au trait. In 1999, cand am fost acolo, a fost si Hans Magnus Enzensberger, de pilda. Si eu sunt de parerea lui, ca a fost o experienta minunata.

R. B.: S-ar putea ca asta sa tina de temperament, nu-i asa? Poate sa sune a cliseu, dar cred ca atmosfera depinde si de temperatura si clima, care sunt si ele mai calde decat in aceasta intunecata-rece Europa nordica. Dar ne intalnim deja a doua oara la Viena, prima data a fost in februarie 1999 si ieri seara (4. 11.2002) a avut loc, ca si data trecuta, in Centrul cultural romanesc, o lectura comuna a dvs., din cartea amintita, impreuna cu Alexandru Ecovoiu si ati citit excelent si texul sau, tradus in germana. Cum s-a ajuns de fapt la aceste seri de lectura la Viena? Cine le-a organizat?

P. Sr.: De fapt a fost ideea mea. Pretuiesc in mod deosebit cum scrie Alexandru Ecovoiu, sunt de parere ca este actualmente cel mai important scriitor roman de nivel universal. L-am invitat odinioara sa citeasca povestirea „Die drei Mozart-Kinder”, care este cuprinsa si in volumul cu acelasi nume, editat de dvs. anul acesta, si am folosit ocazia pentru a-l prezenta aici. M-am intrebat odinioara: este oare literatura romana intr-adevar atat de saraca, incat ii putem prezenta in strainatate doar pe Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, numai pe vechii Mihai Eminescu si Tudor Arghezi? Nu! Exista scriitori excelenti, ca Alexandru Ecovoiu si poeta Mariana Marin, care a citit si ea aici in 1999, care sunt in realitate luminile rampei. Si trebuie sa subliniez, pana acum cinci ani Alexandru Ecovoiu nu a calatorit niciodata in strainatate, prima oara a ajuns aici in 1996. Si a fost apoi marele merit al editurii Radu Barbulescu si al revistei „archenoah”, care i-au publicat povestirile si volumele in germana, ca el a putut vizita si Germania si, acum din nou, Leipzig, Berlinul si Viena. Sunt convins ca este momentul Alexandru Ecovoiu si nu doar in literatura romana ci si in literatura lumii.

Bineinteles ca am putut organiza aceste seri de lectura doar cu sprijinul Ambasadei Romaniei din Viena, al doamnei Ildiko Schaffhausen, atasatul cultural de aici si al asociatiei „Kulturkontakt Österreich”.

R. B.: Au contribuit cu ceva Uniunea Scriitorilor si Ministerul Culturii din Romania?

P. Sr.: Nu. Ministerul Culturii este actualmente, din pacate, prea politizat si sprijina mai degraba ori nume cunoscute de mult ori prieteni politici actuali. As sublinia ca Ecovoiu a fost invitat in 2001 la Targul de carte de la Paris, dar a fost sters de pe lista participantilor, cu toate ca ar fi trebuit sa prezinte acolo traducerea in franceza a romanului sau Saludos. si a fost sters pentru a merge acolo un prieten politic al acestor insi. Aceste aranjamente, aceasta coruptie, aceasta coruptie spirituala imi provoaca, pur si simplu, greata. Si pot folosi linistit aceste cuvinte tari. Am sperat ca dupa Revolutie sa se promoveze o noua scala de valori, ca or sa fie sprijiniti oameni ca Ecovoiu, ale caror carti nu puteau fi tiparite inainte de 1989. Dar nu: sunt sprijiniti inssi mediocri, oameni legati de partidul de la putere. Oameni care prezinta lumii o imagine rea a Romaniei. Cand astfel de insi apar peste tot in strainatate, ceilalti vor gandi: daca asta-i cel mai bun pe care ii are de prezentat Romania, atunci Romania nu are nimic de oferit.

R. B.: Din ceea ce pretuiesc foarte mult la dvs. este si faptul ca, in calitate de scriitor dvs. insiva, va puteti angaja si pentru binele altor scriitori...

P. Sr.: Pot sa va spun ceva in acest sens. Fratele meu a emigrat in 1989 in Statele Unite si am avut ceva de suferit din cauza asta. Nu pot spune ca am fost aruncat in afara societatii, dar Securitatea a exercitat o oarecare presiune aasupra mea, voiau sa devin un informator si eu n-am vrut. Dar inca din anii ’80 mi-am dorit sa fiu activ pe taram cultural. Si nu vreau sa ma promovez doar pe mine insumi, fiindca daca intalnesc pe cineva care este atat de bun incat mi-a schimbat viata, fiindca adevarata arta este sa poti modifica viata, gandirea si simtirea altora, imi spun: trebuie sa fac ceva. Si nu doar sa ma promovez pe mine, ci Cultura adevarata, Literatura adevarata. I-am adus pe Alexandru Ecovoiu si pe Mariana Marin, am adus pictori in Austria, am creat contacte, am adus austrieci in Romania, ca sa vada despre ce este vorba. Cred ca se poate face mai mult pentru cultura romana, dar nu in mod propagandistic, ci prin actiuni concrete, pentru ca ea sa fie mai bine cunoscuta.

R. B.: Cand va aud, imi vine in minte (in mod pozitiv), acea lozinca a Aliantei Civice: ”Nu vom reusi decat impreuna!”. Dar care sunt proiectele de viitor ale scriitorului si omului de cultura Peter Sragher?

P. S.: La anul, probabil prin februarie, va aparea al doilea volum de versuri al meu, se cheama La noapte esti masca africana, sunt doar poezii de dragoste, dedicate unor prietene, e vorba de mari pasiuni, platonice unele. Si apoi scriu din mai anul acesta la un roman, se numeste Ziua muncii si este vorba de raul pe care voim sa-l uitam. Este o provocare mare. In ce priveste proiectele culturale doresc sa organizez la Tulcea, in Delta Dunarii, o actiune, cu autori din Romania, Austria, Elvetia, Slovenia, probabil si din Germania. In onoarea unei cetati, Enisala. Este un loc incarcat de mituri, se vorbeste acolo de balauri, zane si un personaj fantastic, Baba Joimarita. Vrem sa angrenam comunitatea de acolo, sa organizam un fel de concurs de ziare si sa petrecem cateva zile acolo.

R. B.: Cum imi amintesc, este o fortareata bizantina...

P. Sr.: De fapt au construit-o grecii in secolul VII si apoi s-au stabilit acolo genovezii. Si sper ca, daca veti avea timp, sa fiti si dvs. acolo, va avea loc in iunie si de buna seama ca il voi invita si pe d-l Ecovoiu.

R. B.: Va multumesc pentru invitatie. Si acum, doriti sa ne impartasiti cateva ganduri finale? Ce va deranjeaza cel mai mult in situatia actuala.

P. Sr.: Da, cred ca, din pacate, actualmente se afla in diverse locuri importante oameni care nu pot prezenta cum trebuie cultura romana. Din pacate – vorbesc de ani de zile despre asta – nu exista nici o strategie politica pentru promovarea culturii romanesti in strainatate; chiar daca din fericire o avem pe d-na Ildiko Schaffhausen la Viena, ar trebui totusi sa gasim pentru intreaga Europa oameni care pot reprezenta Romania din punct de vedere cultural.Pe de o parte nu exista o strategie, pe de alta lipsesc banii. S-au deschis centre culturale si acum sunt lasate sa moara. De ce le-au mai deschis? Ce se afla in spatele acestui lucru? De ce nu se gandeste nimeni ca, daca vrem sa ne facem cunoscuta literatura, trebuie si ceva bani pentru asta? Fara bani nu functioneaza. Nu se poate trai numai din sponzorizarea catorva banci, din Austria etc. Esta ca si cum ai fi nascut un copil handicapat, caruia ii lipseste o mana. Trebuie sa avem bani proprii pentru a reliefa numai autori, pictori, muzicieni cu adevarat buni. Si trebuie gasiti acesti oameni, care sa lupte pentru cultura, nu numai pentru ei insisi sau pentru micile lor clici de prieteni, care de fapt nu fac altceva decat sa distruga. Fiindca Romania, asa cum am spus mai inainte, din punct de vedere cultural nu este atat de saraca. Are scriitori, pictori, artisti, muzicieni de exceptie: trebuie numai sa te lupti pentru ei.

R. B.: Mult stimate domnule Peter Sragher, va multumesc din inima pentru raspunsurile dvs. si sper ca drumurile noastre sa se incruciseze mai des. Si, fiindca si in imperiul culturii si literaturii exista o capitala si fiindca intr-acolo duc toate drumurile, sunt chiar foarte sigur ca ne vom mai intalni. Pana atunci, mult succes, suntem siguri ca va sosi si un „moment Peter Sragher”.

Consemnare öi traducere din germanü de Radu Bürbulescu

   PREMIU

Trecuta aproape neobservata – cu exceptia unor articole mai mult sau mai putin pe necitite (Vezi „Gustul ciudat al academicienilor”, de Elena Vladareanu, in Cotidianul, 19. 12. a.c.) – de presa interna, decernarea pe 18 decembrie, la Bucuresti, a Premiilor Academiei Romane pe anul 2000 (65 de premii intr-un numar de 14 sectiuni, 94 de lucrari si 140 de autori), ne-a starnit, credem, un interes legitim. Fiindca ni se „intampla”, pentru a doua oara de la instituirea Premiilor Revistei Observator, ca printre premiatii inaltului for, in domeniul literar, sa se afle unul dintre premiatii nostri. Daca in 1999 s-a aflat printre laureatii Academiei prozatorul Alexandru Ecovoiu (detinator al Premiului Revistei Observator-München in 1998), anul acesta ne sunt (re)confirmate (ca sa spunem astfel: deoarece valoarea prozei si poeziei celor doi scriitori romani contemporani ne-a fost definitiv si total confirmata de volumele lor de poezie, de romanele si proza lor scurta) marile merite intru slujba cuvantului scris ale prietenului, colaboratorului si coredactorului nostru, Gheorghe Istrate, si el premiat, de noi, in 1998. Merite vizibile pentru orice cititor cat de cat onest si capabil sa decanteze o poezie, din chiar volumul premiat de Academie: Fragmente despre infinit.

Ca sa facem, sa zicem asa, o pledoarie pro domo, ne-a impresionat decisiv, de la primul contact, poezia scrisa de Gheorghe Istrate, o voce sonora, melodioasa si profunda in dodecafonia liricii romanesti actuale, lirica apeland – de la dadaism incoace s-a deschis cutia milelor pentru orice directie, cu conditia existentei patefonului multiplicator al criticii de intampinare sau postume si al posibilitatii de multiplicare a textelor, de la versul „traditional” pana la escrocheria „experimentala”, din afara oricarui aparat de evaluare decat, eventual, cronologia aparitiilor respective – la sensibilitati si capacitati intelectuale cat se poate de subiective. Ne-a impresionat, in primul rand, capacitatea extrem de personala a lui Gheorghe Istrate de a crea o profunda si detaliata mitologie a Limpezisului natal, sat pierdut in imensitatea oceanica a Baraganului, inradacinarea sa metafizica intr-un spatiu, ce ar parea, altfel, mai degraba predestinat aparitiei unei proze demistificatoare, decat tasnirii verticale a filonului liric pur si purificator. Ancorat original in loesul Campiei Romane, navigand ca (mai) nimeni altul in ochiurile de apa ale fantanilor acesteia – poate, mici in suprafata, dar insondabile in adancime si neinlocuibile in calitatea lor unica de alinatoare ale setei ancestrale a locuitorilor dimprejurul lor, Gheorghe Istrate isi revendica pozitia inatacabila de patriarh al unui „neam de lungani”, barbos cat vechea sa intelepciune si pletos cat plasa infinita de ganduri, dureri si bucurii care il trag in sus, catre Calea Lactee si mai departe.

Ma abtin a scrie mai mult, pentru a nu da caier fuselor rotite prin suspicioasele sezatori si claci literare sau mai putin literare, incapabile sa recunoasca in astfel de randuri admiratia autentica si fara dubii pe care se sprijina. Voi aduce, insa, in sprijinul lor, o scurta apreciere critica: „Este Gheorghe un nume predestinat liric? Un alt profund poet al pamantului si vechimii este si Gheorghe Istrate (11. 5. 1940 Limpezis/Buzau...). [...] Lirica sa este intens emotionala si totusi stapanita sever si discret prin insasi natura miturilor alese si obscuritatea ritualica ancestrala; actele vietii sunt etalonate biblic si chiar reduse la atat cat cele biblice sunt;sunt reparabile sugestii ale psalmicii argheziene; metaforele au utilitate doar daca pot servi accentuarii unor idei foarte simple; incordarea si infricosarea in fata si in mijlocul necunoscutului lumii personalizeaza mai mult ca orice eul; omul intre pamant si cuvant, ambele realitati primordiale, reclamand evlavie, respect si umilinta, generand dezorientare si un fel de ameteala a nestiintei ar caracteriza aceasta poezie in care versificatia clasica contribuie la tensionarea spirituala”. Si nu regret, dar chiar deloc, faptul ca respectivul citat este luat din opera fundamentala a unei personalitati controversate de respectivele claci si sezatori (Marian Popa: Istoria Literaturii Romane de pe azi pe maine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Fundatia Luceafarul, Bucuresti 2001, Vol. II, pag. 314).

Felicitandu-l cu toata caldura prieteniei pe Gheorghe Istrate la acest frumos jubileu al creatiei sale care este decernarea Premiului Academiei si exprimandu-ne compasiunea pentru marile dificultati personale prin care trece – Gheorghe Istrate este azi (spre deosebire de profitorii si parvenitii „revolutiei” din ’89, asa-zisa „clasa politica” prezent/continua, vechi/actuala), in ajun de Sarbatori, amenintat cu evacuarea din locuinta in care traieste de 22 de ani -, dam in continuare cuvantul poetului: de altfel, este cea mai convingatoare alocutiune in favoarea sa.

Radu Barbulescu

Mic discurs (nerostit) la decernarea Premiului Mihai Eminescu al Academiei Romane, pentru anul editorial 2000

Excelentele voastre,

Stimate Domnule Presedinte al Academiei,

Onorat auditoriu,

In urma cu un deceniu, in 1992, mult regretatul carturar Stefan Augustin Doinas m-a invitat, telefonic, sa-i fac o vizita la redactia „Secolul XX". Acolo m-a intrebat: „Domnule Istrate, dumneavoastra ati tiparit vreo carte acum 2 ani, in 1990?". „Nu, domnule Doinas, n-am tiparit". „Pacat! dvs. stiti cat de mult va pretuiesc. As fi vrut sa va ofer Premiul Academiei pentru poezie". „Dar, d-le Doinas! i-am raspuns. Numai faptul ca dvs. ati gandit acest lucru e ca si cum eu am si primit Premiul Academiei".

Asa am fost eu incununat cu un prim Premiu al Academiei Romane - premiu in idealitate, stiut fiind ca acesta se acorda doar o singura data in viata. Astazi, mi se ofera un Premiu al Academiei, in realitate.

De aceea, ingaduiti-mi, va rog, ca de sub boltile auguste ale acestei aule academice, sa-i multumesc, in postumitate, domnului Stefan Augustin Doinas, pentru premiul sau virtual, iar dumneavoastra sa va multumesc respectuos pentru acest al „II-lea" premiu - insa un premiu real!

In incheiere v-as mai ruga sa ascultati numai patru randuri dintr-o poezie pe care n-am reusit niciodata sa o public inainte de 1989, si care acum prefateaza volumul premiat de dumneavoastra:

Nu dispera, colorata retina,

timp ai destul sa inveti

cat sunt la rand la lumina

cat sunt la rand la dispret!

La multi ani imperiali!!!

18 Decembrie 2002

Gheorghe Istrate:

RITUAL

(neinceputul)

mi-e frica de ziua neinceputa

de altarul care incepe sa puta

de fosnetul ingerilor ingemanati

uitati in cer si uscati

magma mea grav se revarsa

peste rasul invers - peste farsa

cand pun deget pe degetul Lui

cand sparg timpul lichid din statui

mi-am saltat in suflet casa viteaza –

mi-a mai ramas cer si mi-a mai ramas raza

nisip inrosit mi-a ramas din stele de frica

in care sufletul meu smerit se ridica

am trepte prea multe – le ard

pe hornuri am herburi stindarde

hulubi uguind imi intra in gura

ciugulind versete din sfanta scriptura

si totusi mi-e frica de-o zi nenceputa

cand verbul meu sclav va-ncepe regeste sa puta...

(inedita)

RITUAL

(Moartea alba)

La demolarea Sfintei Biserici Matasari

Motto: „Pana si-n moarte caut viata...”

Emil CIORAN

vetustele izvoare-au izbucnit

mocirla lor mocneste in altare

vitraliile curg si-au putrezit

lumina-n candela de aur moare

curenti ermetici talpile ne ard

prelung o voce umeda ne latra

si ne arunca-n spuza si-n hazard

si verbele se sparg subit in piatra

e ora urii si-a muririi reci

- te decojesti in vant copilarie! –

mi-s umerii umpluti cu serpi-ereti

si-n cer imi moare moartea alba – vie...

(inedita)

RITUAL

(Viscoleste in lucruri)

ma reintorc in cenusa de-acasa

amintirea-i un vesmant racoros

campia spalata e la fel de frumoasa

lantul cainelui e la fel de noros

bruma se sterge din parul meu lung

nopti peste nopti se aduna in geana

n-am sa grabesc n-am sa alung

umbrele zeului culcate in rana

viscoleste in lucruri de ieri

se razbuna vremea din urma

ochiul ingheata-n taceri

pleoapa-n lumina abia se mai scurma

doamne mereu ramane timp nesupus

ramane iubire in ura

ramane un gand mereu presupus

nascocind o alta faptura

eu vin si revin din cenusa de-acasa

salbaticeste calul sub sa

lumina-n stramosi ma apasa

ochiul se-nchide silnic in stea

(Din Sceptrul singuratatii, 1978)

Gheorghe Istrate: Bibliografie

Mastile somnului, ed. Luceafarul, Bucuresti, 1968; Valea plangerii (poeme) 1971; Pseudopatriarchalia, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974; Zodia Sarpelui, ed. Albatros, Bucuresti, 1975; Cantec la izvoarele lumii, ed. Columna, Bucuresti, 1975; Sceptrul singuratatii, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978; Rune, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980; Oase de fluturi, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1982; Interiorul tacerii, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985; Poezii in soapta (pentru copii), ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1985; Despartirea de cuvinte, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988; LV, ed. Biblioteca judeteana „V. Voiculescu”, Buzau, 1995; Limpezis. Locul fiintei, ed. SAS, Bucuresti, 1997, premiul Revistei Observator-München; Versuri/Gedichte, trad. de Radu Barbulescu, Franz Johannes Bulhardt si Paul Dieter Fuhrmann, ed. Radu Barbulescu, München, 2000; Fragmente despre infinit, ed. Crater, Bucuresti, 2000, Premiul Academiei Romane; Distilerii nocturne. O suta de poeme, ed. Helicon, Timisoara, 2000; Gedichte, trad. de Radu Barbulescu si Paul Dieter Fuhrmann, ed. Radu Barbulescu, München 2001.

STUDIU

UN TEXT RECUPERAT

Cea dintai teza de licenta avand ca reper proza lui Stefan Banulescu, sustinuta la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti (1968)

Semnatarul acestui text aplicat nuvelisticii lui Stefan Banulescu - prozator care avea sa capete, peste ani, statutul unuia dintre cei mai valorosi scriitori de dupa razboi - isi revendica un singur merit: acela de a fi propus, cel dintai, pe lista obligatorie a subiectelor de licenta ale sesiunii universitare din vara anului 1968, o tema insolita dar care, surprinzator, a fost acceptata din start. “Studiul“ (daca poate fi numit asa) cuprinde numai 17 pagini dactilo. Conducatorul stiintific al lucrarii era Dumitru Micu caruia, la examinare, i s-au mai alaturat George Ivascu si Nicolae Manolescu, cei care, in concurs, au dispus nota maxima. Autorul acestui text regreta si astazi - sclav al unei paguboase timiditati - ca nu a raspuns entuziastei solicitari a lui G. Ivascu, in chiar aula examinarii, de a-i oferi lucrarea spre publicare in saptamanalul Contemporanul - al carui remarcabil director era.

Constient de imperfectiile temeritatii sale, autorul a amanat pana la uitare si chiar pierdere, prin ani, a acestui micro-eseu, descoperit recent, intamplator, intr-un vraf de hartii ocolite. Adus la lumina, dupa o zacere de aproape 35 de ani, recitit cu vinovata sentimentalitate, autorul se incumeta, totusi, sa ofere intransigentului cititor de azi o prima viziune concentrica asupra literaturii unui mare scriitor care abia ulterior avea sa se impuna, mai ales prin Cartea milionarului si Scrisori provinciale, nebanuite la ora aceea. Textului initial i-au mai fost rectificate cateva infime ligamente interfrazice, care se uzasera prin timp. /Gh. I./

MASTILE TIMPULUI PIERDUT

(Nuvelistica lui Stefan Banulescu)

Motto: “Petre, omul asta a venit sa prinda vremea din urma...”

1. Valentele somnului

Romantismul a dus la dilatarea emotiei, impingand-o pana-n zarile tulburatoare ale visului. Sectionand clipa psihica, el a desfasurat sufletul uman in vaste proiectii onirice, intronand in literatura motivul visului treaz - cumul al unor dorinte mai presus de putinta.

Somnul contine visul, iar uneori se poate confunda cu el.

Daca poezia intr-adevar este ceea ce Rimbaud considera: “restituirea necunoscutului”, inseamna ca ea niciodata nu poate fi desprinsa de o presupusa substanta indepartata, in care-si regaseste adevaratele izvoare. Calea pe care se poate atinge un asemenea taram este visul - el insusi fiind mister, ba chiar obiect al actului poetic care aspira sa surprinda existenta in frumusetea ei originara.

Omul, fata-n fata cu sine, priveste-n sufletul lui (eul interior), in desfasurarea sa ontologica, precum intr-o fantana din care razbat ecourile de spiritualitate ale unor generatii stratificate si de mult disparute. Priveste in moarte.

Dar Moartea si Somnul - in mitologia greaca - sunt frati gemeni. Dogmele biblice combat tentatia somnului: in somn, sufletul se intoarce, intr-o uitare de sine, catre Materie, dorind sa se identifice cu trupul si sa se vicieze de patimile acestuia.

In unul din eseurile sale (“Mitologia Memoriei si a Uitarii”), Mircea Eliade noteaza:

“Se vede asadar ca a nu dormi nu inseamna numai triumful asupra starii fizice ci mai ales sa dai dovada de forta spirituala. A ramane „treaz“: a fi cu desavarsire constient, a fi prezent in lumea spiritului”.

Folclorul romanesc, care detine - zice St. Banulescu - „... receptivitati surprinzatoare in captarea motivelor de intinsa circulatie, putere rara de sinteza si de renastere a confluentelor intr-o expresie particulara”, atinge dimensiuni mitice, nefiind „prins definitiv in captivitatea practicilor stravechi, pierdute si pulverizate in timp ci s-a convertit in buna parte in poezie, in conditia ei elementara”. Asa apare, bunaoara, motivul visului revelator, oracular, in somnul personajelor de basm romanesc (v. „Praslea cel Voinic si merele de aur”).

Si pentru St. Banulescu somnul este una din sansele vietii omului. In vis se pot desface tarmii unei lumi miraculoase. Prin irealizabilul pe care-l contine, visul este singurul mod de a atinge realizabilul – absolut, Edenul. De fapt, visul este deghizarea unei dorinti, de aceea el e o fatalitate, depaseste constiinta. Literatura germana a sondat pana la adancimi nebanuite filonul acesta (Novalis), de altfel fecund si in alte domenii ale culturii (suprarealismul in artele plastice).

Fiind compensatia vietii, taramurile pe care visurile le deschid privirilor interioare ating un timp etern, al varstelor primare, spre care tanjeste sufletul uman, intr-o posibila reintoarcere totalizatoare. E un Eden pierdut („pamantul tare de lapte” din viziunile onirice ale lui Ichim din „Mistretii erau blanzi”) in care fluviile vietii incearca, subteran, sa se reaseze in matca initiala. Dar numai visul si cantecul pot atinge marginea dinspre viata a acestui tulburator Eden scufundat - unul din motivele care strabat aproape intreaga creatie banulesciana, motiv care are o traditie bogata in literatura noastra, incepand cu Eminescu, continuand cu I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Al. Philippide - sau mai „tanarul” A. E. Baconsky.

La Eminescu, motivul somnului e preluat in maniera romantica: taram al simbiozei primare, cosmice, dintre materie si spirit. Somnul aduce o alta „trezire”: („Dara ochiu-nchis afara inlauntru se desteapta”) apropiind sufletul de propria lui substanta, in vecinatatea mortii, revelandu-i-se imagini ale unei vieti ideale.

Pentru Eminescu, somnul e o imitatie (o epifanie) a Nirvanei si „un antidot al durerii”. Somnul e un timp stagnat, fara determinatiuni interioare, un timp imbatranit „egal in toate partile”, zice G. Calinescu.

Pentru Sarmanul Dionis lumea e vis (reminiscenta filozofica schopenhau-eriana): „Nu exista nici timp nici spatiu, ele sunt numai in sufletul nostru (...) Daca am afla misterul prin care sa ne punem in legatura cu aceste doua ordini de lucruri, care sunt ascunse in noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni si asirieni, atuncea, in adancurile sufletului coborandu-ne, am putè trai aievea in trecut si am putè locui lumea stelelor si a soarelui”. (s.n.)

La Blaga, somnul semnifica scufundarea in parinti (dupa cum moartea e reintoarcerea in „increat”), in noaptea ancestrala. Vorbele lui sunt dincolo de timp, refacand, cu puteri magice, franturi ale neinceputului de lume, tiparele ei initiale:

„Unde si cand m-am ivit in lumina, nu stiu,

din umbra ma ispitesc singur sa cred

ca lumea e o cantare.

............................................................

Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind...

..............................................................

Inchis in cercul aceleiasi vetre

fac schimb de taine cu stramosii

norodul spalat de ape sub pietre.

Seara se-ntampla mulcom s-ascult

in mine cum se tot revarsa

povestile sangelui uitat de mult.

.................................................................

cu cuvinte stinse in gura

am cantat si mai cant marea trecere,

somnul lumii, ingerii de ceata”

(Biografie)

Prin unele personaje ale sale, Banulescu destainuie taine pe care lumea le contine in sine. Somnul e starea de amnezie care topeste glacialitatea rationamentelor noastre rigide, cutremurandu-ne cu fiorii unor semne alogice. Somnul declanseaza viziunile tulburi ale subconstientului, ale caror desfasurari comunica cu infinitul, adica cu poezia.

„Necunoscutul din noi” se releva atunci cand te situezi intr-un anumit punct al respiratiei universale - „intr-un loc ocolit de Parce”, pentru a surprinde timpul „sarit din vesnicie”. Corbu din „Dropia” e un poet ratacitor, si numai poetii au harul „de a lega vremile-ntre ele” cu un „fir pe care-l trag din stele” (ghilimele au strans intre ele expresii adecvate ale poeziei marelui Philippide, utilizate de noi, abuziv, pentru concizia si esenta lor definitorie in cauza temei pe care o studiem - tema prezenta la o inalta tensiune estetica si in opera sa magistrala).

Vesnic la hotarul dintre vis si real, Corbu doarme de-a dreptul pe cal („ca-i sufla calul in talpi cu narile”) intr-o permanenta si halucinanta peregrinare printr-o „Vale a Plangerii”, iar din reprezentarile lui onirice comunica oamenilor numai cojile unor seminte de taina, neincapatoare, pe care el, blestemat, trebuie sa le stie dar si sa le uite. E un Ulisse exilat in insula Uitarii si a visului: „Corbu asta are un betesug: mintea ii umbla cu basme si cand sa le scoata pe gura, ii ies sub forma de cantec. Vorbele nu le canta, pentru ca nu-l ajuta glasul, spune cantecele ca si cum ar vorbi”.

Poarta stigmatul unui destin tragic: „Campul e mic. Imi intind mana-napoi si dau de noapte-in toi. Intind mana inainte si lovesc in soare un dinte, care tocmai rasarea”.

Vorbele lui pastreaza mecanica intrucatva aleatorie a ritmului unui timp interior, hipnotic, care-i developeaza imaginile. El le uita deschizand pleoapele-n ziua (ca si Ichim din „Mistretii erau blanzi”), numai franturile unor existente uitate mai incarca cu emotivitate vorbirea lui bizara - esente ale unei lumi scufundate. Aceasta stare de „transa”, necesara marilor comunicari, a marilor taine, o cunoaste si Catalina in reprezentarile ei nocturne ale unei semiconstiinte hipnotizate, conditie a comunicarii cu Hyperion (care e esenta universala, mister cosmic).

Printr-o astfel de stare trece si Fenia („Mistretii erau blanzi”), personaj mai terestru, dar ale carei halucinatii se desfasoara pe un liman incert, alunecos, de vis prelungit in realitate, incat senzatiile ei capata reprezentari stranii de „dincolo”. O apropiere necesara de poezia argheziana din „Noaptea” sondeaza, in acest sens, trairi crepusculare pana-n esenta lor ultima, acolo unde deja „taina” mortii („Streina”) este violentata in propriile ei teritorii, jefuita de imagini etern necunoscute.

Corbu e ireal ca insasi rostirea lui. E o fiinta ratacita intre doua lumi, negasindu-se, ca un duh care si-a pierdut trupul si timpul; nu mai pastreaza decat vagi amintiri despre sine:

„Ma-ntorc acasa

cu soarele asfintit in camasa (...)

Ma salt din oasele toate

si calc intre ziua si noapte.”

2. Aventurile logosului

„La inceput a fost cuvantul” spun tablele biblice. Reversul profan al acestei taine pare a fi uneori, mai aproape de adevar: cuvantul este umbra faptei. Dar odata rostit, el imprumuta o materialitate magica, putand sa moseasca lumea, el insusi fiind esenta:

„... oh, nici-o minune nu se-mplineste

Nu se-mplineste, nu se-mplineste!

Si totusi cu cuvinte simple ca ale noastre

S-au facut lumea, stihiile, ziua si focul”

(Blaga: „Tristete metafizica”)

Personajele banulesciene rostesc o poezie inconstienta, adanca, ramasita a unor descantece incantatorii, ancestrale, cand gestul utilitar se suprapunea peste cel magic. Ele insele se mira de ceea ce glasuiesc, intrucat nu-s decat simple organe ale naturii prin care aceasta isi declina vrerile.

„Poate n-ar trebui sa mai vorbesc, Condrate. Nu mai am ce masura cu vorbele. Ziua si noaptea vin una dupa alta si trecem prin ele ca prin niste amintiri”. „Lung mai esti si campul nu-ti ajunge - ii striga Miron, razand, mai mult pentru ca vorbind cu Corbu, simtea ca si vorbele lui suna a cantec”.

Si iarasi ne simtim datori sa apelam la „pietrele” templului blagian: „Poetul este nu atat un manuitor al cuvintelor, cat un mantuitor al lor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie”.

Rupta din spiritul si din sufletul omului, vorba capata identitate de sine si nu mai poate sfarsi niciodata, avand atributele nemuririi. Vorba rostita isi are sediile ei secrete in univers:

„Cuvintele astea sunara slab, tot de undeva din afara de alb si liniste. Fenia recunoscu in aceste cuvinte ceva din vocea lui Condrat. „Se prea poate sa fie niste cuvinte ale lui, pierdute pe aici din anii trecuti“. Condrat vorbea rar si cu ea si cu toti, „Cine stie pe unde-si ascunsese el vorbele astea si cum au iesit din ascunzis si ratacesc fara nimeni si cauta vremea cand traia lumea. Ce a fost oare cand traiau cu totii?“”.

Fata de cuvinte, Fenia are sentimente omenesti ca pentru o fiinta chinuita: „Nu pot sa moara cuvintele, se chinuiesc“. Feniei ii fu mila de vorbele lui Condrat si vru sa le scape de chin, sa nu mai rataceasa pe unde a fost lumea - si sa le aduca dincoace la ea, la cei morti. Intinse sloiul mainii, sa dea la o parte zapada groasa care o despartea de cuvintele barbatului (...), dar nu izbuti.”

Cufundata intr-o realitate „moarta”, care e somnul, pe langa tamplele Feniei „cuvintele alergau dincolo, se auzeau tot mai slab, se departau, ratacind singure”. Rostirea e un act magic, nu o poti face oricum - ci ea difera in functie de miscarile universului: „Am spus asa sa inteleaga omul mai repede, ca-i noapte si nu ma vede la fata. La ziua am sa-i vorbesc altfel”.

Destin ratacitor au si cuvintele dar si cantecele. Ele par niste pasari rare care zboara prin viata oamenilor, mutandu-le sufletele dintr-un eu intr-altul, amestecandu-le: „Odata stiam cantecul - zice Corbu. Nu l-am mai spus de mult si au crescut peste el vorbe straine. Mi-ar fi trebuit acum cantecul si nu stiu pe unde i-o fi adormit fantana”. Fara puterea de a cuvanta, oamenii sunt sterpi, vaduviti de esenta, de amintiri si intelegere a lumii. Cutare personaj are nume furat: „I se opresc cantecele in cutia tambalului”.

La Banulescu, Campia, Cantecul, Stepa, Seceta, Iarba, Apa sunt personaje. De altfel, prozatorul in ipostaza fireasca de poet - de mult asteptata - face o precizare in nota volumului de versuri „Cantece de campie”: „Ele (cantecele) s-au ivit chemandu-se unele pe altele, ca o dureroasa amintire a unor existente de mult sfarsite, din sentimentul filial fara incovoieri fata de locurile aspre natale; locuri a caror imagine nu mai putea fi patrunsa asa cum fusese intr-un trecut indepartat, decat prin comunicarea spirituala a versului de cantec vechi”. Si iata versuri banulesciene, ca o definitie a puterii lor sintetizatoare de timpi imemoriali:

„Cine blestema si scurma

De ma uit la mine-n urma?

Imi vad tineretea toata

Prefacuta-n colti de piatra,

Pietre sparte, de ierbi pline,

Mai batrane decat mine.”

Cel care „blestema si scurma” e „Cuvantul” - timp concentrat, spiritualizat.

3. Permanenta tiparelor

Pe buna dreptate, N. Manolescu observa in cronica literara la volumul „Cantece de campie”: „Nimic nu moare cu adevarat (...) Ceea ce nu moare insa nu sunt lucrurile, ci elementele lor”.

Tiparele dintotdeauna ale lumii, substanta eterna, raman ca o conditie primordiala a continuitatii vietii:

„Caut unde-am fost si plec

Si pe langa mine trec.

Frica mi-e si mi-e rusine,

Am sa ma lovesc de mine,

Ziua in amiaza mare,

Pe campul intins de soare.

Dar eu trec mereu si vin

Ca pe langa om strain.”

„Haina mea, minune mare,

Pleaca singura sa are

Indoita de spinare!”

In „Dropia”, Banulescu dezvolta motivul pana la hotarul etheric dintre real si imaginar, - zona halucinanta de reprezentari poetice: „Fata pe care o cauta omul asta crezi ca este? Si Paminode care sta cu casa peste izlaz cu stresinile prinse-n cuie de varful gardului, crezi ca e chiar Paminode?...”; „Spunem ca sunt lucruri fara sa fie”.

Substanta umana eterna e ca duhul lui „Galan Laliu, Laliu tambalagiu, / nu mai e de-un an si-o luna / si tambalul tot mai suna. / Canta-n grau si-n iarba verde, / de vazut nu se mai vede”.

Iata si o insemnare de o acuitate exacerbata a simturilor, din „Memorialul de amiaza” al unui psihopat, din intinsa nuvela „Masa cu oglinzi”: „Mi-am amintit ca am in camera de dormit un soarece cu care ma obisnuisem si care poate incepuse de mult sa roada culorile aruncate pe covorul alb din geamurile marchizei fara ca sa fi stiut. Poate ca nici covorul nu mai este, au ramas in continuare culorile sa se proiecteze pe fosta suprafata a covorului”. Sau: „Vrem sa incarcam in saci orasul, sa-l ducem altundeva, sa-l semanam in alta parte, ca sa rasara din nou cum trebuie”.

E prezent aici sensul unei idei blagiene de refacere continua a lumii („sa fim, inca o data/ sa fim inca de-o mie de ori/ sa fim, sa fim!”) - intalnit chiar din prima nuvela (si reluat in mai multe proze): „... degeaba zicea ca Andrei ar fi murit din nou, si de tot, a cincea oara. De unde! L-a vazut ieri cineva, in padurea de langa luncile noastre, isi carpea camasa intr-un copac”.

Asemenea oamenilor si lucrurilor - si cuvintele isi au tiparele lor uitate, dar traitoare in cutele universului. Refacerea lumii inseamna, in mod fatal, permanentizarea tiparelor - a runelor.

4. In cautarea timpului pierdut

Proust face o rara si mare tentativa: o incercare de „recuperare a timpului pierdut”. Rupt de amintiri, omul devine o fantoma ratacitoare a propriei fiinte. Reprimind in sine convulsiile, avatarurile timpului trecut, el reprimeste totodata ceva din propria-i moarte. Pentru Heidegger fiecare fiinta isi are timpul ei originar si personal. Fiinta umana nu este in timp ci este timp; nascandu-se, ea aduce intregul timp cu sine, ca pe o epifanie, pe un permanent contact cu „humusul” timpului originar. Celalalt timp („public”) e procurat din timpul primar al fiecarei fiintei umane, in general. Moartea e, in acest caz, o problema a fiecaruia dintre noi si nu a intregii umanitati. Odata cu nasterea omului, se naste neconditionat si propria lui moarte.

Dar moartea trebuie recuperata, precum si timpul scurs clipa de clipa. Prin bizara incremenire a fantasticelor taramuri banulesciene, eroii sai se tarasc monologand, intalnindu-se si despartindu-se, calcand peste mari bucati de timp, disparute in chip inexplicabil. E un timp interior, metafizic. „Sunt acuma, adica lunile aprilie, mai, iunie, iulie si august - toate in septembrie. S-a luat timpul de la inceput sa-si petreaca zilele netraite.” Intr-un astfel de timp lucrurile sunt suspendate. Biografia lor piere, particularitatea lor se dizolva si ramane numai substanta lor. Esentele.

Personajele incearca sa-si transforme amintirile in timp, sa-si procure timp. E o foame, o spaima, o lacomie de timp. Spectacolul selenar in care tot neamul lui Paminode Danila fura fanul de la Padurea Pietroiului („coseau toti, printre salcii, erau multi, in cap cu Paminode, chiar un copil de vreo sase ani avea o coasa mica pe masura lui si ciopartea iarba”) e o scena de lacomie grotesca, de infricosatoare posesie a timpului - si de o rara percutie literara („Dropia”).

Intre timpul trecut si cel prezent exista o permanenta legatura misterioasa si cuantele ei secrete ce plutesc peste apa fiintei se cer captate. In spatiul sufletesc exista un alt timp, determinand - asa cum zice G. Calinescu despre poezia lui Blaga - „o colaborare a trupului cu visul” (somnul) - fiind singura posibilitate de a te sustrage din „orizontul solar” si a reintra in metafizic.

Simbolul predominant, tulburator si original al dropiei, nu inseamna altceva decat timpul pierit a carui nostalgie insul o duce mai departe in fiinta. Peregrinarile din nuvela „Dropia” se topesc intr-un taram interior. Oamenii, „care strabateau noaptea ca si cum ar fi mers dormind”, nu asteapta ca la capatul calatoriei lor sa intalneasca altceva decat „dropia” sau „porumbul” (oaza fascinanta asemenea padurii de aur din basmele romanesti), care lumineaza ca ziua chiar si dupa ce soarele apune. „Dropia” e simbolul ideii care totdeauna iti scapa.

Victoria - femeie fara identitate precisa - exclama la un moment dat: „Petre, omul asta a venit sa prinda vremea din urma” (...) a venit „numai sa poata vedea dropia” - si in aceste cuvinte se ascunde tot sensul tulburator al prozei lui Banulescu, dropia fiind clipa de suprema revelatie, care nu se dezvaluie oricui, a aparentei posibilitati de captare a unui timp fericit, pierdut, a unei sanse irosite:

„Petre, dropia e greu de vazut, nu numai de prins. Omul asta de-i zicem Miron vrea sa prinda dropia. Nu vrea sa-i treaca anii care-i mai are fara s-o vada macar. Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu si de zarit, sta la capat de miriste in soare si in soare nu te poti uita. Numai iarna pe polei o poti atinge, cand are aripile ingreuiate si nu poate zbura si seamana la mers cu o gaina. Greu si atunci. Rar cineva care sa prinda clipa potrivita. De multe ori, cand e polei nu-i dropie si cand e dropie nu cade polei...”

Dupa cum lesne se observa, Banulescu pune destinul omului sub puterea a doi timpi: unul al existentei interioare - timp esentializat - si celalalt, al cotidianului, in care se varsa gesturile fiecaruia. Intre cei doi timpi omul e furat de jocul fantastic al mutatiilor temporale.

Personajul banulescian, traversand zona propriilor sale proiectii temporale, existenta sa si a stramosilor sai stand sub imperiul visului, e intr-o permanenta cautare: un loc ferit de vartejurile apei pentru ingroparea copilului, dropia, orasul cu turnuri inecate in imensitatile Baraganului, un om care nu exista - dar singurul care ar detine niste informatii fara de care oamenii din patru zari ale pamantului n-au liniste etc.

„Iarna” (simbolul apare in titlu: „Iarna barbatilor”) e albul, timpul originar, „uitarea” care acopera, care inunda vremelnic sau definitiv ranile pamantului si ale fiintei. E timpul nemaculat de rasfrangerile schimbatoare ale cotidianului, e timpul trecut, in care „barbatii” isi cauta puritatea unor trairi originare, a unor alte ipostaze; e sfarsita lor respiratie la care participa tot cosmosul.

5. Taramuri fabuloase - proiectii ale propriului spirit; blestemul imbatranit

Umbra grea a unui mare blestem imbatranit, dar inca terorizant, inconvoaie vietile oamenilor una spre alta, dand existentei lor un sens tragic, colectiv.

Filoanele epice ale nuvelelor se consuma de obicei dupa o mare catastrofa umana (inundatie, seceta, razboi etc.), care atinge dimensiuni cosmice. E un cataclism care transgreseaza straturile sufletesti dintr-un plan profan in altul, legendar sau mitic - si de aici deriva tensiunea tragica, dar grandioasa, a fiecarei nuvele in parte. E o investigatie de o mare forta vizionara, pe canalele tainice ale miturilor pagane, o initiere a insusi cititorului in marele zodiac, in marile arhetipuri mostenite din vremi ancestrale.

In nostalgia sa dupa Eden, St. Banulescu investigheaza miracolul universului sedimentat in mituri terestre, mai ales in ipostaza lor cu respiratie folclorica, autohtona. Scriitorul percepe viata ca pe o insiruire de ritualuri in care fiecare gest releva o taina fundamentala a ordinei universale - deci si a lumii omului.

Inceputul si sfarsitul lumii - cu tot hiatusul dezastruos dintre ele - isi gasesc piscuri de impreunare intr-o misterioasa si magica ipostaza: Banulescu propune, in „Mistretii erau blanzi”, un taram imaginar, amintind de aglomerarile geologice care inca mai pastreaza convulsiile din zilele Facerii, iar personajele - nemaiapartinand istoriei - se nasc odata cu geneza acestor privelisti de apocalips.

In acest accident universal, declansat de o stihie atotstapanitoare, renasc fenomene si fiinte cu amintiri pustiitoare dintr-o alta existenta. Prozatorul acordeaza anume sunete ale unor metempsihoze, declansate pe spiritele fara trup ale unor oameni desprinsi de ei insine -, dar tocmai de aceea mai uluiti de descoperirile pe care le fac asupra lor.

Preotul Ichim monologheaza in fata stihiilor naturii si ale sufletului sau - viata sa fiind tot o ipostaza etheriana a dezordinei si a revelatiei. El isi este siesi un cosmos misterios, nebanuit, care numai in somn se dezvaluie in viziuni naucitoare, cu rauri de vorbe de o frumusete grea si de-o magnetica poezie.

Nici-un personaj banulescian nu e linear si limitat. Toate sunt fiorduri prelungi in care necunoscutul tanjeste spre tarmii sinuosi ai unui promontoriu uman si terestru.

Banulescu are intuitia marilor mituri ale lumii vechi, precum Eminescu in „Memento mori”, lume care a spulberat praful Daciei cu lanciile si potcoavele cailor arhaici si, neindoielnic, pleoapele creatorului sunt arse de astfel de duhuri scite strabatatoare din atatea vremi batrane.

Fiecare personaj banulescian viseaza cu glas tare, adica se desfiinteaza, pentru a se putea reface pe temeliile altei fiinte care a fost care va sa fie. Aceasta destainuire e tragica. Cuvantul insusi are virtuti tragice. Fiecare fraza e un poem ce tulbura fragmentaritatea spatiului in care ele se aseaza.

Vica se naste din impulsul febril al materiei de a se impreuna cu focul. Ea e intruparea unei vointe inconstiente de sine, ratacitoare prin fluctuatia omenirii, fatala ca insusi potopul. Sub fluxul perceptiei tragice a existentei, ea se potoleste ca un minuscul univers haotic, incercand sa se organizeze, imitand conventionalele gesturi ale unor oameni aflati pe buza prapastiei colective. Iar convertirea stihiilor ei launtrice la ordine cinsteste si reduce oprobiul oamenilor.

De neuitat ramane magnifica zadarnicire cu care Condrat si Fenia - cuplu tainic, tacut ca insasi gura pamantului ingemanat de ape - sapa nisipul, cautand un loc de refugiu curat pentru trupul copilului lor mort. E o incercare de restituire, neprimita de natura dezlantuita, spargand firavele conventii pe care oamenii si le-au injghebat in istoria lor efemera.

Cavalcada in inotare a mistretilor e un triumf al naturii eterne, al substantei, al materiei, al vietii - fie ea si salbatica -, intr-o zona crepusculara, care nu promitea decat sfarsitul. Bucuria oarecum stridenta din finalul nuvelei e plata tragica pe care oamenii stiu sa si-o ofere lor insile, in ceasuri de profunde restructurari in morfologia lor intima („Mistretii erau blanzi”).

„Dropia” e si ea o incontestabila capodopera ce propune un timp al destainuirii soptite, extraordinare, cand unele fapte capata reprezentari de-a dreptul suprarealiste, ca-n picturile lui Salvador Dali: „Vaca pe care o pastea rupsese funia si alerga numai pe picioarele dinapoi si se uita la cer, la florile de soc”.

Pe alt plan - desigur abstract - „Dropia” e o magistrala incercare si reusita de captare a inefabilului poetic aflat letargic in oameni si in natura; e o halucinanta privire deschisa spre golul din mintea strafulgerata, o clipa, de Idee. Fiecare fraza e construita pe sonoritati pur poematice si vom astepta - cu certitudine - de la un asemenea prozator, un volum de versuri de abisale tensiuni lirice, asa cum reuseste de atatea ori in „Cantece de campie”.

„Satul de lut” tulbura biografia „unui om care nu mai este”, desi e cautat de siruri de peregrini, tanjitori dupa o veste pe care dinainte stiu ca n-o vor afla. Intamplarile - oarecum absurde - se consuma sub umbra bombelor, a avioanelor, a animalelor ciudate care rascolesc valea mortii strabatuta de grupuri compacte de oameni care acum se arata, firesc, pe canalele amintirilor, zvonurilor, non-identitatilor. Dar timpul ramane orb ca si batranul Soleiman, cel care halucineaza dupa o naluca pe care a botezat-o Neriman - corespondent al dropiei. In urma unui astfel de timp nu ramane decat bocetul:

„Ioane, Ioane,

Gheorghe, Andrei si Miroane

Nu te uiti la vremea mea.

Ai lasat-o si pe-a ta,

Si te duci pe Dunare,

Pe scandura bulgare,

Ingrosi apa si valul,

In urma ta creste Malul.”

In „Vara si viscol” complicatia mecanismului epic se amplifica. Nuvela e un mic rezumat al civilizatiei umane, incepand cu descrierea unor timpi salbatici, de nuanta voiculesciana („Un lup a trecut pe langa soare, saltandu-si labele peste sloiurile Dunarii si taind cu spinarea tepoasa si cu coada sura discul galben de pe cerul vanat”) in care, intr-un tarziu, se simte fiorul prezentei omului („Omule, pomule, omule - pomule, nu pleca, n-am sa te mai vad niciodata!”).

Imbracati parca in piei de animale, „triburile” trec apa Dunarii, cu caldura pesterilor dupa ei, la o vanatoare tragica, acolo unde femeile nu au acces. Se individualizeaza spita unui neam - Tobol - care va deriva in Nereju, om „cu nume de plop”. Si dintr-o data ne aflam in gura aspra a unor vremuri recente, poate razboi, cand ultimul descendent al Nerejilor trebuie sa-si plateasca tradarea pe care a faptuit-o, bruscand rigiditatea unor reguli sociale coercitive. E cautat de oamenii legii, printr-un taram inundat de ape si herghelii de cai de care se apara cu potopuri de cuvinte si monologuri interminabile, sa le mentina spiritul treaz, altfel nalucile patrupedelor „cu ochi ciudati de om” i-ar innebuni. Dar omul cautat se pare ca ar fi murit. Centrul nuvelei e fixat pe priveghiul organizat la casa celui disparut, spectacol magic al exorcismelor la care „te uiti mirat si inapoi si inainte in timp”. Sunt chemate si duhurile batranilor „de pe celalalt taram”, „sa intrebe ce-i de intrebat”, rostul vorbelor nefiind altul decat de a fixa locul de odihna al „mortului” de a-i identifica pozitia in horoscopul cosmic („Unde ti-a lasat soarele vremea cand ai plecat? (...) Esti din alt timp, mai dinainte. Cinstit sa fii, nu ti-ai rusinat vremea”).

Moartea e un taram vecin Vietii si cu ea se poate comunica prin cateva formule magice, rostite in timpul ritualului riguros la care tot satul participa cu o seriozitate solemna - conditie esentiala la o procesiune misterioasa de invocare a duhurilor totemice.

Risipita pe mai multe capitole, „Masa cu oglinzi” ascute sensibilitatea eroilor pana la o rafinata disociere psihologica. De fapt, e vorba de refacerea unui timp sfaramat, cum tot atat de bine se poate spune ca timpul sfarama. Iesita usor - spre final - din aburul misterios permanentizat de celelalte nuvele, „Masa cu oglinzi” face o trecere fireasca spre „Gaudeamus” - piesa de incheiere a volumului -, care respira o atmosfera tipica, personalizata doar prin expresie, a unei perioade oarecum vetuste a literaturii de-acum zece - cinsprezece ani in urma. Volumul nu scade insa, ci e riguros construit, ca un drum care se limpezeste din ce in e mai mult, iesind din hatisurile protoistoriei, ale neasezarii materiei si sufletului - pana la lumina clara a timpilor moderni.

* *

„Iarna barbatilor” a constituit un exultant eveniment literar al anului 1965. Ea consacra in literatura romana un mare prozator care, in acelasi timp, se dovedea a fi si un mare poet - lucru certificat cu trei ani mai tarziu (1968) in placheta de versuri „Cantece de campie”.

De altfel, aproape toate poeziile fusesera risipite, cu functie speciala, motivata, prin nuvelele antologice din „Iarna barbatilor”, ele avand intru totul aceeasi functiune literara, dar intr-o tehnica poetica noua - ceea ce confera un plus de inefabil acestei lumi banulesciene cu un mod mitic propriu de gandire.

Nascut in anul 1926 la Facaeni, in inima baltilor dunarene, St. Banulescu descinde dintr-un pamant romanesc cu o istorie proprie si cu un folclor ciudat care a conservat cele mai stravechi datine si ritualuri pagane. Prima lui carte, „Drum in campie” (1960), era un ciclu restrans de reportaje pe ale caror date se rotunjeau subiectele nuvelelor de mai tarziu.

Lumea banulesciana e creatia inconfundabila a unui spirit mitic, traind intr-un spatiu si un timp nedeterminat. In spatele faptelor, lucrurilor si oamenilor traieste o mitologie cu zei autohtoni, dincolo de un hotar peste care nu se mai poate trece - si de aici deriva sensul tragic, nostalgia pustiitoare a eroilor. E un timp pierdut, un paradis pierdut in care regnurile se intrepatrund, planurile se intretaie, anotimpurile se rastoarna, pasiunile isi ies din tiparele firesti.

Natura si-a depasit varsta, oamenii nu mai au nici ei „etate” (tanara femeie iubita o noapte intreaga, dimineata e incovoiata de o batranete subita); un aer de ambiguitate specific prozei moderne, o eterizare a gesturilor, a vorbelor si a armosferei, un suflu ermetic, parabolic, fac din proza lui Banulescu un univers propriu, cu legi proprii, cu o identitate unica in literatura contemporana romana.

Fanus Neagu, prozator viguros, vecin de pamanturi cu Banulescu, este si el un romantic. Universul lui e pitoresc, nu totdeauna fantastic, apeleaza la elemente de folclor, la obiceiuri si superstitii. Foarte inruditi, amandoi sunt atrasi de conflicte violente care dau nastere unor intamplari iesite din comun. Proza lor are ca punct de contact opera lui Eminescu (postuma), Panait Istrati, M. Sadoveanu, M. Eliade, V. Voiculescu.

Ei practica, de fapt, un realism magic, amintind uneori de scriitorii sud-americani.

Nuvela contemporana cunoaste o dezvoltare fara precedent in literatura romana. Nume noi - D.R. Popescu, Sorin Titel, N. Velea, Fanus Neagu si St. Banulescu - reinnoada firul nuvelisticii ce parea intrerupt, gen literar in care se specializasera intr-o vreme Marin Preda, E. Barbu, Fr. Munteanu.

Velea e un analist al starilor de imponderabilitate sufleteasca, al pragurilor de varsta oscilatorie. Neagu si Banulescu sunt rezonatorii unor violente stihiale nesedimentate inca in tiparele lucrurilor definitive. Ei sunt poeti vetuperand prin recul, intre rigiditatile conventiilor sociale - si omul genuin. Un vant necunoscut, populat cu monstri nedeterminati, poate ai subconstientului, sufla devastator, rabufnind din strafundurile protoistoriei pana la noi, sublimand esente, motive si sugestii folclorice, in lumina unui romantism modern, oferindu-ne monografii ale unei lumi unice, romanesti.

OBSERVATOR LITERAR

Radu Cange

Bucuresti

Muzica, lumina

Soarele aluneca,
jupuind coroana copacilor.

Timpul
imi imputineaza trupul.

Schubert, Schubert,
imbatranind,
pe cand umbrele
cad cu incetineala obsedanta
pe clapele de fildes
ale singuratatii mele.

POEM

Iata cum traiesti
Si inima nu te simte.
Sinucigasele frunze,
pe toboganul iernii,
pamantul rascolindu-l;
Si tu, de mana, coborand
in haosul ideii.

EGOLATRIE

Era intr-o luni,
- de ziua ingerilor -
de la facerea lumii.
Zeii tarau povestile
in agora ca pe sclave;
din forum, senatorii gangaveau:
- Ave, Cezare, ave.
Se simtea imbulzeala-n orgolii,
leii luptau in circul destramat.
Un sclav eliberat
inventa magnolii,
Altii alegeau crucifixul
de Pilat din Pont lepadat.
Vai, vai, strigau
pacii apuse, de-acum,
se pot intampla miracole.
De-acum, pe sagetile scapate,
duse, aluneca tarfe, corifei si nebuni.

Un geniu mic si rau,
gandind pe stanci, isi recita poemul,
acolo, -n valul marii.
Si necuprinsu-albastru ii dadu
o alta nemasura-a disperarii.

TRECEA, PANA CAND S-A OPRIT

- cantec –

Doamne, Doamne,
ce femeie
Ochi avea
de orhidee

Trupul svelt

de propilee

Sanul

para-n parg si coapta

Zambetul ii era soapta

Grau purta in par si maini

O doresc de saptamani

Nu puteai s-o mai amani...

Zambetul ii este soapta

Sanul

para-n parg si coapta

Poarta grau in par si maini

O doresc de saptamani

Nu puteam s-o mai aman...

DESLUSESC, UNDEVA

Floarea soarelui

se prabuseste-n

propria-i mirare.

Van Gogh renaste

peste tot si-n fiecare clipa.

Si peste tot si-n fiecare

clipa, usorul mers al penelului

arunca, cu discretie, in

sufletul nostru o alta imagine.

Incerc sa privesc trecutul

prin tija florii soarelui si

deslusesc, undeva, departe,

o familie de tarani

mancand cartofi.

FLAUTUL

Vrednica ciocanitoare

isi face meseria:

ciocaneste copacul.

Din intamplare, mestereste

un flaut imens – ne

pare noua -, care, ziua,

noaptea, iarna, vara,

primavara, canta si el

dupa cum bate vantul,

cantece de adormit copiii.

METAMORFOZA

Incepi sa ai

un aer venerabil.

Lucrurile, cu oarecare sfiala,

vin cunoscute catre tine.

Si ca sa abati alte ganduri,

incerci sa memorezi:

nebun in singuratate...

Poetul si Dumnezeu

sunt supusii

acestei toamne irepetabile.

IMPRESIE

O silueta

care taie intunericul.

Gura banuita

prefigurand strigatul,

vocea rostogolindu-se

sub pasii care gem.

Vei spune ca natura
isi musteste singuratatea.

UN ALBATROS

Sunt zile

cand imping valurile

cu aripile-mi obosite,

ca sa fremete marea,

satul de-atata

zare necuprinsa.

... Si ma gandesc ca,

nu de putine ori,

moartea merita

toata lauda.

STARE

Dorind si urand moartea,

proslavesc zilele

intemnitate, siragul descarnat

al anilor si amuleta

care-mi tine loc

de cruciulita.

Printre matanii,

alunecand pe lumina zilei,

incercand sa-l descifrez

pe Dumnezeu...

AMINTIRE

Nu-ti ramane

decat sa imbraci o lacrima

de la un poet necunoscut

si, seara, vei putea sa mergi

fara nici o restrictie,

pentru ca alaturi de tine,

va fi si lumina lui.

Doar atat: din cand in cand,

va trebui sa-i pomenesti numele.

Mihai DUTESCU

Craiova

Din volumul Scrisori din infern*

Draga mea,

am ajuns in iad cu bine. L-am intalnit

la intrare pe Titu, isi ducea singur

capul pe tava,

pe o tava de plastic

vremea e frumoasa,

am vazut si un cal de zapada,

zapada inrosita in foc,

la poarta mi-au cerut actele,

n-aveam,

eu n-am niciodata actele la mine

m-au imbrancit inapoi

acum stau ca un tampit

pe treptele iadului

sa treaca vreun sef,

sau vreun subsef,

sa le zica astora

ca ma cunosc,

ca ma stiu de o viata,

ca am treaba inauntru,

cum se spune la politie,

ca altfel nu intri

nici de-al dracului!

Pana una alta

am adormit pe treptele iadului

si am visat libarci

ca la noi la bucatarie

vreo douazeci de libarci

care mergeau pe mine,

si fosgaiau

un popor minuscul

care-si dorea autonomia,

dar pana una alta

se freca de mine,

ma libarcaia,

imi lasa dare cafenii

pe piept si pe coapse,

doamne ce de libarci

in visul meu de la

portile iadului,

ce m-o fi apucat sa

visez asemenea lighioane

in loc sa te visez pe tine.

Pantaloni cu bretele

mi-a facut un haidamac cu mana

prin geamul gheretei de la poarta

strigand delicat catre mine: ba tu ala

care dormi acia ca la tac-tu acasa,

ca voi n-aveti nici un respect

pentru aceasta institutie,

ti-au venit actele, fa-te incoace

si da aici cu subsemnatul

ca le-ai primit.

Imi venise un carnet de elev

din clasa a cincea, avea si o poza

pe care mi-o facuse evreul

din colt de la Unirii, imi aduc

bine aminte cum m-a suit mama pe

o masa alba care se zgaltaia

si a tinut-o in echilibru

pana mi-a facut evreul poza,

aveam bucla si funda

si pantaloni cu bretele.

Eu cant la flaut

Ce sa fac acum cu carnetul asta?

am intrebat riscand sa-l enervez pe

domnul de la poarta iadului care

tocmai desfacuse dintr-un ziar vechi,

dintr-un fel de pachet soios,

slanina taiata marunt

si cateva bucati de ceapa

din aia rosie, de apa

Ce te hlizesti? intreba amabil dansul,

ia-ti carnetul si du-te la biroul de

plasare, afli acolo ce trebuie

sa mai faci,

carnetul iti trebuie ca sa-ti dovedesti studiile.

Pai eu am studii superioare,

cant la flaut domnule

am absolvit Academia de muzica.

Omul de la poarta facu un gest

de lehamite,

care inseamna ca trebuie sa plec,

sa dispar dracului din raza lui de vedere.

Pe scara aceea

Mi-am luat carnetul de note

si-am plecat buimac, sa vezi ce probleme

o sa am cu aceste cinci clase,

in care ce-i drept fusesem premiant,

dar asta nu imbunatatea cu nimic

situatia.

Am mers pe o alee cu ciresi

infloriti, ciresi de plastic in care

doi insi cocotati pe o scara

agitau o pancarta:

„Vrem conditii mai bune de murit,

Jos Lopatarescu!”

Cine e Lopatarescu? l-am intrebat pe unul

din cei doi barbati.

E un domn care fixeaza surubelnite

in burtile celor cu ciroza, sa

le dea apa afara, in face stropitoare

pentru rondurile

cu lalele din centru.

Va dau

Dansam pe jeratec la nunta unui diavol

de la Directia agricola, lume buna,

ciugulitorii de ocazie, ciugulitorii sefi,

tarfe comunale dedate cu partidele

de la putere, lingatori de maini, presa

de trei parale care scrie numai despre

sport, ma rog o amestecatura de-ti venea

sa dai inapoi sarmalele cu

sosul rece care-ti zaceau pe farfurie

cand incepu dansul ma protapii

de-a dreapta familiei Lingarescu

si incepui sa sar, intai in doua picioare,

pe urma intr-unul singur, pe urma

sarii in maini si le aratai douazeci

de figuri de yoga, le placu de moarte

figura ciresului inflorit, cand

stai in cap si te gandesti cu curul.

Era o nunta pe cinste, va dau

cuvantul meu.

Scrisori din infern

Infernul are asezat la poarta tabloul unui

inger, un fel de poster care sa-ti taie

rasuflarea, asa cum si aceste scrisori

din infern au pe plic un chip ingeresc.

Economie de piata ce vreti, asa se procedeaza

ca sa acoperi dejectiile lumii, uratenia

cumplita din jur, pui un chip ingeresc

pe fatada bordelurilor, a colcaielii grotesti

a celor bolnavi, a copiilor paralitici si a

negustorilor care miros urat, acoperi cu staniol fata puhava a celor 15.000 de specialisti

chititi sa ne europenizeze, deci asta e

piesa si asa trebuie jucata.

Ce vreti, scrisorile din infern trebuiau

ascunse sub chipul ingerului.

Bianca MARCOVICI

Haifa

rochii vechi

trebuie sa arunc
lucrurile mototolite
din dulapuri si oglinzi
desi ma leaga amintirile
si talia de atunci
desi imi dovedesc mie

mereu

rolul meu a fost furat
de ochiul Muzei
dar ce-i de facut
e s-o astampar
s-o pun la zid
preluand alte modele
al palnei de argint

***

in spatele lucrurilor
suntem simple papusi
manuite de puterea banilor
pe taramuri diferite

nici macar un bilet de zbor
nu poti sa-ti permiti
fara sa gandesti
de doua ori

nici macar scena reactiilor spontane
nu te ajuta
in absenta poemului
cu rochie dantelata
si pantaloni mov!
incat ma tin departe
de cearceafurile mov
stralucind numai pentru acela
care-mi citeste
chiromantia mainilor

de violonista ratata!

***

arat tot mai alta
m-ai dresat bine
vin la intalnirea
fictiva
in fiecare dimineata
parfumata si curata
toate locurile fine se sensibilizeaza
visceral te simt

chiar si „copacul moare in picioare"
chiar si stolul de pasari calatoare
se intoarce de unde a plecat

15.08.02

***

resturile unei mari iubiri
placeri devin
impaciuire
si liniste
peste care urmatorul pas
va fi inapoi!

lucruri nestresante
dupa care pot dormi neintoarsa
eu nu dorm imbracata
nu mananc multa carne
nu pun multa zaharina, cat e necesar,
beau apa destula
merg cu ergonomica
sunt iubita suficient
n-am nici un defect
sunt frumoasa pentru gabaritul meu
si pentru cel de langa mine
care nu ma complexeaza
nu am accente de a educa pe cineva
ci le sugerez
deci recunosc insa
ca merg inapoi ca racul
si dand o aureola
celor care nu ma merita
nici macar sa-mi sarute talpile picioarelor

de cand am cazut

mi-am pierdut putin din feminitate,
am uitat o perioada sa si scriu
dar, sper ca Dumnezeu e mare
pe mine reda-ma suna un vers al lui Nichita
nonconformist si util
in definitiv!

***

harazit imi este
sa cuceresc fiecare particica din tine
sa te supun pe de-a-ntregul sa te

am numai al meu pe vecie...
in viata cealalta!

ce poate ramane scris:

o fiinta care a tinut la tine
intr-un fel unic, virtual
fara sa te dea in vileag
fara sa-ti spuna pe nume

nu vreau sa desfac nimic
ce legat e de Dumnezeu!

nici nu vreau sa ma furisez

in gandurile tale...
iarasi acea impotrivire
de frica pedepsei capitale -

nu-ti fie teama
n-o sa fiu decat un colt rotunjit

de piatra
care n-o sa-ti raneasca piciorul la
Eilatul visat, sau altundeva,

unde-ti va fi atat de bine sa ma recunosti!
La Barcelona, in gradinile proiectate
de Gaudi, sau la Roma
intinzandu-mi doar mana,
in semn de pretuire.

puterea mea de a ma imparti
nu trebuie sa te sperie,
sunt un om obisnuit al cuvintelor, al
lucurilor exacte puse pe portativ -
dezradacinata

pentru a uni pentru tine
continente - in scris!

corpul meu devine redevine exotic
cel putin pe dinauntrul pielii si
sufletului de 22 de carate.
habar n-ai cat bine mi-ai facut
ocarandu-ma sa nu hibernez...
sa nu ma culc pe laurii poeziei,
dandu-mi caldura vocii tale si modulatiile,
inflexiunile existentei rationale,
de admirat doar

pentru o clipa fugara, spontana
neranindu-ma
in vuietul marii involburate!

Marea chiar astazi am vizitat-o desculta
am facut kilometrii… necesari
numai sa te reascult in mine
ca un balsam pe inima subjugata
de albastrelele noptii selenare -
si totusi m-a durut!
cand am pomenit doar
ca m-am inconjurat astazi
de trandafirii tineretii, tu
te-ai exprimat ironic... a, poeta din tine o cere!
ca cineva dinafara casei mele,
dinafara intelegerii pe care o emanai
pentru mine, energetic, bioritmic si fluid,
chiar de semnul tau de aer, pamant...
nu e compatibil cu racul meu complice,
sunt numai poeta care iradiaza spaima
sau
greseala mea...?

ferice de tine! de a fi atinsa cumva
de stralucirea astrala
a fruntii lovite de piatra copilariei
pe toboganul gradinitei
semn de recunoastere peste
podul anilor
clipe inchipuite.

sa ramai etern prin mine
doar umbra ta imi raspunde.

Argyris Marneros

Grecia

Traducere in limba romana de Gheorghe Sasarman

Amaraciune

Cu-adevarat plin de durere

Maslin al meu

Pana si coapte

Poamele tale

Sunt inca amare.

Extrem de periculos

El grai simplu

Si toti il pricepura.

Ar fi de-ajuns

Si daca intr-o buna zi

Nimic din noi n-or mai gasi

Ar fi de-ajuns

O floare de plastic

Sa le aratam cu cata-nversunare

Ne-am ruinat organul olfactiv.

Zadarnic scormonesti

Iar daca bunastarea casei

S-o cercetezi ai vrea

Zadarnic scormonesti prin frigider

Priveste-n lada de gunoi.

Hiroshima

(Epitaf)

„Dormiti in pace

Greseala

Nu se va repeta“

Data viitoare

Vom tinti

Mai bine.

(Inscriptie pe monumentul funerar din Hiroshima)

Scrisoare catre Ulise

Cand in fine-ai ajuns cum scrii la Itaca

Razboiul de tesut turistii il cumparasera

Sotia ti-a luat-o un urmas al lui Schliemann

Si-expertii straini ti-au dezgropat tot palatul

Iar noi cascam ochii la gard ca-ntotdeauna

Aceasta a fost scrisoarea ta de pe urma

Dar despre cele aievea-ntamplate nici pomeneala

Si-apoi intre noi fie vorba calul de lemn

O fi fost opera sau fantezia poetului poate

Mult mai tarziu a ajuns calul troian la moda

Multe fiice straine ori indigene il calarira

Cu nume stiute si unele chiar frumos sunatoare

Precum Politica, Diplomatia si alte stimabile dame

Caci ’storia noastra-i si-acum sluga pe la receptii

Cu un obraz devastat de prea ieftine farduri

Sfarseste-ti absenta si spune ceva si tu odata

Portile urbei nu pot ramane deschise la nesfarsire

Ci cu grija si multe precautii mereu intarite

Pentru ca tocmai pe-aici cu sclipitoare aureola

Tradarea sa-si faca intrarea-n triumf pe calul troian.

Motto (pe coperta a patra a volumului):

O poezie

E ca un mesaj intr-o sticla

Care undeva

La tarm de biblioteca

Ne-asteapta.

Argyris Marneros – date bio-bibliografice:

Nascut in 1941 la Doxato/Drama (Grecia), cu stramosi vlahi dinspre mama.

Studii de germanistica la Salonic (1968-1977).

Volume de versuri: Castane (1972), Camera obscura (1973), Haznaua (1976), Intindere (1977), Homo touristicus (1980), Aplauze, va rog (1980), Stapanii (1985), Homo touristicus (antologie in limba germana,1987), Poezii (volum bilingv greco-german,1997).

Ion Mosteoru

            Resita

e-asa de cald sub hartie

pistolul cuvintelor nu vrea sa scrie

nu circula in postav vantul aromelor lui

boscorodeste strivit cu-o aripioara in cui

intre buzele arcuite deschise si grele

si ale celui ce fara de brate

strange pentru saracie surcele

pe cel ascuns dupa pielea celuilalt

timpul se rasuceste ca un cutit

este egal cu uzura ce taie mocnit

buzele lui pandite de urechile tale tu cel care citesti

suflete crapate pitite

sangele lui uzat

proptit de sangele tau disipat

ros in femur

cetina cu iz de panda

cos umplut cu limba romana calda si blanda

chenarul asta de paine

are o forma asemanatoare de fluture mare

cu mine /cu tine/ in viata

dar mai ales cu ce va fi umplut

sicriul de maine

debordand peste margini

cu arpi ganditoare

cu trupul tau de grau

ce nu-i de metal

cadrul asta de paine patrat

trecut prin ambrozia multor maini

ce stiau ca dospitul muncii lor

fii-va mancat

cadrul asta de paine

poate fi numarat

mesteca-n tihna si taci

e un cadru cu perimetru plecat

orice paine mancata

este un rotund un oval

cu un picior sigur coborat de pe cal

intra odata

in aluatul zilei intra odat'

cine-i bombat

cine a batut?

cine a batut-o pe eKaterina a II-a

lovea naprasnic cu aratatorul

spargandu-ne ochelarii

inainte de a intra in ogas

anticipat

mancati, hulpavilor mancati

luati un codru de aer curat, un colac

timp impopotonat cu lapte

daca nu aveti paine

de ce nu mancati cozonac

                                                              11.01.2002

lola

ia conserva de aici

ia-ti pantecul

ochii

ia-i pe cei acum cinci minute nascuti

si aparati din diferite motive

ia foaia asta de aici

se aud cum vin litere

din oaie din cal

ia-te de aici

imi vine sa scriu locul pe

care il ocupi

ia-te din ochii nostri

lasa-ne sa ne-ntoarcem

cu plamanul placentei tale-n

afara

30.12.2001

                              ruga

mos nicolae

daca merit

adu-mi ce ai

eu vreau

jucarii

as vrea un robot cu telecomanda

daca n-ai robot

masina adu-mi

adu-mi o nuia daca am fost rau

jucarii mici de la ou kinder

dar fara ciocolata

pentru ca miercuri si vineri

manc de post

daca ai ceva cu cheie

care invartesti cheia si merge /ada-mi/

un iepuras cu cheie

o mitraliera cu cheie daca ai

sa-mi aduci o jucarie cu cheie

cel mai mult vreau un  robot

dulciuri, ciocolata daca ai,

paf daca ai

napolitane daca ai, guma daca ai

suc daca ai sau suc la 2 litri finetti

lola

ia porcul de aici

ca bag mana si-l intorc pe dos

si o sa se nasca

daca e porc

lasa pe mine/ pe mana  mea burghiu

kafka tarziu/

el un gol mancat si tu o pustie

in  mijlocelul

pajistii pe care indirect ai pascut

maronie

lola adu lumina

ziua  aici`

ca bag mana cristalinului meu

si te-intorc

spre dumnezeu

               Ignatul porcul si ceata

se facea ca eram partasi

la taierea scrofitei lui Jean

cu o mana pe custura vietii ei

cealalta infipta intr-o foame

cat un ocean

prin care priveam imbujorati in viscere

ni se scurgeau petitii de sange

de apa-n picioare

nimerea in cizma piciorului stang

imbarbatandu-ne cu al totului tot

lovindu-ne omoplatii

sufeream palma diminetii

din crang

in jur

chiar in chiar

locul nostru

era si aevea

era si pustiu si rachiu

eram atat de beti

(fara carnita acasa)

ca asteptam cutite de aduceri aminte

c-aveam la brau bucatele de carne pitite

erau sa se strice

erau sa se strice

era tarziu

batranetea ca si ciorba de peste

se balaceste

scrofita a zilelor noastre

in jurul noroiului viata cocleste

e paste

le ducem in spate

aruncandu-ne mai tarziu la pamant

ca doua corabii navigand spre mormant

ma tot mir

barbatii tineretii

credeam ca s-au unit

scurt pe doi - doar s-au iubit

peste ochii nostri de atunci

cocoloase de noapte se rostogoleau

intre retina si iris si lunci

ca intr-un fotoliu de carne asteptau

ne-mbiind la destainuiri

nu-i asa ca eul meu este umbra

unui eu zgait peste oameni subtiri

porci intregi de-a lungul tineretii/a evului mediu/ si-a batranetii am mancat

globule oua din carnea lor

carne de manzat

vandut

de la mama instrainat

ei pe noi ne-au finantat

din toate punctele cardinale

obrajii fara rusine ne-au  colorat

10.01.2001

esti si tu o intamplare

sau o capita de fan

pentru o hrana a celui ce moare

ovulul bre-ului tau iubito

nu-i egal cu ovulul bre-ului meu

chel la amenzi si la frig

rupt pe jumate la eforturi impinse

din spate la lupta

la multi ani cu sanatate

la multi ani cu procreere

ea vine odata pe luna

cu autobuzul de mama

aaci mama era localitate

iar tata era loialitate

fata de semena sa

s-au asezat la taifas

era cald in suflete in trupuri si-n ceas

ningea afara

ca-n salcami primavara

               auf dem eier Ihn....ion

               morgen bauen beton

tata stia franceza

mama era mai retrasa

(a prins-o in colt)

cum tata facuse frontul de vest

intr-o vara a permisiei sale si-a dat tulumba-mulumba cu

maruntisul in strachini

20.01.2001

Viteazul la capataiul altui viteaz

omul cand moare nu moare, este uitare

uitare -din prea multa nascare-nu are stapani

atunci cand dai drumul la maini

printre vertebre peste noi de noi

raspandindu-ne iuteala prin par

luandu-ne moartea din fuga in gluma

tragand-o de spuza

umpland-o de aerul expirat

tragand-o pe sanii de lapte

cu termen ciudat

tragand-o de excrescentele  goale de cap

desenand-o pe fata

cu chipu-mi mirat ca un suc de mure coagulat

mestecand cu mainile cruce in supa celui ce nu inca se duce

cu petiolul crispat

nu pot face nimic doar atat as dori

in tabelul ficatului si al cerebelului nesaturat

sa nu rugineasca vorba cand ploua si stropii de roua

pe amintirea celui plecat

28.03.91

boemul si suflul sau

iata acum descrierea unui truc

ingenios si de mare efect

se imprumuta din Aristotel o foita de om

se mototoleste facandu-se din el o bila mica

care se asaza pe un evantai

miscand evantaiul

cocolosul sare continuu

si se umfla din ce in ce mai mult

respira

inspira

pana la urma expira

dar totu-i tinut sub control

pana devine un ou ce creste si creste

sub ochii umflati ai celor de fata

foita luata din public este schimbata

cu usurinta cu una omologata

a aceluiasi ou nu prea proaspat

caruia i s-a dizolvat coaja

tinandu-l in acid golit de continut

spalat si in sfarsit

pastrata o vreme in alcool amestecat cu vodka

fara de apa

fara de carne de miel

si fara de foite intinse acrite

din butoiul cu varza

24.02.1997

               dublu refuz

asa cum tabloul lui breuegel refuza sa moara

imi dau mie foc si lui o tigara

ploaia ploaie

vine ma stinge

coridorul cuvantului/gatului/ spala

a ochiului oala

groapa ochiului meu nu ma lasa sa mor

pe burta /de ani /ma-ncurc intre sfori

de pe creanga stejarilor lui

imi aluneca sfoara din jurul gatului

si cad din gura copiilor mei nesatui

bolovane de ioane

neziditule-n icoane

toate-s scumpe

nu sunt bani nu sunt baloane

nici de piatra nici de gaze nici de apa

curgatoare sa te-ncapa

vii in groapa?

nu nu vin

as mai vrea un kil de vin

27.11.2001

toate personajele mele

vor fi imbracate in postav de ipsos

de acum incolo/ de la brau in jos

ca tata

ca intr-o coloratura

mama te scoate cu sacul pe cap

si toate vor alerga dupa dragoste

se vor saruta pe gura

dupa model ortodox

ma uit acum la talpile mele

doamne ce forme comune

doua sfere naucite / mi-au mirosit trandafirii

o vreme la Weinmar

de unde nu stiu daca am cules corcodusii de fata

pareau toate

cu de la sine putere luate

luate din palma lui dumnezeu

de exemplu

tata

ca breloc de familie

mi-a zis

daca tu nu erai fiule

era altul

si eu ca tata tot tata eram

poate sunt altul

poate sunt altul de tot

Frontenhausen 19.08.1990

Gabriela GERGELY

Resita

S-a destramat seninul din senin

am vrut sa fiu apus

mi s-a dat soarele

sa-l legan

sa-l adorm

noaptea a plecat linistita la bal

soarele a dormit

in bratele mele neintors

si s-a trezit cu noaptea in cap

nici nu stiu cand am devenit rasarit

inot in sangele alpilor

puii de zapada

mor

deasupra mea

cu o secunda inainte

de a ma atinge

moartea lor

picura

aluneca

si intra in trupul meu

pustiul meu mire

imi ridica voalul

sarutul intarzie

imi tin ochii strans inchisi

pana ajunge

intr-un tarziu de aprilie

la geamul buzelor

si bate de trei ori...

ii deschid in alb

imbracata in zborul

unui vultur alb

imi masor mirele cu aripile intinse

pustiul meu mire

imi canta la violoncel

dedesubt

sunt mireasa nesfarsitului

umple-ma

imbraca-te in pielea mea

atat de pamant acum

in cerul pieptului meu

cuib

sanii mei instrainati de mine

se inrudesc cu ploile tale

decojeste-ma

sunt zemos de tanara

tu stancos de tacut

se desprimavareaza

destainuieste-mi-te

desfa-ma din spirala

si infasoara-ma in tine

sunt regina ta!

parca toti aricii

de pe pamant

s-au rostogolit

in urechea mea

nebunie

mii de ace cos

ganduri spinoase

si melodii blande cu tepi

iluzie

parul meu

cactus, nor, nisip

aricii dirijeaza cu mainile mele

visele mele prea largi

cad de pe degete

in rau

printre monede

trecem unul prin celalalt

fara sa ne mai deschidem

unul

altuia

printre vii

o lumanare plange

langa un sfant

pictat pe jumatate

suntem prea aproape

spate in spate

ne pazim anotimpurile

ca doi strajeri

impacati cu limitele

trecem unul prin celalalt

avem doar aceeasi cheie

incep

incet

sa-mi doresc

o alta poarta

miros doar a femeie

nici nu-mi doresc mai mult

barbatul, insa....

imi talmaceste mirosul

si-mi scrie cu buzele pe piele

povesti cu corabieri

a invatat sa imi imite valurile

se face soapta si urlet

si avalansa peste mine

e dulce sudoarea lui

miroase a zid proaspat vopsit

pare bland

se lasa lacom incoltit

cu limba serpuind

imi cheama

mainile, sanii, soldurile

hipnotic

se lasa clocotit, intors

absorbit si stors

samanta cu samanta

invins si invingator

isi face foc in mijloc

si se da pe sine

si pe mine hrana flacarilor

fulgera

sau soarele trage cu arcul?

suntem revarsatul zorilor

barbatul asteapta un raspuns

sunt imbracata

pe dinauntru

si pe dinafara

in lava lui… a fulgerat

sau soarele a tras cu arcul?

iti las

gustul pielii mele

pe limba

sa-i vorbesti

inceputului si sfarsitului

pe limba trupului meu

iti las gustul sanilor mei

parguiti in soarele gurii tale

si pamantul pantecului meu

unde tu ai sadit un tei

iti las ochii mei…

sa-ti fie si calauza si pedeapsa

alerg prin samburi de cires

ma sadesc in pamantul tau

in carnea ta

raman ierni si veri

in aceeasi gondola pe seva ta

cu pielea acopar fiecare ram

cand infloresc pe trunchiul tau

samburii primiti din sarutul

cu primul soare din an

ii invelesc in piele

dulce si rosie

ii nasc si ii las smulsi

din fasa

primavara

pe drumul firului de par

inspre albire

crucea

cu bratele intinse

tine in echilibru

Omul

predestinat sau nu

sa devina acrobat

pana cand

supus sau nesupus

insemnat sau neinsemnat

inteles sau neinteles

ramane

fir de nisip

Dinu IANCULESCU

Frankfurt

Rondeluri

Din volumul

Un gAnd, un chip stiut, un vis, un timp …

E trista ziua! Mult e inapoi!

E trista ziua! Mult e inapoi!

Copacii fara straie se desteapta

incaruntiti pe ultima lor treapta,

caietele se leapada de foi.

Si nu-i ragaz de-o vorba inteleapta

sub maldarul de vanturi si de ploi.

E trista ziua! Mult e inapoi!

Copacii fara straie se desteapta.

Si-n vuietul padurii, amandoi

culegem din risipa cate-o soapta,

ca prin tacerea care ne asteapta

sa cada frunza vremii peste noi.

E trista ziua! Mult e inapoi!

Nu vine nimeni, vara a trecut

Nu vine nimeni, vara a trecut

si-ncet in toamna se destrama.

Padurile se leapada de-arama

in batalii ramase fara scut.

Si incercam sa nu ne fie teama

ca nu vom mai sfarsi ce-am inceput.

Nu vine nimeni, vara a trecut

si-ncet in toamna se destrama.

Iar cei plecati mai repede-au baut

paharele cu dulcele din crama,

lasand pe mese dajdia de vama

si spaima noastra de necunoscut.

Nu vine nimeni, vara a trecut

Melancolii, pareri de rau, tristeti

Melancolii, pareri de rau, tristeti.

Am obosit de cand tot bate vantul.

N-am numarat cat s-anvartit Pamantul

si cat a risipit din ce-i de pret.

Am sovait cand am rostit cuvantul.

El insusi fiu din fiii altor vieti.

Melancolii, pareri de rau, tristeti.

Am obosit de cand tot bate vantul.

Si de cand fac pe saltimbancul

si imi tot schimb peruca si vesmantul.

Primeste-mi, Doamne, truda si framantul

in cerul Tau invaluit in ceti.

Melancolii, pareri de rau, tristeti.

Sunt eu acela din oglinda?

Sunt eu acela din oglinda

sosit atata de tarziu?

Atat de departat sa fiu

si-atata timp sa ma cuprinda?

Ci, parc-am fost odata viu.

Dar a-nceput de-atunci sa ninga.

Sunt eu acela din oglinda

sosit atata de tarziu?

Copacii dincolo de tinda

s-au inaltat si nu-i mai stiu.

Si stelele pe cer imi scriu

si-mi canta ultima colinda.

Sunt eu acela din oglinda?

Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros

Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros!

Ci pan-atuncea nu ma rusina

si da-mi ragaz, sopteste-mi ca mai va

pan ce pe umar aripa sa-mi cos.

Si-mi mai ramane vreme de-o cafea

si de un vin cu gustul tamaios.

Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros!

Ci pan atuncea nu ma rusina.

Mai lasa-ma o floare sa miros,

sa vad cum cerul cumpara vopsea

si norul trage ultima perdea

pe trupul meu calatorind in jos.

Vin, Doamne, la-ntalnire bucuros!

Sorin ANCA

Donauwörth

Din ciclul „Dincolo de aici”

CRIZA

cu fiecare imbobocire de trandafir
cu fiecare bataie de aripa
cu fiecare minune-mplinita
creste criza de timp
s-au pornit deja crunte rebeliuni
impotriva acestei nesabuite risipe
unele trupuri nu mai au trup
unele nopti se ivesc in plina amiaza
unele zeitati cersesc la colt de strada
pe sine se invinovateste viata
pentru prea complexul mecanism
construit doar pentru a ritma respiratia
a-i da forma
a-i da inceput si sfarsit
a-i camufla alterarea
se invinovateste pentru energia
spatiul si timpul investit
in rotunjirea sferei
in caderea frunzei
in iluzia mantuirii
deoarce este demonstrat
(pe toate planurile si definitiv)
ca in afara de 0 si 1
totu-i absolut si aberant
deci inofensiv si instrainat dainuirii
creste criza de realitate
nascand numaratoarea
care va incepe cu 2...

VIZIUNE SI PLOAIE

dincolo de viziune
totul e noapte
pergament indescifrabil
nici macar ceata
nici macar utopie
doar intuneric
sangele e inceputul
si sfarsitul acestei viziuni
cuvantul - bratele ei lungi
si subtiri
cu care-mi imbratiseaza
(unori pana la sufocare)
realitatea
acum insa trebuie sa ma linistesc
si sa tac
deoarece incepe sa ploua
si nu vreau sa pierd intelesul
nici unui picur...

NICIODATA

niciodata n-am aflat
rabdarea necesara de-a asculta zidurile
desi stiu c-ar avea atatea de spus
sau poate pricina-i o teama
ascunsa-n mine adanc
ca nu cumva sa descopar
ca eu sunt acela care le-a-naltat
impiedecand astfel
coborarea cerului pe pamant...

PAS SI STINGERE

s-a stins faclia oglinzilor mele de ieri
prelungi si miscatoare
lasand in urma doar zidul
de-ntuneric si sangele-mpietrit
in toiul infloririi
acum psalmodiaza trupul miscari obosite
spre vazduhul tot mai ocult
frunzele copacilor mei
stau suspendate intre crengi si pamant
si nu mai stiu
daca are rost sa ma mai scald in poeme
sau sa las pasii sa bata solemn
(in chip de abandon) pasul pe loc...

CONSTIINTA

livada devastata de propriu-i rod
este poemul acesta
care vorbeste cu el insusi in aiurare
de parca ar avea constiinta metaforei
de parca ar fi in afara primejdiei
de parca ar fi cameleon
de parca nu l-ar fi ajuns
vestea mortii cuvintelor...

ALFABET SI NU NUMAI

orice numaratoare (adevarata)
incepe cu un numar absent si trist
cum tot ce straluceste-n afara
este uneori doar rodul
unei mari introvertiri
orice alfabet incepe cu tacerea insasi
si sfarseste cu propriu-i inceput
ah si pasarile pleaca
tarandu-se spre zare
lasand astfel dinadins neelucidata forta
care le-a impins spre zbor...

NEPUTINTA SAU TEAMA

n-am reusit sa-ntrerup
acest sir de umbre extatice
si livide care-mi dau ocol
nici cu taisul celei mai cumplite lumini
ametesc si as vrea sa raman lucid
sau sa-mi spun ca totu-i iluzie
e joc
ca-i doar fumul unui foc ce nu exista
dar inainte de toate mi-e teama
ca nu cumva din jurul meu disparand
s-ar deschide de-odata
o lume ce cu siguranta m-ar orbi
si n-as avea incotro s-o mai apuc...

NICI UN NUME

nici o aripa de-a mea
nu mai e-n soare
iar rebeliunea de ieri
e-o anemica boare
sunt un fel de caine
care latra la luna
in plina amiaza
c-o furie nebuna
iar pentru insingurare
si tristete
nu mai am nici un nume
si tot attept si-astept si-astept
(zadarnic se pare)
catre ziua
cocosii sa cante a treia oara...

SENSIBILIZARE

brusc ma sensibilizeaza acest zid
de care sunt imprejmuit continuu
aceasta clipa
de care ma las impietrit
simt timpul fiind
doar un fel de definitie relativa
a fasiei mele de realitate
a fantei prin care ies
din cand in cand in prezenta
simt nevoia stringenta sa tip
desi stiu ca se va amana cutremurul
sau stirbirea acestui cub de gheata
in care locuiesc
sunt dincolo de limita a ceea ce sunt
imi spun
si-n fata acestui gand
brusc sensibilizat pare zidul
care ma imprejmuieste continuu
clipa insa imi avorteaza din nou
definitiva toamna
si-mi confisca unica arma
impotriva existentei
si-mpotriva mea - uitarea
clipa-i dusmanul de moarte
clipa-i nimicul cel adevarat
clipa-i povara care n-a mantuit
si nu va mantui niciodata
pe nimeni si nimic
ci doar va amagi
sensibilizand fiinta
in fata vreunui zid prea inalt
spre a putea fi vreodata trecut
in fata vreunui dumnezeu utopic
sau cine stie in fata cui...

DESTAINUIRE

secerisul acesta
nu se va sfarsi niciodata-mi
sopteste poemul
deci e totul iluzie
pana si painea
tip aruncand secera din mana
asa e-mi sopteste
parca vinovat poemul
nu pot sa cred ii raspund
iti multumesc imi sopteste
parca fericit poemul
iata cum necredinta
ta-ti astampara foamea...

FAPT (LIPSA DE OCHI)

numai pleoape fara ochi
numai raze fara tinta
intr-un continuu duel
intr-un dumnezeiesc duel
nimicitor si fecund
iar tu nucleul absolutei neindentificari
lasandu-te extaziat si sufocat
de aceasta camasa de forta a iluziei
si de aceasta lansare fara constiinta
in netimp...

SIMBOLURI SI ATAT

am stat si eu pe tarm
si-am dat un sens inalt
si suprem soarelui
ce se cufunda in orizont
si am lasat urme-n urma mea pe plaja
ca toti adolescentii visatori
am scrijelit si eu la randul meu pe copaci
semnul iubirii
mai apoi mi-am dezvelit pieptul salbatec
infruntand cele patru vanturi -
am faptuit simboluri deci
nimic mai mult
si-acum cersesc un foc pentru ultima tigara
si pentru a da foc universului...

Eugen D. POPIN

(Bad Tölz)

POEMELE TALE⁽Pentru Erika)

Din volumul in pregatire Gramatica timpului trecut.

inainte ca trecutul tau

sa-mi fagociteze ingenuitatea

purtam portretul tau

in locul eurocardului

(gest pueril si bizar

nu-l regret insa

si-l pastrez in reliquariul personal)

apoi

in vreme ce alergam de-a lungul autostrazii

singur

cu T-shirtul zdrentuit

si transpirat

mi-am pus intrebarea

„de ce nu poti trai fara iubire“

(nu-i asa

asemenea cataclisme spontane

merita totusi arhivate)

ma minunez de biata mea teasta

unde toate

stau laolalta

ca-ntr-o fortareata

iar cand e noapte

si cate unele nu-si mai afla locul

dau buzna pe ziduri

aruncand cu pietre

(de cand mi-ai facut cadou

un pogon de liniste

am in fiece dimineata

pietre proaspete la micul dejun

iar in timp ce unii plescaie

savurand omleta cu dulceata de zmeura

si maldárul de cancanuri

eu ma intreb

ce poate fi mai tamp

decat senzatia ca nu-ti lipseste nimic)

ce-a mai ramas din castelele noastre:

ziduri

trepte cazute

salonul unde clepsidra atarna de paianjeni

tencuieli scorojite

in care crepusculul isi inchide nostalgia

(impresionant de mult

asta fara doar si poate)

tie

ti s-a facut deodata

dor de duca

si dor de lume

de scotocit in rani

si dor de nebunie

o Doamne

iar mie mi-e dor de tine

si dor de dorul táu

(tie

de toate astea nu-ti pasa

si pleci

ca-ntr-un roman de-un leu jumate)

cu siguranta

ai revazut amurgul

coborand peste parcul englezesc

si splendoarea cerului

plutind peste lac

(candva am avut spontana idee

sa arunc falusul statuii la rate)

n-ai mai venit

ca-n vremuri de demult

sa punem roua-n flori

si-n dimineti sarutul

n-ai mai venit

sa punem peste lume

albastrul si seninul

si zborul

n-ai mai venit

cand soarele apune

s-adapostim lumina

in cuibul nostru de iubire

(mi-ai dat doar de-nteles

ca-s prea romantic si sarac)

Lucius FURIUS

USA

Un poem in memoria lui Rembrandt

(caruia nu i s-a inchinat niciodata unul)

Rembrandt, maniacule!

Cand altii erau jos in taverna locala

band si jucand carti

- sau departe, vizitand Parisul -,

tu sedeai in atelier

multa vreme dupa ce iti plecasera discipolii,

erai acolo trudind mai departe, ca un rob

s-a saturat oare familia-ti sa-ti pozeze?

Altii ne-au pictat cum parem

- presupun ca putin mai aratosi… -

tu ne-ai pictat cum suntem:

mandri, tristi, plini de speranta, nesiguri.

Unde-am vazut doar uratenie tu ai gasit frumusete.

Bibila? Tu ai facut-o umana:

Am simtit durerea lui Cristos! Uimirea Magdalenei.

Ti-ai risipit prosteste banii,

n-ai reusit sa-ti platesti datoriile.

Te iertam.

Ai fost incapatanat, rau, obsedat,

ne-ai iubit doar

atunci cand ne pictai.

Te iertam

Ai lucrat la propriile-ti picturi

in locul unora ce-ar fi putut fi vandute

la pret mai mare.

Te iertam.

Pentru arta-ti atat de sublima

te iertam, te iertam.

Titu POPESCU

Dachau

Rondul de noapte

„Viata nu are un continut decat prin violarea timpului“.

E. Cioran

Cand am iesit de la Rijksmuseum, o ploaie repede refacea stralucirea cotidiana a Amsterdamului. Ca o femeie ce se admira in oglinda, marele oras isi retusa fizionomia, inviorat de apele abundent izvorate din cerul verii sale. Era nevoie, din cand in cand, de cate o asemenea repriza de remaniere. Orasul suporta agresiunea valurilor neterminate de navalitori estivali, obosit deja ca sa mai fie si orgolios. Turismul continentului se impotmoleste aici, in fascinatia acestui oras limitrof, ca in sistemul redutabil de diguri olandeze – de aici, presimtirea a ceva morbid in atractia nordica a Amsterdamului: iata pana unde se poate, mai departe o sa te pierzi in reteaua de canale care ascund in labirintul lor mici localitati. Europa isi trimite mai departe doar tipare de comportament si nu succesul desfasurat al civilizatiei sale. Cine a facut un pas in Amsterdam, il face pe celalalt in neant. Urma sa il facem si noi – dar cu un folos neasteptat, in prelungirea cu totul insolita a atractiei maxime de la Rijksmuseum, Rondul de noapte al lui Rembrandt.

Cat timp statusem in fata marii panze, deci cu spatele la uriasele ferestre care se deschideau spre oras, absorbit de a-mi potrivi unghiurile de vedere spre diferitele sectiuni ale tabloului, nu am remarcat dezlantuirea vremii. Totul era inauntru si acolo. Existam doar in compania confesiva a personajelor rembrandtiene, pregatite sa-si indeplineasca necesara lor indatorire cetateneasca. Pe masura ce refaceam intregul din secventele lui alcatuitoare, toti acei venerabili cetateni angrenati in garda civica a Amsterdamului, prin orientarea lor decisa spre punctul de unde ii priveam, pareau a fi dornici sa-mi transmita ceva, un lucru care ii infierbintase si care trebuia impartasit celor care li se alatura chiar si numai privindu-i. Ei alcatuiau in fata privirii mele un front decis, impenetrabil, desi in grupuri care puteau fi individualizate; totusi compact in intunericul din spate ce invaluia un mister, pe care il protejau ca pe un fetis al orasului sau ca pe ceva care il putea simboliza. Rondul de noapte respingea insa penetratia nepregatita in acea semnificatie care li se transmise lor ca o agitatie ce le impunea o singura directie: spre inainte, bravand cu adevarul lor indiscretia neavizatului.

As fi putut sa aflu adevarul agitatiei lor daca as fi putut raspunde la intrebarea care il privea pe pictor: de ce nu a infatisat pe vajnicii cetateni amsterdamezi in linia unui sir de portrete, cu infatisarile si indatoririle lor in importanta garda civica a urbei, cum era uzul in prezentarea familiilor burgheze – garda civica fiind chiar o „familie“, cea mai reprezentativa a orasului -, ci a preferat a-i surprinde in plina actiune? Archebuzierii insarcinati cu apararea linistii localitatii se pregateau sa-si indeplineasca rondul; aceasta ar fi prima explicatie si cea indeobste data. Capitanul garzii, incins cu o esarfa rosie, semn distinctiv de importanta, da, cu bratul intins, semnalul si directia de inaintare. Oamenii lui se pregaesc de mars: isi controleaza archebuzele, apreciaza distanta, se lasa antrenati de ritmul unui tambur ce incepea sa fie batut.

Ceea ce-i uneste in tabloul „familiei“ garzii le si subliniaza agitatia: iesirea din fundalul intunecat, valorizarea pe cont personal a clar-obscurului, indeosebi pe trasaturile fetei, ca sugerand pastrarea unui minimum de conspirativitate necesara in acest fel de actiuni. Inexplicabila fasie de lumina – solutie picturala necesara, chiar cu sacrificarea verosimilitatii – punea in plina evidenta o tanara fata cu rol de mascota a grupului, din moment ce purta insemnele garzii. Ea este semnatura de identitate a companiei de aparatori ai linistii Amsterdamului – si tot atat de conspirativa: cine nu cunoaste semnele nu le poate descifra actiunea.

Dar chestiunea semnificatiei se concentreaza in alta parte: exact in centrul panzei, unde capitanul incins cu esarfa rosie, cu mana intinsa si cu o fata mirata, impartaseste ceva locotenentului sau, de asemenea favorizat de lumina ce lasa sa i se vada costumul galben si esarfa de importanta alba. Acesta este, dintre toti, cel mai „luminat“, este integral „vazut“, ca orice insarcinat sa lucreze direct cu trupa si care este perceput de toti ca dirijor imediat al actiunilor comune. El nu sufera partiala drapare in intuneric, precum capitanul care aduce insarcinari de principiu de la un for superior abscons si care va fi chemat pentru a da seama in fata consiliului administrativ al orasului, deci in alta parte. Integral aici si acum este numai locotenentul. Dar ce-i poate transmite capitanul, cu mina lui mirata si contrariata, tocmai in momentul cand pornesc nu spre altceva decat intr-o actiune de rutina, repetabila, cu datele ei bine cunoscute si de catre toata lumea? Este incredibil ca la fiecare plecare noptatica sa le repete aceleasi si aceleasi indicatii.

Aceasta intrebare imi va reverbera mai apoi pe strazile, canalele, pietele si podurile marelui oras nordic, de-a lungul aliniamentului lui de cladiri care nu ies, prin masivitate, din cochetaria decenta specifica atitudinii inaintate. Parea ca intregul oras, usor patinat de brunul care exprima luminozitatea din nord si care poate fi dedus din inspiratia olandeza pregnanta in multe tablouri de Van Gogh, participa la aceasta conspirativitate.

Pe moment, ploaia de afara nu mi-a incurajat prelungirea pana la solutie a dubitatiei din muzeu.

Orasul parea acum si mai ferecat in propriile-i secrete. Perdelele lichide ii ofereau o protectie in plus, lasand in acuzata exterioritate indecisa curiozitate gregara a turistilor, insensibil la admiratie, stapan pe aliniamentul unei glorii tacute. Era ceva mai mult decat rezerva silentioasa din alte localitati nordice: era un avertisment la decenta, la o politete fara efuziuni, la o cordialitate fara compromisuri. Tonalitatile brune si de verzui inchis tineau intredeschisi ochii orasului, ca intr-o atipire vitala. Mirarea frivola era exclusa, tupeul reprimat. Canalele lui nu agonizeaza venetian, ci intretin un tonus urban fara oboseli si fara excese. Un trup viguros pare a-si fi incetinit functiunile, pentru a-si proteja dainuirea.

Am iesit la centura exterioara si ne-am inscris pe autostrada de nord, cu intentia explorarii peninsulei olandeze de deasupra latitudinii Amsterdamului. Un popas fructuos pentru familiarizare a fost cel din zona oraselului Medemblik, in care cochetaria miniaturizarii urbane din nord ne-a aparut subliniata printr-o igiena franca de decor cu planuri reduse, perfect adaptat la confruntarile climatice. Mici valuri intunecoase fac sa tremure pe canale vegetatia plutitoare a ambarcatiunilor, deasa, in prelungi gradini acvatice. Vitalitatea pare retrasa in eternitatea elementului. Aici vesnicia s-a nascut pe canale.

Autostrada spre nord inscrie in peisajul linistit spectaculozitatea moderna. Este, aici, singurul reper de orientare descifrabil: restul este format din accese tainuite, din drumuri care nu alcatuiesc trasee inteligibile, ramanand doar in folosinta practicilor locale. Pentru acestea trebuie sa ai ragazul initierii. Aceasta retea oculta este o invitatie la niciunde, o capcana – sau poate traseul imaginar al „mitologiilor subiective” paleriene.

Am continuat, peste cateva zile, drumul spre nord si, dupa un popas la extremitatea peninsulei, in oraselul-port Den Oever, gratios ornat de felurite ambarcatiuni, am intrat pe spectaculosul dig rutier care duce spre cealalta peninsula olandeza, care pivoteaza in jurul orasului Groningen. Inaintarea noastra aproape speriata pe aventura acestui traseu venea din contactul direct, singular si cosmic, cu imensitatea apei, digul fiind literalmente taiat prin mijlocul apelor, repetand in concret gestul poruncitor al biblicului Moise, facator de drum prin inima Marii Rosii. Biblia se confirma aici, in nord! Olandezii, construindu-l pe o lungime de aproape 30 de kilometri, au facut o demonstratie de iscusinta, tenacitate si intelepciune. Dar, intr-un cuvant, de abnegatie pentru interesul tarii lor asaltate de ape: au opus un piept puternic, fabulos, in calea valurilor si furtunilor ce vin dinspre Marea Nordului si, mai de departe, din Oceanul Atlantic, plus ca in acest fel si-au gospodarit un imens rezervor de apa nesarata, pentru agricultura si nevoile populatiei. Numele constructorului a fost eternizat, in memoria lor recunoscatoare, intr-o toponimie peninsulara: Lelystad.

Cat timp ne-am invartit prin jurul localitatii de la extremitatea cealalta a autostrazii ridicate pe creasta digului, am neglijat semnele difuze, la aceasta latitudine, ale inserarii. Am pornit inapoi in vaga incertitudine a apusului, sporita de noua aventura rutiera in imensitatea apelor. Cand am ajuns la parcarea de la mijlocul digului, se lasase deja o noapte imensa ca marea ce ne inconjura. La locul acela median am fost, insa, cu totul socati de blocarea drumului solitar si de semnele care ni se faceau sa ne oprim. Cand am parcat la locul indicat, de noi s-a apropiat un fel de paznic-supraveghetor imbracat intr-o uniforma clar iesita din uz, evident demodata si care ni se infatisa in acelasi timp straina, hilara chiar, cu toate acestea cunoscuta. In acea periculoasa pustietate si la acea fantezista ora, buimaceala si panica ne erau la fel de sporite: parca iesisem nu numai din spatiu, ci si din timp.

Bizarul personaj s-a apropiat de mine si mi-a spus, prin geamul intredeschis:

- Suntem Rondul de noapte!

Surpriza m-a coplesit, pe cat recunosteam o scena de vis: oficialul Rondului purta exact vestimentatia capitanului, era incins cu aceeasi esarfa rosie, iar in spatele lui desluseam silueta locotenentului, invesmantat in galben si incins cu alb.

Vexatia mea se vede ca a fost suficient de expresiva pentru a-l face pe capitan sa devina complicele meu la clarificari.

- Ne-am gandit sa refacem aceasta companie din tabloul lui Rembrandt, pentru a intampina aici strainii care vin spre Amsterdam si care ajung pe dig la aceasta ora tarzie, pentru a-i saluta si a-i orienta. Am venit deci in ajutorul dumneavoastra. Stiu ca v-a intrigat aparitia noastra din alte vremi, dar ne-am permis aceasta cochetarie fiindca am adoptat-o ca o forma de curtoazie. Va puteti descurca mai departe?

L-am asigurat ca traseele imi sunt deja familiare si, dupa zambetul lui aprobator, am vrut sa plec. M-a oprit insa brusca evidenta a nedumeririi din muzeu, actualizata de insolitul paznic al drumurilor nord-olandeze.

- Am totusi ceva de deslusit cu dumneavoastra, sunt sigur ca-mi puteti risipi nedumerirea. In tabloul lui Rembrandt, omologul dumneavoastra de acum aproape patru veacuri avea intiparita pe fata o uimire care il facea sa comunice un lucru deosebit locotenentului sau. Puteti sa-mi explicati despre ce este vorba?

Zambetul subtire al capitanului mi l-a recomandat ca un cunoscator.

- Vedeti, treaba este legata de istoria tabloului. El a fost destinat primariei Amsterdamului, unde isi avea sediul si garda civica. Dar cum peretele ce urma sa-l primeasca s-a dovedit a fi prea mic, s-a decis amputarea unei parti a tabloului. Va dati seama ce oroare! Asa a cazut in uitare un mesager care-l anunta pe capitan ca sotia lui naste. La noi, era obligatoriu ca sotul sa fie in prejma sotiei care-i daruia un mostenitor, tatal sa-si primeasca noua odrasla luand-o in brate. Or, capitanul fusese prin aceasta pus in dificultate: sa-si indeplineasca indatoririle de sot si tata, sau cele ale insarcinarii lui oficiale. Derogarile erau acceptate de consiliul orasenesc numai in cazurile care impuneau de la sine evidenta absentei, cele mai multe fiind legate de plecarile pe mari. Dar capitanul nu era nici plecat si nici nu putea, noaptea, sa ceara aprobarea primariei. S-a decis totusi pe loc: sa-si asiste sotia. De aceea dadea instructiuni speciale locotenentului, care trebuie sa-i preia, pentru acea noapte, responsabilitatile.

Apoi, fataindu-si retorica-i imbracaminte, capitanul Rondului de noapte m-a salutat cu o bunavointa ceremonioasa, cu acelasi accent desuet, iar eu am plecat pe absorbantul drum al digului cu o mai bucuroasa incredere in firea locuitorilor olandezi din acest nord sever si ospitalier.

Victor LOGHIN

Constanta

Cumpana

Lilith, prima femeie a lui Adam a fost alungata de Eva In Isaia 34.14 se spune: „... poate ai vrut tu sa zici: fiarele din pustie se vor intalni acolo cu cainii salbatici si tapii parosi se vor chema unii pe altii. Acolo isi va avea locuinta naluca noptii si isi va gasi loc de odihna.“ Traditiile talmudice o considerau pe Lilith vrajitoare, un demon feminin care ar avea relatii erotice cu barbatii, pentru a procrea alti demoni. Drept pentru care, in Sabbat 151 b, barbatilor evrei li se recomanda sa nu doarma niciodata singuri in casa.

Implinise de curand cincizeci de ani si nu-i simtea.

Era ceea ce se spune un tip inca bine, inalt, cu o tinuta ce impunea de la distanta, barbia putin saltata, rotata intr-o parte, parca stiind ca un profil sau celalalt l-ar prinde mai bine. Facea gimnastica zilnic si cu toate acestea, din cand in cand, o burtica mic-burgheza se salta peste cureaua pantalonului, parca vrand sa se rostogoleasca si mai jos. O pedepsea rapid, mancand cateva zile fructe si apoi totul reintra in normal. Nu era genul de narcisist patent, asa cum se spune sau se vede prin filme, insa ii pasa de imaginea sa personala, dar si publica. Si nu din pricina serviciului, nu deloc.

Lucra intr-un birou mic dar cochet, singur, accesul publicului si chiar a colegilor fiind restrictionat la maximum. Asta era profilul muncii si adesea simtea aceasta izolare, mai ales pentru ca era un tip sociabil, caruia ii placea anturajul colegilor si a amicilor intamplatori chiar, dar mai ales a femeilor, fata de care avea o slabiciune particulara si asta din totdeauna, de cand se tinea minte. Fusese crescut printre fuste si poate asta-l marcase pentru toata viata.

Nici despre familia sa nu se putea spune nimic special decat ca ea exista, era ceea ce se spune in mod curent, normala, cu o nevasta la fel ca toate nevestele si un copil cu nimic mai bun sau mai rau ca ceilalti.

Daca lucrurile ar fi evoluat asa cum s-a aratat pana acum, totul s-ar fi sfarsit banal si firesc, cu o pensie, retragerea, asumarea statutului de bunic s.a.m.d. caz in care povestirea noastra nu ar mai fi avut nici un sens.

Aceasta daca... Dar nu a fost sa fie asa.

La scurt timp dupa jubileum a aparut pe firmament o juna domnita, parca din neant, tulburand grav apele existentiale ale tuturor.

Povestea a fost scurta, rapida si dramatica.

Dragostea la prima vedere, romantism desuet dat fiind ecartul de varsta (vreo treizeci de ani) cu plimbari prin parc, flori, cadouri si o sumedenie de mici atentii, fleacuri sau nu, din cele ce plac si nu de putine ori sucesc capul si unor femei cu pretentii, nu numai cel al tinerelor lipsite de experiente sociale deosebite si inerent de atentii de genul acesta.

Lucrurile au evoluat firesc in nefirescul lor si s-a ajuns inerent in alcov, acolo unde turnura evenimentelor a fost si mai deosebita. Stimulat de tineretea si frumusetea flagranta a junei domnite, tomnatecul Romeo s-a intrecut pe sine, amintindu-si de anii studentiei, subjugandu-si partenera cu o tandrete speciala, nu frusta ca la tinerete, ci molcoma, studiata, chiar pedanta, fiecarui milimetru din trupul iubitei fiindu-i adresat un gest cat de mic. Gestul nu a fost lipsit de un raspuns adecvat, mai ales ca juna nu cunoscuse inca asa ceva, micile si fugarele amoruri de pana atunci petrecandu-se in compania unor prieteni de o varsta cu ea, viteza si superficialitatea fiind cuvintele de ordine ce dominau imaginea generala a demersurilor amoroase.

Si lucrurile au evoluat, devenind din ce in ce mai adanci, nu atat prin intensitatea sentimentelor, ci prin gravitatea consecintelor directe.

Intr-o zi, aparent fara nici un motiv special el s-a mutat cu ea, impartind o garsoniera oarecare, parandu-se la prima vedere ca toata lumea e a lor.

Consecintele matrimoniale au fost dramatice, sotia parasita, frustrata fiind pana in adancul fiintei sale, incercand sa dreaga ceva, in ideea ca mai e ceva de dres, consimtind sa treaca cu vederea chiar si neplacutul incident. De dincolo, de pe malul celalalt al existentei lor, nimic.

El, intransigent, afirma sus si tare ca si-a gasit perechea ideala, ca e intr-al noualea cer, ca de abia acum traieste cu adevarat, etc, bla, bla...

Timpul a trecut nemilos pentru toti, neatenuand cu nimic drama (cu toate ca batranii spun ca timpul le drege pe toate).

Iar dupa cum tot batranii spun, sita s-a cam invechit, lipsurile materiale si-au scos coltii, pretentiile tinerei fiind disproportionate fata de niste venituri dijmuite si de alti titulari de drept, ea dorea, el nu putea, au aparut discutii, nu chiar certuri, ci discutii penibile, ce erau din ce in ce mai putin atenuate de tandretea pedanta a maturului Romeo. E drept ca si lui ii lipseau adesea unele lucruri, o carte, un papuc, un sfat, poate chiar o vorba in doi peri, spusa la manie, dar se facea ca nu le baga in seama, cu toate cu nu de putine ori ecoul celor douazeci si ceva de ani petrecuti impreuna cu cealalta ajungea si la urechile sale, aparent surde la asa ceva.

Distanta dintre ei se marea pe zi ce trece si toata lumea simtea asta, mai putin el. Sau se facea ca nu simte.

Se inchisese in el, era ursuz, taciturn, proverbiala-i veselie se dusese pe apa Sambetei de mult, fapt remarcat chiar si la locul de munca.

Se ingrasase, pedanteria i se topise ca un fum si varsta nemiloasa se labarta mandra pe intreaga sa fiinta.

Lovitura a venit intr-o zi, pe dupa-amiaza, cand reintors de la munca a gasit garsoniera partial golita atat de prezenta gratioasa a tinerei doamne, cat si de o parte insemnata din bunurile comune.

A cautat-o innebunit zile in sir si in final a gasit-o in compania unui june, de o varsta apropiata cu a ei, afisand o fericire pe care el nu o observase niciodata cat timp fusesera impreuna. Decent si civilizat i-a invitat pe o terasa la o cafea si tinerii au acceptat.

A abordat subiectul direct.

A aflat ca cei doi sunt impreuna de o buna bucata de vreme si ca dualismul ei nu a mai putut fiinta din varii motive, mai mult sau mai putin plauzibile. Cavalereste, s-a dat deoparte, urandu-le tinerilor multa fericire, noroc, etc., etc....

Iubitii mei cititori, chiar credeti ca asa ceva e posibil? Oare mai exista astfel de gesturi in lumea noastra? Nu vedeti ca totul e un bluf de doi bani?

Cat despre el, treaba lui, ce ne pasa noua!

Faptul ca speranta moare intotdeauna ultima, pare o prejudecata optimista.

Pentru lamuriri suplimentare intrebati-l insa pe Puck, omul de nadejde al lui Oberon.

Nora CASAL

München

POVESTE DE IARNA

Decembrie. E timpul in care Münchenul se scalda de aproape o luna in baia de lumina a reclamelor multicolore, aproape obsesive, ce vestesc apropierea Craciunului, intr-o revarsare de orgie a tot felul de produse ce-si cheama cumparatorii din ce in ce mai insistent. si, fara sa vreau, imi vine in minte o zi mohorata de decembrie, de dinaintea primului meu Craciun aici, cand o revolta fara sens ma surprindea prin tipatul inabusit al disperarii indepartarii de mine... O durere surda umplea un spatiu care era al sperantelor, o dezmembrata umbra a luminii care am fost ma chema spre regasirea acelei bucurii cu care asteptam altadata taina sfanta a sarbatorii nasterii Mantuitorului. Balansul meu intre limite devenind stanjenitor si, ca atunci cand simti barca lasandu-se intr-o parte te muti instinctiv in cealalta, m-am intors in lumea nevinovata si plina de talc a povestilor.

Se spune ca, in ajunul Craciunului, Dumnezeu si Sfantul Petru au coborit pe pamant ca sa vada cum sarbatoresc oamenii Nasterea lui Isus. S-au oprit mai intai la niste case mari, din belsug luminate si, uitandu-se la ferestre, au vazut oameni petrecand la mese imbelsugate cu lautari, ei si familiile lor.

Pomul de Craciun stralucea in culori felurite, cu crengile grele de podoabe, dar fetele lor nu erau luminoase, o umbra de nemultumire staruia in indestularea lor.

- Hai, Doamne, sa cerem gazduire si ceva de mancare acestor oameni,carora nu le lipseste nimic! zise Sf. Petru.

Au batut la porti pina ce-au ostenit, dar nimeni nu le-a deschis, ba de la o vreme gazdele au asmutit ciinii asupra lor. Intristati au pornit mai departe. si-au ajuns la o casa de oameni sarmani, unde privind pe la feresti au vazut chipuri luminate de o tainica bucurie cantand colinde in jurul unui bradut ale carui singure podoabe erau lumanarile aprinse, mere, nuci si colacei.

- Hai, Doamne, sa incercam si aici, poate avem mai mult noroc!

- Cum ti-e voia, Sfinte Petre, dar nu vezi ca-s niste oameni sarmani si abia daca le ajung lor bucatele de pe masa?

Cu sfiala au batut la usa si deindata gazdele i-au primit inauntru, i-au poftit linga foc sa se incalzeasca si apoi i-au asezat in capul mesei, bucurosi ca pot impartasi si altora ceva din avutul lor. Oaspetii au ramas acolo pana dupa miezul noptii, intampinand impreuna cu gazdele cetele vesele de colindatori, preamarind cu luminoasa bucurie Nasterea Mantuitorului. Apoi, dupa ce au multumit dupa datina, drumetii au pornit-o la drum...

- Sfinte Petre, as vrea sa le darui ceva acestor oameni sarmani, care s-au dovedit a fi atat de bogati in saracia lor si atat de buni in simplitatea lor luminoasa! Ce le-as putea da spre a nu-i tulbura in frumusetea lor?

- Doamne, bogatiile le-ar stramba viata ca pe a celor ce ne-au gonit asta seara de la poarta lor, sanatate au, copii frumosi au, credinta au... si cred ca nici nu stiu ei ce bogatii ascund in adancul lor atat de cald si atat de bun...! Da-le, Doamne, o oglinda, in care sa-si poata vedea sufletul!

si, nu dupa multa vreme, s-a nascut Eminescu...

Cu gandul la aceasta poveste, ma rugam sa-mi trimita Dumnezeu ceva ca sa nu-mi uit sufletul in aceasta lume straina si instrainanta... si atunci am aflat de aceasta revista, prin editorul ei am ajuns din nou printre ai mei.

De ce oare, de fiecare Craciun ne e mai dor de ACASA?

Traian Pop TRAIAN

Ludwigsburg

JAZZ ATELIER JAZZ

(Fragment de roman)

sI TU AI FOST ATAT DE PLECAT INCAT A TREBUIT SA-tI spun eu ca sa o afli.

Cum ar trebui sa incep? De unde? Cine ar putea preciza cu exactitate unde se afla inceputul? Cand existenta insasi nu e decat o suma de episoade discrete, o piesa de jazz in care viitorul si trecutul ies la rampa spre a culege aplauzele auditoriului cu interpretarea cand izbutita cand neinspirata a uneia si aceleiasi teme: a perpetuului ACUM.

SOLITUDE - UN PEU BIZARRE, GENE – INQUIETUDE - ecourement concentre....Un nimic, asta e. Un nimic subtire si inalt, usor iritat de graba nedisimulata a trenului.

- La ce te gandesti?

In anumite situatii un om raspunde: „la nimic", cand e intrebat la ce se gandeste.. Se preface doar?. Dar daca acest raspuns este sincer? Daca exprima acea stare ciudata a sufletului cand vidul devine elocvent, cand lantul gesturilor cotidiene s-a rupt, cand inima cauta zadarnic INIMA pierduta?

O ia inaintea lui pe culuarul liber, ajutandu-se de maini pentru a evita ciocnirea soldurilor de pereti. Ritmic, de parca o muzica, numai de el auzita, il face sa vibreze tot, sa nu se poata abtine de la dans nici macar aici, in tren. Cata verva si vitalitate in trupul mic si slabanog. Se opreste in fata usii de sticla prin care filmeaza mai bine de jumatate din restaurant. Ezita dar nu se poate abtine a-l intreba, chiar daca e sigur ca nu are cum fi auzit:

- Ai descifrat vreodata telegraful sinelor de cale ferata? Daca nu, trebuie neaparat sa incerci. Sa te lungesti pur si simplu de-a lugul terasamentului, sa inchizi ochii si sa-ti lipesti palnia de oglida prin care vorbele cerului alearga de la o gara la alta. E o experienta unica.

Se minuneaza ca aude si intelege dar nu schiteaza nici un gest prin care i-ar putea (macar?) da de inteles. Intarzie, ascultand cum pocnetul metalic al usii se suprapune zgomotului facut de rularea acum uniforma a rotilor. Il urmeaza, aruncandu-si privirile spre mesele celorlalti consumatori. Nimeni nu fumeaza.

- si tu? Ce o sa faci, se aude intrebat, in timp ce priveste sau mai degraba lasa impresia a privi miscarile chelnerului, nemultumit pare-se de aspectul fetei de masa.

- Eu, se trezeste vorbind, cu o voce despre care nu stia ca-i apartine, eu am sa citesc... Am sa merg... Sa vorbesc. Am... „Sa fac totul si nimic" ar vrea sa-i spuna. Nu e foarte convins. Se simte aproape usurat cand chelnerul il intrerupe, intrebandu-i daca nu s-au razgandit, in timp ce depune doua cesti de cafea si doua sticle de pepsi in mijlocul mesei, sprijinindu-se totodata de aceasta din urma, pentru a nu-si pierde echilibrul.

Tace. Viseaza? Trecutul? Viitorul? Lumini ii sclipesc in ochi si degetele-i alearga de o parte si alta a farfurioarei si cestii de cafea mangaind-o, mutand-o, invartind-o, supuse parca unui ritual al carui punct culminant are sa rastoarne lichidul caldut-lesios pe fata de masa spre a alunga zambetul servil ce impodobeste in continuare fata chelnerului inca lipit de masa lor, fredonand abia auzit un cantec desuchiat.

- Nu arati de loc a inginer, rosteste dupa ce soarbe o inghititura si constatarea lui il face sa simta un nod dureros in gat, intr-atat de convins e ca se gandeste la altceva. Asa, cu rucsacul asta strain, cu barba si pletele zburlite, pari mai degraba de pe alte meleaguri, adauga, dupa care se pune a silabisi lista de mancaruri si bauturi.

Tace, refuzandu-i prin semne invitatia iar mai tarziu, cand tacamurile si cosul de paine iau locul cestilor si sticlelor goale, ii explica, tot prin semne ca trebuie sa coboare.

- Am sa scot capul pe fereastra, i se raspunde, in timp ce aceleasi maini se concentreaza asupra jocului reluat ca o variatiune pe aceeasi tema, cu ajutorul furculitei si al cutitului.

- Zau Max.

I-ai rostit numele? Cu a cui permisiune. Cine ti-a dat dreptul de a-l dezarma? Ceva nu e in regula cu tine Manciu? Ar trebui sa te cauti...

- E atat de...

Din doi pasi ajunge in usa vagonului si evitand sa-si intoarca privirile, asculta din nou clinchetul usii, simtind o vaga senzatie de gol in stomac. Pari mai degraba... Bon jour tristesse... Bon soir...

Trenul isi iese din minti si alearga printre dealurile alamite de ultimele raze de soare ale zilei. Inca putin si ajunge in gara, parasita parca, in toiul unui atac aerian. Se intoarce, mai mult obosit decat odihnit. si ceea ce e mai trist tot pe atat daca nu chiar mai mult de dezorientat. Imbatranit cu un concediu.

- CAND S-A INTAMPLAT ASTA? Sa NU ItI IMAGINEZI Ca Ma las pacalit: te oblig sa mananci cu mine. Altminteri nici tu ceai, nici votca.

- Mofturi de cititor sezonier. Cine sa-si rupa timp pentru rebusistica ta ieftina? Nu micul dejun ci pranzul se imparte... Mai degraba cina, daca tot insisti a te purta cu mine dusmaneste. Atata a mai ramas adauga, de data asta pe un ton mai putin sigur, Victor Septembrie, ascunzandu-si privirile, parca vinovate in farfurioara pe care Manciu o aseza in fata lui cu gesturi ceremonoiase reusind sa-si stapaneasca, spre propria lui mirare, zambetul ce ar fi rasplatit in parte caraghioslacul imaginii oferite de prietenul sau imbracat in mijloc de decembrie in pantaloni scurti si tricou, amandoua de imprumut, amandoua lalai, intrecandu-se a-i cobori pana la genunchii ridicoli de albi si firavi.

Micul dejun de la ora saisprezece, ar fi vrut sa-i raspunda dar renunta.

- Ce mai e nou pe la tine? intreaba de parca nu lui i s-ar fi destainuit, spre exasperarea Maiei, toata noaptea precedenta...

NOAPTE. CAMPIE. ALBa. CEAta. COMPARTIMENT DE tren. Supraaglomerat. La inceput. Desi nu isi aminteste ca trenul sa fi oprit, constata la un moment dat ca in intreg vagonul nu se afla decat un singur calator: el. Intins, cu picioarele (desculte?) pe bancheta din fata. Incercand cu eforturi zadarnice sa opreasca alunecarea banchetei pe care sedea. Cu ochii deschisi. Ce vede? Nimic. Frig. Imbracat numai in pantaloni, camasa, pulovar alb cu maneci largi, evazate, adunate ceva mai jos de cot. Anchilozat. Cu bilet. Cine i-l cumparase? stia ca-l are? Il vazuse? Controlorul? De ce nu-i cerea nimeni socoteala? De ce? De unde? De cand?... Macazurile se inmultesc dintr-odata spre nemultumitea trenului ce prinde a se clatina amenintator. Ajunge sa faca naveta alunecand de la geam la usa compartimentului. si invers. si. De la inceput. Lumini. Ale garilor? Isi arunca la intervale relativ mari pumnalele prin geamul murdar. Ranile impunsaturilor isi dreg deocamdata vocile. Prea putin, probabil, pentru a-l convinge pe seful trenului sa opreasca. Oricum nu stia unde ar fi trebuit sa coboare. Face un efort si prinzandu-se de manerul geamului priveste afara. Noapte. Campie. Alba. Ceata. Ii da drumul iar trupul isi reia naveta. De parca atata asteptase. Geam. Usa. Retur. Pofteste a-si aprinde o tigara. Nu reuseste mai mult decat sa o doreasca. Se multumeste cu atat. Ar vrea sa arunce o privire pe culuarul galbui din care razbate pana la el o lumina palida. Se multumeste cu gandul. Asta se va vedea intr-un anume moment: ONANIST. (Trebuie sa-l gasesti!) Cine a spus asta? Cine a scris-o. SUNT ONANIST sI-MI PARE RAU. Cine o citeste? Se multumeste asadar cu gandul. Putin? Hm. Altii? Renunta si la asta. Trenul nu urca. Nu coboara. Inainteaza. Probabil. Sigur. Se legana. Isi schimba greutatea de pe o parte pe alta. Incepe sa-l doara maseaua...

Discul se roteste cu o viteza ce nu tine cont de rigorile cifrelor gravate pe comutatorul de deasupra usii, dar melodia curge corect. Inciudandu-le? Urca pe tavan, se lateste toata ca o pasta fluida si lipicioasa, incepe a cobora pe peretii compartimentului ocolind grijulie usa si geamurile, se aduna gramada in spatele lui facandu-l sa-si simta sira spinarii transparenta spre a se elibera apoi brusc ca dintr-o grea stransoare, insotita de sunetul unui balon spart, inainte de a acoperi in intregime butonul de reglare a temperaturii. Tace pret de cateva masuri, pe care el le numara batand tactul cu ambele picioare in peretele opus al compartimentului. Dincolo nu se afla nimeni, altminteri s-ar fi scandalizat de mult. Reinvie linistita pornind sa alunece spre carourile dilatate ale linoleumului vernil-gris ce acopera spatiul dintre banchete. Se imparte in treizeci si doua de cercuri si acestea incep a povesti despre intamplari de mult auzite, petrecute prin intunecimile si ferelile castelelor, prin turnurile de aparare de unde soldatii erau uneori retrasi pentru a nu fi de fata la razvratirile nobile ale sangelui albastru, despre cursele de cai si nebuni, din afara cetatii propriuzise, prin spatiile inguste dintre ziduri si santurile de aparare unde nu rareori puteau fi vazuti soldati gata sa-si sacrifice uscaciunea vesmintelor - si prin vesminte trebuiesc intelese armurile, armele, coifurile si toate celelalte – pentru ca lucrurile din interior sa mearga (sa se termine?) cu bine. Despre activitatile asa zise extraprofesionale ale tuturor si aici povestile devin picante - in timpul liber fiecare era liber sa faca ce doreste, oficial din ceea ce-i era permis, in realitate insa se mai intampla... numai din cand in cand... si in mare taina...

Ah, nu! si cum ramane cu neputinta de a se adapta realitatii? Cu dorinta de a realiza intotdeauna altceva decat iti sta in puteri? Unde vrei sa ingropi complexul tau de student pe jumatate, de provenit dintr-o familie modesta. Crezi ca admiratia aratata pe ascuns tatalui tau care a invatat toata viata ajunge? Tu vrei sa ai totul pe pamant? Tu care ai facut deja o concesie? Inca nu ai aflat ca esti mort? Mort de-a binelea.

Se lasa apoi liniste si cercurile isi unesc fortele spre a astupa narile caloriferului oricum inutil. Inutilizabil? Nu: inutil si atat. Reincepe deci melodia, reluarea imperturbabila a aceleiasi teme, cu suisuri si coborari, mai in picioare... mai in patru labe... in genunchi... Ar fi vrut sa o urmareasca mai atent dar il multumesc cele primite fara efort. Simte deodata o durere insuportabila si isi invinge nemiscarea pentru a trage semnalul de alarma. Geamul compartimentului se deschide brusc si partea fluida sare afara. Nu inainte de a-i trimite un ultim buchet de viori dezacordate. Pe fond de timpane sparte. Geamul se inchide rapid la loc. Nu se intamplase nimic? Trenul nu catadicsi sa opreasca. Isi simte podul palmei transpirat. si e liniste. Da. Parca... Nu-i mai convenea sa ramana locului? Deschide usa compartimentului. Priveste de-a lungul culuarului. O inchide la loc. Discul se roteste in continuare. Se indreapta spre geam. Ne pas pencher en dehors. E pericoloso sporgersi. Nicht hinauslehnen. Nu va plecati... Nu se apleaca. Nici nu are cum. Geamul e inchis. Inauntru e de frig. Destul de frig. Isi cauta tigarile. Le gaseste. Scoate una. Cauta chibriturile. Le gaseste. Fumeaza. sezand. Pe bancheta. Cu picioarele (incaltate?) pe calorifer. Chestie de autosugestie... Priveste pe fereastra. Noapte. Campie. Alba. Ceata. Plus o pasta fluida si lipicioasa. Miscandu-si buzele. Tacuta. In interiorul compartimentului? Inchis. Ferme. Zu. Chiuso. Deschis. Incalzit. 0-1/3-1/2. Nr. 11-13- 17- 15-16-14-18-12. Vedere din Orasul... Din statiunea... Un cos de gunoi. Patru scrumiere. Toate la locul lor. In plasa de deasupra capului nici un bagaj. Nici in cealalta. Nimic in cuiere. Se hotaraste subit sa paraseasca compartimentul.

Trebuie sa aflu unde merg. Sa intalnesc controlorul. Functionarul de la vagonul postal. Mecanicul de locomotiva. Am 35 de ani, sunt frumusel si vesnic indragostit. Ei si? Cine ma impiedica sa afirm ca imi traiesc propria viata pentru a o pune pe hartie? Cine ma impiedica sa o fac? DE TOATA GROAZA: SLAB sI LAs. Pe asta cine a adaugat-o?

Trebuia. Pleaca. Pe culuar. Toate bune si frumoase. Nici un calator. Ghici in ce directie merge trenul?. Ii raspunde valul de frig ce patrunde printr-un geam pe care perdeaua strecurata asemenea unei piedici il tine intredeschis. Il deschide larg si se lasa palmuit de aerul rece. Priveste in spate, constata ca se afla in ultimul vagon si simtindu-se inviorat il inchide la loc avand grija sa prinda in acelasi fel perdeaua. Porneste in directia de inaintare a trenului. Trece in vagonul urmator. Toate bune. si. Nici urma de calatori. Trece in urmatorul. La fel. Numara cincizeci si doua de vagoane. Cum altfel? Toate clasa intai. Toate goale. In fata lui, vagonul postal. Deschide usa laterala a vagonului. Coboara pe scara. Viteza e destul de mare dar risca. Sare pe scara vagonului postal si se prinde zdravan de bara acestuia. Apasa pe clanta de deasupra capului. Usa cedeaza. Patrunde inauntru. Reuseste, cu mare greutate, sa o inchida la loc asa tintuita la perete de curentul puternic de aer. Aceeasi lumina galbena. Palida. W.C. Gol. O usa intredeschisa. Camera cu gratii la ferestre. Goala. Alte usi. Mari. Batante? Blocate. Deschise. O alta camera. Goala... O alta incapere. Aceleasi gratii. O bancheta de lemn. Aspra la pipait. Atat. Priveste in fata: locomotiva. Electrica, recunoaste asta dupa scanteile ce lumineaza intermitent reteaua de contact si pantograful. De patruns in ea nici pomeneala. De la usa vagonului pana la usa ei sa tot fie cinci, sase metri... si apoi scarile ei nu sunt altceva decat niste simple adancituri in care de-abia iti poti strecura picioarele cand stai pe loc, a incerca asta in timpul cursei nebunesti e sinucidere curata. Nici nu incearca sa deschida usa vagonului. Ii ajung gandurile: confirmarile sa le aibe cine vrea, el nu. Se reintoarce in ce-a de-a doua camera. Prin usa ramasa intredeschisa. Vrea sa o inchida dar aceasta revine nervoasa la pozitia-i initiala dandu-i a intelege ca orice efort in aceasta directie e inutil. Renunta. Sa se lungeasca pe bancheta. Pe spate. Cu ochii spre fereastra. Cauta un intrerupator. Nu il gaseste. Desurubeaza becul. Intuneric. Bajbaie si gasind bancheta se lungeste pe ea. Pe spate? Capul spre fereastra. Inchide ochii. Ii deschide. Dincolo de geam: noapte, campie alba, ceata, o pasta fluida si lipicioasa miscandu-si tacuta buzele. Plus niste gratii, argintii ce-i drept, de care aceasta din urma pare a se tine cu mainile-i pe care acum le vede intaia oara, nefiresti in lungimea si subtirimea lor. Inchide din nou ochii incercand sa atipeasca. Ii redeschide repede. Nu. Trebuie sa intreprinda ceva. Ce? Sa gandeasca. Unde se afla, incotro se indrepta, de ce, de cand... Parea ca trenul nu are de gand sa mai opreasca. Nici prin gari nu mai trecea. Nu-l mai deranjau decat scanteile ce-i luminau camera. Nu-l deranjau de fapt nici ele, se obisnuise cu jocul lor ca si cum asa ar fi fost de cand lumea.

Ca trenul nu era unul obisnuit ci unul care fuge data cu terasamentul... Cine i-a soptit asta? si-a facut-o cu mana lui? Pardon, cu propria-i... Un tren care isi asterne singur in cale stalpii de sustinere ai retelei de contact, stalpii de telegraf, semafoarele, semnele de circulatie, pietrisul, traversele si sinele pe care in clipa imediat urmatoare rotile-i aluneca grabite... Coplesit probabil de multimea problemelor de rezolvat inventatorul acestei masinarii infernale uitase sa mai prevada si gari, opriri, ma rog rezolvase totul cu minutiozitate competenta. si probitate. Demna de invidiat. Ca omisese tocmai aceste chestii marunte dar care, in fond si la urma urmei i-ar fi putut justifica nemaipomenitul efort? Da, probabil asa era, cum altfel s-ar fi putut explica zgomotele ritmice, leganatul continuu, lipsa oricarei urme a vreunei localitati... Ajuns in acest punct al rationamentului se ingrozeste. E oare trenul capabil sa ocoleasca localitatile? Ii sopteste cineva la timp apropierea primejdioasa a vreuneia?... Atunci la ce bun?... Ramane cu gandul neterminat deoarece un altul si mai sinistru il face sa se chirceasca la marginea banchetei: daca nu ii sopteste nimeni... Ce se intampla cand in calea lui se iveste o localitate? Acum, cand oamenii dorm cand copiii viseaza... Cine sa fie inventatorul? Cine ar putea opri aceasta monstruozitate de minune a tehnicii? Cum...?

si eu ce caut aici? Nu, nu se poate! Eu, onanistul? Sa fiu acela? Atat de complexat incat sa nu-mi amintesc nimic? Ce altceva as cauta aici? De unde aceasta inclinatie de a repeta unul si acelasi lucru? Cat de slab pot fi. si las.

Izbeste cu pumnii in peretii incaperii pana nu mai are putere. Abia acum simte durerea groaznica. Zace. Cat? Cand poate sa-si adune gandurile incearca sa gaseasca o solutie. Sa plece? Ar fi pe masura ambitiilor lui. Cum naiba sa coboare la viteza asta? Sa dezlege vagoanele de locomotiva! Locomotiva! Cine o fi stapanind-o? Sa fie oare cineva in masura sa o stapaneasca?... Sa ajunga in cabina ei? Asta nu. Oricat de pornit impotriva lui ar fi: e imposibil. Nu tine! Atunci? Ei, atunci? Aude undeva, foarte aproape un fluierat. Scurt. Tanguit? Simte cum trenul se pune in miscare si realizeaza faptul ca fusese oprit. Ca inainte cu o clipa camera se lasase violata de o altfel de lumina. Se repede la geam. Priveste in urma. Fusese intr-adevar o gara. Prea tarziu. Nu reuseste nici macar sa o vada mai bine, sa-si faca o impresie... De citit numele scris pe tablita ce se indeparteaza nici pomeneala. Inchide geamul. Aprinde o tigara. Deci trenul mai si oprea... Ochii ii sclipesc, stie asta. Ciudat, ce-i trece omului prin minte in astfel de situatii. Se palmuie. Daca palma se numeste lovitura aplicata pe frunte cu varful sensibilizat al bratului stang. Cum de nu s-a gandit pana atunci? Se repede din nou la geam, ai fi crezut ca vrea sa il sparga. Il deschide, priveste inainte, in sensul de inaintare al trenului. Noapte. Campie. Alba. Plus o lumina puternica, dominata din cand in cand de aceea a scanteilor amintite, scotand din intuneric cam doua sute de metri de cale ferata. Agatata de gratii, o pasta fluida si lipicioasa. Muscandu-si tacuta buzele. Ehei, totul a fost o farsa a imaginatiei mele bolnave... Cum de se putuse insela atit de usor? Renunta la orice fel de gand si se lungeste linistit pe bancheta de lemn devenita dintr-o data confortabila. Dupa o tigara constata, fara a se mai minuna, cum ca mainile i s-au vindecat subit. Incepe din nou sa gandeasca. Incetase? Oare de ce sunt singur in trenul asta, sa se fi terminati toti lasii? Toti slabii?. Unde merge? Cand si unde am urcat in el? Oare... N-a urcat nimeni in statia in care tocmai oprise?... Oare... Gandul pune stapanire pe el si cu toata oboseala o ia inapoi, prin vagoane, spre a le cerceta. Din nou. Ca. Poate. Intaia oara nu a fost tocmai atent? Ori?

Ajunge in primul vagon. I se pare ciudat de confortabil. si cam atat. Culuar gol. Nici urma de calatori prin compartimente. Cand ajunge in mijlocul lui aude din nou fluieratul. Realizeaza instantaneu ca trenul se pune in miscare. Oprise deci. Intr-o gara desigur, unde altundeva ar fi putut sa opreasca... Se repede la geamul compartimentului in dreptul caruia se afla. Prea tarziu. Cand reuseste sa-l deschida, gara se afla undeva in urma. Nici vorba ca ar recunoaste-o. Priveste cu jind la luminile ce se departeaza cu repeziciune. Revine in compartiment. Ce sa faca? Sa porneasca din nou in cautarea eventualilor pasageri? Priveste in spate, in sensul de inaintare al trenului adica. Nu: prin capatul asta nu a urcat nimeni. N-ar fi avut timp sa intre in vreun compartiment si sa se faca astfel nevazut. Mai departe. In vagonul urmator. Acelasi lucru. Nimeni. Mai mult chiar, cand ajunge la mijlocul lui aude tanguirea deja familiara, realizeaza ca trenul se pune din nou in miscare, se repede la fereastra si apuca sa vada cum in urma se pierd luminile unei alte gari, cam asemanatoare ce-i drept cu ale celei dinainte... Ca musai sa fie alta... Sta in cumpana. Sa plece mai departe? Daca s-a intamplat sa urce vreun pasager tocmai in vagonul pe care il cercetase? Alearga lovindu-se de usile compartimentelor si de barele aliniate de-a lungul culuarului. Ajunge la capatul primului vagon. Revine in fuga. Deschizand usile. Aruncand priviri grabite prin compartimente. Nimic. Cerceteaza vagonul urmator. Acelasi rezultat. Cand ajunge la mijlocul celui de-al treilea aude din nou tanguirea. Fuge la geam. Vede ceva lumini departandu-se grabite. Revine pana in capatul primului vagon. Cerceteaza compartimentele. In mijlocul celui de-al patrulea. La fel.

Aleraga, nu-si aminteeste de cand, inspre primul vagon, cerceteaza compartimentele iar cand ajunge exact in mijlocul vagonului care ar fi urmat sa fie cercetat aude tanguirea, vede luminile ramase in urma... Reia cu si mai mult zel drumul. Acelasi rezultat. Nimeni nu urca. De coborat n-ara cine... Ar vrea, insa... Constata doar ca opririle se succedeaza la intervale de timp din ce in ce mai scurte. Ca drumul pe care il are de facut creste cu fiecare dintre acestea. Ca genunchii, coatele si toate celelalte extremitati ale corpului il dor din ce in ce mai tare. Il cuprinde o frenezie ce nu mai poate fi infranata. Alearga din toate puterile. Ce performanta: sa parcurgi distante din ce in ce mai mari in timpi (din ce in ce?) mai mici... Uita de tot... Alearga. stie numai ca trebuie sa ajunga la timp in mijlocul vagonului urmator, refacand de fiecare data drumul parcurs pana acum. Ajunge. Ultimul dintre drumuri il face aproape zburand. Cand e insa aproape de sfarsitul lui realizeaza ca nu ii mai ramane nici un vagon...

Sta in capat, asezat pe unul dintre tampoane in intunericul de nepatruns. Noapte. Campie. Alba. Ceata. Aproape ghicite: sinele paralele, traversele, pietrisul, stalpii, reteaua de contact... Prinsa de talpa bocancului stang, pasta fluida si lipicioasa. Muta. Surda. Oarba. Probabil, miscandu-si buzele. Pe celalalt tampon... patefonul. Invizibil. Discul. Invizibil si el. Rotindu-se ametitor. Amenintator de ametitor. Fara a tine cont de cifrele inscrise in dreptul comutatorului de deasupra usii, invizibila si ea. Intinde mana spre manerul de langa comutator. si-o retrage. Simte transpiratia cum ii umezeste podul palmei. O intinde din nou. si-o retrage. Din nou. Priveste intr-acolo. O multime de manere isi retrag gaturile lungi si subtiri, o multime de guri stirbe clantanesc dezamagite de a fi prea timpuriu descoperite. Se simte dintr-o data sfarsit. Cu un ultim efort isi retrage mana ce pornise masinal spre manerul cel mai apropiat. Il priveste ce-l priveste si se decide sa-l apuce. Intinde mana incet, cu precautie, cu cealalta prinzandu-se zdravan de un lant ce atarna in semiburduful vagonului. Simte din nou transpiratia, de data asta inundandu-l. De-a dreptul. Insa nu (mai?) da inapoi. Il pipaie, il mangaie, il apuca bine si in clipa in care vrea sa traga de el are dintr-o data ciudata senzatie ca acesta se volatilizeaza. Intr-adevar... Isi retrage mana. Fixeaza un altul. O apropie de el. Il atinge. Il mangaie. Il apuca. Dispare. Cauta un altul. Il mangaie. Dispare. Se prinde in joc. Intinde mana, mangaie... Cine a scris-o? SUNT ONANIST sI-MI PARE BINE. Cine o citeste? Dupa un timp efectueaza o schimbare: introduce renuntatul. Deci: alege-renunta-intinde-mana-atinge-mangaie-renunta.

Renuntatul incepe sa apara din ce in e mai des in ecuatia pe care nu pare a-si dori cu adevarat sa o rezolve. Renunta...

Nu mai stie de cand. Renunta si gata. Renunta sa mai stranga lantul murdar si unsuros. Renunta sa mai stea pe tampon. Renunta sa mai astepte oprirea trenului. Sare... Dupa inca un pas se afla pe trotuarul plin de resturi de ambalaje si bilete de tramvai din apropierea centrului de odinioara. Intoarce privirea si o zareste pasind alaturi, tarand aproape o sacosa voluminoasa.

- tine-o, am carat-o destul.

O lua fara sa mai ingane obisnuitul „multumesc". Amiaza sleita de puteri se opintea sa arunce in aer stratul de jeg, al orasului, neinspirat ascuns sub firavul acoperamant de zapada.

- Sa mergem pe jos mai departe, rostea ea, ramasa in urma, abia auzit.

Unde sa mergem?se intreba apucand-o totusi spre stanga pe langa farmacia de serviciu, gandindu-se sa cumpere cateva fiole de algocalmin, renuntand insa in acelasi moment in care si-a amintit cu exactitate ca zarise doua asemenea fiole intre tigarile ce se odihneau acum in buzunar. Verifica totusi si daca umbla la pachet extragea o tigara o freca, o introducea in sipca pregatindu-se a o aprinde.

- Chestia asta n-o inteleg: unde si de ce trebuie sa...?

-Daca n-ai chef poti sa ramai, se grabea ea sa-l intrerupa ghicindu-i intentiile... Am folosit pluralul din inertie...

- Ai lamurit cat de cat o dilema pentru a da nastere unei alteia: unde sa raman?

Nu-i raspundea ci se indeparta cu pasi inceti, s-ar fi zis ca il asteapta. El isi amintea subit ca a uitat sa-si aprinda tigara, o aprindea blestemand in gand sacosa pe care nu-si amintea de ce a umplut-o cu discuri. si cand. Indata ce-i localiza silueta suficient de indepartata se intorcea inspre statia de tramvai.

Singur in locul in care isi incepuse calatoria aceea dementa, atat de minunata incat nu credea ca se va sfarsi vreodata. Ii venea si acum foarte greu sa creada ca s-a terminat. A se gandi la ceea ce avea sa se intample in continuare i se parea de-a dreptul infiorator. Sta acolo necutezand a lua vreo hotarare in privinta drumului pe care sa apuce, urmarind tramvaiele ce soseau din ce in ce mai des vrand parca sa-i ingreuieze si mai mult alegerea. Urca la intamplare intr-unul, constatata ca e aproape gol si se aseza pe un scaun lipindu-si nasul de geamul de o transparenta indoielnica. Incepea sa ninga dar de data asta cu fulgi adevarati asa cum sperase de la inceputul iernii. Cobora la prima oprire si se inapoia pe jos incercand sa prinda cate un fulg la fiecare doi trei pasi. Aproape ca nu il interesa de ce se intoare in statia parasita cu putin timp inainte.

Din nou in acelasi loc nestiind, nici el, de ce. Primele fantome ale inserarii imbracau in umbre infricosatoare proeminentele ornamentelor inghetate ale fatadei prea bine cunoscute. Liniile de tramvai straluceau pustii. Daca s-ar fi luat dupa culoarea semafoarelor ar fi putut travesra regulamentar strada. De parca o putere nevazuta aranjase lucrurile in asa fel incat el sa-si poata retrai nestingherit amintirile... Il impresionase din primul moment barbatul de cel mult treizeci, treizeci si cinci de ani, cu parul aproape alb tuns scurt, militareste, gras dar vioi, cu glas puternic de bariton. Barbatul cu un nume frumos, neobisnuit de frumos: Victor Septembrie... Asa cum tot din primul moment ii placuse insotitoarea acestuia Asia... Oare acesta sa-i fi fost numele adevarat? Acel „ceva” personal si inconfundabil, pe care nici atunci nu-l putuse identifica sau defini cu exactitate ci numai intui, (atat de puternica fusese impresia intalnirii cu Asia?), dar care-l obligase sa-l caute dupa mai bine de o jumatate de an, parea a fi inventat de imaginatia lui bolnava ce refuzase caricatura portretului schitat cu feminina rautate de Maia. De se se incapatana oare sa vada in toti cunoscutii lui numai petrecareti? (Scandalagii-demagogi-afemeiati?) Sa fie atat de neputincioasa incat sa nu vada nimic dincolo de fardul primitiv al gesticii copilaresti? Se zapacise atunci intr-un asemenea hal incat i se facu lui insusi mila de rolul pe care trebuia sa-l interpreteze personajul in pielea caruia il ascunsese intamplarea. Alcoolul, pe care organismul sau nu il suporta decat in cantitati foarte mici, il aduse insa paradoxal la propria-i identitate, iar lucrurile luara o asemenea intorsatura incat la despartire pareau a fi prieteni de cand lumea.

- Asadar am ajuns la rau...

- asta-i rau? Habar nu ai ce-i aia rau...

- Orice ai spune EU SIMT Ca AM AJUNS LA RAU...

- Sa ma bucur ori sa plang?

- Cand te gandesti ca asta e primul oras cu strazile iluminate electric din Europa...

Privi in lungul strazii.

- De unde atata electricitate?

In lungul liniilor de tramvai: neindoielnic Victor Septembrie se ascundea intr-una din umbrele intinse pe trotuarul din fata, numai asa isi putea explica golul din stomac. Intr-un anume fel el, a carui prezenta devenea din nou aproape palpabila, se facea vinovat de tot ce se intamplase. El. Care. La cei treizeci si cinci de ani. Ii implinise? stia? El inca mai cauta acel „ceva” in masura a-i justifica existenta, chiar daca pentru cei din jur ramanea un parazit ce mimeaza neadaptarea, asa cum insasi Manciu sacrifica acum cu buna stiinta o serie de lucruri inca dragi cu speranta marturisita in gura mare ca eventuala schimbare ar fi in masura sa-l scoata din lancezeala dulceag-balegoasa-mic-burgheza. si iata ca tocmai acum cand era pe punctul de a termina cu o buna parte din ceea ce el insusi numise existenta socialmente necesara, imaginile posibilului viitor incepusera a se incetosa, a se clatina si a-si pierde consistenta. La urma urmei realizase ceva. Nu speriase lumea, Nu sperase acest lucru. Nu? si-l propunea? La urma urmei?

De ce n-ar intra, (LA URMA URMEI?) in restaurant? si asemenea lui Victor Septembrie, (ii povestise in ziua aceea de pomina?) nu stia daca alcolul ii va dezvalui valoarea timpului irosit sau, dimpotriva ii va aduce iluzia dulcegii fericiri aburinde castigata cu nici doua sute de lei, iluzie din bratele careia stia de pe acum ca nu avea cum sa scape prea curand. Se apropia cu pasi (i-ar fi numit el?) furisati de intrarea luminata in galben, impingea pe jumatate usa de sticla dupa care facea stanga-mprejur zbughind-o aproape la fuga de parca brusc si-ar fi amintit ceva foarte, foarte important. O lua pe langa catedrala si dupa cateva minute se afla pe una din aleile parcului. Le cunostea mai bine decat propriile-i buzunare. Cotea spre aceea pe care nu mai cutezase a-si tara picioarele de mai bine de trei luni si ramanea oarecum descumpanit nevenindu-i sa creada ca toate sunt la locul lor asa cum le stia dintotdeauna. Acele brazilor filtrau stralucirea rece a primelor neoane aprinse, zapada care incepuse deja sa se depuna pe bratele intunecate imprumutand locurilor un aspect feeric, sarbatoresc chiar, daca s-ar fi putut face abstractie de aerul mohorat pe care gandurile lui il substituiau realitatii. O vila intunecata turna smoala in risipa de beteala si umerii arbustilor ornamentali pareau a se transforma in animale infricosatoare. Manciu calca apasat cu vagul sentiment de vinovatie in fata intinderii imaculate. si inca ajutat de bocancii pe care nu reusise sa-i schimbe, erau si acestia cumparati de Maia. si daca tot gasise de cuviinta sa-si instraineze lucrurile ce aminteau de viata lor comuna... Isi imagina ca ar putea sa cada, sa-si rupa ceva, sa nu mai poata parasi locul acela sa nu il gaseasca nimeni. Sa fie obligat sa-si petreaca noaptea in culcusul, dintr-o data neprimitor, al zapezii. Dorea sa-i fie teama. si iata, il incerca o ciudata senzatie de neliniste. Insa nu din vreunul din motivele imaginate. Singuratatea? Atata amar de vrene petrecuta in mijlocul oamenilor nu reusise decat arareori sa-l faca a se simti altfel decat un pribeag de pe o alta planeta. Ca nu era (tocmai?) asa? Ca el singur crease intreaga situatie? Ca o dorise? Ca nu putini fusesera cei ce au incercat sa-i deschida ochii? Cat de solemn, nemiscat si mai ales neschimbat parea a fi totul. Ba nu, ceva se intampla. Simtea, fara a-si da seama, cu exactitate, ce anume. Arcada supla a podului din dreapta il reproiectase intr-o poveste straina aceleia in care locuia. Putea foarte bine sa creada, din nou, ca se afla altundeva. si daca ar fi avut taria sa priveasca in zare ar fi dobandit certitudinea ca, facand numai un scurt ocol, ar ajunge intr-o zona de o cu totul alta clima. Civilizatie? La ce bun insa? Nu stricase destul aici? Nu ii ajungeau faptele? Statutul de aducator de nenorociri? Croncanitu-i asurzitor? Ce s-ar fi putut spune despre un nima’n drum care nu reusise decat sa-si tarasca cei cativa prieteni in tot felul de situatii, daca nu umilitoare, macar delicate? Despre darul lui de a semana panica unde se arata? Ca iubea literatura? Ca nestiind sa fabuleze pe marginea propriei existente, exista pe marginea propriei fabule? Ca isi distrugea cu buna stiinta propriile-i ganduri, propriile-i vise, propria-i poveste, doar, doar va afla unde anume ar trebui sa aseze talpa bocancului incremenit deasupra puzderiei de neputinte? Doar, doar va afla in ce directie sa o ia? Ce se alegea atunci din dorinta de a semana liniste si seninatate?

Ce-ar fi sa se dezlantuie un viscol adevarat, ca in povestile tatalui sau? Exclus: industrializarea, bat-o saracia. si totusi, o furtuna. Una micuta cu niste trombe de zapada in masura a smulge numai cativa stalpi de inalta tensiune, sa indemne a zbura un acoperis, doua. Sa-l oblige sa umble in intuneric si frig macar o ora, sa-i puna la incercare puterile, vlaguite pana atunci doar de imaginatia care tinea mortis sa-l plaseze in vecinatatea eroilor celor cateva romane de aventuri citite. Ridica privirile spre vazduh si i se parea ca vede varfurile brazilor clatinandu-se. O razvratire a vremii intr-un moment in care nimeni nu se asteapta! Asemeni unei prea tarzii povesti de dragoste. Inapoi Manciu, nu rezolvi nimic prin a spune ca o poveste de dragoste se aseamana cu… Mai ales cand povestea...

Dincolo de rau in plan indepartat oraselul studentesc cu luminile-i deja aprinse domina ca un pom de Craciun intinderea neteda in mijlocul careia, la anul chiar, urma a fi plantat obeliscul, noul simbol al victoriei contemporanilor asupra istoriei burgului. Aproape ca deslusea franturi de rasete si conversatii amestecate cu muzica revarsata ostentativ din miile de casetofoane apartinand celor mai diferite meridiane ale globului ce-si dadusera parca dinadins aici intalnire spre a face imposibila orice tentativa de comunicare. Din plan apropiat, prin usa deschisa a restaurantului Hercules, se revarsau insa de-adevaratelea tanguirile unui cor de saxofoane acompaniate de o multime de glasuri drese cu alcol si tutun. Doua siluete sovaielnice filozofeaza preocupate usurandu-se in acelasi timp in apa invizibila a raului:

- Cat i-or fi dat aluia de ne-a subtiat in asa hal fripturile?

- Lasa ma, c-am venit sa cinstim mirii, nu sa bagam la ghiozdan!

- Cinstim, nimic de zis da...

- Te-ai imbatat si faci pe nebunu'...

- Ca parca tu...

- Recunosc tot!

- Hai sa spurcam aerul c-o tigara...

Se departeaza impleticindu-se in intunericul care dupa o scurta ezitare ii inghite, cu tot cu jarul rosiatic al tigarilor. Oraselul de peste rau se zvarcoleste cu un nou efort incercand a-i mentine treaza atentia dupa care se retrage ca o majestate jignita in mutenie si intuneric. Ramas pironit locului se asemuia soclului statuii din stanga despre care nu avusese niciodata curiozitatea sa afle ce mama masi cauta acolo. Visa poate si ea la faptele sale cu dorinta nemarturisita ca odata si odata va reveni in centrul atentiei, asemenea criminalului la locul crimei. Desi ar fi vrut sa ajunga la banca lor se pomenea luand-o intr-o cu totul alta directie si neavand taria de a i se impotrivi incerca sa descopere artarul parasit in toamna intr-o balta de frunze aurii. De parca o nedeslusita dorinta l-ar fi adus in fata unei minuni pe care si ea o remarcase: simtise asta, comunicarea lor nu putea fi tagaduita. Varfurile firave ale arborelui se clatinau cu troznituri abia perceptibile. si totusi amenintatoare. In viscerele naturii se pregatea, totusi, ceva...

Povestea cu Asia. Fixatia in masura a batjocori pana si cel din urma detaliu ce ar fi indraznit a face distinctie intre fictiune si realitate, afirma ea, personaj fara voie, in carne si oase. Stanjenita. Mai ales in ultima vreme. Ii redesteptase, ciudat, intr-un fel pe care nici macar nu incercase a-l defini, amintirea zilei in care spunea adio primilor douazecisicinci de ani de existenta, amintirea acelei zile cand singur, indragostit de potecile acoperite cu zapada ale muntilor ce puteau fi zariti in zilele senine de la ultimul etaj al Continentalului, a luat urma unei alte vedenii, s-a ratacit si nu a lipsit decat foarte putin sa ramana definitiv acolo, impresurat de noapte si frig. Povestea aceasta nesperata i-a adus o liniste mult prea scurta in care nu a gasit timpul fizic necesar infaptuirii a ceva cat de cat palpabil. si vai, in starea de acum nu putea sa nu o asemuiasca vrajei si puterii de atractie a nalucii care era sa-l piarda odinioara. S-a indragostit si acum de fiecare loc prin care au fost vreodata impreuna, de fiintele si lucrurile care ii erau sau i-au fost ei candva apropiate, de cartile dragi ei, iar vraja nu a putut fi destramata nici prin cuvintele destul de dure ale multimii de binevoitori care au incercat sa il avertizeze. Nici remuscarea in fata Maiei, pe care supararea a adus-o intr-o stare de reala transparenta fizica, ori a celui mic pentru care inca ar fi fost in stare sa faca orice, acel orice nebinevoind insa a lua o infatisare concreta. Se stia legat de ei, indiferent ce s-ar fi intamplat intre el si Asia. Legatura aceasta ar fi persistat inca mult timp intr-o forma sau alta si ceea ce i se parea a fi dureros, nedrept de dureros era faptul ca ii lega tocmai speranta de care se agatau cu febrilitate, Maia de el, el de Asia, speranta aceea amagitoare ca o durere de cap care dupa ce te-a sacait obligandu-te sa umbli prin vecini in cautarea unei fiole de algocalmin, te paraseste in momentul in care esti gata sa-i retezi gatul (fiolei?) pentru a reveni in clipa in care deschizi televizorul sau te asezi la masa de scris. Desi cele povestite ar fi fost suficiente pentru a-i face sa nu mai poata privi unul in ochii celuilalt continuau sa se poarte ca doi oameni normali, incercand a se intelege si ajuta chiar reciproc, stiind totodata ca nici o solutie nu ii putea avantaja pe amandoi. Greutatea gandurilor o resimtea Manciu aproape fizic insa intr-un fel ciudat. I se parea ca sub fragilitatea mantiei de zapada, ce se grabea sa acopere cat mai repede tot ce il inconjura, palpita o putere neasemuita care se transfera treptat brazilor, pe cat de misteriosi pe tot atat de calzi si apropiati, putere ce se hranea insa cu privirile si gesturile lui, sleindu-l de vlaga in timp ce ii aseza pe umeri o greutate pe care nu o va suporta. si totusi o suporta.

Trecea pe langa artar si ajungea la granita a ceea ce trebuia sa fi fost, dupa Victor, un dictionar de povesti parasite. Un orasel al copiilor, incerca el, fara prea multa convingere, sa-l contrazica. O poarta si nimic mai mult, remarca rautacioasa Maia. Aparata de un iepure, adauga Asia. Dictionar ca dictionar dar ursuletul, cui i-l lasati?, ii tinea mama isonul nepotelului. Da de unde, se auzea clar si raspicat vocea celui pe care nu l-a vazut inca nimeni la fata dar despre care stiau cu totii ca le stie pe toate si ca are intotdeauna dreptate...

Unde placajul scorojit al realitatii povestea inca, celui dispus sa auda, istoria poleita a simulacrului de poarta a cetatii, bantuite de strigoii iepurasilor si ursuletilor altor povesti, mai norocoase, dupa cum se zvonea. Le multumea in gand. Ca, iata, au infruntat intunericul si frigul pentru a-l astepta. Altcineva nu parea a se afla prin apropiere. In dreapta se ascundea in intuneric trenuletul (pionierilor?) a carui descoperire il bucurase atat de mult pe al mic. De la geamul locomotivei o fantoma luminoasa parea a scruta intunericul de deasupra sinelor scufundate in zapada. Ofta: mai mult ca sigur Victor ar fi vazut altceva. Ar fi auzit o alta melodie. Ii parea dintr-o data rau ca se afla aici. In mod normal trenuletul ar fi trebuit sa-l sperie cu un solo de cineli, crocodilul cu ochi bulbucati sa prinda a hapai o interjectie, doua... Seara continua insa a ramane tacuta. Apasatoare. Zbenguiala fulgilor de zapada innabusea orice sunet ce ar fi putut ajunge pana la urechile-i deja inghetate. Se simtea stingher la ora aceea in mijlocul acestei povesti despre care stia ca s-ar putea sa-l contina. Traversa podul ingust, ruda saraca dupa cum citise undeva, a altor minunatii visate de insusi constructorul celebrului turn din capitala Frantei si se apropie dardaind de banca.

- DE CE TE INCAPAtANEZI SA VEZI IN TOATE LUCRURILE numai ce vrei tu?

Pe melodia deja invechita a noii lor discutii aprindea un chibrit pentru a privi spre ceasul despre care el singur habar n-avea cum de si-l uitase pe mana stanga, ceasul impudic de asemanator cu al ei, cum singura remarcase in momentul achizitionarii de la polonezul acela tanar, nepasator de blond si tanar. si fara bani de tren adaugase el deturnand, cu voluptate marturisita aproape, sensul spuselor ei. Dupa un moment de deruta (la ce i-ar fi folosit sa stie cat e ora?) sufla in inima flacarii alungand-o, obligand-o sa se desprinda de jarul betigasului fragil si in timp ce aceasta disparea nelasand in urma decat o vaga senzatie de neliniste strecura cu gesturi mecanice restul material in cutia pe a carei suprafata, stia bine, se afla gravata zodia ei. Salciile fosneau in continuare, Doamne cat de adevarat, umpland tacerea dintre ei... si mai era ceva: el auzea in continuare slagarul de care nimeni nu mai vroia sa auda, astfel ca tacerea le era strabatuta de chemarea surda aproape materiala a melodiei siluite si apoi inchise cu forta in cutia cu nimicuri. Hei bunic, cu monoclu erai sic... Fara indoiala de vina era tocmai absenta-i, resimtita am putea spune, fizic. Absenta careia i se datora prea obisnuitul fapt ca salciile frematau in ritmul ei. si nu numai acesteia ci si raului ascuns acum privirilor, raul pe marginea caruia bancile si aleile atator nopti visate i se infatisau cu oroare. Oroarea unei realitati ce refuza din senin a-l mai contine. Aceasta nu difera, isi spunea, de situatia in care un schizofrenic, obisnuit sa traiasca in imaginatia lui, simte dintr-o data ca lucrurile printre care traia sunt adevarate. Dureros de adevarate. Ca nebunia n-a existat si nu mai exista. Cum nici portita de scapare, de evadare intr-o lume inaccesibila celor... Va gasi resursele necesare adaptarii la noile conditii? Va reusi sa vada aceeasi frumusete in lucrurile pe care le-a iubit atat de mult cu numai o clipa inainte stiind ca sunt numai si numai ale lui? „In fond si la urma urmei sunt aceleasi" i-ar explica un binevoitor din afara. Dar el, va reusi el sa se amageasca pe sine insusi, sa le considere ca atare? Va reusi sa apeleze la ceea ce a refuzat cu incapatanare pana atunci sa foloseasca, la ratiunea (deja dezlantuita?) capabila sa-i ofere (oare?) sansa supravietuirii, in timp ce gandurile-i vor continua sa marsaluiasca nepasatoare si reci in cautarea altui refugiu? Va reusi sa gaseasca alinare in varfurile teilor zariti in buna dimineata unei zile oarecare, de la fereastra camerei pana atunci neinvecinata cu groaznica imagine a abatorului vesnic flamand? Destul de greu isi spunea, destul de greu, daca nu imposibil. Cat despre acea frumusete, pe care o scormonea cu priviri si pasi indaratnici cautand bucurii inca neamortite, o stia aproape moarta asemenea povestii lui atat de voluntar casapite. Normalitatrea locurilor si gesturilor din jur nu reuseau decat sa-i mentina treaza dureroasa amintire. Care, din cand in cand, lasa a se intrezarii o vaga, foarte vaga, urma de speranta. Nimic nu reusea sa-i invioreze sufletul. Sa vrei sa traiesti in trecut, sa te ascunzi in fata prezentului... Ce fusese cu numai putin timp inainte viitor. Cat de nedreapta poate fi uneori...

Doi indragostiti treceau in josul raului spre a se imbratisa la numai doi pasi de banca lor, intr-un elan pe care el il percepea drept agresiune. Ramurile salciei din fata se leganau alintandu-se, ascunzand si dezvaluind lumina unei ferestre cu gratii hotesti. S-ar fi zis ca tot ce misca in jur e legat prin fire invizibile de proprii lui nervi. La cuvintele ei inima aproape inceta a-i mai bate.

- Daca stiai sa-ti infranezi cateva gesturi eram si acum a ta. Nimic nu m-ar fi putut dezlipi de linga tine. Nimic, afara de tine insuti.

O durere scurta si seaca ii strabatu crestetul facandu-l sa uite pentru moment unde se afla. Incepe dansul. Reincepe. Nu te lasa dus de val. ti-ai propus doar sa nu mai revii asupra acestui subiect. Taci si macina. De unul singur. Asta iti este soarta."

- Vreau mai intai sa clarificam lucrurile. Am impresia ca in aceste conditii nu vom reusi nici macar camarazi sa ramanem. M-am saturat sa fiu urmarita, iscodita, luata cu asalt, intrebata, certata... Banuiesc, de asemenea, ca nu joci tocmai cinstit Ar fi cazul, macar acum, sa dai dovada de putina demnitate. Esti exact asa cum mi-am inchipui: slab si las. Incepe sa-mi pese din ce in ce mai putin de soarta ta. Ceea ce mi se pare mai trist este ca deja am inceput sa regret cele puse pe hartie. Ma simt furata si umilita. Daca as putea ti-as lua innapoi pana si gandurile legate de mine.

Intinde mana spre raftul cu benzi de magnetofon. Ia una la intamplare. Nu. Cunoaste precis locul fiecareia. Alege dintr-o suflare asternandu-si in acelasi timp pe fata o expresie de sublima si necinstita detasare. Fuge spre lanul cu margarete. Decapiteaza dintr-un sut una, o prinde din zbor si ii strecoara lujerul in orificiul rolei care eliberata din stransoarea cutiei incepe a se invarti imprastiind banda. Alearga bezmetica fara a privi inapoi. Cinci sute patru zeci de metri. Gata. Nu priveste nici acum inspre opera-i efemera. LET IT BE, THERE I WAS ON A JULY MORNING, I WAS LOOKING FOR YOU, DON`T CRY FOR ME... HEY JOE, HEI TRAMVAI...

Nu-si da seama, nu vrea sa stie ca toate acestea ar putea inflori brusc: nu te mai ascunde, iata-ti povestea... Priveste bine: afla cine a fost... Poate mai e..." Dintr-o pornire absurda sari in pozitie de drepti, rosti un apasat sa traiti, am inteles!, saluta militareste (regulamentar?), executa „la dreap-ta" si parcurse cam zece metri in cel mai caraghios cu putinta pas de defilare, ajutat fiind si de terenul ce devenea din ce in ce mai alunecos. Traversa inapoi podul, nu inainte de a-si fi ordonat cu aceasi voce tunatoare pas de voie si ajunse din nou in oraselul povestilor parasite. In fata sirului de leagane alese unul si se arunca in restul de bancheta. Freneziei lui ii raspunse protestul ragusit al scheletului metalic. Cand trepidatiile devenira amenintatoare isi dezlipi mainile de pe barele reci si se trezi rostogolindu-se in zapada. Vru sa se ridice dar un impuls pe care nu si-l putu infrana il rostogoli mai departe, asa cum in primii ani de scoala se rostogolea pe salteaua murdara a salii de gimnastica: intr-atat ii placea exercitiul incat il repeta si acasa spre exasperarea asternuturilor si mai ales a mamei. Se ridica zambind la gandul imaginii pe care ar fi oferit-o mutra eventualului spectator, urca voiniceste panta unei movile si cobora pierzandu-se in intuneric. Iesi la lumina in dreptul purcelusului racheta pe care-l incaleca minunandu-se de rigiditatea pneurilor uzate ce-i imbracau spinarea. Aluneca pe spate, nu facu nimic pentru a evita caderea si odata ajuns in zapada ramase asa un timp incercand a descoperi o fereastra luminata in imobilul invecinat. Ciudat, nimeni nu parea a-l locui, a crede ca toata lumea doarme la aceasta ora era (desigur?) o aberatie. Intoarse privirile si printre varfurile ingrosate de zapada ale teilor golasi zari un obiect ce reflecta o raza de lumina ratacita pana la el. O brad frumos, o brad... Nu stia continuarea. Abandona cantecul si locul, reveni la podet si se opri la jumatatea acestuia cu gandul de a-si aprinde o tigara. Cum insa degetele mainilor refuzau a-l asculta se rezema de parapetul firav incercand sa strapunga intunericul spre a zari apa raului. Nu reusi, malurile inalte zadarniceau orice tentativa de patrundere a luminii. Podetul eh, podetul ii ramase intiparit pe retina din timpul primei lui intalniri cu burgul. Ciudat, desi trecusera atatia ani si ajunsese sa cunoasca fiecare amanunt al locurilor nu reusise inca sa afle cu certitudine ce anume il determinase odinioara sa-l traverseze. Nu putea sa-si dea seama nici in ruptul capului ce intamplare ori necesitate ii indreptase pasii inspre locul destul de retras, fara vreo insemnatate din punctul de vedere al turistului ce se credea atunci. Cati ani sa fi avut? Douazeci si unu? Hm, nu mai multi decat in fotografia lipita acum pe spatele legitimatiei de servici. Pe podetul acesta ii propusese Asia sa faca impreuna o calatorie in jurul lumii. Tot asa aplecandu-se si ea peste parapetul fragil privind inspre adancul ce se casca. Oare nici atunci nu se zareau unduirile raului? Era una din acele ocazii, atat de dragi lui, in care povestea continuand a-si vorbi sie insasi fara insa a trada prin ceva ca ar urmari mai mult decat sa se autoconvinga de adevarul celor afirmate sau sa-si justifice actuinile. O calatorie simbol, o fuga marturisita in fata balaurului cu doua capete, complice si dusman in acelasi timp. O fuga de si inspre ceilalti. Nu intelesese ce i se propunea si chiar daca acceptase fara retineri, nu intelegea nici acum. Oricum proiectul picase. Picase asa cum ar putea pica si el in haul intunecat daca...

Isi dezmortea oasele, nu cu foarte mult entuziasm, ca si cum i-ar fi fost teama sa nu alunge si restul de caldura ce se gudura neincrezator la pieptu-i precum un caine de pripas. si dintr-odata simtea in aer amenintarea: un soi de primejdie ce-si trimite inainte vestitorii fara insa ca vreunul dintre acestia sa aibe dezlegarea ori cheful de a trada prin ceva natura sau momentul iminentei intamplari. Isi imagina cum un biciclist plecat cu sorcova, numai un biciclist lipsea in intunericul si ingustimea podetului, goneste in directia lui: nepasator si orb. Facea un salt, pe care el insusi nu si l-ar fi putut atribui, evitandu-l cu numai o fractiune de secunda inainte ca acesta sa-l fi impuns cu coarnele intoarse ale ghidonului. Nu avea insa timp a se felicita deoarece zarea la numai doi metri privirile-i infierbantate, asemenea unor faruri de automobil, leganandu-se de o parte si alta a maracinisului laptos ce despartea cele doua sensuri de circulatie ale autostrazii de ceata. Asadar biciclistul trebuie sa fie beat isi spunea si-l vedea intr-o clipa de echilibru precar, gata sa cada, fara a trada prin ceva ca ar fi constient de delicatetea situatiei in care se afla. Ii facea un semn de adio si o rupea la fuga inspre orasel intorcand din cand in cand capul spre a verifica daca e urmarit. Alerga indracit si nu se oprea decat atunci cand avea certitudinea ca nu mai poate fi ajuns. Ciudat, desi nu se misca, zgomotul cauciucurilor lui se auzeau distinct, traversand in linie dreapta intreg parcul pierzandu-se in directia unei ferestre. Sigur, in directia unde acum nu vroia cu nici un chip sa priveasca. Desi constient de faptul ca cei doi, bicicleta si biciclist, stau nemiscati in locul pe care-l ocupasera oarecum abuziv, si-i imagina zburand salbatic, salbaticiti asemenea celor ce stiu ca nu mai au ce pierde ori castiga de la viata, zburand deci cu nesabuinta spre fereastra, cotind brusc la numai un deget de sticla ingrosata de gheata, aburind-o cu rasuflarile lor imbecile... Cred ca tu esti beat si nu biciclistul isi spunea. Aceasta imaginatie bolnava, aceasta frenezie dementa pe care tu iti imaginezi a o stapani si care in mod tainic te stapaneste ea pe tine, cum la urma urmelor pe Victor Septembrie... Parasea parcul. Nu pe de-a intregul, folosea un truc al carui rezultat era acela ca nu se mai putea amagi nici pe el insusi, luand-o jumatate spre stanga si inaintand hotarat inspre ciudata cladire ascunsa privirilor. Nici o ciudatenie, mai toata lumea stia ce se afla acolo, dar... De parca ar fi intentionat a-l convinge pe paznicul in uniforma ca e de-al casei, daca nu cumva chiar EL. Cel caruia ii erau toate destinate... Ce-ar fi totusi ca intr-un moment de, sa-i zicem, deruta sa-l atac. Sa-l omor. In cat timp i-ar sosi schimbul?. Injura in gand. stia el pe cine. Asa cum (de altfel?) stiau... Erau doar legati prin acest secret. stiut de toti. Asta da secret striga in gand in timp ce o tinea tot asa jumatate spre stanga. Ranjesc ca un idiot isi spunea cand, ajuns in partea cealalalta a amintitei cladiri isi dejuca de unul singur jocul de a se invarti ca un satelit in jurul ferestrei. Mai ales atunci cand ma prefac a nu sti unde ma aflu completa. Mai ales urla, de asemenea in gand, catre paznicul pe care, iata il zarea si se minuna de data asta cu voce tare ca respectivul nu reactiona. Cine il somase sa-si arunce pusca (avea?, era incarcata?, cu gloante? cu sare?). Sa ridice mainile? In fata parc, in spate parc... mormaia in continuare, dar atat de mult pareau a-l enerva cele din jur incat nu merita efortul de a cauta un cuvant in masura sa-l amuze. Sau? Il rostea dar nu avea nici un rost. Cotea spre stanga, spre cladirea intunecata ca un vapor in timpul unui atac aerian. Ce fel de camuflaj mai este si acesta domnilor daca prostul ala cotrobaie cu lanterna prin toate ungherele? de unde stii ca nu e de-al celorlalti, poate acum le trimite semnalul?, decisiv?, cum? doar n-o fi atat de tampit incat sa-si dea singur foc la cosmelie? nu e decat un... si ajungea in preajma hotelului pentru straini, locuit adica mai tot timpul de straini, caruia de asemenea abia daca ii arunca o privire, inciudat de harmalaia care facea nota discordanta cu linistea locurilor strabatute pana a-tunci. Astia stiu sa se distreze si pe intuneric nu se abtinea totusi sa remarce. Cu fulgi aproape fosforescenti ninsoarea se caznea sa arunce pete de lumina in spatiile ceva mai largi acum, (oare cand vor ingramadi si aici niscaiva constructii importante de care sa nu te poti apropia nici cu privirea?) care se lasau calcate in picioare de pasii labartati ai umbrelor vantoase si reci. Spinarile arbustilor decorativi se curbasera de tot sub greutatea mantiei de zapada, oferind imaginea unei turme de oi incremenite in asteptarea ciobanului dus sa bea una mica. Un vagon de tramvai vechi de cand lumea trecea, lasand in urma un infiorator ecou de fiare rostogolite pe caldaram. Ca doar suntem suntem locuitorii orasului primelor silentioase, nu-i asa? VAGONUL NR. 2 INTERVENtIE scria pe fruntea si coapsele ce se indepartau oarecum, leganand doua luminite rosii spalacite.

Atelier pentru reparat umbrele, stilouri, masini de scrs, in curte, stanga, sub trepte, autorizatia nr... Foaie de tabla: desene negre, linii rosii, fond galben. Brichete gaz, incarcari baterii ceasuri electronice. O palma mai jos: carton innegrit, cu litere STAS, neindemanatic retusate. Anonime amandoua. De parca autorilor le-ar fi fost teama sa nu le rosteasca cineva numele. „Rostindu-i numele ii poti reface destinul”... cine sa fi spus chestia asta?, intreba Manciu cu voce tare dar nu se ostenea a-si raspunde. Cata caldura imprastiau aceste anunturi mici aproape imposibil de remarcat in raport cu reclama uriasa pe care o dezvelisera lucrarile de renovare ale cladirii alaturate: DANS, DANS, DANS… O vazuse domnul al carui nume nu ne este ingaduit a-l rosti? Petrecuse si el macar un ceas, doua in compania ambasadoarelor lumii? Trecea pe partea cealalta, isi plimba degetele dreptei pe zidul vechii cladiri ce adapostea Teatrul National, Opera de Stat, Deutsche Staatstheater, Filarmonica, Temesvari Allami Szinhaz, Teatrul de Estrada. Nu si le dezlipea decat in dreptul afiselor ce invadasera orasul acoperind petice de zid usi, stalpi ori colturi de vitrina. Isi rezerva o rasuflare spre a se minuna de absenta imbulzelii din fata portilor maiestoase ale amintitei institutii si mai ales de absenta matahalelor care vegheau de obicei la pastrarea ordinii rupand biletele de intrare cu aerul ca ar acorda vize pentru calatorii in eternitate. „Mai bine asa decat sa-ti dea in cap pentru doi lei” gandea. „Ce n-a adunat militia pentru a-i imbraca in uniforma or baga la zdup au adunat astia...” Se aflau inca acolo, chiar daca numai spre a-i zgandari o amintire ce intarzia, iata, a se concretiza. Chiar daca fara uniformele pline de fireturi, galoane si alte sclipiciuri in care ii imbracase, in gand, ultima data cand se nimeri sa treaca prin fata lor. Traversa piata larga, evitand pasajul subteran. Sergentul care ar pandi acum eventualii contravenienti ai regulilor de traversare a strazii ar merita intr-adevar o recompensa. Lasa silueta feerica a catedralei ortodoxe in stanga, traversa raul inregistrand mai mult mecanic faptul ca nici la braseria de pe malul acestuia nu se zarea vreo lumina si ajungea la intretaierea liniilor de tramvai in dreptul carora stia ca se gaseste o sala de repetitii unde urma sa aibe loc un concert de jazz.

Odata ajuns avea certitudinea ca intr-adevar se petrecea, ori urma a se. Ceva deosebit, deoarece nici aici nu observa vreo miscare. Adevarul este ca simtea un fel de agitatie si inca una destul de stranie ce turna electricitate in toate locurile si lucrurile. Un soi de temperatura crescuta ce in loc sa il incalzeasca ii ingheta si mai mult gesturile. Trupul. De la o clipa la alta ninsoarea capata un aer tot mai amenintator. Iar orasul parea cufundat intr-un intuneric de neinvins. Intr-o liniste ce ameninta sa-i sparga timpanele. De parca ar fi vara si m-as fi trezit de foarte putin timp in preajma unei clipe de neatins, importante dar deja trecute isi preciza in timp ce auzea foarte clar un bubuit de tunet. M-am tampit de tot adauga, regretand momentul de spaima in care inchisese ochii, moment ce nu putea decat sa se suprapuna perfect aceluia in care toate locurile din jur fusesera desigur luminate a la giorno, acum holbati la lampile pe care o forta dementa le inzestrase cu puterea de a absorbi orice urma cat de cat luminoasa. O fractiune de secunda credea ca delireaza: ce vede si simte el nu se supune deloc realitatii imediat controlabile. Parca, nu cu mult inainte, dorisem un viscol sau ceva de genul asta isi amintea, parasit de orice dorinta ori gand asemanator. Numai atat deoarece realitatea lui, are cineva dreptul sau obligatia de a se supune unei alteia?, ii dicta autoritara sa se adaposteasca. O lua la fuga. Un vartej ametitor zburatacea hartiile din cosul-pentru-gunoi-stradal-numai-pentru-gunoi-stradal purtand urmele loviturilor de salut ale calatorilor. Biletele spunea si se descheia cu gesturi febrile la haina pentru a verifica existenta biletelor lor in buzunarul ascuns din dreptul inimii. Pana si noi ne-am saturat de fetisismele tale ii raspundeau acestea curentandu-i usor varfurile degetelor si asa inghetate.

VOCI TINERE

Lucian MOCUTA

Curtici

Arca

Vantul sufla cu putere. Marea agitata se napustea frenetic in corabia subreda.Totul se petrecea cu o viteza uluitoare. Valurile inspumate se rostogoleau in vartejuri, in adancul de un albastru amenintator. Un albatros ratacit se refugie pe catargul lovit fara incetare de valuri. Pasarea isi scutura de cateva ori aripile imbibate cu apa sarata cand corabia se scufunda cu un trosnet surd.

Lumina stralucitoare a unui fulger cazu pe puntea vasului taindu-l in doua si obligandu-l sa se scufunde in abisul intunecat.

Cu ochii holbati, barbatul privea paharul cu apa in interiorul caruia se dezlantuise furtuna. Isi freca puternic ochii cu mainile crezandu-se victima unei halucinatii. Cu un reflex neasteptat, Eon, caci asa se numea barbatul, rasturna paharul pe masa. Continutul acestuia se scurgea peste tot, odata cu ramasitele navei. Glasul strident al barmanului il trezi din reverie:

- Eon, e ora inchiderii! As vrea sa ajung si eu mai repede acasa, astazi.

- Da, sigur! Am plecat, veni raspunsul pescarului.

Eon era un client nocturn, fidel al acestui mic bar. El era cel mai iscusit pescar din zona. Cu toate astea nu a prins nimic astazi. Ce avea sa le duca de mancare copiilor? Anii incepeau sa-si puna amprenta, ca un stigmat, pe fruntea plina de sudoare a barbatului. Si ofta:

- Fiecare ne purtam crucea noastra, singuri, nu-i asa?

- Poftim? se mira barmanul.

- Nimic! Lasa, suspina Eon. Noapte buna!

- Noapte buna!

Batranul iesi. Afara, batea o briza usoara care ii sufla pescarului prin pletele carunte si ii mangaia ridurile, a caror forma dorea sa schiteze cuvantul NEPUTINTA.

Dezamagit, dar nicidecum invins, Eon se indrepta incet spre singura lui avere: o arca foarte veche si imensa. Acolo avea el totul. Acolo era familia lui. O mama cu sapte copii. Sapte din zece. Trei au murit. „Si vor mai muri daca nu fac nimic!”, isi spuse el. ”Dar ce pot sa fac altceva? Pescuitul e viata mea! Oh, mai bine as muri sa nu mai suport... ba nu! Ei ar suferi de pe urma mea si nu as fi linistit”.

Cu inima sfasiata urca in arca. Glasul cristalin al copiilor nu mai cerea mancare de data aceasta. S-au invatat sa cunoasca raspunsul la intrebari din privirile tatalui. Iar Eon era tare mahnit... Fara sa mai spuna un cuvant, se indrepta spre carma ambarcatiunii si cu o speranta oarba porni in larg... spre un loc stiut doar de el...

Orele treceau cu greu. Dar in sfarsit se facu dimineata. Sotia si copiii dormeau. Doar Eon era treaz la carma arcai. Intre timp si-a mai facut un prieten de drum. Un albatros isi gasise locul de odihna pe umarul barbatului. Acel loc stiut doar de ”regele pescar” era atat de aproape...

Vantul incepea sa sufle cu putere. Norii grei, plumburii invadau cerul. Marea suparata izbea arca cu o furie de neinteles. Dintr-o data, o lumina puternica il orbi pe om, iar nava fu faramitata in mii de bucati...

Omul privea uluit sticla in interiorul caruia se petrecuse tragedia in miniatura. Cu privirea buimacita se uita si mai atent la sticla stralucitoare. Intr-adevar, o arca era inghitita de tenebrele marii. Vocea disperata a femeii il readuse cu picioarele pe pamant:

- Hai, draga, daca nu ne grabim pierdem Titanicul!

Dupa o pauza scurta, omul sorbi din sticla si adauga:

- Sa le fie de bine cu arcele lor cu tot! Hai sa mergem!

Alter Ego

motto: “Visam ca ma trezisem cu un ochi mort care vedea si cu un ochi viu ramas inchis“ (Wilson Harris)

E luni dimineata. Ca si in oricare inceput de saptamana si de zi, m-am trezit la sapte fara zece si urma sa-mi pregatesc nelipsita cafea matinala. M-am indreptat spre usa de iesire a camerei mele, am deschis-o si am intrat in tenebrele coridorului intermediar. In bezna rasuna un urlet de lup, funebru si melancolic totodata. Inspaimantat, m-am intors sa reintru in camera luminata, dar spre propria mea uimire nu mai era nici o usa. Doar o ceata groasa rosiatica. Atat! Dar uitasem de lup! M-am intors. Prea tarziu! Dintii sai marunti si lacomi ma muscara de gat. Mi-am pierdut cunostinta. Pentru cateva momrnte gustasem si eu din cupa eternitatii(si a mandriei).

Cand mi-am revenit, am constientizat ca ma aflam complet gol pe o campie intinsa. Parca eram in Paradis. Un paradis al Binelui si al Raului. M-am ridicat in capul oaselor si am observat cam la o distanta de zece pasi doi insi care prezentau aceeasi goliciune trupeasca ca si mine. Erau un barbat si o femeie. Cu indrazneala, m-am apropiat. Am observat ca femeia indrepta spre barbat un mar rosu ca focul care mocneste in vatra. Iar focului ce mocneste, sufletul ii ofera un adapost mai bun decat cenusa. Omul primi marul si il scruta pret de cateva clipe. In momentul in care acesta a vrut sa muste din fruct, m-am cutremurat: o viziune imi arata surasul crispat al barbatului care evidentia niste dinti incalecati si cruzi, aidoma cu cei ai lupului care m-a muscat… dar… cum am … ajuns… aici? de… ce…?

Lumea a inceput sa se invarta in jurul meu. Din nou mi-am pierdut constiinta, dar nu inainte de a rosti urmatoarele cuvinte in fata lui Dumnezeu: „Homo homini lupus”!

…Sper ca nu m-a auzit!

…sper sa nu ma intelegeti…

(NEGRU… ROSU… ALB… NEGRU… ALB… ROSU…)

Alexandru –Constantin ISTRATE

(n. 11 aprilie 1978, Bucuresti)

Lycos

un glob de sticla-ti cade noaptea-n somn

in bratele deschise catre mine

te-nvata taina de-a fi om

si-n hora mea de maini te tine

iti da lumina Lui pe buza

si-n templul Sau te lasa iar

si-ti da un Lycos alb drept calauza

si-un sceptru vechi umplut cu jar

te lasa-n cercul din altar

si-ti pune-n suflet inc-o muza

tu cauta pe fruntea ta

un semn nascut din Paradis

sa poti sa fii chiar tu candva

un Lycos alb dintr-un alt vis

Marturisire

astept in luna sa te uiti la mine

am aripile roase de ger cand e senin

si caut flacara ce arde-n sine

ulcioarele facute pentru vin

nu sunt lumina si nici oiste nu-s

ca sa pot trage seara peste tine

dar pot sa-ncerc de-aici de sus

sa sorb iubirea din destine

cam asta-i sfera mea de lut

am flacara albastra-n vine

astept de mult si tot ascult

un lup care ma striga-n tine

Daca editorul acestei reviste are un mare pacat – care dovedeste ca romanii raman pretutindeni aceiasi – acesta este lipsa de ordine. Cazul de fata este mai mult decat concludent: in decembrie 2002, din vrafurile de manuscrise, scrisori, reviste etc. ne-a fluturat in maini o foaie scrisa marunt, pe care, dactilografiate, se gaseau poeziile de mai sus. Data m-a facut sa ma stang in mine, apasat de jena: 27 decembrie 2001!!! Nu stiu daca nu cumva foarte meritoriile poezii nu au aparut, intre timp, altundeva. Le publicam, deci, cu semnul intrebarii, sperand sa fiu iertat de cei pe care am reusit, din nefericire, sa-i dezamagesc. Fara nici un alt motiv, decat dezordinea. Mea culpa.

Radu Barbulescu

NOU IN EDITURA RADU BARBULESCU: CARTI IN LIMBA GERMANA

Alexandru Ecovoiu: SALUDOS! Roman, 2. Dt.-Auflage, ISBN 3-930672-75-8, München 2002, 164 S., € 19.90

Alexandru Ecovoiu: Die drei Mozart-Kinder, Kurzgeschichten und Erzählungen, a. d. Rumänischen von R.-F. Barth und Markus Kleininger, Sammlung „Beste Prosa aus: Rumänien", ISBN 3-930672-76-6, 140 S., € 18.90

Radu Barbulescu, ISTROS – KALLATIS – TOMI: vergessene griechisch-römische Antike in der Dobrudscha, Sammlung „Europäische Kulturlandschaften“, ISBN 3-930672-73-1, 94 S., € 15.90

Radu Barbulescu, MAPUAKHIKOTL – neue skurille Geschichten aus München, Bayern und sonstwo, ISBN 3-930672-70-7, 84 S., € 12.50.

Giulio Bailetti: UN SOLDATO DA SOLO – EIN SOLDAT ALLEINE – UN SOLDAT SINGUR, Poesie / Gedichte / poezii, Dt.-Übers. v. Anna Ravazzi und Pascale Olivier, Rum.-Übers. v. Radu Barbulescu, Raccolta / Sammlung / Colectia archenoah, ISBN 3-930672-71-5, 80 S., € 14.90.

TEATRU

Marian POPA

(Köln)

DINCOACE DE CORTINA

Printr-un afis plasat la intrarea in sala, prin difuzoare, controlori de bilete sau hartii inmanate la intrare li se atrage atentia spectatorilor ca in teatru trebuie sa se comporte firesc, ca in tot restul zilelor si vietii lor. Spectatorii acestei piese intr-un act urmeaza deci sa nu mai ilustreze postura de privitori ca la teatru.

Intra Popescu sau Ionescu din dreapta sau din stanga, venind eventual din sala, unde a stat pe un scaun, printre spectatori. Cortina e trasa si asa va ramane pana-n finalul piesei. Cel venit merge spre mijlocul scenei, salutand prin miscarea capului, zambind, facand gesturi de recunoastere cu mana spre diferite colturi ale salii. Cand ajunge la mijlocul scenei, se opreste o secunda; apoi, fara a ezita, baga capul printre cele doua parti bine trase ale cortinei. Ramane asa, circa 30 de secunde; revine, se freaca la ochi, isi freaca mainile satisfacut.

- Exact ca intotdeauna. Sunt dincolo. Merg la locurile lor. De la stanga la dreapta, ba si invers. Sunt acolo. Se tot apropie. Ca-ntr-un film, cand obiectivul ii ia pe aia care tot merg si nu se apropie, dar fara sa se departeze. Trebuie sa recunosc ca asta ar fi totul. Dar daca asta este totul, atunci totul ar fi o aiureala.

Se intoarce, baga capul prin cortina timp de 5 secunde, revine fara sa lase din mana cortina.

- (Exclamativ, usurat, triumfator) S-au apropiat!

Baga din nou capul pentru zece secunde, revine.

- (Strigat) S-au oprit aici, in imediata apropiere! Sunt de cealalta parte a cortinei! As putea spune ca sunt langa mine! Ii vad cum va vad si ma vedeti! Sunt aproape la aceeasi distanta de mine ca de dumneavoastra! As putea sa scuip spre ei si sunt sigur c-as nimeri unul – asa sunt de multi!

Baga din nou capul, zece secunde, revine excitat.

- Unul a fost ucis de fratele lui si fratele lui s-a insurat cu nevasta-sa, asa ca fiul are un tata vitreg sau invers!

Baga capul doua secunde, revine.

- Baiatul a spus o tampenie cat el de mare: ca a fi sau a nu fi!

Baga capul zece secunde, revine.

- Una are un copil si e iubita de altul care e iubit de una care e iubita de unul, dar ea-l iubeste pe regretatul, din care cauza s-ar putea ca fiul ei sa moara. Moravuri ca la lei.

Baga capul zece secunde, revine.

- Niste tipi si niste tipe stau in camera si fac tot felul de zgomote la comanda unui mahar care-i plateste. Acum fac niste zgomote de gaini fugarite de niste caini. Cand nu cotcodacesc si nu latra se cearta ca dracii si se iau la misto!

Baga capul zece secunde, revine.

- E si unul care incearca sa iasa din burta unui peste care l-a inghitit si nu reuseste deloc!

Baga capul zece secunde, revine excitat.

- Doi stau sub un pom si vor sa se spanzure reciproc si simultan, dar nu reusesc. Hahahaha!

Baga capul zece secunde, revine.

- Acum unul recita: Vom visa un vis ferice.

Baga capul doua secunde, revine.

- Ingana-ne-vor c-un cant.

Acelasi joc, acelasi timp.

- Singuratice izvoare

Acelasi joc, acelasi timp.

- Blanda batere de vant.

Acelasi joc, acelasi timp, exprimare legato.

- Adormind de armonia codrului batut de ganduri, flori de tei deasupra noastra or sa cada randuri-randuri. Parc-am mai auzit o atare exprimare! (Arata ganditor si tulburat; dar se linisteste) Binenteles, este normal!

Baga capul cinci secunde, revine.

- Acum danseaza. E greu de explicat cum.

Baga capul cinci secunde, revine si schiteaza cativa pasi de menuet; se opreste brusc, baga capul prin cortina o secunda, revine si merge schiopatat, cu corpul rigid, burlesc, ca o continuare a dansului; apoi ramane din nou pe loc, se gandeste, fuge la cortina, priveste dincolo mai putin de o secunda, revine si continua cu miscari frenetice de boogie-woogie; se opreste brusc, mediteaza, fuge la cortina, priveste dincolo o secunda si, fara sa se departeze de ea, cu spatele la spectatori, incepe sa-si unduiasca trupul intr-un dans oriental. Se opreste din nou, mediteaza, baga capul prin cortina o secunda, revine, se aseaza in patru labe si latra. Se opreste brusc, mediteaza, baga din nou capul prin cortina, o secunda, revine, latra o data, apoi isi da o palma-n cap si-ncepe sa cotcodaceasca. Se opreste, mediteaza, baga capul prin cortina, doua secunde, reine. Dupa o pauza de amanare si excitare a salii, canta cu accent si ofuri tiganesti Plaisirs d’amour, din care trece fara intrerupere in O Tannenbaum, de aici in Giovinezza, giovinezza, primavera di bellezza musoliniana, mai departe, in Femeia, eterna poveste si din tango intr-un be-bop. Se opreste, mediteaza, se repede la cortina, baga capul o secunda, revine.

- Hm. Aha! Acum se impart foi volante!

Baga iar capul si, pentru prima si ultima oara revine cu o hartie. O priveste incretindu-si fruntea, o compara cu alta, pe care o scoate din buzunar. Face diferite experiente cu cele doua hartii: le mototoleste, rupe un colt, ii da foc, isi sterge nasul, pantofii etc. Probele par sa-l satisfaca. Baga inapoi in buzunar una din hartii, adica pe cea luata de dincolo de cortina si citeste din cea proprie, diferentiata eventual prin culoare, cu vocea certa a unui conferentiar specialist.

- Daca gena b este dispusa la dreapta genei a si daca avem o informatie completa cu privire la genotipul zigotului initial in raport cu gena b, atunci…

Se opreste brusc, tulburat, se uita la hartie, o arunca si o scoate pe cea introdusa in buzunar. Cu aceeasi ocazie scoate si batista si-si sterge fruntea. Continua sa citeasca de pe hartia ramasa.

- atunci nici o informatie despre genotipurile zigotului initial relativ la genele dispuse la dreapta genei b nu modifica informatia cu privire la genotipul gametilor relativ la gena a. Aceasta se reduce la faptul ca rupturile foii care se dispun in intervalle neintersectate ale acestei foi sunt independente intre ele din punct de vedere statistic.

Lasa mana cu hartia in jos. Revine.

- Gameti, deci. N-ai treaba. Frumos cuvant. Gameti. Gameti. As fi in stare sa-l pronunt de o suta de ori! Pare speriat de ce-a spus; revenire lenta, timp de formare a deciziei in urma gandului afirmat cu voce tare) Si… in fond, de ce nu l-as pronunta? Gameti, gameti. Gameti. Gameti. Gameti. Nu. (Se opreste, mediteaza) Nu-i bine. Trebuie sa si numaram. Prea am capatat obiceiul de a ne propune ceva, ca sa facem pe urma mai mult, mai putin sau altfel. Deci gameti. (Pentru sine, pauza) Unu, gameti. (Pauza) Doi, gameti. (Pauza)Trei (Pauza) gameti. Asa merge mult mai bine. Patru (Pauza) gameti. Cinci, excelent! Gameti (Degetele mainii pe care a numarat s-au terminat; numaratorul ramane perplex; pauza). Nu-i bine. Eu zic si dumneavoastra numarati. Va rog, cum va convine, unul, doi, in cor. Corect? Atunci e bine. De acord? Ce parere aveti? Merge? Asa e bine. Incep (Pauza). Sa incepem intai o proba. De acord? Atunci e bine. Ce parere aveti? Asa e bine. Incep. Gameti.

Sala, se presupune, prinde conversatia si reactioneaza.

- Perfect, mersi. (Pauza) Gameti (Reactia salii; pauza) Gameti (Reactia salii; pauza) E OK, Gameti (Reactia salii; pauza) Nu, nu-i bine. Ziceti dumneavoastra unu si eu gameti. Reluam, da? Atunci e foarte bine. Ne-am inteles? Perfect. Atunci e foarte bine, gameti! (Rosteste cuvantul fara pauza, surprinde sala) Perfect. Gameti (Sala numara) Excelent. Gameti. (Sala numara)

Ionescu incepe sa pronunte cuvantul cu cele mai diferite modulatii, timbre, intensitati, executand si gesturi imprevizibile si extravagante; accelereaza, sala se preteaza.

- Gameti (Sala) stiuleti (Sala) sticleti (Sala) gameti (Sala) procleti (Sala) geanabeti (Sala) gorobeti (Sala) galenti (Sala).

Se opreste brusc, cu gura pregatita pentru a continua.

- Oh, ce mizerie. Nu mi-e de nimic mai sila decat de cuvantul asta. Cred ca si dumneavoastra. Incercati numai sa-l pronuntati si veti vedea. Nu, nici nu mai e nevoie sa numaram… (Cu neplacere) Auzi, gameti! Ce porcarie! Mai bine sa ne vedem de treburile noastre!

Mototoleste hartia si o arunca. Se intoarce spre cortina, baga capul, revine instantaneu, gesticuland.

- Acum, se exprima cineva! Ssssat! (Baga si scoate capul dupa fiecare propozitie) O multime entuziasta, ce mai! Aplauze, urale, ovatii! S-a rostit cuvantul implicare! Sau implementare! Sa facem totul pentru ca sa! Aplauze indeungate, tropaituri! Lupta pentru! Acum s-a rostit sunetul D! Ovatii, aplauze prelungite, urale puternice! Pardon, invers, ovatii, aplauze, urale prelungite! Puternice! S-a spus: barabababulabulalababala! (Face semn salii sa aplaude) Aplauze! Inovatii. Ovatii. Era cea mai noua! Planetarizare! (Paraseste brusc cortina, se apropie de marginea scenei si continua discursul singur) Pentru ca totul sa fie asa cum s-a visat si s-a programat procedand astfel potrivit tuturor initial pentru mersul pe mai departe tinand seama permanent de exigentele cele mai stringente ale actualitatii contemporaneitatii care astfel incat cursul firesc obiectiv al legilor care actioneaza indestructibil inainte de neoprit de nici o forta potrivnica care chiar daca functioneaza sporadic trebuie spus categoric un nu hotartt fiind nestiintific ceea ce-i nestiintific, lipsit de ratiunea a ceea ce demonstreaza apelul istoric a fi perimat la groapa comuna a gunoaielor istoriei nu va fi niciodata lipsit de pondere, daca e s-o spunem deschis, doamnelor si domnilor tovarasi si tovarase!

Se opreste, sta un moment sa asculte ceva din interiorul propriu, face eforturi exteriorizate mimic sa gaseasca un cuvant, e abatut, se lumineaza, duce un deget la tampla, fuge la cortina, baga capul, revine.

- Si sincer pentru ca.

Baga capul, revine imediat. Miscare mecanica, rapida, in continuare.

- Clasificare. Fermentor. Axiune. Consiliul Endocrinologic. Cacact. Profetus mascabros. Ministrul ocultelor. Triplicitar.

Reveniri foarte rapide, energice.

- D

Acelasi joc.

- R

Acelasi joc.

- U

Idem.

- M

Idem

- AS

Idem

- CEN

Idem.

- DEN

Idem.

- TI.

Baga capul, il scoate buimacit; il baga din nou, pentru a fi sigur de ceva, revine.

- Nu mai e, a cazut de la tribuna! Ce mai, a cazut. Si se vede ca s-a pisat pe el. A cazut si, uite, unii s-au luat la bataie!

Relatarea care urmeaza incepe lent, cu expresivitatea unui narator de povesti pentru adormit copiii, si se trece treptat la stilul si rapiditatea comentatorului unei faze aprinse dintr-un meci de fotbal; bineinteles, cu bagari si scoateri ale capului din cortina.

- Mamma mia, ce se mai caftesc! Unul scoate pistolul din buzunarul de la piept, doi ii da prompt un picior in gura, pistolul zboara in capul lui trei, incident la timpul potrivit, pentru ca toate ziarele sa poata relata prompt pe prima pagina scena cu lux de amanunte si cu fotografii din toate unghiurile, oh (Rade) patru a cazut in cur in urma coliziunii cu cinci care el insusi, hahahaha, oooo, nu asa, isi rupe o mana cu care sase il loveste acum in cap pe sapte; noua participanti isi dau palme reciproc, asezati in cerc, pe de margine al zecelea le da la randu-le cate-o palma pe la spate, ei cred ca a dat vecinul, in acest timp isi schimba si locurile, cade o bomba, mine peste tot, ce mai, toti tipa, injura, blestema, unul tipa injurand mai tare ca toti!

In timpul relatarii, executa el insusi gesturi de participare: da cu piciorul, cu pumnul, topaie, se apleaca, se cocoseaza sub lovituri. Cand inchide aceasta serie, baga capul si se opreste mai mult: circa zece secunde.

- Acum toti se iau dupa cel ce si-a tipat mai tare injuratura. Injura la unison, ca si cum ar striga: Hai Real! Hai Rapid! Ufff! (Pauza) S-a terminat repriza. Am invins si de data asta!

Lasa bratele sa-i atarne; se scutura, face cateva exercitii de gimnastica, se fraeca la ochi. Apoi baga capul prin cortina, il scoate foarte repede, se duce la marginea scenei si se uita foarte atent la o spectatoare din primele randuri. Se intoarce, baga din nou capul prin cortina, revine dupa zece secunde, coboara de pe scena si se duce la spectatoarea fixata inainte: o examineaza minutios, din diferite unghiuri, cu mana streasina, prinzand cadrul, ca un cameraman, etc. Isi exprima fizionomic si interjectiv mirarea.

- Extraordinar! Dincolo este o femeie, ba ce spun eu, o doamna. Despre femeie se poate spune ca este o doamna, dar despre doamna se poate spune ca este o femeie bine. Va rog sa ma scuzati. Este o doamna care va seamana perfect. Fizic vorbind. Nu ma refer la cultura, la moral… Nu ma refer pentru ca nu cunosc. Fizic vorbind… Extraordinar. Daca n-as fi ateu, as spune antimaterie curata! Stati putin, sa fiu sigur…

Se urca pe scena, alearga la cortina, baga capul, se uita cinci secunde, revine.

- Este exact asa cum am afirmat. Este, adica, extraordinar! Exact aceeasi! Ce asemanare, vreau sa spun identitate. Aceeasi identitate de vestimentatie! (urmeaza o descriere in functie de spectatoarea aleasa) Aceeasi rochie, acelasi model de coafura etc. etc.

O tasteaza: cu un deget, cu dosul palmei, cu teama, ca si cum s-ar teme de un scurtcircuit. Trece brusc la o pipaiala aproape medicala si mai departe, insesizabila, la una lubrica. Se intrerupe brusc; alearga din nou la cortina, se uita, se intoarce.

- Aceeasi, nu…. Inca nu stiu daca si vocea… Nu vreti sa vorbiti putin? Sa vedem daca vocile sunt identice. Va rog… (Probabil ca spectatoarea nu va vorbi) Va rog, foarte important, totusi. Sa auzim vocea, timbrul placut, caldura inflexiunilor, acea calma aspiratie a vocalelor labiale… Decizia consoanelor fricative si constrictive…

Fuge din nou la cortina, asculta cateva secunde, revine.

- Vorbeste! Doamna de dincolo continua sa vorbeasca! Va rog mult, exact aceeasi privire, aceiasi ochi, aceleasi toate, doar ca doamna de dincolo vorbeste! Vorbeste unei persoane de langa dansa care seamana perfect cu persoana de langa dumneavoastra! Acelasi fizic placut, aceeasi imbracaminte definind un gust desavarsit. Hai, vorbiti! Doamna care va seamana perfect povesteste ceva despre doi dintre amantii ei actuali! A povestit pana acum despre trei din ei, acum vorbeste despre al patrulea, cel despre care sotul nu stie nimic! Nici teamul ministerial in care este angajata. Hai, vorbiti, puteti spune tot! Nu vreti? Pacat…

Se intoarce cu vadit regret spre cortina; inainte de a baga capul, mai face o invitatie spectatoarei. Apoi baga capul o secunda, revine.

- Doamna de dincolo tocmai si-a eliminat partea de sus a vestmintelor. Nu stiu daca ma pot referi comparativ la elementele trupului… Pacat…

Baga capul prin cortina, revine.

- Acum, cei mai multi s-au apucat sa manance.

Acelasi joc, cinci secunde.

- Caviar. Stie cineva ce-i caviarul? Una a zis altuia ca nu mai vrea caviar.

Baga capul zece secunde, revine; se tine cu mainile de cortina si intoarce doar capul spre sala.

- Biftec, rostbif, Chateaubriand, Tokay, Hennessy, Laphroaig. Mama, ce de mai mananca astia! Si mananca, nu gluma, ca niste porci, mult din toate cele foarte multe! Phii, ce de mai fleici si momite si ficatei si maduvioare si creieri pané si ce mai mititei si sarmale peste sarmale! Nici o teama de colesterina. Ati auzit de sarmale? Unul a zis ca e mancarea lor nationala! Ia uite ce cafea fac, cu smac, ca-n pozele din reviste!

Baga capul, revine imediat si se aseaza pe podea.

- Gata, nu ma mai uit. Simt un nod in gat si m-au apucat chiorlaiturile-n mate. (Ca pentru sine) Interesant: nimic din ceea ce se mananca nu suna ca un clopot. Daca observati, imi curg balele. Daca nu vreti sa ma credeti pe cuvant, uitati-va si singuri. Treaba voastra (Se-nfurie treptat) Da’ ce? Am omorat-o pe mama? Eu unul m-am saturat. Va priveste! Nu permit! Nu permit nimanui, sa se stie odata pentru totdeauna! Da’ ce credeti, unde ne aflam, in codru, in pustie, la mama dracului, in Bronx? Fiecare are si el demnitatea lui, chiar daca demnitatile nu sunt comparabile! Si la urma urmei, ce daca?

De dincolo de cortina apare un cap care se uita spre sala, apoi spre Ionescu, care nu-l percepe, fiind si el orientat spre spectatori, dispare dupa o secunda. Figura trebuie sa fie grimasata, ilustrand contrarietatea si uimirea.

- Da’ daca ma rugati frumos, ma mai uit. In fond, ce ma priveste? Mi se rupe, mi se-ndoaie si la cap mi se jupoaie. Eu ma uit asa, voi credeti ca ma uit asa si pe dincolo: dar eu ma uit pentru ca vreau si nu permit nimanui sa!

Se-nfurie iar, se opreste brusc din crescendo, parca gatuit, se intoarce spre cortina, baga capul, se uita doua secunde, reiese.

- Se plimba (Reverie) El si ea, el si ea, el si ea (Melancolic) Fiecare cu a lui, numai eu cu a mea…

Baga capul prin cortina, revine incurcat.

- Acum, el si ea se… cum sa spun… saruta. El pe…

Baga capul, revine dupa trei secunde, conspirativ.

- pe ea.

Acelasi joc, caragialesc.

- Ea pe dansul.

Acelasi joc, cinci secunde.

- Acum dansul o dezbraca pe ea, dar dansa se opune, dezbracandu-l pe el.

Baga capul si nu-l mai scoate trei minute. In timp ce priveste dincolo, sare, topaie, tremura, face cu o mana semn spectatorilor sa aiba rabdare. Duce aceeasi mana la prohab, pare a-si aranja ceva; mana pare sa nu fie cea adecvata, asa ca abandoneaza febril cortina ca sa schimbe mana si dezvolta in continuare o exhibitie masturbatorie. In fine, revine si incepe sa-si curete unghiile unei maini cu o unghie de la cealalta.

- De fapt, unde ramasesem?

Se repede din nou la cortina, baga capul si ramane cu el dincolo alte trei minute. Revine, pentru a vorbi plictisit, ezitant, cu intreruperi, ca despre un subiect obligatoriu, dar neinteresant; se stramba, isi priveste unghiile de aproape, de departe, etc.

- In fond, ce sa mai spun? Banalitatea schemelor clasice. El a avut la vremea lui o pozitie superioara si ea una inferioara, apoi ea a detinut o pozitie superioara si el una inferioara, el a trecut de la munca de jos la munca de sus si ea de la munca de sus la munca de jos, apoi ambii s-au decis pentru munca de jos ca sa efectueze munca de sus. Normal ca se produc anumite conflicte inerente, neintelegeri de scurta durata, ea ii intoarce spatele, obligandu-l sa abordeze altfel problema. (Mizerabil, compatimitor) In general insa, problemele sunt tinute ferm in mana, in ciuda tuturor protestelor hotarate si a altor manifestari de acest soi. Totul este de un realism, ce mai, aproape naturalist. (Subit violent, categoric). Cum se intampla obiectiv, unele probleme sunt mai usor de ridicat, o problema e considerata mai ingust, alta mai larga; se mai ridica si tonul, desigur, pentru tonus; o limba e mai ascutita, ala mai boanta. In definitiv, pentru asta ne-am strans noi aici? Sa vi-o spun eu deschis: nu pentru asta!

Vrea sa bata cu pumnul intr-o masa imaginara; materializata, miscarea il dezechilibreaza. Isi revine, se intoarce, priveste prin cortina zece secunde, revine, se nuita in sala, careia i se adreseaza soptit.

- Nu stiu ce sa spun, chiar daca stiu cum sa ma exprim. E unul care tace. Ce sa va spun despre el, daca tace? (Pauza de gandire; dubitativ) Dar s-ar putea sa nu taca, atunci cand eu nu ma uit.

Se repede brusc la cortina, baga capul o fractiune de secunda, revine si face doi pati spre sala, careia i se adreseaza soptit.

- In afara de faptul ca tace, mai sta si nemiscat! (Dubitativ) S-ar putea, totusi, sa se miste atunci cand eu nu ma uit.

Se duce cu pasi de pisica la cortina, baga capul brusc, revine imediat.

- Sunt mai multi, ce mai! Tac toti, nemiscati! Extraordinar! Si stiti cum tac, nemiscati?

Baga capul cinci secunde, revine.

- Unul tace cu mainile incrucisate pe piept. (Tot mai febril) Altul are gura lipita cu o banda de plastic, dar nu stiu daca el si-a lipit-o. Unul tace cu mainile legate la spate! Evident, nu si-a legat el mainile asa! Poate cel cu leucoplastul pe gura. Sau celalalt. Extraordinar! Unul tace cu mainile-n sus. Nu stiu daca ma exprim corect, chiar atunci cand ma exprim corect. Unul tace in pozitie de drepti. Altul e intins pe jos, unul s-a agatat de-o creanga cu o franghie si-a scos limba de-un cot si tace! Extraordinar! Nu stiu daca ma exprim detul de exact… sau de expresiv… daca am ales cele mai adecvate cuvinte pentru a reprezenta nu numai corect, dar si precis, sensibil. (Se lumineaza) Pentru a putea fi exact inteles si a ajunge la inimile dumneavoastra ar trebui sa ma ajutati mai mult. Desigur, de ce nu? (Catre un spectator) Dumneata, te rog, taci cu mainile la spate, in pozitie de drepti. Asa… foarte bine. (Catre altii) Dumneata taci cu mainile incrucisate pe piept, dumneata cu mainile pe solduri. Merita. Soldurile sunt memorabile, nu numai la iepuri. Dumneata, leaga-ti gura cu o batista, ceva, un sal, o basma. Nu se poate sa nu dispuneti de asa ceva; nu cred ca plecati de acasa fara sa aveti la voi ceva cu care sa va-nchideti gura, daca e necesar! Dumneata saruta-l pe dumnealui sau pe dumneaei, cum vreti sau sarutati-va unde vreti, dar reciproc, ca sa aveti amandoi gurile ocupate. Dumneata ai o franghie? Nu? O curea solida? Pacat. Voi ceilalti, drepti! Drepti, nu se-aude! La loc comanda si inca o data, la comanda mea, exacutarea la fix! Atentie! (Pauza scurta) Drepti! E bine! Toata lumea, mainile sus! Si nici o miscare-n plus! Bravo, detasament, felicitari! Sunteti cu totii buni executanti si personal va felicit si va urez o viata lunga, cu indeplinirea tuturos dorintelor de bine, frumos si sanatate! Pe loc repaus!

Asistenta se aseaza, Ionescu, care s-a indreptat spre cortina, se intoarce brusc si urla:

- Atentie… drepti! Si gura!

Se duce la cortina, se uita o secunda, revine.

- Are cineva de transmis ceva dincolo? Ceva, adica un mesaj ceva, vreo scrisoare, acolo, ceva normal, ceva frumos, elegant, nu porcarii. Ganditi-va bine, reflectati, nu va grabiti, precizez, ceva acolo, cu conditia sa nu va faceti de ras si nici pe mine de cacat, ca nu se stie. De altfel, puteti spune orice, aveti insa grija ce spuneti. Eu sunt purtatorul de cuvant. Voi avea grija de prestigiul vostru, care mi-e scump. Pe loc repaus.

Spectatorii, care ar fi ascultat de comanda anterioara, se reaseaza. In acest timp, Ionescu se deplaseaza de la un capat la altul al scenei cu mainile la spate, calcand apasat, asemeni unui ofiter superior nerabdator. Cineva se ridica; el il observa imediat si-si indreapta spre el indexul acuzator.

- Dumneata ce doresti? Cine esti? Am spus pe loc repaus, nu mai mult. Cine ti-a dat voie sa depasesti comanda mea?

Inainte ca spectatorul sa fi spus ceva:

- Gura! Cine ti-a dat voie sa vorbesti? Ne-am inteles ca toata lumea sa taca.! Hei, concetateni, luati atitudine!

Asteapta un timp; se plimba iritaat, apasat. Priveste sala cu dispret, apoi se orienteaza spre cortina. Baga capul, revine imediat si se freaca mult la ochi, cu capul in jos, ca orbit de-o lumina puternica sau de-un pumn de nisip aruncat in fata. Priveste din nou; efectul e acelasi. Se aseaza pe podea in genunchi, se mai freaca o vreme si incepe sa vorbeasca tinand capul in jos. Voce stearsa.

- Ceva cu adevarat extraordinar. Lipsit de orice termen de comparatie. Inefabil e putin spus, inimaginabil nici atat. Ceva extraordinar, cum sa spun…

Ionescu se opreste si priveste sala cu un amestec de mila si dispret:

- Nenorocitilor! Tampitilor! Spectatorilor! Oamenilor!

Bucuresti, 21-22 noiembrie 1962

Virginia SERBANESCU

München

PELERINUL TACERII

Piesa in trei tablouri

P E R S O N A J E L E: Pastorul

Pelerinul

Pustnicul

Anne-Marie

Jacques

Cumintenia pamantului

Domnisoara Pogany

Rugaciunea

Somnul

Maiastra

Femeia care se priveste in

oglinda

T A B L O U L I

IN CAUTAREA IZVORULUI

La munte, pe un platou, la adapostul unui copac foarte batran, coliba unui pastor. In stanga scenei un mal abrupt dincolo de care s-ar parea ca este o prapastie, apoi inca un copac si, la mijloc, o buturuga. Pe fundalul decorului se vad, in departare creste de munti. Usa colibei este deschisa. Pe pragul de piatra, un cioban cu sarica pe umeri, canta incet balada Mioritei, acompaniat din culise de caval. La picioarele lui doarme o oaie. E pe inserat, la ceasul cand ziua se ingana cu noaptea. Dupa cateva clipe, de pe o poteca, din dreapta scenei, apare un drumet. E de statura potrivita, oaches, nu are inca treizeci de ani, dar are o barba scurta. Poarta o palarie neagra cu boruri mari, o pelerina neagra si duce pe umarul drept o traista cu merinde. Zarindu-l pe cioban se opreste sprijinindu-se cu mana stanga intr-un toiag noduros. Rasufla greu caci a urcat mult pana acolo si asculta cu nesat vorbele soptite ale pastorului.

PASTORUL: - „Ca la nunta mea

A cazut o stea;

Soarele si luna

Mi-au tinut cununa.

Brazi si paltinasi

I-am avut nuntasi”…

PELERINUL: - De unde invatasi cuvintele?… Da mai intai sara buna, pastorule...

PASTORUL (speriat, ca nu-l vazuse venind): - Buna sa-ti fie inima. De unde rasarisi, drumetule?!

PELERINUL (facand un semn vag catre poteca): - Iaca, din lume…

PASTORUL: - Acu, dac-ajunsesi pana aici, sezi colea (ii arata o banca cioplita in lemn) de-ti trage sufletul ca urcusul pan-aici ii tare pieptis, abia de-l razbesc caprele, dara-mi-te omul…

PELERINUL (dupa ce s-a asezat si si-a pus traista si toiagul alaturi): - Multam de poftire, crestine. (se uita in jur) Da cotarla n-ai? Stana fara cotarle…

PASTORUL: - Apai stana-i mai sus si cotarle-s acolo cu oile. Ma trasei aici doara la o tara de odihna.

PELERINUL: - Avui noroc de loc de popas…

PASTORUL: - Bag seama, dupa vorba, ca esti oltean.

PELERINUL (aproband din cap): - Ma ratacii pe semne… (se uita in jur) da locu-i frumos…

PASTORUL: - D-apai unde nu-i frumos pe meleagurile astea binecuvantate de Dumnezeu?! Da zi-i mai bine, ce dihonie te-a impins pana aici?

PELERINUL: - Dorul de duca… (oftand) caut un inteles vietii…

PASTORUL (uluit): - Ce cauti?!

PELERINUL: - Zisei si eu asa…nu lua seama… (uitandu-se mai atent la pastor) De mult esti pe aici?

PASTORUL: - Parca mai stiu…e mult de cand pierdui rabojul… uneori imi pare ca-s de la inceputurile lumii…

PELERINUL: - Atunci nu esti un pastor ca toti pastorii… de la inceputurile lumii? se cheama ca n-ai fi murit niciodata…

PASTORUL (apropiindu-se de prapastie): - Ba, pastor is… da mai mult pastor de suflete…

PELERINUL (surprins): - Calugar?! Ii vreun schit prin preajma?!

PASTORUL: - Este, mai sus; da nu-s calugar… pazesc doar sufletele alor multi pe care i-a inghitit haul ista…

PELERINUL: - Vrei sa zici calatori ca mine cazuti in prapastie?! (ciobanul aproba din cap) Si i-ai vazut cand s-au prabusit? (acelasi gest din partea ciobanului) Si n-ai sarit sa le dai o mana de ajutor?!

PASTORUL: - Nu mi-e ingaduit, ca asa le-a fost scris…

PELERINUL: - De cine nu ti-e ingaduit?!… Vorbesti in cimilituri… sau nu esti zdravan… te intrebai mai adineauri de cumva n-ai murit niciodata si nu raspunsesi nimic…

PASTORUL (din nou pe pragul colibei): - Ca nu pot sa-ti raspund… si ca si de-i asa sa nu crezi ca-i o pricina de bucurie si nici de parere de rau. Asa am fost rostuit de la inceput…

PELERINUL: - Care inceput?

PASTORUL: - Iaca, vezi, asta-i pacatul tuturor muritorilor. Sunteti prea curiosi si nu vreti sa pricepeti ca sunteti invaluiti de taine ce nu se pot da in vileag…

PELERINUL: - Da tu ce stii despre Inceput?

PASTORUL: - Nimic. Pazesc si atata tot. Din cand in cand, foarte rar ce-i drept, se abate un drumet si dupa ce se naruie in prapastia asta, fac o cruce mare si ma rog pentru pacea sufletului lui… apoi vin altii…

PELERINUL: - Si de unde vin?

PASTORUL: - Din lume, ca si tine…

PELERINUL (pe care-l trece un fior de spaima): - Si nu scapa nici unul? Nici unul dintre ei nu se intoarce de unde a venit?!

PASTORUL (sovaind): - Ba da…rar…foarte rar, da numai ceia ce-s oameni insemnati de Cel de Sus… se intorc si nu mai au sfarsit…

PELERINUL (sacait): - Iar graiesti in bobote …

PASTORUL: - Se pare ca puterea mortii isi are pragul la gura acestei prapastii…

PELERINUL: - Si de mergi mai departe?

PASTORUL: - Mai departe nu e drum. Nu poti sa mergi.

PELERINUL (speriat): - Ce vorba mai e si asta?!

PASTORUL: - Omule, dincolo de coliba mea, incolo (si-i arata), mai sus, intr-o vagauna, traieste un pustnic, batran de-ai zice ca-i de-o seama cu muntele, el stie multe dar mai cu osebire poate citi in sufletul omului care anume-i este rostul vietii, intelesul de a fi... ca par-c-asa graisi…

PELERINUL (cu o tresarire de interes): - Da. Da. D-apai asta-ti spusei si eu mai acum ca voi sa aflu… Intelesul vietii… rostul de a fi… dupa asta alerg si eu de mult si nu-mi gasesc linistea pana a nu-l afla. De copilandru inca m-a manat un aprig dor de duca, o zvarcolire in suflet care cred ca s-a nascut o data cu mine… care mi-a zadarnicit somnul noptilor si mi-a intunecat bucuria zilelor… dor ce n-o sa mi-l astampar decat cand voi fi aflat raspuns la intrebarile care ma chinuie…

PASTORUL: - Ciudat! Pari prea tanar ca sa fi avut timpul sa-ti pui ”intrebari care sa te chinuie”! Cati ani ai?

PELERINUL: - De la o vreme nu mai stiu nici eu, ca nu tinui socoteala de cand am plecat… cand ma copleseste dorul aprig de a cunoaste, de a infaptui ceva nepieritor, poate ca vorbeste tineretea din mine; cand imi simt insa sufletul apasat de zgura pe care au asternut-o asupra-i durerea si dezamagirea, ma apasa aceeasi batranete ca si pe tine…

PASTORUL: - Curata znamenie! Arati ca tineretea si graiesti ca batranetea!

PELERINUL: - Rogu-te nu vrei sa-mi arati calea pana la pustnicul cela?

PASTORUL (facandu-se ca nu l-a auzit): - Zici ca vii de din vale, ce vesti de pe la oameni? Ultimul cu care am vorbit spunea sa umbla acu cu niste carute care se misca singure, manate de aburi (se inchina) treaba diavoleasca de buna seama!

PELERINUL (furat de intrebare): - A trecut mult de atunci, mai de curand se straduiesc sa zboare…

PASTORUL (inchinandu-se din nou): - Cum, Doamne iarta-ma?! Le-au crescut aripi?

PELERINUL: - Nuuu! Fauresc niste masini cu aripi care sa-i poarte prin vazduh si cate mai altele.Mai stii, poate ca de cand am plecat eu omenirea nici nu va mai fi fiind… sunt poate singurul om care a mai ramas…

PASTORUL (ingrijat): - Cum asa?

PELERINUL: - Erau semne ca aveau de gand sa dezlantuie un razboi cumplit si daca o vor face vreodata pamantul intreg se va acoperi de pulbere si cenusa si nici o vietuitoare n-o sa mai scape… Acum, nu stiu… zic si eu asa dupa cum ma duce mintea…

PASTORUL: - Omul de atunci imi spunea ca toate stradaniile lor si ceea ce izbutisera sa nascoceasca avusesera un singur rost: sa le faca viata mai buna si mai usoara.

PELERINUL (cu un zambet amar): - Da. Asa vor fi crezut si zi de zi, an dupa an, au inchipuit jucarii din ce in ce mai nazdravane pana cand au inceput sa cada prada puterii ucigatoare a propriilor lor nascociri. Fapturile de otel stapanesc acum lumea si oamenii ingroziti si coplesiti de puterea pe care au dezlantuit-o au uitat de toate adevaratele rosturi ale vietii. Gandind ca se apara au inceput sa se urasca si sa se insele unii pe altii… traiesc intr-un zgomot atat de asurzitor ca vor ajunge sa fie surzi cu totii (privind in jur si respirand adanc) Aici e atata liniste…

PASTORUL: - Drumetule, du-te pana acolo, la marginea prapastiei si spune-mi ce vezi?

PELERINUL: - De ce sa n-o faci tu insuti?

PASTORUL (scuturandu-se cu teama): - De teama ca odata ajuns acolo m-as putea preface in scrum.

PELERINUL (se duce si priveste indelung): - Nu vad nimic, afara doar de o negura deasa…atat de deasa pe cat de limpede-i lumina de aici…

PASTORUL (oftand): - Inseamna ca n-a venit vremea.

PELERINUL: - Care vreme?

PASTORUL: - Se zice ca lumea se va sfarsi atunci cand mintea omeneasca va putea patrunde dincolo de acea negura.

PELERINUL (pe ganduri): - Nu. Nu vad nimic… Au mai incercat si altii?

PASTORUL: - Oho! Sumedenie…

PELERINUL: - Nu-i stii pe nume?

PASTORUL: - Uneori… foarte rar… vezi ca tinerea de minte ma cam lasa de la un timp incoace.. de-aia si crezui ca se apropie…Am catat sa-i trag de limba, da vorbirea lor era tare ciudata; atat stiu numai ca de meserie erau filosofi. Eh! Pierdere de vreme zadarnica! Unii mi-au parut chiar scrantiti de-a binelea! S-au dus si intrebarile lor tot fara raspuns au ramas. Uneori ii uita Dumnezeu acolo, pe gura haului si-apoi i-a inghitit negura… (razand) Ca n-ai fi si matale filosof? (Pelerinul neaga scuturand din cap) Nici sa nu te apuci de asa ceva, ca tot n-o scoti la capatai si s-ar putea pana la urma sa innebunesti… S-a intamplat multora …

PELERINUL: - Nu. Nici nu stii cat ii de ispititor sa vaslesti mereu, trecand prin toate furtunile de ganduri, sa infrunti uragane de indoieli dezlantuite de nesfarsite intrebari, tintind catre limanul mult visat: Adevarul… Mi s-a intamplat sa aflu cate un raspuns da’ numai in clipele cand pot vorbi cu pietrele sau cu lemnul …

PASTORUL (speriat, inchinandu-se): - Cum, ia-ma Doamne! cand vorbesti cu pietrele…

PELERINUL: - E un fel anume de a vorbi… cand cioplesc cu dalta…

PASTORUL: - Trebuie sa fii si matale olecuta cam scrantit! (clatinand din cap) D-apai, ca altfel nici nu ajungeai pana aici…

PELERINUL: - Nu esti singurul care gandeste asa… Cum sui cu mintea o treapta mai sus, oamenii care au obosit si nu te pot urma, te privesc o vreme urcand si cand te pierd din ochi ridica din umeri si se intorc la rosturile lor marunte. Fiindca nu te-ai multumit sa le fii deopotriva spun cu ciuda si cu mila: un nebun! Tu, bunaoara, de ce crezi ca sunt nebun?

PASTORUL: - Pentru ca te incumeti sa intelegi ce nu ti-e pe masura. De la Adam si Eva mereu aceeasi greseala fara sfarsit! Si doara ati fost necontenit napastuiti pentru indrazneala asta si tot nu vreti sa pricepeti!

PELERINUL (cu tristete): - Peste poate sa fi fost haraziti sa nu pricepem, devreme ce au fost alesi care s-au impartasit uneori cu scantei de dumnezeire si au lasat nemuritoare marturii…

PASTORUL: - Viata ne-a fost data s-o traim si nicidecum s-o intelegem.

PELERINUL (ridicand ochii spre cer): - Cu adevarat fericiti cei sarmani cu duhul!

PASTORUL: - Cata-ti asadar de treaba! Si nu mai alerga dupa potcoave de cai morti!

PELERINUL: - Nu te mai osteni in van ca eu tot pe drumul cautarii voi rataci pan-oi afla Adevarul.

PASTORUL: - Neghiobule! Unde-l cauti? Nu-l simti pretutindeni jur imprejurul tau?! Priveste un rasarit de soare, asculta urletele furtunii, imbata-te de mirosul suav al unei flori, asculta duiosia cantului de privighetoare, minuneaza-te de basmele ce se urzesc in valvataia focului din vatra si indestuleaza-ti ochii cu maiestria horbotei impletita de caderea apelor cand se avanta din creasta de munte pana-n hauri… astea toate-s Viata! Toate Adevar! Ce-ti trebuie mai mult?

PELERINUL: - Nu pricepi si pace! Eu le caut in mine. (si deodata cu hotarire) Lasa toate astea si mai bine indruma-ma catre pustnicul de care-mi pomenisi (scuturandu-l de umeri) Nu vezi ca nu mai am unde ma duce de vreme ce poteca se sfarseste aici?!

PASTORUL: - Intoarce-te!

PELERINUL (darz): - Pentru nimic in lume!

PASTORUL (resemnat, aruncandu-i sarica la poalele copacului):- Sezi si cata sa adormi. De-i fi unul dintre alesi va veni el singur catre tine. Da’ s-ar putea si sa nu te mai trezesti, sa ramai pe veci in mrejele visului…

PELERINUL: - Cu atat mai bine! Inseamna ca voi fi aflat tocmai ce cautam.

PASTORUL (intrand in coliba): - Numai sa nu te caiesti!

PELERINUL (se intinde pe zeghe, cu capul pe traista si inchide ochii): - Nu-ti fa griji!

C O R T I N A

T A B L O U L II

REVELATIA

Acelasi decor, dar lateral, pe dreapta si stanga sunt fasii verticale de oglinzi care reflecta si multiplica ceea ce se petrece in scena. Pare sa fie noapte. Pelerinul doarme. Din culise se aud franturi din balada Mioritei, acompaniate de caval.

„Iar la cea maicuta

Sa nu spui, draguta,

Ca la nunta mea

A cazut o stea,

C-am avut nuntasi

Brazi si paltinasi

Preoti, muntii mari,

Paseri, lautari,

Pasarele mii

Si stele faclii!”

Din spatele colibei apare un batran imbracat intr-o rasa lunga alba, stransa cu un snur in talie, cu barba lunga, colilie. Odata cu aparitia lui scena e napadita de lumina zorilor. Il vede pe pelerinul adormit si face, catre el, un semn cu mana dreapta, poruncindu-i:

PUSTNICUL: - Suflete, vino la mine!

Pelerinul se ridica si vine spre el, dar s-a produs o dedublare si, acolo unde dormea, ai impresia ca trupul culcat pana atunci, a ramas la locul lui si-si continua somnul. Odata ajuns in mijlocul scenei se opreste speriat deoarece jocul de oglinzi ii reflecta inzecit imaginea.

PUSTNICUL: - De ce te sperii? Esti singur fata-n fata cu mine.(ii face semn sa se apropie) Vino. Si bun sosit. (Pelerinul face cativa pasi, imaginile din oglinzi inainteaza si ele)

PUSTNICUL (zambind): - Nu trebuie sa te miri. Te vezi asa cum esti cu adevarat. Unul si in acelasi timp mai multi. (pe masura ce vorbeste se apropie si atinge fiecare dintre oglinzi care dispar pe rand si odata cu ele multiplele imagini ale pelerinului) Uneori esti bun si impartasesti pana la lacrimi durerea vreunui semen; alteori esti in stare sa ucizi, orbit de furie; uneori esti meschin si chiar zgarcit ca sa fii alta data darnic pana la risipa; bun si rau; juri pentru sfanta dreptate si – in aceeasi zi - minti cu sfruntare fara sa clipesti; te rogi lui Dumnezeu cand o boala grea e pe cale sa te doboare si – cum te-ai facut bine – marturisesti unui prieten ca numai un inapoiat mai poate crede in divinitatea care a ramas doar un mit pentru popoarele inapoiate (pelerinul asculta cu capul plecat) Iata ce ai vazut. Acum poti ridica fruntea. Priveste! Esti iarasi unul. Toti ceilalti, cateva clipe desprinsi, s-au adunat din nou in tine. Uneori tac, alte ori te sfa-tuiesti sau te sfadesti cu ei, atunci se cheama ca ai constiinta si ca te copleseste remuscarea. Adapostesti si un hot, chiar daca nu ai furat niciodata. Ce vrei? Acesta-i omul. (Se duce si se aseaza pe buturuga, pelerinul ramane in picioare alaturi de el) Rasufla acum, Constantine, ca drumul a fost lung si ai fi ostenit.

PELERINUL: - Cine esti tu si de unde stii cum ma cheama?

PUSTNICUL: - Un batran, poate Intelepciunea, de vrei cu orice chip sa-mi dai un nume … Cum sa nu stiu cine esti de vreme ce stiu tot…

PELERINUL (in soapta): Crezui ca esti Adevarul….

PUSTNICUL: - Nu. Adevarul nu are chip.

PELERINUL (ostenit si dezamagit): - Eu il caut si cautarea asta nu-mi da pace …

PUSTNICUL (cu bunatate): - Poate ca ai sa-l gasesti (se uita indelung la el) … poate l-ai si gasit.

PELERINUL (cu nadejde): - Crezi?

PUSTNICUL: - De ce ai plecat dintre oameni? De ce fugi mereu de ei?

PELERINUL: - Nu ii inteleg si nici ei pe mine.

PUSTNICUL: - Pe semne ca nu ai izbutit sa le spui tot ce ai pe suflet…

PELERINUL: - Ba da… da nu prin grai… mi-am cioplit gandurile in bucati de piatra si in lemn pe care le-am daruit… da n-au inteles ce sapasem in ele…

PUSTNICUL: - De buna seama. Nu-i e dat oricui sa auda si sa desluseasca ce-i sapat in lemn sau piatra…

PELERINUL: - Nu stiu… ii urasc… vreau liniste… vreau sa ating Adevarul si sa-mi implinesc rostul venirii mele pe pamant…

PUSTNICUL (clatina din cap): - Si dezamagirea ta nu a zamislit decat deznadejde si dusmanie? (Pelerinul ii raspunde ridicand din umeri in semn de neputinta si oboseala) Lasa! Nu ti-e ingaduit sa te dai batut. Esti inca tanar, ai o viata inainte si multe inca de implinit. Iaca eu o sa-ti dau putinta de a alege ce vrei din tot ce-si doresc oamenii mai mult pe lume. Si poate ca vei fi fericit (Pelerinul il priveste uimit si intrebator)

(Pustnicul bate din palme si din fund apare o femeie frumoasa, impodobita cu pietre scumpe, are in maini un cufaras de aur; vine si se pleaca dinaintea pelerinului oferindu-i-l)

PUSTNICUL: - Iata bogatia. Ia-o, intoarce-te si te vei scalda in averi. Nu te va parasi niciodata de-a lungul intregii tale vieti!

PELERINUL (cu o privire de dispret): - Nu. E ispititoare. Mai in urma m-a batut gandul sa alerg dupa ea… De-o gaseam… atunci… poate… Acum nu. Prea mi-a fost dat sa inteleg din ce-i facuta stralucirea ei: din truda si suferintele pana la istovire a celor sarmani, din specula si avaritie; din rusine si dezonoare. Pe cale cinstita nu se pot agonisi averi. Fiecare stralucire din aceste nestemate e zamislita din sudoarea si lacrimile unui amarat al sortii. Staruie totdeauna o pata de sange pe mainile sau pe constiinta bogatului. Nu. Iti multumesc, da nu-mi trebuie.

PUSTNICUL (face un semn cu mana si femeia dispare, bate din palme si apare o fata uluitor de frumoasa): - Atunci Dragostea.

PELERINUL (o priveste indelung si apoi se uita peste capul ei, dincolo de ea, parca spre o amintire): - Iubirea?! E doar o vorba, o nascocire a poetilor! Nu exista dragoste! (razand amar) Nici copiii nu mai cred in ea. E numai un instinct, acelasi instinct care perpetueaza speta ursilor, a matelor, a furnicilor. Nici o deosebire, cei care au incercat sa-l impodobeasca inconjurandu-l cu tot felul de inflorituri sunt niste ucigasi. Nu trebuiau sa minta. Ar fi scutit lumea de suferinta daca ar fi spus adevarul oricat de crud era el. (Isi pleaca capul in maini)

PUSTNICUL (face din nou un semn, fata dispare dupa care bate din palme si se iveste un barbat falnic, acoperit de fireturi si decoratii): - Iti dau Puterea (imbietor). Insotit de ea nimic nu-ti va sta impotriva; poti ajunge conducatorul unei tari, poate chiar a mai multora; vei avea in mana ta sortii de izbanda ai razboiului si multimile te vor ridica in slavi.

PELERINUL: - Puterea? Izbanda? Ridicate cu ce pret si pe ce piedestale? Pe suferinta, pe lacrimile si istovirea popoarelor? Purpura inrosita in sangele bataliilor? Sa beau din cupa banchetelor drojdia otravita de ura invinsilor si asupritilor? Sa locuiesc intr-un palat sub temeliile caruia gem, inlantuite cu ghiulele la picioare, Dreptatea si Adevarul intemnitate laolalta?! Nu, prea cucernice, nu!

PUSTNICUL(dupa ce la un semn al lui barbatul dispare, bate iar din palme; apar o femeie, un barbat si doi copii care se privesc zambindu-si cu drag): - Iata tihna si rodnicia unui camin. Familia.

PELERINUL: - Familia?! De mult, de mult, cuvioase parinte, cu veacuri in urma va mai fi alcatuit poate un vis la implinirea caruia sa nazuiesti. Astazi nu. A ajuns o minciuna asemeni tuturor celorlalte. Aproape ca nu exista sot care sa nu-si fi inselat sotia si sotie care sa nu-l insele. Si apoi este divortul. Oamenii se pot recasatori ori de cate ori vor. Familia se incheaga sau se desface cu o usurinta uluitoare, dupa cum o cer interesele, vitiul, afacerile sau pur si simplu plictiseala, curiozitatea, dorinta de noutate. Copiii?1 Sa-i cresti, sa muncesti pentru ei si sa suferi pentru ca din primii ani ai adolescentei sa te renege sau poate chiar sa te urasca daca nu le poti da tot ce-ti cer sau fiindca le-ai dat o viata pe care nu ti-au cerut-o?!

(Pustnicul se uita la el ingrozit si indeparteaza si familia, apoi, inmarmurit i se adreseaza): - Cine esti tu? Si cat vei fi suferit de poti vorbi astfel?!

PELERINUL: - Vezi bine ca nu sunt decat un om ca toti ceilalti semeni ai mei. O faptura care isi cauta cu deznadejde locul pe pamant chinuindu-se sa inteleaga cu ce rost a fost trimis aici? Sa ai curajul sa intreprinzi ceva cand deasupra capului iti sta, amenintatoare, naluca razboiului care imprastie moartea din seninul vazduhului, din aerul pe care-l respiri?! Sa cladesti cand un cutremur de pamant poate darama intr-o clipa asezarea cea mai temeinica? Unde sa gasesti un strop de liniste pentru creieru-ti obosit cand viata a ajuns o haotica sarabanda de spaime?! Pe cine sa te bizui cand omenirea intreaga minte?! Marturisesc ca mi-e frica. Da, o frica uriasa ma strange de gat ca o gheara fioroasa. Ma simt ca suspendat pe o franghie deasupra unei prapastii. Impins de spaima asta nemiloasa am pornit la drum sa caut un sprijin, un ajutor ca sa nu ma prabusesc in nebunie, asa cum de buna seama lumea intreaga se va prabusi in ne-intelesul din care s-a zamislit (se lasa pe pragul de piatra al colibei, cuprinzandu-si capul in maini).

PUSTNICUL: - Suflete bolnav, cu ce te-as putea lecui?

PELERINUL (dupa un timp, cu privirea ratacita): - Daca tu, inteleptule, nu mai stii… (apoi ridicandu-se, cu o sclipire de speranta in ochi) Sa-ti spun eu. Iata, de cand tot cioplesc fapturi inchipuite de dorurile mele, ma zbucium sa aflu de la ele un raspuns nelinistilor care ma sfasie… si… sunt incredintat ca mi-ar putea raspunde…

PUSTNICUL: - Cine sa-ti raspunda?

PELERINUL: - Ele: piatra … marmora sau poate chiar si lemnul… Ajuta-ma sa le deslusesc gandurile si graiul si apoi, prin ele sa le vorbesc oamenilor, zamislind Frumosul sa le pot induiosa si lecui sufletele …

PUSTNICUL (il priveste indelung si staruitor, apoi se uita in sus catre cer, parca in asteptarea unui raspuns la o intrebare pusa in gand si, dupa cateva clipe, i se adreseaza pelerinului): - Cu alte cuvinte tu imi ceri sa-ti dau o farama de har… harul prin care poti atinge clipe de impartasire cu divinitatea… sa te inalti intr-atat incat sa simti pe fruntea ta mana Creatorului… Imi ceri mult, Constantine, cu mult mai mult decat tot ce-am vrut eu sa-ti daruiesc… Dar.. fiindca mi s-a facut semn ca esti unul dintre alesi, faca-se voia Lui… Acum, ca am primit dezlegarea, fie-ti dat harul pe care-l ceri. Ia-ti traista cu merinde, coboara pana cand ai sa dai de campie si odata ajuns acolo purcede catre soare-apune, vei strabate mai multe tari numai pe jos pana in Orasul de unde a pornit lumina cunoasterii si a libertatii si s-a revarsat asupra intregului nostru continent. Acolo sa te opresti si sa-ti faci asezare. Sa-ti faci din tacere pavaza care sa te apere de lume si relele ei. Prea plinul din tine sa-l reversi in minunile care vor iesi din mainile tale.

Pelerinul cade in genunchi si pustnicul ii atinge usor fruntea. Pe loc lumina scade, batranul dispare si in acelasi timp si dublura pelerinului. Se aude cantand un cocos. Sarica se misca si de sub ea se ridica, trezindu-se din somn pelerinul. Incepe sa se faca ziua. Pelerinul lasa sarica pe pragul colibei si, invaluit in pelerina lui, cu palaria lasata peste frunte si traista pe un umar se intoarce pe unde a venit.

C O R T I N A

T A B L O U L III

PUTEREA HARULUI

Atelierul lui Brancusi de la Paris. Ici si acolo cateva din lucrarile lui: Domnisoara Pogany, Cumintenia Pamantului, Sarutul, Rugaciunea, Muza adormita. Vrajitoarea, Maiastra, Pasarea de aur, Somnul, Femeia care se uita in oglinda. In stanga scenei o canapea acoperita cu o cerga mitoasa, in dreapta un sevalet cu o schita inceputa si un trepied dinainte. Raspandite: o caldare cu pamant, un bloc de marmura, pietre si bucati de lemn, in extrema dreapta, pe un soclu, o statuie acoperita. O fata, trecuta de douazeci ani, inalta si blonda, cu parul lung impletit intr-o coada lasata pe spate, cu un halat peste rochie, modeleaza in lut un cap de femeie sprijinit pe un piedestal. Pe fereastra de deasupra canapelei se zareste un pom inflorit. E inceputul primaverii, in luna martie. Peretele din fundul scenei pare zugravit in alb. In realitate este in ecran imens. Dupa cateva clipe usa din dreapta se deschide si intra un tanar cam de aceeasi varsta cu fata si se repede s-o imbratiseze, apoi face cativa pasi de dans.

JACQUES: - Salut, Anne-Marie!

ANNE-MARIE: - Ce-i cu tine? Ai castigat la loterie?

JACQUES (care intre timp si-a pus si el un halat): - Nu. E primavara. Am ocolit si am trecut prin Jardin du Luxembourg. E o adevarata explozie de copaci infloriti. Ai zice un balet multicolor…

ANNE-MARIE (razand): - Ti-ai gresit cariera, Jacques! Ai stofa de poet!

JACQUES (asezandu-se in fata sevaletului): - Nu rade pentru ca sa stii ca scriu versuri destul de reusite, dar asta-i un secret pe care, pana acum il cunoaste doar mama. (se uita la ceasul de la mana) Cum?! Maestrul nu a venit pana acum?

ANNE-MARIE: - Nu. Si sunt de-a dreptul ingrijorata… de cand a iesit din spital, de la ultima internare, e foarte slabit. Unde o fi zabovind? (lasa lucrul inceput si se duce la fereastra, se uita o vreme apoi, sprijinindu-se cu coatele de pervaz, i se adreseaza baiatului) Eu sunt de curand venita aici, dar tu il cunosti de mult, nu-i asa?

JACQUES: - Oh! din copilarie, tatal meu il stie de cand a venit aici, la Paris. S-au intalnit atunci si au ramas prieteni… in sfarsit daca cineva poate fi prieten cu el…

ANNE-MARIE: - De ce? (Jacques nu raspunde, ci doar ridica din umeri) … Ce fel de om este?

JACQUES: - Un om bun, un suflet de aur dar… cum sa-ti spun… doar ti-ai putut da si tu seama chiar de la inceput, e foarte ciudat. Incet, incet, din crampeie arareori povestite, tata a putut sa inteleaga cam ce a fost viata lui. Stii de sigur, ca toata lumea de altfel, ca tara lui de bastina este in rasaritul Europei. A fost al cincilea copil la parinti si s-a nascut intr-un sat cu nume ciudat pentru noi francezii: Hobita. A fugit de mai multe ori de acasa, prima data la sapte ani. A facut ceva scoala, a muncit in felurite locuri pana ce si-a gasit drumul. A urmat cativa ani cursurile unei scoli de meserii si dupa aceea a Scolii de Bele Arte din Bucuresti, capitala acelei tari. I-a fost recunoscut talentul si premiate cateva lucrari dar, bantuit de nelinisti, intr-o buna zi si-a luat toiagul si un sac cu merinde si a plecat pe jos de-a lungul Europei pana cand a ajuns la Paris…

ANNE-MARIE (ingrozita): - Pe jos pana la Paris?! Dumnezeule?! Si cat timp a facut pana aici?

JACQUES: - Mult... cateva luni. Nu avea bani sa-si plateasca drumul si ca sa poata manca si avea unde se adaposti noptile facea tot felul de munci unde putea gasi de lucru. Si, in sfarsit, aici s-a stabilit. Restul il stii si tu din auzite.

ANNE-MARIE: - Bine, dar a mai plecat intre timp.

JACQUES: - Desigur, a fost si in America, apoi la Viena, la München si in cateva randuri din nou in patria sa de obarsie, in Romania, unde a realizat cateva lucrari monumentale. Tare as vrea sa pot calatori candva pana pe locurile de unde a plecat. Un prieten care s-a intors de curand mi-a povestit ca maestrul a lasat acolo lucrari uluitoare cioplite toate din piatra, in mijlocul naturii… Neindoielnic ca este un sculptor de talie universala. De altfel si-a capatat celebritatea inca din viata. Si dovada sunt nenumaratele premii obtinute la atatea expozitii internationale… Nu trebuie sa uiti ca a lucrat o buna vreme in atelierul marelui Rodin care il pretuia mult; numai ca intr-o buna zi, in nemasurata lui mandrie, l-a parasit pe magistru, marturisind ca ”in umbra marilor copaci nu poate creste nimic”; caci ceea ce cioplea el in marmura sau piatra…

ANNE-MARIE: - Ce anume? Statui?

JACQUES: - Nu… greu de definit… mai de graba monumente… si nici asta… ci ganduri… idei daltuite in franturi de stanca… o masa rotunda inconjurata de douasprezece taburete inchipuind poate un sobor al celor doisprezece apostoli ai lui Isus… o coloana care se ridica, se ridica… poate un avant spre infinit…o ciudata poarta… cunoscuta sub numele de Poarta Sarutului …

ANNE-MARIE (intrerupandu-l):- Bine, dar atunci cum iti explici faptul ca umbla asa de ciudat imbracat si arata cum arata Dumnezeu sa ma ierte, dar daca-l intalneste cineva pe drum nu poate crede ca este un artist genial, ci mai de graba l-ar opri sa-i dea ceva de pomana!

JACQUES: - E un original. Recunosc. El nu pune nici un pret pe invelis, ci numai pe substanta. Ai zice, dupa aparenta, ca-i unul dintre pastorii din tara lui; dar cand ai norocul sa-l cunosti, sa-i stai in preajma, ca noi, de pilda, nu poti decat sa te uiti cu evlavie la mainile acestea care au daruit omenirii niste comori nemuritoare. Lasand la o parte marmura si piatra, el a inteles, intre altele, ca lemnul emana o caldura in care sunt integrate cele mai misterioase semne ale vietii… este desigur un singuratec; daca ar vrea ar putea sta intr-un palat dar se multumeste cu viata asta de schimnic. Candva, la inceputurile de aici, din pricina pelerinei in care se invaluie tot atat de cucernic ca in tacerile sale, i s-a spus pelerinul tacerii si numele i-a ramas.

ANNE-MARIE (visatoare): - O fi iubit vreodata? L-a indragit oare cineva?

JACQUES (privind-o duios): - Cine poate sa stie?!

ANNE-MARIE (roseste si se apuca de lucru cu febrilitate, schimband vorba): - Cred ca dragostea pentru stradania lui artistica i-a umplut intr-atat viata incat n-a mai fost loc si pentru alte sentimente. Nu stiu… Ce sa-ti spun? Asa banuiesc…

JACQUES (terminand schita de pe sevalet): - Gata. Eu zic sa-i pregatim pamantul pentru maine. (se duce si ia caldarea cu argila) Ti-aduci aminte, in ajun de Craciun, cand a izbucnit focul din podul grefierului de alaturi cum le-a salvat copilul?

ANNE-MARIE (reamintindu-si cu emotie): - Oh! Da!… S-a suit pe scara de franghie pana la etaj, prin valvataie, cu agerimea unui tanar! Bietii parinti nu e zi sa nu-l pomeneasca in rugaciunile lor. (acopera bustul pe care-l modela) Si eu am terminat pe ziua de azi. Nu crezi ca ar trebui totusi sa-l asteptam?

JACQUES (atingand statuia acoperita): - Oare cand are s-o termine?…Nu! Nu misca invelitoarea. Stii ca nu-i place sa se uite nimeni in lipsa lui la ceea ce lucreaza. E o taina a lui. Poate cea din urma, dupa cat a fost de bolnav. Odata, venind la atelier, m-am uitat pe fereastra de afara sa vad daca e inauntru. Cand lucreaza la ea, parca se roaga, cu atata evlavie o priveste (intre timp a udat pamantul si a acoperit caldarea).

ANNE-MARIE: - Ma intreb de ce n-o fi vrut sa primeasca medalia si premiul decernat luna trecuta de Muzeul Artelor?!

JACQUES: - Ce-i trebuie lui medalii? Sau banii? N-am pomenit muritor sa dispretuiasca mai tare aurul decat el… Banii, cand are, ii daruieste studentilor saraci… Gata. Putem pleca (privind pe fereastra) si chiar sa ne grabim. Mi-e teama ca vine furtuna. (Isi ia palaria, fata isi pune jacheta, ies amandoi si incuie usa. Cateva clipe dupa ce s-a asternut linistea, statuile incep sa se miste.)

DOMNISOARA POGANY - In sfarsit suntem singure! M-au ametit cu atata vorbarie! Cand e si maestrul aici nu se aud decat dalta si ciocanul lui….

RUGACIUNEA: - Cat pot sa inteleaga ei din ce se petrece in sufletul sau?! Asta stim numai noi. Cu noi nici nu are nevoie sa vorbeasca. Gandurile si grairea lui sunt sadite in noi.

CUMINTENIA PAMANTULUI: - Nu doara numai gandurile, ci mie de pilda mi-a destainuit toate tainele ce sunt plamadite in tarana locurilor unde s-a nascut…acolo, departe, de unde a purces catre cele patru zari ale lumii…

MAIASTRA: - Parca numai tie! Numai ca in mine a inchegat pentru vesnicie visul lui de a se avanta catre tariile de neatins ale vazduhului, catre desavarsire… acolo, in spatiile albastre din nesfarsirea zarilor numai zborul meu l-a putut inalta….

SOMNUL: - Dormeam atat de adanc! De ce m-ati trezit?!…Oh! Daca as avea puterea sa va destainui toate visurile lui neimplinite!

FEMEIA CARE SE PRIVESTE IN OGLINDA: - Poate am fost unul dintre ele….

DOMNISOARA POGANY: - De ce nu eu?!

MUZA ADORMITA: - Pe semne fiindca nici una dintre voi nu a fost in stare sa-i daruie ceea ce i-am daruit eu si anume inspiratia; inspiratia fara de care voi nu ati fi existat.

RUGACIUNEA: - De buna seama ca ai dreptate dar nu i-ar fi fost indeajuns daca n-ar fi avut si puterea de a da atatea infatisari zbuciumului care clocoteste in adancurile fiintei lui si asta pentru ca in sufletul sau a palpait nestinsa flacara credintei; acelei credinte cu care s-a nascut implantata fiindu-i din veac in veac de inaintasii obarsiei sale. E scrijelita in structura fiecareia dintre voi, dar mai cu seama in zidirile ramase in tara dainuie acea darzenie a strabunilor daci, dar si trufasa semetie romana peste care s-a asternut impaciuitoare intelepciunea crestinismului. E destul sa-i vezi chipul si toata infatisarea ca sa deslusesti in personalitatea sa pregnanta acestei trilogii: darzenia si cumintenia taranului zamislit in spatiul mioritic dintre Carpati si Dunare sub care se ascunde trufia originei si toate acestea coplesite de umilinta robului lui Dumnezeu.

De afara se aude zornaitul unor chei, statuile isi reiau locurile invaluindu-se in nemiscare, usa se deschide si intra Pelerinul. Rasufla din greu, isi arunca mantia de pe umeri si se indreapta catre statuia acoperita, vrea s-o dezvaluie dar se clatina usor pe picioare, se razgandeste si se duce sa se intinda pe canapeaua acoperita cu cerga, ramanand cu ochii pironiti catre tavan. Canapeaua e astfel asezata oblic, cu capataiul catre avanscena, incat de acolo privirile cad asupra ecranului din fundal. Dupa cateva clipe usa se deschide usor si apare in pragul ei Pustnicul. Arunca o privire roata in jurul lui, se opreste cateva clipe dinaintea fiecareia dintre lucrari apoi se duce incet catre canapea.

PELERINUL: - Vino mai aproape ca abia de te zaresc… mi s-a impaienjenit privirea…se intampla ceva ciudat cu vazul meu… si sunt tare… tare ostenit… Asadar ai venit…

PUSTNICUL: - Ti-am fagaduit doara…

PELERINUL: - Da.. da… asta inseamna ca mi se apropie sfarsitul (suspina adanc)…ca am ajuns la capatul drumului… si n-am mantuit nici un sfert din ce aveam de gand… Ce scurta poate fi viata cand te-ai nascut purtand in suflet o comoara din care vrei sa darui cat mai mult semenilor tai… Am stiut fireste din totdeauna ca va suna si ceasul acesta dar ma gaseste cu o adanca durere in suflet cu oful ca n-am putut sa mai ating odata pamantul pe care am vazut lumina zilei si toate cele ce am durat acolo…

PUSTNICUL: - Nu te caina caci iata, dorinta asta mi-e ingaduit sa ti-o implinesc… Cata bine inaintea ta…(incet, incet ecranul se lumineaza, pe fundal apare un peisaj pastoral si, inaintand catre primul plan, Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului)

PELERINUL: - Ti-am spus doara ca nu mai vaz bine…

PUSTNICUL (Se apropie de el si-i trece mana dreapta pe deasupra ochilor): - Acum priveste!

PELERINUL: - Oh!…da… iti multumesc…

PUSTNICUL: - Nu-mi multumi mie ci Aceluia care te-a binecuvantat cu har, cu o farama din Atotputernicia Sa, fara de care n-ai fi putut implini aceste nemuritoare marturii ale neamului atat de inzestrat din care ai purces.

Afara se dezlantuie furtuna cu tunete si fulgere. Din departari se aude o doina. Pustnicul inchide ochii Pelerinului care si-a dat sufletul, face semnul crucii asupra lui si pleaca in timp ce lumina se stinge incet pe scena in sunetele din ce in ce mai indepartate ale cavalului:

Iar la cea maicuta

Sa nu spui, draguta,

Ca la nunta mea

A cazut o stea

C-am avut nuntasi

Brazi si paltinasi

Preoti muntii mari

Paseri lautari

Pasarele mii

Si stele faclii…

CORTINA

Luiza CAROL

Haifa

FLOAREA DE CEATA

INAINTE DE RIDICAREA CORTINEI

O voce citeste pe un fond muzical aranjat dupa opera „TURANDOT" de Puccini:

REZUMATUL LIBRETULUI ORIGINAL AL OPEREI „TURANDOT" DE PUCCINI. Libretul a fost scris de Giuseppe Adami si Renato Simoni, dupa o piesa de Friedrich Schiller care este bazata pe un basm persan inclus in colectia lui Carlo Gozzi „1001 de zile" (secolul 18). Actiunea are loc la Pekin, in urma cu multe sute de ani.

ACTUL I Langa Palatul Imperial din Pekin, un Mandarin citeste un binecunoscut decret imperial: oricare print care aspira la casatoria cu Printesa Turandot trebuie sa raspunda la trei ghicitori; cei care nu raspund corect sunt decapitati. Ca rezultat al acestui decret, Printul Persan (cel mai recent dintre pretendenti) urmeaza sa fie decapitat la ora cand va rasari luna. Cetatenii il cheama pe calaul Pu Tin-Pao. O sclava, Liu, cere ajutor fiindca batranul ei stapan a cazut. Un tanar vine sa-l ajute pe batran si il recunoaste ca fiind tatal lui, Timur, fostul rege al tatarilor care a luat calea exilului dupa ce dusmanii l-au infrant. Asadar, tanarul strain este de fapt un print despre care s-a crezut ca a fost ucis in razboi. Timur ii povesteste fiului lui ca Liu este singura fiinta care i-a ramas credincioasa in exil. Printul Tatar o intreaba pe Liu motivul acestei fidelitati si ea spune ca ea se datoreste faptului ca Printul i-a zambit candva, cu mult timp in urma.

Luna rasare, Printul Persan trece prin multime in drumul sau spre executie, oamenii sunt miscati si o roaga pe Turandot sa-i crute viata. Turandot apare pentru un moment si face semn tacut prin care ordona executia. Printul Tatar este fermecat de frumusetea Printesei si decide sa devina sotul ei. Ministrii Ping, Pang si Pong incearca sa-l impiedice sa-si riste viata. Ei exprima punctul de vedere taoist dupa care nimic nu exista pe lume in afara de atotcuprinzatorul „Tao" (cuvantul chinez care desemneaza izvorul si principiul a tot ce exista; „Tao" este de asemeni si „calea" catre o viata virtuoasa, armonioasa). Ei canta in trio: „ - O iubesti? De ce? Pe cine? Pe Turandot? Ha, ha, ha! Pe Turandot? Ha, ha! - Esti nebun! - Turandot nu exista! - Nu exista decat Vidul in care vei fi anihilat! - Turandot nu exista! - Turandot? Nu e mai mult decat toti ceilalti nebuni ca tine! Nu exista nici un om, nici un zeu, nici eu nu exist! Nici natiuni, nici regi, nici Pu Tin-Pao! Nu exista decat Tao! - Te vei distruge in acelasi fel ca toti ceilalti nebuni asemeni tie! - Nu exista nimic decat Tao!" Timur si Liu incearca de asemeni sa-l descurajeze pe Printul Tatar, dar in ciuda tuturor avertismentelor el loveste gongul care il proclama drept un nou pretendent.

ACTUL II, scena 1. Ping, Pang si Pong se plang de comportarea sangeroasa a lui Turandot. Ei doresc ca Printesa sa se indragosteasca, pentru ca pacea sa domneasca in China. Ministrii se gandesc cu nostalgie la casele lor de la tara. Multimea se aduna sa auda cum Turandot il va pune la incercare pe strain, in vreme ce ministrii se grabesc sa pregateasca fie ceremonia decapitarii, fie ceremonia casatoriei.

ACTUL II, scena 2. Batranul Imparat al Chinei il roaga pe Printul strain sa renunte la aceasta incercare riscanta, dar Printul e hotarat sa continue. Turandot vine si spune povestea blandei printese Lou-Ling, cea care a fost ucisa cu salbaticie de catre un print tatar in urma cu multa vreme. Ea spune: „Printesa Lou-Ling, strabuna mea dulce si senina, tu care ai domnit in tacere si bucurie pura, sfidand cu consecventa si fermitate oribila tiranie barbateasca, astazi traiesti din nou in mine!"...... „Voi, printi care veniti aici cu caravane mari din toate colturile lumii pentru a va incerca norocul, sa stiti ca ma razbun pe voi in numele puritatii ei, in numele plansului ei si al mortii ei! Nici un barbat nu ma va avea vreodata! In inima mea traieste ura impotriva celui care a ucis-o pe ea. Nu! Nu! Nici un barbat nu ma va avea vreodata! Ah, mandria marii ei puritati a renascut in mine!"

Incercand sa-l descurajeze pe Print, Turandot spune ca ghicitorile sunt trei, dar moartea e una. Curajosul Print raspunde ca si viata este una. Apoi vine prima intrebare a lui Turandot: Care este fantoma care ii urmareste pe toti muritorii, nascandu-se in fiecare noapte, murind in fiecare dimineata? „Speranta" raspunde Printul, in mod corect. Urmeaza a doua intrebare: Ce se aprinde ca focul, se raceste cand iti pierzi curajul sau mori, se incinge din cauza pasiunii? „Sangele" raspunde Printul Tatar, in mod corect pentru a doua oara. Turandot este tulburata, dar rosteste a treia intrebare: Care este gheata care iti da foc si pe care focul tau o ingheata si mai mult; te inrobeste daca iti permite libertatea si te face rege daca te accepta ca sclav? Dupa o tacere grea, Printul striga raspunsul: „Turandot!" Multimea isi exprima bucuria, Turandot il implora pe tatal ei sa n-o marite cu un strain, dar Imparatul spune ca juramantul este sacru. Cu toate astea, Printul Tatar afirma ca ceea ce doreste el este iubirea lui Turandot. Nu o vrea de sotie impotriva vointei ei. Printul isi pune din nou viata in mainile lui Turandot, spunandu-i ca daca va reusi sa afle numele lui pana in dimineata urmatoare, el accepta sa fie decapitat.

ACTUL III, scena 1. Garzile palatului anunta ca nimeni n-are voie sa doarma in Pekin, pana ce Turandot afla numele strainului. Printul Tatar mediteaza la viitoarea lui fericire. Ping, Pang si Pong incearca sa-l convinga sa se retraga, oferindu-i femei, bogatii si glorie. Toate tentativele lor esueaza. Niste oameni il ameninta cu pumnalele pe Printul Tatar, incercand sa-i afle numele. Soldatii ii prind pe Liu si Timur care au fost vazuti in tovarasia strainului si se presupune ca i-ar sti numele. Turandot vine si ii ordona lui Timur sa vorbeasca. Liu il apara pe batran, spunand ca numai ea cunoaste numele strainului. Ea este torturata dar pastreaza secretul. Impresionata de comportamentul ei, Turandot o intreaba care este motivul. Liu raspunde ca Iubirea este secretul puterii ei. Apoi ea apuca un pumnal de la un soldat si se sinucide. Timur si multimea jelesc moartea ei.

Giacomo Puccini a murit cand muzica lui a ajuns la acest punct al libretului. Muzica destinata ultimelor 10 minute ale operei a fost lasata de compozitor intr-o forma neterminata, pe o ciorna de 36 de pagini. Ea a fost completata (orchestrata si aranjata) de fostul lui elev Franco Alfani.

Turandot si Printul Tatar raman singuri. Printul o saruta; Turandot plange si marturiseste ca il iubeste. Acum Printul este sigur de victorie si ii spune ca numele lui este Calaf.

ACTUL III, scena 2 Multimea il aclama pe Imparat. Turandot se apropie de tronul tatalui ei si anunta ca numele strainului este Iubire. Multimea ii aclama pe indragostiti intr-un imn inchinat Iubirii.

FLOAREA DE CEATA

1. [Bruxelles, 29 noiembrie, 1924. Compozitorul Giacomo Puccini isi traieste ultima zi. El se afla intr-o clinica, in pat, tinand in mana cele 36 de pagini ale ciornei pentru ultima parte a operei TURANDOT.]

PUCCINI: Turandot! Turandot! [Intra Turandot]

TURANDOT: Sunt aici, Giacomo.

PUCCINI: Turandot! Nu ma parasi iubirea mea... Nu stii ce insemni pentru mine... tu esti viata mea...

TURANDOT: Sunt moartea ta, Giacomo.

PUCCINI: Esti viata mea...

TURANDOT: Moartea ta...

PUCCINI: Iubito, tu esti speranta mea, sangele meu, muzica mea...

TURANDOT: Eu sunt speranta ta stinsa, sangele tau inghetat, muzica ta neterminata... Fiecare isi creeaza propria sa moarte. Turandot este moartea lui Giacomo Puccini.

PUCCINI: O, nu! Turandot este viata lui Giacomo Puccini.

TURANDOT: Moartea!

PUCCINI: Viata!

TURANDOT: Suferinta si moartea!

PUCCINI: Iubirea si viata! Iubirea si viata! [Turandot dispare. Intra Ping, Pang, Pong]

- Te iubesc, Turandot! Turandot!

2. PING, PANG si PONG: [canta trio-ul lor din ACTUL I]

„- O iubesti? De ce? Pe cine? Pe Turandot? Ha, ha, ha! Pe Turandot? Ha, ha! - Esti nebun! - Turandot nu exista! - Nu exista decat Vidul in care vei fi anihilat! - Turandot nu exista! - Turandot? Nu e mai mult decat toti ceilalti nebuni ca tine! Nu exista nici un om, nici un zeu, nici eu nu exist! Nici natiuni, nici regi, nici Pu Tin-Pao! Nu exista decat Tao! - Te vei distruge in acelasi fel ca toti ceilalti nebuni asemeni tie! - Nu exista decat Tao!"

PUCCINI: Bine, sunt de acord, sunt de acord. Nu exista decat Tao si Turandot este pentru mine Tao. Vedeti voi, „TAO" este, printre altele, CALEA de a realiza armonia in viata. Din acest punct de vedere, Turandot este pentru mine Tao, iubirea pentru ea este calea mea personala de a realiza armonia esentiala a sufletului meu. Pentru ca ea insasi este armonia mea, muzica mea, speranta si sangele meu...

PING: E o Printesa de gheata.

PANG: E o Printesa de piatra.

PONG: E o Printesa a mortii.

PUCCINI: Ea va fi o Printesa a iubirii. O sa ma iubeasca. Inima ei tanjeste dupa dragoste.

PING: Tu nu esti Turandot. Deci, cum poti tu sa stii dupa ce tanjeste inima ei?

PANG: Chiar asa, cum poti sa stii?

PONG: Cum poti sa stii?

PUCCINI: Voi nu sunteti eu. Deci, cum puteti voi sa stiti ca eu nu stiu dupa ce tanjeste inima ei?

PING: [dupa o pauza] Bun raspuns e intrebarea ta, straine. Ai mintea foarte ascutita.

PANG: Da, da, chiar foarte ascutita.

PONG: Si foarte iute.

PING: Ai luat lectii cu vreun profesor bun?

PANG: Ai citit multe carti bune?

PONG: Ai practicat meditatii indelungate?

PUCCINI: Nimic din toate astea si intr-un fel chiar toate astea.

PING, PANG, PONG: O... Ce interesant... Spune-ne povestea vietii tale.

PUCCINI: O poveste vreti... Fie. Ascultati. Candva, odata, am fost un Print crud si egoist. Conduceam armata tatalui meu in razboaie lungi impotriva altor tari, distrugand sate si orase, jefuind palate, ucigand regi, printi si printese. Intr-o zi am fost ranit pe campul de lupta, am cazut si am lesinat. Nu m-am mai intors niciodata la palatul meu, asa ca familia a crezut ca sunt mort. Si chiar am fost mort probabil, dar numai pentru o vreme.

PING: Vrei sa spui ca ai murit si apoi te-ai intors la viata?

PANG: Chiar ai fost in lumea cealalta?

PONG: Mai tii minte ce-ai vazut acolo?

PUCCINI: Nu stiu daca am murit sau am visat ca am murit. Deodata m-am simtit usor ca un abur si am plutit deasupra trupului meu ca un fluture care si-a parasit coconul. M-am simtit atras intr-un vartej de vant, care parea un tunel lung, cenusiu. Am pierdut simtul timpului. Imi amintesc ca m-am pomenit deodata intr-un loc cu fapturi frumoase fara nume. Erau oameni de ceata si animale de ceata; pe unele le recunosteam cumva dar nu le puteam numi pentru ca imi pierdusem obositorul obicei al cuvintelor. Am devenit si eu fara nume si fara cuvinte ca toate celelalte fapturi din jurul meu.

PING: Adica ti-ai pierdut starea de deplina constienta?

PANG: Erai ametit?

PONG: Ai avut amnezie?

PUCCINI: Pierderea cuvintelor n-a insemnat pierderea constientei sau pierderea posibilitatii de comunicare.

PING: Atunci cum gandeai fara cuvinte?

PANG: Cum te exprimai fara cuvinte?

PONG: Cum aveai ceva de exprimat, fara cuvinte?

PUCCINI: Nu pot gasi cuvinte omenesti pentru a descrie acea experienta de dincolo de cuvinte. Am simtit ca percep cantecele interioare ale acelor fapturi, ma bucur de ele si impartasesc cu ele propria mea muzica interioara. Am simtit ca ma alatur unui cor de voci interioare. Cand spun „voci" nu ma refer la ceea ce intelegem de obicei prin asta. Nu erau nici corzi vocale omenesti care sa vibreze, nici corzi de instrument muzical. Ceea ce simteam eu erau vibratii de alta natura, de vreme ce nu le percepeam cu urechile ci cu intreaga mea faptura de ceata. Am fost fascinat de una dintre fapturile de ceata care a venit spre mine. Era ca o floare de ceata cu vibratii de albastru, mov si verde si raspandea un parfum de neuitat. Cantecele si tacerile noastre interioare se intrepatrundeau perfect; am iubit-o atat de mult incat eram gata sa-mi evapor intreaga fiinta intr-o imbratisare... Dar cu cat incercam mai mult sa ma apropii de floarea de ceata, cu atat ea se indeparta, ca si cum as fi urmarit o umbra intr-o oglinda retrovizoare. „Cauta-ma printre cei vii" a fost ultimul ei mesaj; si desi n-a rostit nici un cuvant, sunt sigur ca i-am inteles dorinta. In cele din urma am pierdut-o si m-am pomenit din nou singur, pe campul de lupta parasit, in fostul meu trup de Print.

PING: Si nu te-ai gandit sa te intorci acasa?

PANG: Nu ti-a fost dor de familie?

PONG: Nu ti-a fost teama sa-ti schimbi felul de viata?

PUCCINI: Dar acum nu mai eram acelasi. N-avea rost sa ma intorc la viata mea de razboinic de dinainte. Inima mea tanjea dupa muzica florii de ceata pe care o pierdusem. Am inceput sa hoinaresc din loc in loc, cautand vreun semn al prezentei ei. Am calatorit prin multe tari.

PING: Prin China ai calatorit multa vreme?

PANG: Ce impresie ti-a facut China?

PONG: E interesant cum pare China in ochii unui strain...

PUCCINI: Candva, pe cand eram un print nomad, ii invidiam pe chinezi pentru bogatia lor si pentru cultura lor. Dar, calator fiind, am vazut in China asa de multa saracie, ignoranta, nedreptate si suferinta...

PING: Oho, cat e de saraca bogata noastra China...

PANG: Cat e de ignoranta China noastra cea inteleapta...

PONG: Si ce necajita e China noastra cea fericita...

PUCCINI: Asa se intampla intotdeauna. Nomadul crede ca omul asezat duce o viata mai tihnita, omul asezat crede ca nomadul duce o viata mai libera. Fiecare ar dori ce are celalalt si ura incolteste din invidie. Cat despre cultura... Analfabetul crede ca omul care stie sa citeasca primeste cine stie ce intelepciune. Dar tiparnitele au impanzit China si cele mai multe texte care se multiplica sunt pline de prostii. Omul prost care citeste zi de zi prostii devine inca si mai prost; ba inca isi inchipuie despre sine ca e foarte cult, ceea ce il face si infumurat pe deasupra...

PING: Povesteste-ne mai departe despre viata ta.

PUCCINI: Eu am trait laolalta cu „oaspetii-raurilor-si-lacurilor"...

PANG: Adica vagabonzii Chinei.

PUCCINI: Am trait laolalta si cu „fratii-codrilor-verzi"...

PONG: Adica haiducii Chinei.

PUCCINI: Oriunde ma duceam, eram urmarit de parfumul florii de ceata. In fiecare noapte visam melodii, pe care le uitam in fiecare dimineata. Nu erau corzi vocale omenesti care emanau acea muzica, nu erau nici instrumente muzicale, dar atunci cand parfumul melodiilor imi inunda visurile eu ma transformam intr-o muzica fara sunet plutind ca o ceata deasupra trupului meu. Incetul cu incetul, am reusit sa tin minte fragmentele muzicale si in timpul diminetilor am inceput sa scriu melodiile care erau ecourile visurilor mele. Intr-o zi, s-a intamplat sa scriu si sa murmur o melodie sub un copac, in apropiere de un liliac persan care-si intindea ramurile peste o fantana. Acolo a venit o pasare yuan-chu si vocea ei s-a alaturat murmuratului meu. Asa de neasteptat a fost totul, ca la inceput nici macar nu m-am mirat. Am crezut ca sunt intr-un vis, in care imbin muzica mea interioara cu cea a unei mici fapturi de ceata. Dupa aceea mi-am dat seama ca de fapt cantam un duet cu o pasare yuan-chu si fiecare din noi intelegea cuvintele celuilalt.

PING: Cuvinte?

PANG: Pasarea canta cu cuvinte?

PONG: Intelegea cuvinte?

PUCCINI: Stiti, nu erau chiar cuvinte. Dar ne intelegeam unul pe altul fiindca vorbele mele erau in mintea pasarii yuan-chu si vorbele ei erau in mintea mea... Vreau sa spun ca vorbele noastre erau in acelasi timp vorbe si melodii... Nu pot sa explic asta mai bine, fiindca acum vorbesc cu cuvinte obisnuite si cuvintele obisnuite sunt un material prea rudimentar pentru a reda duetul dintre un om si o pasare yuan-chu. Voi sunteti oameni foarte invatati; stiti desigur o multime de lucruri despre pasarea yuan-chu.

PING: Da, sigur ca da... Inteleptul Chuang Tzu a scris despre pasarea asta.

PANG: Da, si eu imi aduc aminte... Daca nu ma insel, el a mentionat cateva cuvinte despre pasarea asta in cartea lui celebra numita „Cartea lui Chuang Tzu". Dar poate gresesc…

PONG: Ba asa cred si eu. Cred ca s-a referit la ea intr-unul din ultimele capitole ale cartii.

PING: Da, e acolo o poveste despre o pasare yuan-chu care zboara in fiecare primavara de la Oceanul Sudic pana la Oceanul Nordic...

PANG: In tot acest timp se odihneste o singura data si copacul pe care se odihneste e sacru...

PONG: In tot acest timp bea o singura data si fantana din care bea e fermecata...

PING: In tot timpul asta nu se hraneste decat cu fructul liliacului persan...

PANG: Ma intreb de ce se poarta asa de ciudat pasarea aceea?

PONG: Chiar asa, de ce?

PING: De ce?

PANG: Inteleptul Chuang Tzu nu explica de ce.

PONG: Poate poti sa ne spui de ce, Printe?

PUCCINI: Chiar vreti sa stiti de ce? Pentru ca pasarea zboara sa-si intalneasca perechea acolo, in Nord. Isi pastreaza trupul curat si vocea limpede pentru ca vrea sa cante un imn al Iubirii acolo, in aerul pur al Oceanului Inghetat, in lumina lungii Zile Nordice. Intelegeti? De asta.

PING: Si despre ce ati vorbit impreuna, tu si pasarea yuan-chu?

PUCCINI: Am intrebat-o daca stie cum mi-as putea gasi propria mea pereche. As fi fost gata sa merg tot drumul pana la Oceanul Nordic ca s-o gasesc. Dar asta ar fi fost prea usor pentru un om care vrea sa-si gaseasca perechea; incercarile oamenilor sunt mai grele decat cele ale pasarilor.

PANG: Si ce-a raspuns pasarea?

PUCCINI: A spus ca nu stie nimic despre asa ceva, dar ca ea cunoaste un intelept batran care ar putea sa ma ajute. Mi-a povestit ca in fiecare primavara zbura deasupra gradinii inteleptului pentru a primi zambetul si binecuvantarea lui. Mi-a promis ca de data asta il va ruga sa ma ajute. Pasarea yuan-chu mi-a spus care era drumul secret ce ducea pana la locuinta inteleptului; apoi si-a luat zborul. Era greu de ajuns la casa inteleptului fiindca era departe, in Muntii Himalaia. Dar am ascultat de toate sfaturile pasarii si in cele din urma am gasit locul acela ascuns.

PONG: Si care este inteleptul pe care l-ai intalnit acolo?

PUCCINI: Departe in inima Muntilor Himalaia, langa un lac limpede albastru, am aflat casuta Marelui Intelept Batran, Lao Tzu.

PING: Marele Intelept Batran? Lao Tzu? Dar asta-i imposibil!

PANG: A trait cu mult, mult timp in urma...

PONG: A parasit China calare pe un yak cenusiu...

PING: Ultimul om care l-a vazut a fost paznicul de la trecatoarea Hankao...

PANG: Paznicul acela l-a convins sa-si lase invataturile sub o forma scrisa...

PONG: Se zice ca Lao Tzu a acceptat si a realizat in trei zile singura lui opera scrisa, care e de fapt un poem. I l-a dat paznicului si... a plecat...

PING: A plecat calare pe un yak, dincolo de trecatoarea Hankao…

PANG: Dar toate astea s-au intamplat cu mult timp in urma…

PONG: Cu mult, mult timp in urma...

PUCCINI: Totusi, nu exista nici un document scris cu privire la moartea lui.

PING, PANG, PONG: Nu, nici un document scris.

PUCCINI: Si exista zvonuri dupa care Lao Tzu ar fi descoperit elixirul vietii si traieste in eternitate.

PING: Dar, dar...

PANG: Asta se presupune ca ar fi o legenda...

PONG: Adica vrei sa spui, Printe, ca... asta nu e legenda?

PUCCINI: Adevarul e ca nu mi-am batut capul sa aflu daca batranul pe care l-am cunoscut eu era ACEL Lao Tzu sau era un alt intelept care purta acelasi nume. Poate ca era o reincarnare a primului Lao Tzu. Pentru mine n-are nici o importanta.

PING: Singurul document oficial despre Lao Tzu poate fi gasit in cartea lui Ssu-ma Chien intitulata „Documente istorice".

PANG: Si Ssu-ma Chien spune ca numele adevarat al lui Lao Tzu ar fi fost Li Erh.

PONG: Pentru mine e clar ca „Lao Tzu" nu e un nume ci o porecla. Doar pentru un strain care nu stie chineza „Lao Tzu" e un nume fara inteles. Pentru noi, asta inseamna „Marele Intelept Batran", ceea ce e o porecla.

PING: E o porecla care ar putea fi si nume.

PANG: E un nume care ar putea fi si porecla.

PONG: E si nume si porecla.

PUCCINI: Vedeti, primul lucru pe care Lao Tzu l-a facut pentru mine a fost sa ma scoata din inchisoarea Numelui. De la el am invatat ca adevaratul nostru nume e Iubire si ca toate celelalte nume pe care le schimbam in diferite incarnari sunt doar porecle temporare in orice caz... Cred ca dorinta Marelui Intelept Batran a fost sa ramana anonim, asa cum ar trebui sa ramana orice mare intelept. A doua inchisoare din care am scapat datorita lui a fost inchisoarea Timpului.

PING: Ce inseamna asta?

PUCCINI: E greu de explicat...

PANG: Ai pierdut simtul orelor?

PUCCINI: Da... si mai mult decat atat...

PONG: Ai pierdut simtul anilor?

PUCCINI: Da... si mai mult decat atat... Timpul nu mai inseamna nimic atunci cand traiesti o astfel de experienta. E ca si cum ti-ai trai toate incarnarile in mod simultan.

PING: Ai senzatia ca esti mai multi oameni in acelasi timp?

PUCCINI: Da... si mai mult decat atat... Asta inseamna ca pentru fiecare din vietile tale iti traiesti dintr-o data nasterea si moartea si toate intamplarile dintre ele...

PANG: Atunci pentru tine nu mai exista trecut, prezent si viitor.

PUCCINI: Da... si mai mult decat atat... Traiesti fericirea si nefericirea dintr-o data... Muzica si tacerea dintr-o data...

PONG: Cum poti trai miracolul muzicii fara simtul timpului?

PUCCINI: Traiesti muzica si tacerea intr-un mod sincron... Ca si cum ai vedea o intreaga drama muzicala scrisa pe o foaie enorma de hartie si ai percepe-o ca pe un intreg...

PING: Ei... mie mi se pare o experienta cam obositoare...

PANG: Ca si cum ai manca dintr-o inghititura toata mancarea pentru mai multe vieti.

PONG: Ca si cum ai primi dintr-o singura rasuflare tot aerul de care ai nevoie pentru mai multe vieti...

PUCCINI: Aveti dreptate, e un mod de existenta obositor. De asta am vrut sa ma intorc pentru inca o vreme la sistemul de a trai vietile una cate una. Atunci Marele Intelept Batran m-a facut s-o visez pe cea mai dramatica dintre vietile mele. Si asa... iata-ma acum aici.

PING: Vrei sa spui ca visezi ca traiesti? Nu traiesti cu adevarat?

PUCCINI: Nu pot sa spun in clipa asta daca traiesc intr-un vis sau visez intr-o viata. Nu-mi pasa.

PANG: Si ai primit din nou simtul Timpului?

PUCCINI: Da. L-am primit inapoi, impreuna cu o noua bucurie proaspata in felul de a simti muzica si tacerea.

PONG: Si ce s-a intamplat cu dorinta ta de a gasi floarea de ceata?

PUCCINI: O, de data asta am cautat-o cu mai multa pasiune ca oricand, pentru ca acum aveam certitudinea ca o pot gasi.

PING: Si cand te-ai nascut pentru o noua viata... sau poate pentru un nou vis?

PUCCINI: De data asta m-am nascut la Solstitiul de Iarna, cu o sete adanca de vara si de lumina. Anul nu conteaza, e undeva prin viitor.

PANG: Si unde te-ai nascut?

PUCCINI: Locul nasterii mele a fost Italia, intr-un peisaj muzical splendid din lumea vestica.

PING: Italia? Am mai auzit de tara asta...

PANG: Nu e tara lui Marco Polo?

PONG: Sigur ca e tara lui Marco Polo. Si ce nume ai primit?

PUCCINI: Numele meu a fost Puccini.

PING: Pu Ci-Ni... Mie nu mi se pare un nume apusean.

PANG: Pu Ci-Ni... Un nume cat se poate de chinezesc.

PONG: Curat chinezesc...

PUCCINI: Pai...Numele meu intreg era Giacomo Puccini...

PING, PANG, PONG: Gia-Ko-Mo-Pu-Ci-Ni...

PING: Tot chinezesc suna, doar ca e mai lung...

PANG: Suna de parca ar fi numele a doi oameni, adica: Gia Ko-Mo si Pu Ci-Ni...

PONG: Domnul Gia Ko-Mo si domnul Pu Ci-Ni...

PUCCINI: O, de fapt, chiar ma simteam ca doi oameni intr-unul singur. Jumatate din mine visa muzica si cealalta jumatate se straduia sa scrie ecoul acelei muzici.

PING: Adica erai compozitor?

PUCCINI: Da, eram un compozitor renumit. Sau poate am visat ca eram.

PANG: Compuneai genul acela de muzica apuseana care ne pare noua asa de ciudata?

PUCCINI: Da, sigur ca da. Dar muzica asiatica imi revenea totusi in memorie in timpul viselor.

PONG: Scriai muzica vocala sau instrumentala?

PUCCINI: Amandoua in acelasi timp. Am scris mai ales opere; astea erau un anume fel de drame muzicale.

PING: Inteleg. Dar asta e o traditie chineza.

PANG: Noi stim foarte putin despre lumea vestica. Poate ca si acolo exista o traditie de drame muzicale.

PONG: Sau daca nu exista acum, ar putea sa se dezvolte in viitor. Doar a spus ca el compunea muzica in viitor.

PUCCINI: Da, asa e. Mi-e incomod sa ma exprim in felul asta: „Compuneam muzica in viitor". Ar trebui sa spun: „Voi compune muzica" la timpul viitor. Totusi, pentru ca imi amintesc viata mea de compozitor ca si cum s-ar fi petrecut in trecut...

PING: Hai sa nu mai vorbim despre timp...

PANG: Sau hai sa ne stabilim la timpul prezent...

PONG: Da, da, asta mi se pare o idee foarte buna. Prezentul nu e nici trecut, nici viitor.

PUCCINI: Sau e si trecut, si viitor. Bine, hai sa spun „Compun muzica" la timpul prezent... Da, cred ca tocmai asta fac acum. Simt muzica din inimile personajelor mele si incerc sa-i prind ecoul… Asta inseamna pentru mine „a compune".

PING: Vrei sa spui ca noi trei suntem niste „personaje"?

PANG: Personaje de opera?

PONG: Personaje de vis?

PUCCINI: Personaje de muzica. Da, pentru mine a scrie o opera este echivalent cu a scrie un vis muzical. Si de fiecare data cand creez un nou vis muzical, eu caut floarea de ceata pe care am pierdut-o. O intalnesc iar si iar in fiecare vis, ca s-o pierd de fiecare data putin inainte de sfarsitul visului.

PING: Daca noi trei suntem personaje dintr-un vis, s-ar putea ca si tu insuti sa fii un personaj...

PANG: Da... s-ar putea ca si Printul Tatar sa faca parte din visul tau...

PONG: Poate si Turandot face parte din visul tau...

PUCCINI: Da, aveti dreptate. Printul Tatar este visul lui Giacomo Puccini si Turandot este...

PING, PANG, PONG: Floarea de ceata!

PUCCINI: Da... Da... Am recunoscut-o dupa parfumul ei unic…

PING: Spuneai ca ai pierdut-o de mai multe ori la sfarsitul operelor tale. De unde stii ca n-ai s-o pierzi din nou?

PANG: De unde stii ca n-ai cazut in capcana unei vrajitoare infame?

PONG: De unde stii ca visul asta nu se va sfarsi intr-un cosmar oribil?

PING: Turandot nu mi se pare o floare de ceata. Mai degraba o floare de gheata.

PANG: O floare de piatra.

PONG: O floare a mortii.

PUCCINI: Ei bine... V-am spus ca am pierdut floarea de ceata de mai multe ori. Ea s-a numit Mimi, Floria Tosca, Cio-Cio San... A avut nume diferite, dar de fiecare data o recunosteam in cele din urma. De data asta ea e Turandot si n-am s-o mai pierd... De data asta ne vom intalni asa cum pasarile yuan-chu se intalnesc deasupra Oceanului Nordic, dupa un zbor lung de iubire...

PING: De, ce sa zic... Eu ma cam indoiesc ca lucrurile se vor petrece asa. Vezi tu, eu nu cred ca Turandot face de bunavoie ceea ce face. Dupa parerea mea, Printesa este manipulata de tatal ei, care urmareste sa atraga si sa ucida orice candidat posibil la tronul Chinei... Chiar daca te casatoresti cu ea, Imparatul tot va incerca sa te ucida.

PANG: Dupa parerea mea, Printesa vrea sa lupte pentru drepturile femeilor in China. Ea vrea sa-i pedepseasca pe barbatii aroganti si sa incurajeze femeile sa capete incredere in ele insele.

PONG: Dupa parerea mea, Printesa este posedata de un demon foarte puternic.

PUCCINI: Dupa parerea mea, s-ar putea sa aveti dreptate toti trei, dar eu am sa-i eliberez sufletul. Din clipa cand va incepe sa ma iubeasca, ea va fi libera. N-are sa-i mai pese de politica, ideologii, superstitii... Va fi libera.

PING: Dar daca ea nu poate iubi pe nimeni?

PANG: Toti ceilalti printi au avut aceeasi speranta si si-au pierdut vietile.

PONG: Poate ca si ei aveau cate o poveste asemanatoare...

PUCCINI: Povestea mea este o poveste care a mai fost traita o data. Compozitorul Puccini a citit-o. Turandot este numele unei printese persane; aceasta printesa chineza nu face decat sa repete povestea ei.

PING: Intr-adevar, Turandot nu e un nume chinezesc.

PANG: Turandot este un nume pe care Printesa noastra si l-a ales singura.

PONG: Daca stii inceputul unei povesti, poti oare sa fii sigur ca ii stii si sfarsitul? Multi alti printi au crezut ca stiu...

PUCCINI: Inima mea a auzit muzica inimii lui Turandot. Ghicitorile ei sunt poeme muzicale pe care inima mea le intelege. Pot dezlega toate ghicitorile ei si ea le poate dezlega pe ale mele. Eu sunt cel care am ucis-o pe strabunica ei, intr-una din vietile mele anterioare. Eu sunt cel care a provocat ura lui Turandot, eu sunt cel care o va stinge. E nevoie de o iubire enorma pentru a stinge o ura enorma. Numai eu sunt cel care-i poate oferi iubirea de care are nevoie. Cum spunea inteleptul Chuang Tzu: cand mintea omului e pura ea curge ca un rau, reflecta ca o oglinda, raspunde ca un ecou. Mintea mea este intr-adevar pura acum; ea imi spune ca in lume nu exista nimic in afara de Tao si Turandot este pentru mine Tao. Da, eu imi simt destinul curgand catre iubire asa cum valurile muzicii curg catre acordul final.

PING: Crezi ca ai sa te casatoresti cu Turandot si ai sa domnesti peste China?

PANG: Ai sa fii tu in stare sa lupti cu coruptia din tara asta?

PONG: Ai sa fii in stare sa lichidezi anarhia din tara asta?

PUCCINI: In nici un caz nu intentionez sa raman in China. Nu vreau glorie, nu vreau putere, nu vreau bogatii. Dincolo de culmile Himalaiei vom merge sa sarbatorim nunta noastra. In curand, amandoi vom parasi China calare pe un yak, lasand in urma noastra o frumoasa poveste muzicala. Marele Intelept Batran ne asteapta acolo, intr-un loc unde adevaratul nume al oamenilor este Iubire. La revedere, prieteni! [Puccini dispare]

3. [pauza]

PING: Am o ghicitoare: Omul acela cu care am vorbit... era Printul Tatar care visa ca e compozitorul italian, sau era compozitorul italian care visa ca e Printul Tatar?

PANG: Era visul Printului Tatar.

PONG: Era visul compozitorului italian

PING: Amandoi aveti dreptate! [Cei trei ministri rad]

PANG: Am o ghicitoare: Ce curge ca un rau, reflecta ca o oglinda si raspunde ca un ecou?

PONG: O minte pura.

PING: O muzica pura.

PANG: Amandoi aveti dreptate! [Cei trei ministri rad]

PONG: Am o ghicitoare: Cu ce se va confrunta in curand omul acela cu care tocmai am stat de vorba? Cu moartea sau cu viata?

PING: Cu moartea.

PANG: Cu viata.

PONG: Amandoi aveti dreptate! [Cei trei ministri rad si dispar]

4. [Scena se intuneca. Apoi apare o lumina palida. Puccini zace in pat in clinica din Bruxelles. Are ochii inchisi, mai tine inca manuscrisul in mana. Intra Turandot.]

TURANDOT: [canta partitura ei din ACTUL III, scena 2]

Nobile parinte, eu cunosc numele strainului! Numele lui e Iubire!

CORUL: [se aude din culise. Canta imnul final din opera TURANDOT]

Iubire! O, soare! Viata! Eternitate! Lumina a acestei lumi! Iubire! Ne bucuram si sarbatorim marea noastra fericire, cantand in lumina soarelui! Slava! Slava! Slava!

MAGAZIN

München:

Dr. Dionisie Ghermani a fost distins cu Crucea de Merit a Germaniei Federale

Nascut la 29 iulie 1922 in Govora, judetul Valcea, Dr. Dionisie Ghermani este una dintre personalitatile intelectuale de frunte ale romanilor din München.

Si-a facut studiile gimnaziale la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti, continuandu-le, intre 1941-1944 la Charlottenburg, in Berlin. Intre 1948-1952 a studiat, la Madrid, jurisprudenta, iar in 1960 a absolvit Hochschule für Politik din München. In 1965 si-a luat examenul de doctoral la Universitatea Lugwig Maximilian din München.

Principala activitate profesionala, axata, fireste, pe problemele sudestului european, in special ale Romaniei, a desfasurat-o intre 1964- 1987, ca sef al Departamentului romanesc al lui Südost Institut, din München. In paralel a facut parte, partial ca membru fondator, din asociatii si institutii de prestigiu., ca „Forschungskreis für Kultur- und Religionsgeschichte des östlichen Europa“, Institutul elvetian „Glaube in der 2. Welt“, al Asociatiei (germane a) Istoricilor Europei de Est, al Asociatiei Germane pentru Stiinte Politice, membru fondator si director al Institutului de cercetari romanesti, din München (dupa decembrie’89, cu o filiala la Bucuresti), s.a.m.d., s.a.m.d.

Tot in paralel, a dus o intensa activitate profesorala, in cadrul lui Hochschule für Politik, din München (unde am avut onoarea si placerea de a-i fi student), ca profesor vizitator al Universitatii din Oklahoma, la catedra de istorie a Europei de Est si Sudest a Universitatii Ludwig Maximilian, din München, la Universitatea din Bamberg, si participand la prestigioase congrese pe teme de specialitate in Statele Unite si tinand o intreaga gama de conferinte in diverse universitati din Germania, Anglia, Statele Unite, Israel, Franta etc.

O sustinuta activitate publicistica a completat aceasta munca profesionala cu nenumarate participari, cu studii si articole de specialitate, in diverse anuare si reviste stiintifice, dar si cu volume proprii, in limbile romana si germana: Die kommunistische Umdeutung der rumänischen Geschichte unter besonderer Berücksichtigung des Mittelalters (ed. Oldenbourg, München 1967, 189 p.); Rumänien, Geschichte und Staat (ed. Olzog, München-Viena, 1968, 168 p.); Die nationale Souveranitätspolitik des Sozialistischen Republik Rumänien (ed. Oldenbourg, München 1981, 205 p.), Rumänien – Marxism-Leninismus in Theorie und Praxis (ed. Trofenik, München, 1990, 393 p.), Despre democratie. Unitatea ordine-libertate: un conflict intre deziderat si realizare (ed. Dacia, Cluj, 1996).

Cautand sa patrunda gandirea care sta la baza acestei lucrari din 1996, gandire definitorie in cazul autorului, Nicolae Stroescu-Stanisoara scria, in „Introducerea” sa:

„Democratia, notiune des invocata in Romania actuala si, cel putin aparent, atat de saturata aperceptiv in lumea occidentala, are sanse de a solicita mai putin interesul teoretic sub presiunea celui practic, cu atat mai mult cu cat zona principiilor si normelor definitorii pare a fi clar si chiar definitiv cartografiata.

Dionisie Ghermani […] considera ca in epoca noastra democratia e confruntata nu numai cu provocarile exterioare ale tehnicizarii depersonalizante specifice tipului de civilizatie ôin care traim ci in primul rand cu o criza a propriei identitati. Conflictul interpretarilor a fost si este precedat de o grava deformare a sensurilor. Lucrarea lui Ghermani este o tentativa de reconstituire a sensurilor cu ajutorul unei analize care este filosofic-istorica (nu istoricista) si axiologica in acelasi timp. Din aceasta perspectiva, convingerea lui Dionisie Ghermani este ca drumul cel mai scurt catre refacerea conceptului si a practicii autentic democratice, in conditiile nu numai extrem de complexe ci adeseori in parte refractare ale prezentului, duce in mod inevitabil la sursele filosofiei antice si ale noutatii primordiale crestine si sintezei care a urmat. De aici reflectiile initiale ale cartii asupra relatiei dintre libertate si ordine in gandirea greaca, asupra libertatii si ordinii in orizontul post-clasic, ca preludiu la abordarea nedumeririlor contemporane”.

Mai putem aduce aici, pentru completarea (in masura in care se poate face un portret complet unei personalitati, luminand toate trasaturile-i esentiale) celor de mai sus, profundul angajament al docentului Dionisie Ghermani pentru studentii sai, germani sau romani, participarea discreta la intrunirile „Apozitiei”, lipsa de ostentatie care il imbraca in manifestarile publice.

Dar acestea sunt doar observatii personale. Obiectiv, in context, ni se pare aceasta decernare, in 2002, a Crucii de Merit a Germaniei Federale unui intelectual roman, cu o frumoasa activitate de exil. Este unul dintre gesturile care ne conving ca munca asidua, seriozitatea, dedicatia fata de semeni, gasesc pana la urma, cel putin in aceasta parte de continent ceva mai fericita in ultimii 50 de ani, recunoasterea pe deplin meritata.

Radu Barbulescu

Asociatia Scriitorilor Romani si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung ASRG/DRSV Bayern.

La 14 decembrie a avut loc la Centrul cultural romanesc al Misiunii Romane Unite, din Kreuzstrasse 16, Adunarea generala a ASRG/DRSV /Bavaria. Au participat membri ai asociatiei din München si din alte localitati din Germania.

Printre scopurile intrunirii s-au numarat primirea de noi membri si alegerea noului comitet de conducere al ASRG/ DRSV. Au fost primiti, conform statutului existent, trei noi membri: d-nii Eugen D. Popin, domiciliat in Bad Tölz, Eugen Cojocaru, domiciliat in Frankfurt si Octavian Mihaescu, domiciliat in Gocksheim. In continuare, Adunarea a votat proiectul de nou statut, modificat pentru usurarea inregistrarii Asociatiei ca asociatie de folos obstesc. Ulterior, d-l Radu Barbulescu a facut reportul activitatii din ultimii doi ani ai ASRG/DRSV (vezi mai jos) si a fost ales noul comitet de conducere al ASRG, constituit din d-nii: Radu Barbulescu – presedinte; Titu Popescu – vicepresedinte; Gheorghe Sasarman – secretar, Ion Dumitru – casier si Eugen Cojocaru - consilier.

In finalul intrunirii au fost expuse, pentru a oferi celor prezenti o scurta privire asupra activitatii scriitorilor israelieni originari din Romania, o selectie de volume de poezie si proza aparute in ultimii ani. Au fost prezentate din aparitiile editoriale recente ale poetilor Luiza Carol (Jurnalul fericirii mele), Bianca Marcovici (Haifa zidurilor de sprijin, Puterea cuvintelor, Amprente, Cirese amare), Riri Silvia Manor (Privind), Lucia Vasilesc Birnbaum (O lume si o viata, Von Seele zu Seele), Shaul Carmel (intre El si mine, Vanzatorul de zapada, Deocamdata, viata), Solo Har (Privire din afara), Andrei Fischof (Atingerea umbrei) si ale prozatorilor Gina Sebastian Alcalay (poate maine…, Pe urmele altora, Peregrinari), Sonia Palty (si astazi, si maine, mereu…), Josef N. Rudel (Das waren noch Zeiten. Jüdische Geschichten aus Czernowitz und Bukarest, Wir schöpften Kraft aus Tränen), Marius Mircu (Boroboate de sarbatori), Gabriel Ben Meron (Viitorul anilor trecuti) s.a.m.d.

ASRG/DRSV Mü./Bay. este o organizatie profesionala, constituita in anul 1998 prin asocierea libera a scriitorilor romani si germani, cu sediul in München, avand membri si in alte landuri germane.

Scopurile urmarite sunt de interes cultural si obstesc: dezvoltarea literaturii, apararea intereselor profesionale, sociale, economice ale membrilor Asociatiei, dezvoltarea relatiilor dintre scriitorii romani si germani din Germania si Romania, promovarea literaturii romane in Germania si a literaturii germane in Romania, in scopul unei mai bune intelegeri intre cele doua natiuni europene.

Aderand la principiile Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, ASRG sprijina fara rezerve orice activitati ce au drept scop promovarea libertatii de creatie, cuvant si expresie. Ea isi propune sa devina un factor de promovare a literaturii romane si germane pe plan international.

In cei peste patru ani de la fondare, ASRG a desfasurat cu succes o serie de actiuni.

Amintim aici rolul decisiv al asociatiei noastre in incheierea, la Berlin, in octombrie 2000, a Acordului de colaborare dintre Uniunea Scriitorilor din Romania si FDA – Uniunea Scriitorilor Germani Liberi. In virtutea Acordului, doua delegatii de scriitori romani au participat, in 2000 si 2001, la Congresele FDA de la Berlin si Trier, urmand ca Uniunea Scriitorilor sa invite, in schimb, o delegatie a FDA la Bucuresti.

De asemenea, ASRG a contribuit substantial la desfasurarea, la Bad Kreuznach, a Zilelor culturale romano-germane (octombrie 1999), cu participarea scriitorilor Gheorghe Istrate, Alexandru Ecovoiu, Silvia Butnaru, Radu Barbulescu si Sorin Anca, iar in 2000, cu participarea poetilor Gheorghe Istrate si Radu Barbulescu.

In colaborare cu Editura Radu Barbulescu, ASRG a inlesnit participarea scriitorilor Alexandru Ecovoiu si Gheorghe Istrate la Targul de Carte de la Leipzig, editiile 2000 si 2002.

De la inceputul lui 2002, dand glas opiniei fundate istoric, etnic si lingvistic a membrilor sai, potrivit careia in Romania si asa-zisa „Republica Moldova“ se vorbeste aceeasi limba – limba romana – si vietuieste acelasi popor – poporul roman – ASRG s-a alaturat protestelor internationale impotriva masurilor represive ale actualelor autoritati de la Chisinau: intentia acestora de a transforma limba rusa in „limba de stat“, intentia de a inlocui in scoli Istoria romanilor cu asa-zisa „Istorie a Moldovei“ si refuzul lor de a recunoaste legalitatea Mitropoliei Basarabiei. In acest sens presedintele ASRG, Radu Barbulescu, a trimis prin fax si e-mail o serie de note informative Consiliului Europei, Presedintelui si Vicepresedintelui Statelor Unite, Comisiei pentru Afaceri Externe a Senatului Statelor Unite ale Americii precum si note de protest presedintelui, prim-ministrului si speaker-ului parlamentului „Republicii Moldova“, presei din Romania si „Republica Moldova“.

Inregistrarea, intre timp, a Mitropoliei Basarabiei si renuntarea de catre comunistii de la Chisinau la planurile de deznationalizare fortata a romanilor basarabeni sunt dovezi irefutabile a justetei protestelor noastre si, credem, se datoreaza, in oarecare masura, si acestora.

ASRG intretine relatii de buna prietenie si colaborare cu cele doua principale asociatii de scriitori germani – FDA si VS –, cu Asociatiile Scriitorilor de Limba Romana si de Limba Germana din Israel, cu Uniunea Scriitorilor din Romania si cu scriitorii romani din Basarabia si Bucovina.

Radu Barbulescu

Presedinte ASRG/DRSV

Asociatia Scriitorilor Romani si Germani din Bavaria (ASRG/DRSV)

Statut

1. Nume, sediu si an fiscal.

1.1. Asociatia poarta numele:

ASOCIATIA SCRIITORILOR ROMANI SI GERMANI DIN BAVARIA (ASRG)

1.2. Sediul asociatiei: München.

1.3. Asociatia este inregistrata la Tribunalul (Amtsgericht) din München.

1.4. Anul fiscal coincide cu anul calendaristic.

2. Telul si obiectivele asociatiei.

2.1. Dezvoltarea creatiei literare, cultivarea limbii, promovarea culturii romanesti si a schimburilor culturale romano-germane, cu deosebire pe taram literar.

2.2. Stimularea colaborarii cu alte organizatii de scriitori si coordonarea actiunilor de sprijin cultural si ajutor social.

2.3. Ocrotirea intereselor membrilor si reprezentarea membrilor in relatiile cu institutiile de stat si ale vietii publice din Germania si din strainatate.

2.4. Apararea libertatii de creatie, a cuvantului si a presei, solidarizarea cu scriitorii persecutati din motive politice, etnice sau religioase de pretutindeni.

2.5. Stimularea prin masuri proprii a bunei intelegeri intre natiuni.

2.6. Asociatia urmareste exclusiv si nemijlocit scopuri de folos obstesc in sensul paragrafului „Teluri favorizate fiscal“ („Steuerbegünstigte Zwecke") din Regulamentul de aplicare a taxelor (Abgabenordnung). Asociatia activeaza in chip altruist; ea nu urmareste scopuri economice proprii. Caracterul obstesc al asociatiei exclude activitatea politica si religioasa.

Obiectivele asociatiei.

- Acordarea de sprijin membrilor asociatiei pentru a-si publica scrierile.

- Acordarea de asistenta membrilor asociatiei in chestiuni privind dreptul de autor.

- Organizarea de manifestari culturale, simpozioane, seri de lectura.

- Initierea unei prezente pe internet, ca mediu de comunicare si de informare.

- Sprijinirea unor programe de traduceri din limba romana in limba germana si invers.

- Facilitarea contactelor dintre scriitorii romani si germani, in spiritul cunoasterii reciproce si al intelegerii intre natiuni.

- Colaborarea cu organizatiile de scriitori din Romania, din Germania si din alte tari in scopul realizarii unor obiective comune.

3. Membrii asociatiei.

3.1. Calitatea de membru poate fi solicitata de orice persoana cu domiciliul stabil in Germania,

- daca face parte dintr-o organizatie profesionista de scriitori,

- daca a publicat cel putin o carte de certa valoare literara,

- daca a tradus si publicat cel putin doua asemenea carti,

- sau daca este autor al cel putin unei piese de teatru reprezentate pe o scena profesionista, la radio sau televiziune.

Un drept din oficiu de a deveni membru nu exista.

3.2. Pentru a fi primit in asociatie, persoana care doreste sa adere face dovada ca indeplineste una dintre conditiile specificate la punctul 3.1 si declara in scris ca activitatea ei nu contravine Constitutiei Republicii Federale Germania si ca respecta prezentul statut.

3.3. Asupra primirii in asociatie decide comitetul de conducere. Respingerea unei cereri de aderare va fi raportata de catre comitetul de conducere la urmatoarea adunare generala. Impotriva unei decizii de respingere se poate face recurs o singura data.

3.4. Persoane cu merite deosebite in sensul telurilor asociatiei pot fi alese de adunarea generala ca membri de onoare, la propunerea comitetului de conducere. Membrii de onoare nu au drept de vot. Cotizatiile acestora sunt benevole.

3.5. Calitatea de membru inceteaza prin demisie, prin excludere sau prin desfiintarea asociatiei.

3 6. Motive de excludere pot fi:

- nemaiindeplinirea conditiilor de primire (3.1.-3.2.);

- incalcarea statutului.

3.7. Comitetul de conducere poate dispune suspendarea temporara a calitatii de membru. Hotararea definitiva de excludere e adoptata prin vot secret de catre adunarea generala.

3.8. In caz ca unul sau mai multi scriitori isi pierd calitatea de membru, asociatia isi continua existenta cu participarea membrilor ramasi. Scriitorul care isi pierde calitatea de membru nu are nici un drept asupra patrimoniului asociatiei. El nu are nici dreptul de a cere divizarea patrimoniului asociatiei.

4. Drepturi si indatoriri ale membrilor.

4.1. Membrii asociatiei au dreptul de a propune, de a alege, de a fi alesi si de a vota. Membrii asociatiei exercita in cadrul adunarii generale drepturile care le revin in baza statutului.

4.2. Membrii asociatiei sunt datori sa promoveze telul asociatiei, sa duca la indeplinire prevederile statutului si hotararile organelor de conducere. Aceasta priveste si plata la timp a cotizatiei anuale stabilite de catre adunarea generala.

5. Organele asociatiei.

5.1. Organele asociatiei sunt:

- adunarea generala,

- comitetul de conducere,

- cenzorii.

5.2. Atributiile organelor rezulta din prezentul statut. Preluarea sau ingradirea drepturilor sau indatoririlor unui organ de catre alt organ este interzisa.

5.3. Membrii comitetului de conducere sunt obligati sa-si exercite atributiile fara partinire si sa trateze confidential fata de terti, in timpul si dupa incheierea mandatului lor, chestiunile interne ale asociatiei.

6. Adunarea generala.

6.1. Adunarea generala ordinara este convocata de catre presedinte o data pe an, in scris si cu cel putin patru saptamani inaintea datei la care are loc adunarea. In invitatie se va comunica ordinea de zi a adunarii.

6.2. Adunarea generala extraordinara este convocata de catre presedinte, atunci cand comitetul de conducere sau cel putin o treime din totalul membrilor o cer. In acest caz, convocarea se face cu cel putin doua saptamani inaintea datei la care are loc adunarea.

6.3. Adunarea generala poate lua in dezbatere teme care nu sunt inscrise pe ordinea de zi, numai daca majoritatea se pronunta pentru discutarea acestor teme. Asemenea teme nu pot privi modificarea statutului, alegerea organelor sau desfiintarea asociatiei.

6.4. Fiecare membru dispune de un vot.

6.5. Orice membru poate reprezenta un alt membru, daca are o imputernicire scrisa in acest sens din partea membrului absent. Un membru poate reprezenta un singur alt membru si numai unul.

6.6. O adunare generala convocata in conformitate cu prevederile statutului este in masura sa adopte hotarari, daca sunt prezenti sau reprezentati cel putin jumatate plus unu din totalul membrilor. Hotararile se adopta cu majoritatea simpla de voturi, fara a se lua in considerare abtinerile. Egalitatea de voturi echivaleaza cu o respingere.

6.7. Modificarea statutului si desfiintarea asociatiei necesita o majoritate de doua treimi din totalul voturilor membrilor prezenti sau reprezentati la adunarea generala.

6.8. Adunarea generala

- primeste darea de seama a comitetului de conducere si cea a cenzorilor, dezbate si hotaraste asupra lor,

- hotaraste eliberarea comitetului de conducere din functie,

- alege in scrutinuri separate presedintele, apoi vicepresedintele, iar apoi pe ceilalti membri ai comitetului de conducere,

- alege cenzorii,

- alege membrii de onoare,

- ratifica conventii de cooperare,

- dezbate si aproba bilantul pentru anul fiscal precedent, precum si proiectul de buget pentru urmatorul an fiscal,

- hotaraste cuantumul cotizatiei anuale precum si regulile de administrare a casieriei,

- hotaraste modificarea statutului,

- hotaraste asupra propunerilor prezentate de delegati sau de organe,

- hotaraste desfiintarea asociatiei.

6.9. Adunarea generala este condusa de catre presedinte sau de catre vicepresedinte. In caz ca ambii lipsesc, adunarea generala il alege dintre cei prezenti pe cel ce urmeaza sa o conduca.

6.10. Hotararile adunarii generale trebuie consemnate intr-un document scris, pe care il semneaza cel ce conduce adunarea si cel ce intocmeste documentul.

7. Comitetul de conducere

7.1. Comitetul de conducere se compune din presedinte, vicepresedinte, secretar, casier si un consilier.

7.2. Membrii comitetului de conducere sunt alesi prin vot secret. Alegerea prin vot deschis nu este admisa.

7.3. Mandatul membrilor alesi ai comitetului de conducere dureaza doi ani si se incheie cu noile alegeri. Presedintele poate fi reales o singura data.

7.4. Activitatea comitetului de conducere consta in a conduce asociatia in spiritul prevederilor statutului.

7.5. Comitetul de conducere isi poate asuma in numele asociatiei doar obligatii limitate la patrimoniul acesteia.

7.6. Asociatia este reprezentata in fata instantelor judecatoresti si in alte pricini de cate doi membri ai comitetului de conducere. Acestia sunt presedintele si vicepresedintele, sau presedintele si un membru al comitetului de conducere, sau vicepresedintele si un membru al comitetului de conducere.

7.7. Comitetul de conducere alege din randurile sale un casier care administreaza casieria, efectueaza operatiile de contabilitate si prezinta bilantul anual in fata adunarii generale ordinare.

7.8. Presedintele convoaca intrunirea comitetului de conducere cel putin de doua ori pe an si atunci cand cel putin trei membri ai comitetului de conducere solicita aceasta. Comitetul de conducere e statutar constituit si poate lua decizii, daca sunt prezenti cel putin trei dintre membrii sai; delegarea de voturi nu este admisa. Pentru adoptarea unei decizii e suficienta majoritatea simpla; la egalitate de voturi decide votul presedintelui. In chestiuni care privesc un membru al comitetului de conducere, acesta este exclus de la luarea deciziei.

7.9. Comitetul de conducere imparte responsabiltatile intre membrii sai. Pentru fiecare domeniu se poate infiinta cate un grup de lucru, a carui activitate e coordonata de catre un membru al comitetului de conducere.

8. Cenzorii

8.1. Adunarea generala alege pe doi ani doi cenzori. Acestia nu fac parte din comitetul de conducere. Realegerea lor este admisa.

8.2. Cenzorii controleaza casieria si intreaga activitate financiara a anului precedent si inainteaza din timp catre comitetul de conducere intr-un raport scris constatarile lor. Raportul este prezentat in fata adunarii generale.

9. Finantarea asociatiei.

9.1. Membrii asociatiei sunt obligati la plata unei cotizatii anuale. Contributiile benevole sunt acceptate. In cazuri exceptionale, comitetul de conducere poate suspenda pentru o perioada de timp definita plata cotizatiei.

9.2. Stabilirea cuantumului cotizatiei anuale si a regulilor de administrare a casieriei (dreptul comitetului de conducere de a dispune de fondurile asociatiei) se face prin regulamentul casieriei aprobat de catre adunarea generala.

9.3. Mijloacele asociatiei nu pot fi folosite decat pentru scopuri conforme cu statutul. Membrii comitetului de conducere nu primesc nici un fel de alocatii din fondurile asociatiei.

9.4. Este interzis ca vreo persoana sa fie favorizata prin cheltuieli straine scopului asociatiei sau printr-o retribuire nejustificat de mare.

9.5. Sprijinul financiar din partea unor terti poate fi dorit si acceptat numai in urma unei decizii a comitetului de conducere. Asemenea contributii trebuie specificate separat in bilantul anual.

10. Dispozitii finale.

La desfiintarea asociatiei, comitetul de conducere efectueaza operatiile de lichidare. Fondurile ramase dupa plata sumelor datorate se vor transfera catre Institutul Roman din Freiburgs.

Salzgitter:

Jubileul Asociatiei culturale si religioase romano-germane din Salzgitter

Sambata 23 noiembrie 2002 s-a sarbatorit in salonul hotelului „Am See“ din Salzgitter, Jubileul de 10 ani al Asociatiei culturale si religioase germano-romane din Salzgitter. Cu prilejul acestui eveniment important Asociatia a editat o publlicatie in care sunt consemnate discursuri tinute cu aceasta ocazie, din care prezentam, in traducere, urmatoarele:

Cuvantul de deschidere al Primarului orasului Salzgitter, domnul Helmut Knebel

In decembrie 1992, a fost intemeiata in orasul nostru, Salzgitter, din initiativa unui mic grup, Asociatia culturala si religioasa germano-romana, incat, in prezent, se poate privi, in urma, la un intreg deceniu al activitatii sale.

Cu acest prilej, imi propun sa evoc pe membrii dar si pe admiratorii acestei Asociatii. In numele cetatenilor orasului nostru ii salutam din inima si le uram fericire.

Mai cu seama, dupa sfarsitul razboiului, in anul 1945, multi germani din Romania, au gasit in Salzgitter o casa noua. Unul din obiectivele acestora, la intemeierea Asociatiei, a fost mentinerea traditiilor lor anterioare.

Animatorul si cel care a activat, in mod exemplar, pentru Asociatie, a fost, inca de la intemeiere, presedintele dl. Vladimir Cantaragiu. De un deceniu, telul Asociatiei este de a pune in evidenta legaturile germano-romane in domeniul culturii, sportului, istoriei, stiintei si literaturii, propunandu-si, totodata, de-alungul celor zece ani, sa contribuie la imbogatirea culturala a orasului Salzgitter.

Admiram faptul ca, un spatiu larg in activitatea culturala a Asociatiei il ocupa personalitatea sculptorului si desenatorului Ion Vlad si, in onoarea acestuia, Asociatia a initiat, in colaborare cu orasul Salzgitter, la inceputul anului 1995, o expozitie a acestui mare artist.

Prin medierea Asociatiei, au vizitat orasul nostru personalitati politice din Romania, o tara cu vechi traditii. Imi amintesc, printre altii, de vizita ambasadorului roman si a primarului din Hermanstadt, in prezent Sibiu, in octombrie 2000.

Activitatile Asociatiei germano-romane sunt continuate cu succes, printre altele in relatiile de ajutor reciproc. Cultura este un element de legatura si, intr-o viitoare Europa unita, ea va trebui sa stea pe primul plan

Va multumesc pentru admirabila dumneavoastra activitate in orasul Salzgitter.

Cuvantul domnului Vladimir Cantaragiu, presedintele Asociatiei germano-romane din Salzgitter

La 12 noembrie 1992 a fost convocata, din initiativa unui mic cerc de locuitori ai orasului Salzgitter, veniti din Romania, o adunare pentru intemeierea Asociatiei culturale si religioase germano-romane. Ca obiective s-au propus organizarea de serbari culturale, adancirea relatiilor dintre germani si romani, prin cunoasterea reciproca, serbari culturale, expozitii, excursii, apoi ajutor caritativ pentru institutii care au nevoie de ajutor din Romania.

Membrii fondatori ai Asociatiei au fost: Simion si Mihai Beuran, Vladimir si Dr Eliza Cantaragiu, Ilie Dragomir, Liviu si Lucretia Mirwald, Friedrich si Terezia Hermann, Dr Corneliu si Mariana Udrea, Mihai Rogai.

Din punct de vedere religios, Asociatia este deschisa tuturor religiilor.

Dupa schimbarea regimului politic din Romania, in anul 1989, Romania evolueaza catre normalitate, toate credintele avand libertate de exprimare, fiind recunoscuta, dupa zeci de ani de persecutii, si Biserica greco-catolica.

Asociatia noastra are 25 de membri si este recunoscuta juridic, conducerea fiind alcatuita din: Presedinte Vladimir D. Cantaragiu, Vicepresedinte Wolfgang Bednorz, Casier Livius Mirwald, activitati culturale si secretar Emil Mateias, activitati religioase Parintele Dieter Kiltsch. In prezent, putem afirma, cu mandrie, ca mica noastra Asociatie a realizat tot ceea ce si-a propus. Am vadit in acesti zece ani ca, fara un mare sprijin din afara, s-a putut realiza ceva pentru viata culturala din Salzgitter. La inceput, unii s-au aratat sceptici, intreband ce urmareste in fond aceasta Asociatie. Am raspuns, printr-o serie de initiative, invitand, de pilda, artisti din Romania, Franta, Belgia si Germania, pentru expozitii, concerte, conferinte. Cuvantul de dechidere al acestor manifestari fiind rostit de catre fostul primar, domnul Rudolf Ruckert, a fost ca o recunoastere a activitatii noastre si totodata, un indemn de ajutorare a noilor initiative. Domnul Rudolf Ruckert, impreuna cu domnul Friedrich Hermann, cel mai vechi membru, intemeietor al Asociatiei noastre, au fost numiti membrii de onoare.

Un important eveniment a fost inaugurarea Galeriei „Dr Eliza si Vladimir Cantaragiu – Colectia de arta Ion Vlad“, care contine 32 de sculpturi si 120 de picturi, desene, litografii si colaje, fiind unica in occident. Ion Vlad, membru de onoare al Academiei Romane si al Academiei Romane–Americane, este unul din cei mai mari sculptori romani in epoca de dupa cel de al doilea razboi mondial. In anul 1965 a parasit Romania si in anul 1992 a murit la Paris. La deschiderea acestei expozitii au participat personalitati din Germania si Romania, realizandu-se si filme pentru posturile de televiziune.

In prezent suntem mandri ca am atins scopurile pe care si le-au propus membrii Asociatiei germano-romane, imbogatind viata culturala a orasului Salzgitter. Speram ca, prin activitatea noastra, am facut cunoscute traditia si bunurile culturale ale Romaniei si, totodata, am desvaluit romanilor frumusetile orasului Salzgitter.

Dorim sa multumim, inca odata, membrilor Asociatiei noastre, precum si celor care au sprijinit-o, urandu-le noi realizari.

Cuvantul domnului Rudolf Ruckert, Primar a. D. al orasului Salzgitter

In cei treizeci de ani de activitate politica, ca primar si consilier comunal al orasului Salzgitter, am cunoscut si vizitat mai multe asociatii si federatii, dar am retinut, in deosebi, si am participat la Asociatia culturala si religioasa germano-romana.

Asociatia nu este mare, dar intre membrii ei domneste o stransa prietenie si incredere, iar intalnirile dintre dansii nu au fost distante sau rigide. Sotia mea si cu mine suntem primiti cu multa amabilitate.

Un privilegiu pentru Asociatie este activitatea reprezentantilor Dr Eliza si Vladimir Cantaragiu, care, au intemeiat, cu entuziasm, aceasta Asociatie, contribuind hotarator la ceea ce este ea in prezent.

Folosesc prilejul acestui Jubileu, pentru a le multumi amandoura, ca si membrilor conducerii, pentru activitatea lor, pentru imbogatirea vietii culturale a orasului nostru. Totodata, pentru faptul ca cetatenii din Salzgitter au aflat mai multe despre romani si cultura lor. Desigur, Asociatia a contrbuit, de asemenea, ca, pe langa integrarea in societatea germana a celor veniti din Romania, sa pastreze vie amintirea patriei romane si mostenirea culturala a acestui popor european, cu istoria sa expresiva si importantele sale personalitati. Si suntem bucurosi ca, prin emisiunile T.V.-ului romanesc, orasul si asociatia pot fi vazuti si de intelectualii din Romania.

Doresc Asociatiei culturale si religioase germano-romane, sa poarte mei departe activitatea plina de succes de pana acum, sa fie activa si dincolo de hotarele orasului si sa contribuie la cunoasterea reciproca a germanilor si romanilor.

Cuvantul de salut al domnului

Dr Pavel Chihaia

Permiteti-mi sa va aduc felicitari si urari de noi frumoase realizari din partea Cercului literar „Apozitia" din München, marturisindu-va, totodata, admiratia mea pentru succesul activitatii de un deceniu al Asociatiei dumneavoastra, pentru expozitiile de sculptura, pictura, desen si litografie, ca si pentru concertele, pentru conferintele si prezentarile personalitatilor de origine romana, manifestari care au contribuit la o cunoastere a culturii si traditiilor noastre.

O deosebita si fericita realizare a fost intemeierea Galeriei „Dr Eliza si Vladimir Cantaragiu – Colectia de arta Ion Vlad“, unde pot fi vazute opere ale celui mai mare sculptor al generatiei mele.

Felicitam pe inimosii membrii ai Asociatiei, in primul rand pe doamna Dr Eliza Cantaragiu si pe Dl Vladimir Cantaragiu, pentru initiativa si eficienta contributie la ceea ce admiram in prezent.

Desigur, toate acestea nu ar fi fost posibile fara sprijinul orasului Salzgitter, mai cu seama al domnului primar Rudolf Ruckert, caruia ii adresam, de asemenea, pretuirea noastra.

Suntem bucurosi ca excelentul film al Jubileului din Salzgitter, datorat doamnei Dana Armasu si domnului Virgil Oprina, va putea fi vazut de cei care vor privi postul romanesc TV1.

Inca odata urez, in numele Cercului literar „Apozitia“, din München, mult succes si noi infaptuiri Asociatiei culturale si religioase germano-romane din Salzgitter.

VIENA:

Seara de lectura Alexandru Ecovoiu / Peter Sragher

Luni 4 noiembrie a avut loc la Centrul cultural „Aula Romaniae” din Viena o seara de lectura cu scriitorii Alexandru Ecovoiu si Peter Sragher. Organizata de d-l Peter Sragher, cu sprijinul amabil al d-nei Ildiko Schaffhausen, atasat cultural al Ambasadei Romaniei din capitala Austriei, manifestatia s-a bucurat de participarea unui public mixt, roman si austriac, ceea ce este cu atat mai imbucurator.

Scriitorii au citit in paralel, in germana si romana, proza „Femeia solara”/„Die Sonnenfrau”, din volumul Die drei Mozart-Kinder (Cei trei copii Mozart), aparut primavara aceasta in editura noastra, urmand lectura facuta de d-l Peter Sragher reportajului literar al domniei sale, „Die Frau aus Sipirra”, din volumul colectiv Querungen. Literarische Texte zu beiden Amerikas (Incrucisari. Texte literare despre ambele Americi) aparut in editura Ritter (Klagenfurt si Viena), editat de Rainer Vesely si Bernhard Widder. Oaspetii Centrului cultural au fost salutati de d-na Ildiko Schaffhausen, iar despre locul lui Alexandru Ecovoiu in literatura romana contemporana a vorbit pe scurt Radu Barbulescu. Seara s-a incheiat cu o mica gustare si racoritoarele oferite de gazde.

Coresp.

MÜNCHEN:

A 43-a Expozitie a cartii in München

Centrul cultural municipal Gasteig, 14 nov. - 1 dec. 2002

Pentru mine personal este cel mai mare eveniment cultural, ocazie de a veni in contact cu cele mai noi publicatii editoriale. Un festival al principalelor edituri din München, care pe langa produse editoriale - sute de carti de literatura, filosofie, istorie, albume cu minunate reproduceri de arta, trimit pe scena zilnic in salile de conferinta ale institutului pe principalii „matadori" – scriitorii acestor carti. Este greu in cateva randuri sa schitezi bogatia acestei expozitii, unde sute, pe zi, mii de amatori ai cartii se inghesuie la standurile de carti, privind sau rasfoind in voie cartile preferate.

Mi-a atras atentia un volum respectabil: Michael W. Weithmann: Balkan Chronik. 200 Jahre zwischen Orient und Okkzident - Verlag Friedrich Pustet (Regensburg) - Styria (Graz, Wien, Köln), Druck 1995. Dupa spusele autorului o carte adaugita si pusa la punct dupa ultimele evenimente.

Cartea demonstreaza o cercetare la fata locului a evenimentelor produse in bogata si framantata istorie a acestui „Pulverfass" (butoi cu pulbere), mai ales a celor petrecute in ultima perioada pe care toti am trait-o - incercand sa dea o nota de seriozitate, ceruta unui cercetator de istorie.

M-au interesat in mod deosebit capitolele referitoare la tara mea – pe care „firoscosul" nostru istoric incearca s-o scoata din negurile indepartate ale anilor.

Existenta poporului roman si misterul unei limbi romanice intr-o mare de limbi slave si „altaice", respectiv maghiare, a dat multor cercetatori ocazia de a face tot felul de ipoteze. Autorul cartii de mai sus risca sa-si blameze intreaga lucrare prin emiterea unor teorii perimate folosite de vecinii nostri din Apus, potrivit carora atunci cand ungurii au navalit si s-au stabilit in pusta in care traiesc si azi, au gasit in spatiul pana la Carpati un tinut complet „vid", precum in „Creatia" din Metamorfozele lui Ovidiu. Supremul argument este ca, pentru a popula acest „pustiu", s-au adresat printilor germani care i-au trimis pe sati, iar mai tarziu pe secui.

Dificultatea apare mai tarziu, cand autorul trebuie sa motiveze cum in anii ce-au urmat - sa zicem dupa ce Stefan al lor „cel sfant" i-a crestinat -, s-au trezit intr-o mare de romani care alcatuia majoritatea populatiei acestui tinut delimitat de Carpati. Mai mult, cel mai vestit si valoros rege al lor, Matias Corvin, era fiul unui roman din Hunedoara, lucru pe care nu-l neaga nimeni, poate numai trufasul Matias insusi, care, ca toti renegatii, inventeaza istorioare à la „Dracula". Dupa autorul nostru explicatia este simpla - din focarul de aromani stabiliti in Pind, care faceau cu oile lor transhumanta, s-a facut o colonizare (populare) masiva si dirijata a acestui tinut in asa fel incat maghiarii, sasii transilvaneni si secuii s-au trezit in minoritate fata de intrusii imigranti...

Cu aceeasi distanta abordeaza autorul si alte probleme – crestinismul ortodox, de pilda, aventurandu-se intr-o discutie asupra numelui Romaniei si intrebandu-se cum a derivat acest nume, dat fiind ca in cartografia tarilor „civilizate" apare numele de „Walachien" – populata de „mavro-walachi". Pacat de acest pseudotratat de istorie balcanica care reluand temele rössleriene risca sa devina o maculatura de duzina.

Incheind acest „referat" imi vin in minte versurile unui diplomat roman la Roma - Al Deparateanu:

Crinul

Din vremuri de demult purces

A aparut regescul crin

Si a rasarit, de ne'nteles

Pe-o piatra de pe Palatin.

Streinii toti (chiar huni si goti) privind la el

Se 'ntreaba toti in fel de fel

Cum de-a crescut un crin pe stanca...

Iar el se leagana in vant

Pe coama clasicului deal

Cu radacinile-n pamant

Si florile in ideal –

(Ca si poporul roman - ce bine-ar fi!)

Versurile le-am scris din memorie - poate-s putin schimbate. Au trecut multi ani de cand le-am citit.

Dr. Marius TANASIE

Gheorghe Sasarman:

O noua pinacoteca la München

- Cronica de arhitectura -

In frumoasa capitala a Bavariei, metropola culturala de renume, a fost inaugurata de curand Pinacoteca Artei Moderne (Pinakothek der Moderne) – unul dintre cele mai mari muzee din lume dedicate artei secolelor 20 si 21, de talia Centrului Pompidou din Paris sau a lui Tate Modern din Londra. Opera a arhitectului Stephan Braunfels, cu o suprafata de expunere de peste 12.000 m², muzeul reuneste sub acelasi acoperis patru colectii importante – de pictura (Bayerische Staatsgemäldesammlungen), grafica (Staatliche Graphische Sammlung), arhitectura (Architekturmuseum der Technische Universität München) si design (Die Neue Sammlung). Sectia de pictura insumeaza perioada moderna clasica, reprezentata printre altele prin lucrari de Beckmann, Kandinsky, Klee, Magritte, Picasso, apoi generatia lui Bacon, Baselitz, Beuys, Judd, de Koonig sau Wahrol, si in fine arta la zi, prezenta prin instalatii ale unor autori precum Pipilotti Rist sau Jeff Wall. Cele 400.000 de desene si gravuri ale sectiei de grafica sunt puse la dispozitia publicului prin rotatie, sub forma de expozitii temporare. Sectia de arhitectura dispune de cea mai mare colectie de acest gen din Germania (350.000 de desene, 100.000 de fotografii, 500 de machete) si va gazdui si ea, pe langa salile cu caracter permanent, o serie de expozitii tematice. Un loc de frunte pe plan international ocupa sectia de design, cu cele 50.000 de obiecte ilustrand o intreaga evolutie – de la Art Nouveau / Jugendstil si Bauhaus pana in zilele noastre. Cladirea gazduieste la subsol sectia de design si un depozit-expozitie in curs de amenajare, la parter accesele si rotonda, muzeul de arhitectura, cabinetul de grafica, doua expozitii temporare, auditoriul, cafeneaua-braserie si un magazin de arta, la primul etaj sectia de arta moderna clasica si arta moderna contemporana, iar la al doilea etaj o galerie de sculptura.

Pinacoteca Artei Moderne intregeste in chip fericit profilul muzeistic al Münchenului, realizand – impreuna cu faimoasa Pinacoteca Veche (Alte Pinakothek), cu care se invecineaza nemijlocit, cu Pinacoteca Noua (Neue Pinakothek) si cu celelalte institutii inrudite din perimetrul central, precum Muzeul de Antichitati (Antikensammlungen), Glyptoteca (Glyptothek), Casa Lenbach (Lenbachhaus), Casa Artei (Haus der Kunst) – un complex de maxima atractivitate pentru toti iubitorii de arta. Merita a fi subliniata functia educativa, de meritorie propaganda culturala, pe care si-o asuma in mod programatic institutiile amintite, functie exprimata prin actiuni precum „noptile lungi” ale muzeelor müncheneze, prin extinderea programului de vizitare mult peste limitele zilei de lucru a majoritatii publicului (Casa Artei este deschisa de obicei pana la ora 22), prin prezenta unor specialisti (cicerone) care, la anumite ore, ii calauzesc pe vizitatori, prezentandu-le sali si exponate importante, prin practicarea de tarife reduse pentru elevi, studenti, pensionari, sau, intre anumite limite, a accesului liber; duminica, de pilda, intrarea generala la cele trei pinacoteci este gratuita, iar cu prilejul recentei inaugurari a celei mai noi dintre ele, publicul a avut acces liber timp de o intreaga saptamana!

Münchenul dispune insa nu numai de muzee prestigioase, ci si de o personalitate arhitectural-urbanistica remarcabila. Examinat din acest punct de vedere, edificiul celei mai noi pinacoteci sta sub semnul unei vadite contradictii intre prezenta lui sub raportul integrarii in spatiul urban, al contributiei la arhitectura orasului, pe de o parte, si organizarea spatiului interior, rezolvarea functionala a temei date, pe de alta parte. Trebuie spus ca, in ciuda distrugerilor masive pricinuite de bombardamentele aliate din timpul celui de al doilea razboi mondial, edilii münchenezi au reusit sa refaca cele mai importante edificii monumentale, sa redea spatiilor publice magnitudinea, farmecul lor de odinioara, si sa adauge acestei zestre de pret obiecte si ansambluri de mare tinuta – complexul olimpic, spre exemplu, ansamblul de locuinte din Berliner Straße, noul aeroport international, sediul centralei Hypo-Vereinsbank, sau al Casei de Economii. Evident ca fiecare noua investitie importanta reprezinta si o sansa de intregire a personalitatii urbei, de ridicare in continuare a prestigiului acesteia pe plan arhitectonic. Or, din acest punct de vedere, aportul noului muzeu pare a fi mai degraba modest, lucru cu atat mai regretabil cu cat pozitia lui centrala, in imediata vecinatate a unor edificii reprezentative – Pinacoteca Veche, Pinacoteca Noua, Universitatea Tehnica – pretindea o tratare pe potriva acestora, misiune ce-i drept nu tocmai usoara.

Privit de la distanta, muzeul se defineste ca un paralelipiped intins pe orizontala, dominat de plinuri, deasupra caruia se distinge, chiar in mijloc, un cilindru scund. Laturile lungi, retrase cam pe o jumatate din lungimea lor, fac loc unor copertine rezemate pe stalpi desirati, indaratul carora se desfasoara mari panouri de sticla, presupusele zone de acces. Spun presupuse, deoarece cladirea nu beneficiaza de o exprimare clara a accesului, care sa te invite sa te apropii si sa intri, iar vizitatorul trebuie mai curand sa dibuie calea spre intrare, trecand prin pietris si cumva pe dupa colt. Chiar daca modernismul a suprimat canoanele clasice ale compozitiei axiale, ca si tratarea accentuata a fatadei principale, orientarea sigura si dirijarea atentiei catre centrele de interes raman cerinte perene ale arhitecturii. In cazul nostru, vederea cladirii este mascata in buna masura prin perdele de arbori care, prin pierderea frunzelor in sezonul rece, capata totusi o anume transparenta. Vazute mai de aproape, fatadele pline, netede, lipsite de o raportare certa la scara omului, sunt segmentate doar prin cateva intranduri verticale. Betonul, lasat la vedere dar retusat cu un fel de spoiala cenusie, prezinta suprafete monotone care impresioneaza nu tocmai placut, prin pete intunecate si dare pricinuite de apa de ploaie. In paranteza fie zis, in ciuda cultului unor promotori ai arhitecturii moderne pentru betonul aparent, acesta nu pare sa-si fi dovedit adecvarea ca material de finisaj pentru cladiri reprezentative. Orice s-ar pretinde, betonul ramane lipsit de noblete si nu imbatraneste frumos. Mai ales in zonele bantuite de ploi si intemperii, ca la München, alegerea unor finisaje de calitate si grija minutioasa pentru detalii joaca un rol de netagaduit in succesul de durata a operei de arhitectura.

Daca dai ocol cladirii, trecand peste dificultatea mersului prin pietrisul pus parca anume ca sa descurajeze asemenea initiative, nu te alegi cu cine stie ce satisfactie – ferestrele din registrul inferior lasa pe alocuri sa se stravada interioare anoste, probabil incaperi anexe sau de birouri – ba ajungi sa-ti pui chiar intrebarea daca nu cumva perdeaua de arbori a fost anume conceputa ca sa ascunda o treaba neispravita, sau daca, tocmai pe dos, stiindu-se la adapostul unor voaluri vegetale, autorul nu s-a crezut scutit a-si mai bate capul cu modelarea invelisului exterior. El insusi afirma ca a urmarit dinadins o anume modestie a ambalajului, care sa puna mai bine in evidenta, prin contrast, valentele artistice ale continutului, ale exponatelor muzeului adica. Ceea ce imi pare totusi a fi o scuza facila, un semn de repliere pe pozitii de minima rezistenta. Pare evident ca nici dimensiunea urbanistica si nici tratarea de detaliu a exteriorului nu l-au preocupat prea mult pe arhitect – fapt totusi regretabil, lasand sa se iroseasca o excelenta sansa de a spori potentialul estetic al orasului. Aceasta constatare este cu atat mai batatoare la ochi, cu cat trecatorul are la numai cateva zeci de metri prilejul sa admire monumentalul edificiu clasicist, savant restaurat, al Pinacotecii Vechi, precum si inconfundabila cladire a Pinacotecii Noi, un exemplu stralucit de arhitectura moderna.

Impresia aceasta de nemultumire se atenueaza insa pe masura ce te apropii de intrare, pentru ca, odata ajuns inauntru, sa se transforme pe neasteptate in opusul ei. Caci interiorul muzeului are darul sa te cucereasca, facandu-te sa uiti frustrarea pe care ti-a pricinuit-o plimbarea primprejur. Acum te asteapta o adevarata surpriza: rotonda inaltata pe trei etaje te indeamna brusc sa-ti ridici privirea, ca sub pantocratorul unei catedrale, spre cupola transparenta prin care lumina se revarsa lin pana in cele mai departate unghere. In jurul acestui pivot central se articuleaza tot spatiul interior al muzeului, alcatuind un continuum neintrerupt, cu brate despletindu-se peste scari si rampe, spre fiecare nivel. Pardoseala discreta, omniprezenta, de un gri mat, si peretii stralucitor de albi unifica in ordinea corpurilor palpabile ceea ce oricum se leaga prin geometria abstracta a spatiului. Departe de a evoca imaginea unui labirint compus din sali capsulate si coridoare incalcite, muzeul pare sa alcatuiasca o entitate unica, in cuprinsul careia comunicarea nestanjenita dintre partile componente se face simultan in directii multiple, polifonic, trecerea de la una la alta decurgand in modul cel mai firesc. Deplasarea intre nivele e condusa ingenios prin evantaiul unor rampe evazate, amintind gradenele unui amfiteatru antic si vadind (nu numai ele) o filiatie cu Muzeul de Arta din Bonn al lui Axel Schultes. Prin palniile astfel modelate, dar si prin brese neasteptate care ti se ofera la tot pasul, de la subsol pana la ultima galerie, privirea traverseaza diagonale spectaculoase, prilejuind pespective scenice si racursiuri subtile. Aici pare sa se fi concentrat toata maiestria arhitectului, in jocul spatiului si al luminii, in tensiunea dintre elementele acordate dimensiunilor umane si monumentalitatea intregului, in includerea controlata, prin cadre bine decupate catre exterior, a unor secvente ale ambiantei urbane. Si, desigur, in solutionarea optima, intr-o conceptie moderna, a functiei muzeistice – caci tocmai ei i se subordoneaza, de fapt, lipsita de ostentatie, intreaga arhitectura a interiorului.

Pentru inceput, libertatea de miscare in spatiul tridimensional real te face sa te simti putin dezorientat, si ca sa nu risti sa treci cu vederea sali importante, te straduiesti sa le parcurgi in ordinea numerotarii; dar curand, pe masura ce te acomodezi cu acest gen de organizare, ajungi sa te simti mai in largul tau, indemnat sa zabovesti, sa sari etape, sau sa revii. Exponatele sunt puse excelent in valoare, inscriptiile sunt plasate cu iscusinta, poate ca nu intotdeauna iute de reperat, dar fara a parazita in vreun fel lucrarile la care se refera. Iar lumina, lucru cu adevarat esential pentru un muzeu de arta, este magistral stapanita. Pictura, mai ales, expusa la etajul intai, beneficiaza din plin de lumina zilei, filtrata prin luminatoarele din plafon – o lumina uniforma, neutra, fara reflexii, perfecta. Astfel ca muzeul traieste intr-adevar prin operele de arta pe care le ofera publicului.

Evident, arta moderna nu este pe gustul oricarui public, dupa cum ea nici nu poate fi tratata global, nediferentiat, dupa principiul totul sau nimic. Am ramas totusi descumpanit cand un vizitator mai in varsta m-a abordat zambind cu intrebarea – tocmai trecusem de expresionisti – daca am gasit pana atunci ceva care sa-mi placa. Am ezitat o clipa, nevoind nici sa-l bruschez cu un raspuns in doi peri, nici sa fac pe istetul, dar nici sa-i dau dreptate. Unele lucruri, am mormait eu destul de incurcat, par demne de interes. Care, de pilda? m-a intrebat prompt neasteptatul meu interlocutor. Cum n-aveam de gand sa ma angajez intr-o disputa care se anunta a fi anevoioasa, i-am marturisit ca, in realitate, ma aflam acolo ca sa cercetez la fata locului arhitectura muzeului, si nu ca sa admir exponatele. Felicitarile mele! a ras el – si ne-am vazut fiecare de drum. Salile erau insa ticsite de lume, si nu cred ca toti venisera doar ca sa-si declare, discret sau cu emfaza, refuzul de a accepta arta moderna...

München, noiembrie 2002

Nubar KANTERIAN

München

MONEDE DIN TRECUT SI ISTORIA LOR

Plasat in extremitatea rasariteana a Europei antice, tinutul intre Dunare si Marea Neagra, Dobrogea de azi, Moesia Inferior - numita de romani ulterior - cunoaste prezenta monedelor ca mijloc de schimb inca din secolul al VII-lea i. Chr., cand se infiinteaza primele colonii ale Greciei antice in aceasta zona. Monedele de la Histria sunt cele mai vechi cunoscute: drachmele de argint de 7-8,4 grame si drachmele divizionare din bronz de 1 gram. Monedele de la Callatis (Mangalia) din sec. III d. Chr.: drachmele de argint de 5-6 grame. Monedele de la Tomis (Constanta) din sec. III i. de Ch., emisiune de bronz. Toate aceste emisiuni se bat in localitatile respective.

Emisiunile regilor Macedoniei: Filip, Alexandru cel Mare si Lysimach i. de Chr. din anii 359-323 in Dacia. Macedonia devine, pentru un timp, cel mai important stat al antichitatii iar monedele ei de aur, argint si bronz devin internationale. Cea mai cunoscuta moneda in aceasta regiune dar si cea mai frumoasa moneda antica este tetradrachma de argint. Pe avers capul lui Heracles, iar pe revers Zeus pe tron. Emisiunile grecesti inceteaza in sec. I i. Chr. odata cu penetratia romana in Dacia.

Tot in Dobrogea s-au gasit monede traco-getice si scitice. Monedele geto-dacice imita monedele din lumea greco-cedoniana: tetradrachme sub diferite forme in sec. II si I i. de Ch.

Monede de tip roman-republican in Dacia: moneda koson de aur 8-8,7 gr.

Moneda imperiala romana emisa in Dacia este sestertul din bronz. Dupa retragerea legiunilor romane se impune cu timpul moneda bizantina, monede plane sau concave in sec. V dupa Chr.: scyphate, din bronz, miliaresion de 4,6 gr. pentru argint si siliqua de 2,73 gr. din aur.

In timpul lui Constantin cel Mare unitate monetara a Imperiului Bizantin pentru monedele din aur: solidus de 4,55 gr. cu subdiviziunile 1/2 semis si 1/3 triens. In anul 960 apare unitatea de aur nomisma.

Monede in Tara Romaneasca si Moldova

Aproape toti domnii din ambele principate, chiar si cei care au o scurta domnie ca Ioan Voda cel Cumplit (doi ani numai) bat moneda proprie. Motive: slabiciune omeneasca, vanitate, dorinta ca domnia lor (vremelnica) sa nu fie uitata si - spre deosebire de alte modalitati pentru atingerea acestui scop, de pilda razboaie (nu intotdeauna victorioase) sau ctitorii in al caror naos sa fie zugravita si familia Domnului - aceasta este cea mai putin costisitoare si este si aducatoare de profit.

Tara Romaneasca

In secolele XIII si XIV exista o circulatie sporita de monede bizantine din aur si argint: monedele Paleologilor.

Vladislav bate la 1360 ducati si dinari munteni. La fel si Radu I, dar el bate si bani pentru prima data. Mihail-Radu bate silingi din aur si argint. Constantin Brancoveanu emite la 1695 monede din aur bine executate, cu chipul sau, corespunzatoare cu 6 ducati, iar cele din argint cu talerii si guldenii. Ele sunt monede-medalii cu numele Domnului in alfabet latin, de 2, 3, 5 si 10 ducati aur. Aceste monede constituie un cap de acuzare: independenta fata de Poarta si in plus banuiala ca ar unelti cu Rusia, ceea ce va duce la mazilirea Domnului, la intemnitarea lui la Edikule-Istambul si in final decapitarea, impreuna cu cei patru fii ai sai, la 16 octombrie 1714. Monedele, pana la aceasta data, erau executate cu unelte simple, rudimentare, iar rezultatul era corespunzator: forme neregulate, colturoase, cu crapaturi si inscriptia nedeslusita. Nu se stie exact unde au fost executati ducatii lui Voda Brancoveanu.

Moldova

Petru Musat, Stefan I, Alexandru cel Bun, Ilias, Petru II, Roman, Stefan cel Mare, Stefanita, bat toti 1/2 grosi, grosi dubli, grosi din argint cu stema capului de bour. Alexandru Lapusneanul, la 1557, introduce sistemul dinarilor unguresti. Despot Voda pune in circulatie ducatul = 60 de aspri turcesti, apoi talerul = 40, ortu = 10, dinarul = 1 si obolul = ½ aspri turcesti. Monede bine executate, cu data. Dupa cum vedem ortul si obolul vor intra in uzanta limbii poporului. Ioan Voda cel Cumplit emite acceaua, prima moneda cu inscriptie in limba romana. Dabija Voda bate in 1658 la Suceava silingi imitand silingii suedezi ai reginei Cristina si ai regelui Gustav Adolf I Vasa.

In timpul domnilor fanarioti - intre 1709 si 1829 nu se mai bat monede nationale, in circulatie sunt numai monede straine, mai ales turcesti dar si austriece si rusesti. Moneda otomana de argint asprul lui Murad al II-lea si Mahomed al II-lea, una dintre cele mai puternice din Europa medievala, ia locul monedelor nationale.

Emisiunea monetara Sadagura (Cernauti) este batuta din bronzul tunurilor turcesti: 1 para = 3 denghi = 1,5 copeici. Influenta rusa.

Domnii regulamentari: Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu si Mihai Sturza - impusi prin Regulamentul Organic pana in 1849 - nu emit nici ei monede proprii.

Principatele Unite 1859 - 1866

Se produce un haos prin marea diversitate a monedelor aflate in circulatie.

1866. Carol I - Domn

Ministrul Finantelor Petru Mavrogheni voteaza la 22 Aprilie 1867 Legea Monetara a Romaniei si se stabileste ca unitate a sistemului leul, echivalent cu francul francez: 1 leu = 100 bani. S-a adoptat sistemul monetar zecimal al Uniunii Monetare Latine. Bimetalism: aur si argint si apoi bronz.

In 1867 se bat primele monede in Anglia din bronz, 950 cupru, 40 staniu, 10 zinc. Monede de: 1 ban, 2 bani (in 48 de milioane de piese), 5 bani. De regula monedele de bronz se bat in strainatate: Anglia, Belgia, Austria, Germania, dar si in tara, mai rar insa. Monedele din metal pretios mai ales la Monetaria Statului.

In 1868 se bate prima moneda de 20 lei: 900 aur, 100 cupru. Numai 200 de exemplare. Jumatate dintre ele, adica 100 de monede, Voda Carol le va depune in 1883, intr-un loc cunoscut numai de el, la fundamentul Castelului Peles. Cealalta jumatate le va imparti la membri ai familiei, ministri, corpului diplomatic si altor personalitati. Unele din aceste monede vor deveni podoabe: cercei, salbe – pierzandu-si astfel valoarea numismatica. Numai foarte putine exemplare, ramase intacte, au intrat in colectiile numismatilor si muzeelor. Valoarea de catalog este intre 12.000 si 14.000 DM. La rare licitatii, cand se ofera aceasta moneda, pretul de achizitionare este mult mai ridicat. Astfel aceasta mica moneda de 6,452 gr. aliaj (5,8 gr. aur) atinge valoarea unui kilogram aur. Spre deosebire de sistemul monetar francez, unde exista si o moneda de 10 franci, in sistemul monetar propriu nu exista aceasta valoare. Mai tarziu, in 1906, va apare moneda de 12,5 lei din aur.

La 1. 12. 1880 se infiinteaza Banca - Nationala – Romana (B.N.R.).

Intre 1883 si 1890 se bat 385.000 monede de 20 lei, dar valoarea de catalog este de numai 230 DM. Moneda de 1 ban se bate din nou in 1888, aurita, in 500 de exemplare numai. Valoarea de catalog este intre 75 si 100 DM. Concomitent cu monedele din aur si bronz se bat monede din argint: 50 bani / 2,5 gr., 1 leu / 5 gr., 2 lei / 10 gr., 5 lei /25 gr., cu titlul: 835 argint si 165 cupru.

In 1906, la 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, monede jubiliare

Monede din bronz cu gaura, de 5, 10 si 20 bani; din argint: 1 leu si 5 lei; din aur: 12,5, 20, 50 si 100 lei (32,26 gr). Moneda de 100 lei se bate in numai 3000 exemplare - din cauza valorii ridicate. Pe aversul monedelor jubiliare este figura lui Carol - Rege, iar pe revers Carol - Domn in 1866. Aceste monede jubiliare se bat toate la Bruxelles.

1917 - Evacuarea Tezaurului Romaniei in Rusia

In urma prabusirii frontului si a iminentei invaziei trupelor germane in Muntenia, guvernul hotaraste evacuarea tezaurului B.N.R. si a valorilor particulare, precum bijuteriile Coroanei, argintaria lui Stirbei-Voda, Closca cu Puii de Aur, tablourile lui Grigorescu, vechi icoane, odoare bisericesti si manuscrise.

Din Moldova, in urma indemnului aliatilor si asigurarilor lui Kerenski, tezaurul ia destinatia Moscova. Aceasta pripita hotarire, luata in momente de panica, ramane o enigma nerezolvata, dat fiind ca la acea ora Rusia era deja atinsa de germenii revolutiei. Factorul determinant in aceasta nefericita alegere a fost Nicolae Titulescu, ministrul Finantelor, filorus si apoi filosovietic, fapt ce i-a cauzat demiterea, 19 ani mai tarziu, din functia de ministru al Afacerilor Externe. Valoarea totala a tezaurului este estimata, dupa unii autori, la 1,6 miliarde lei aur.

La inceputul anului 1918, in urma destramarii imperiului tarist rus, Basarabia se declara independenta, iar guvernul Romaniei se grabeste sa realipeasca provincia la trupul tarii de unde fusese smulsa cu peste o suta de ani in urma, fara a cere totodata si restituirea acelor valoroase bunuri. O greseala, o lipsa de tact ce va duce la pierderea tezaurului ca o contramasura din partea lui Lev-Davidowici-Bronstein - alias Lev Trotzki - devenit nr.1 in ierarhia bolsevica in urma atentatului asupra lui V. I. Lenin. Se si uitase oare ca tezaurul se mai afla inca la Moscova?!

Ferdinand I - Romania Mare

Dupa primul razboi mondial moneda romaneasca nu mai are acoperire in aur si urmeaza devalorizarea monedei nationale.

In 1921 apar monede din aluminium de 25 si 50 bani, iar in 1922 se rebat monede din aur de 20, 25, 50 si 100 lei, dar valoarea lor nominala este simbolica. In locul monedelor din argint se bat monede din bronz (cupru + nichel).

Carol al II-lea, 1930 – 1940

Prima moneda si cea mai cunoscuta pentru acest deceniu este moneda de 100 lei din argint cu titlul redus: argint=500, batuta in 1930 la Paris si Londra. Urmeaza moneda de 250 lei din argint=750 titlu. Din anul 1935 argintul este inlocuit cu nichel in monedele de 50 si 100 lei.

In ultimul an de domnie a lui Carol al II-lea, in 1940, se bat monede jubiliare de 10 ani, din aur: 20 si 100 lei, cu valoare simbolica. Moneda de 100 lei - Carol calare – reprezinta un cal in pas gresit, adica cu ambele copite ridicate in aceeasi parte a corpului calului - o imposibilitate, o curiozitate numismatica si se dovedeste prea tarziu pentru ca moneda sa fie retrasa. (N. Obs..: este, de altfel, si cazul unor „monumente” sovietice – vezi statuia lui Jukov, p. 28, acest numar)

Mihai - pentru a doua oara Rege al Romaniei

1940 – 1947

Intre 1940 si 1946 se bat monede din argint de: 200, 250, 500, 25.000 si 100.000 lei, cu titlul la inceput 835 iar ulterior 700. Pentru prima data apar monede dintr-un metal inferior: zinc, de 2,5 si 20 lei si din otel nichelat cele de 100 lei. Devalorizare - inflatie! Monedele franceze din aur de 10 si 20 franci erau acceptate ca miloc de plata sau investitie pana in 1947. De la moneda celui de-al doilea imperiu francez s-a preluat la noi inscriptia „Napoleon" sub forma prescurtata, in vorbirea populara, prin expresia „polul", care s-a atribuit mai tarziu monedelor de 20 lei indiferent din ce metal sunt batute.

Monedele din timpul celei de-a treia republici franceze aveau pe avers chipul Mariannei, iar pe revers cocosul galic - si de aici a ramas si la noi denumirea generalizata pentru toate monedele din aur de „cocosei".

23 August 1944

In seiful B.N.R. existau la acea data peste 300 tone de aur. De unde provenea aceasta cantitate de aur? Trei decenii de propaganda si dezinformare comunista afirmau ca „tradatorii" din timpul razboiului pusesera la dispozitia Reichului toate resursele si industria tarii in mod gratuit. Falsitatea acestei afirmatii este data la iveala la mijlocul anilor 70 de catre economistul Aurel Simion in lucrarea sa „Preliminarii la Actul de la 23 August" (citez din memorie).

Autorul, pe baza de documente, ne prezinta relatiile pur comerciale dintre Germania si Romania in timpul razboiului. Toate livrarile tarii ca: petrol, cereale, alimente, etc. Erau achitate de Reich in schimb reciproc de marfuri, clearing si in final, cand economia germana de marfuri n-a mai putut face fata, Reichsbank-ul si-a pus rezerva de aur la dispozitia B.N.R.-ului. Magazinele din tara, in acea vreme de razboi, erau indestulate cu toata gama de produse industriale pe care cetateanul german, in tara sa, de mult le uitase. Afland de existenta acestui aur, guvernul U.R.S.S.-ului, prin conventia de armistitiu, someaza plata neintarziata a despagubirilor de razboi la care se convenise. Guvernul Radescu, in dorinta de a salva o parte din tezaur, hotaraste baterea a 1 milion de medalii-monede, fara valoare nominala, dar cu aceleasi titlu, greutate si dimensiuni ca monedele de 20 lei din trecut. Aceasta medalie este cunoscuta sub denumirea de „Trei Capete", reprezentandu-i pe Mihai Viteazul, Regele Ferdinand si Regele Mihai ca intregitori de tara. Prin legea 2510 publicata in Monitorul Oficial Nr. 298 din 23 Decembrie 1944, populatia este anuntata asupra modalitatilor de achizitionare si inscriere pe listele Bancii Nationale Romane. In decurs de o luna totul a fost rezolvat, atat baterea monedelor cat si distriburea lor la cei interesati. Din motive de neinteles insa aceste liste in loc sa fie distruse dupa ce livrarile de medalii s-au incheiat, au intrat in arhivele B.N.R., din neglijenta, din indiferenta sau minimalizarea pericolului la care aveau fie expusi, nu peste mult timp, zeci de mii de cumparatori de medalii.

Stabilizarea monetara - 15 August 1947

Imprumutului fortat, nerambursabil, i s-a dat denumirea deghizata si metaforica de „Stabilizare monetara".

Concomitent aparea decretul care interzicea persoanelor particulare de a detine: actiuni, valuta, bare, lingouri si monede din aur si se decreta predarea acestor valori, intr-un anumit termen, contra unei sume derizorii la B.N.R.!! Cine a inteles gravitatea situatiei s-a conformat si le-a predat scapand de urmari neplacute. Cine insa, crezandu-se la adapostul anonimatului s-a impotrivit, ti-a pierdut nu numai bunurile respective dar si libertatea si nu de putine ori chiar si viata. Militia economica - militia aurului – recurgea la metodele cele mai perfide si brutale pentru „recuperarea” (jefuirea) unor monede sau devize in multe cazuri derizorii. Aceasta militie, creata anume in acest scop, incuraja delatiunea si cele mai josnice manifestari dintre oameni. Acelora la care se gaseau aceste valori, in urma perchezitiilor, li se confiscau si toate bijuteriile, pana si verighetele. Urmau procese cu condamnari la ani de inchisoare. Aceasta comportare a fost fara egal in vreo alta tara socialista. Chiar si in modesta vecina Bulgaria detinatorii acestor valori aveau obligatia sa le declare, dar ramaneau in proprietatea lor. Din U.R.S.S., cine emigra (legal) avea posibilitatea de a lua peste frontiera, de persoana, o jumatate de kg. de obiecte din metal pretios: aur, argint, platina. Incredibil si totusi adevarat!

Reforma Monetara din 26 Ianuarie 1952

La inceputul lunii Ianuarie autoritatile, pentru a calma populatia publicau desmintirea ca o reforma monetara va avea loc. Dar numai la trei saptamani se infaptuia totusi reforma. Inselaciune, ipocrizie, furt! Vistieria goala a tarii primeste o ultima lovitura in 1952.

In procesul pierdut prin neprezentare in fata Tribunalului International de la Haga, Romania este condamnata la o amenda de 300.000 de franci elvetieni, in urma distrugerii celor doua statui: cea a regelui Carol I si aceea a regelui Ferdinand - opere ale celui mai cunoscut sculptor al secolului al XX-lea Ivan Mestrovici. Victimele au fost razbunate!

Am sperat ca, dupa prabusirea regimului comunist la noi in tara, cele doua statui sa-si reia locul de unde au fost smulse in urma cu peste cincizeci de ani, deoarece machetele sculptorului mai exista si deci ele se pot turna din nou. Dar pana la aceasta ora nu s-a realizat nimic si nici pe frontonul Bibliotecii din Piata Palatului n-a mai reaparut, dupa refacere, vechea inscriptie de drept - asa cum ar fi fost nornal - „Fundatia Regala Carol I", ci una intitulata: „Biblioteca Centrala Universitara".

Desigur lupul isi schimba parul, numai naravul ba!

Elena Liliana POPESCU

Bucuresti

Calator prin Japonia anului 2002

Am ajuns pentru cateva saptamani, in cadrul unui program stiintific ce includea si participarea la o conferinta internationala de matematica, sa vad de aproape, in direct, o parte din ceea ce s-ar putea numi Japonia de astazi: acea parte fizica, ce mi se infatisa inaintea ochilor larg deschisi, cuprinzand oameni, forme de relief, temple, strazi, constructii, poduri, tuneluri, parcuri, mijloace de transport, etc., si acea parte pe care puteam sa o percep printr-o privire mai atenta, dincolo de ceea ce se vede la o prima privire, si aceasta a doua parte, poate, ca si prima, avand o importanta speciala pentru cel care priveste si incearca sa inteleaga ce se petrece intr-o lume cu atat de diferita de cea cunoscuta, pentru a se intelege mai bine pe el insusi.

Fara sa ma refer la programul propriu-zis, acesta fiind de stricta specialitate, voi incerca sa redau unele aspecte care sper sa poata interesa pe cei care nu au avut inca norocul sa vada miracolul japonez. O tara despre care stiam ca este dezvoltata din punct de vedere economic, fiind recunoscuta ca a doua putere economica a lumii, o tara despre care citisem, asa cum era descrisa in opere literare, sau despre care franturi de informatii, ajunsesera pana la mine pe diferite cai.

Un prim contact cu societatea japoneza s-a realizat chiar mai inainte de a ajunge la Osaka, acolo unde trebuia sa aterizeze avionul companiei Austrian Airlines in care ne imbarcasem la Viena, eu si sotul meu, pregatiti sufleteste pentru 12 ore de zbor. Mai precis, majoritatea pasagerilor din cei peste 300 de calatori erau japonezi, unii mai tineri, altii, iesiti la pensie. M-a frapat starea lor de spirit, vioiciunea lor, faptul ca la aceasta varsta isi puteau permite atat din punct de vedere fizic, dar si material, sa viziteze tari europene. Instantaneu, gandul meu s-a indreptat spre majoritatea pensionarilor din Romania, care dupa o munca de o viata, sleiti de puteri, cu pensii care unora nu le permit nici pe departe un trai decent in tara, altora abia supravietuirea, nu pot sa calatoreasca nici prin tara, iar de calatorii in strainatate nici nu poate fi vorba.

Pasagerii japonezi se miscau, executau in mod natural exercitii speciale de gimnastica pe coridoarele de trecere, echipati cu papuci usori, anume pentru zborurile de lunga durata, cu care se vedea ca erau obisnuiti.

Ajunsi in Japonia, am constatat din start ca ne aflam intr-o tara de oameni deosebit de harnici, a caror seriozitate, perseverenta, simt artistic dezvoltat, se reflecta in cele mai neasteptate aspecte ale vietii cotidiene.

Aceste calitati ale locuitorilor Japoniei, devenite o a doua natura printr-un sistem de educatie sustinuta in milenara ei istorie, izvorate poate si din cautarea solutiilor celor mai eficiente de a rezista intr-un mediu natural dificil, se fac remarcate fara vreun efort special de perceptie. Faptul ca ei au si gasit solutiile pentru ca societatea japoneza sa se dezvolte in asa masura, dovedeste ca sistemul de educatie a fost prefigurat si aplicat de oameni deosebit de competenti. Aceasta inseamna ca acolo prevaleaza valoarea si nu sistemul de relatii pentru obtinerea unei pozitii importante in ierarhia politica, asa cum observam frecvent in tari unde accentul este pus pe acapararea de catre acestia a cator mai multe avantaje.

Rolul pe care educatia il joaca intr-o societate reiese evident din comportamentul majoritatii oamenilor apartinand acelei societati. In Japonia, de exemplu, rolul fundamental al educatiei se vadeste la tot pasul. Oamenii pe care ii intalnesti pe strazi, in institutii, sunt amabili, indatoritori, te ajuta daca le ceri sprijinul. Te saluta cu deferenta, cand te intalnesc. Programele de televiziune nu agreseaza prin violenta sau scene care ar putea perturba procesul de educatie al copiilor. Mai mult decat atat, preocuparea de a nu lasa nimic la voia intamplarii, fiecare lucru fiind gandit pana la cele mai mici detalii, perseverand pentru a-l realiza cat mai bine cu putinta, imbinand arta cu stiinta. Am sa dau doar cateva exemple care ilustreaza cateva din aspectele mentionate, punand in evidenta ce efecte benefice poate avea intr-o societate educatia aplicata, nu doar declarata, asa cum se intampla acolo unde clasa politica nu vrea sau nu poate sa inteleaga mecanismul dezvoltarii unei societati, pentru a nu fi lezate atat drepturile mentionate in constitutie, cat si cele inca nescrise, dar nu mai putin importante, ale fiecarui cetatean.

Am vazut, in Naruto, pe drumul pe care mergeam zilnic pe jos inspre universitate, locuind in campus, dar si in alte localitati pe care le-am vizitat, ceea ce mi-a dovedit ca nu este un fapt izolat ci o regula, minuscule gradini de zarzavat in fata caselor unde zaream cele cateva legume, expuse ca intr-o expozitie, sau pomi fructiferi incarcati de fructe, unii plantati chiar langa drum. Fructele erau coapte, aproape de cules, asa numitele portocale japoneze, pe care noi le cunoastem sub numele de mandarine, sau altele pe care ei le numesc kaki, deosebit de aromate si dulci, rodii si alte fructe, care de care mai atragatoare in lumina soarelui de octombrie japonez, asemenea unui frumos august de altadata, atunci cand anotimpurile isi pastrau caracteristicile de la an la an. Desi erau la indemana oricui, incat orice copil ar fi putut sa fie atras sa rupa macar un fruct, totusi, nimeni nu se atingea de ele. Unele fructe chiar cadeau pe jos, asteptand proprietarul sa le culeaga. Si toate acestea, din respect pentru proprietatea privata. Si cand te gandesti ca in constitutia unor tari proprietatea privata este, teoretic, doar „ocrotita”, iar in practica… lipsa de respect pentru proprietatea privata in faptele de zi cu zi nu constituie o exceptie.

Conditiile de relief ale Japoniei nu sunt prielnice agriculturii. Cu toate acestea, se poate vorbi de agricultura in Japonia, in cel mai larg sens al cuvantului. Se cultiva oriunde este posibil, pe vaile inguste dintre munti, pe pantele muntilor, la marginea strazilor. Solul, desi pietros, a fost imbunatatit cu rumegus si alte ingrediente de natura organica, etc. Nu am vazut parcele mai mari de 1-2 hectare, cele mai multe fiind de ordinul a cativa metri patrati, lucrate mecanizat cu tractoare minuscule, combine si chiar batoze pentru orez, de marimea unui automobil. La noi, unii „specialisti” sustin ca agricultura mecanizata se poate face doar pe suprafete mari. De asemenea am observat ca desi suprafetele cultivate sunt atat de mici, se poate afirma ca in Japonia, agricultura este „intensiva” si deosebit de performanta. Fara colectivizare, fara asociere, ci doar prin munca, perseverenta, seriozitate, calitati recunoscute ale agricultorilor japonezi care sunt stimulate si prin ajutorul primit din partea statului. Este imposibil sa nu ma gandesc la statutul taranului roman, care nu este suficient ajutat si care nu isi poate valorifica produsele la valoarea lor reala, tot felul de interpusi profitand inca de neclaritatea unor reglementari si revanzand produsele la preturi mult mai mari.

Exemplele ar putea continua…Si ar ilustra faptul ca atunci cand exista o preocupare constanta pentru promovarea competentei, in cadrul politicii de stat, respectandu-se cu sfintenie metodele traditionale care se dovedesc eficiente, preluand din experienta altor popoare ceea ce se dovedeste benefic, dezvoltarea economica este asigurata, conducand si la o protectie sociala autentica a cetatenilor, asigurandu-le un inalt standard de viata si motivandu-i astfel sa lucreze cu abnegatie in tara in care s-au nascut. N-as vrea sa inchei intr-o nota de tristete, gandindu-ma la tinerii specialisti care pleaca din Romania din ce in ce mai multi pe alte meleaguri, din cauza lipsei de perspective si a salariilor mai mult decat modeste… Ar fi bine ca si noi romanii, sa invatam din experienta Japoniei si a altor tari in care s-a inteles ca seriozitatea si competenta la scara larga conduc la bunastare si progres.

Bucuresti, 29 octombrie 2002

Targul de Carte de la Frankfurt/Main

In perioada 9-14 Octombrie s-a desfasurat cunoscutul Targ de Carte, de la Frankfurt/M, in care Lituania a fost tara gazda. Literatura lituaniana tradusa in limba germana din belsug, lucrarile din istoria sa recenta, vizibil si atragator expuse, iti dadea sentimentul ca te afli cu adevarat intr-un spatiu care face parte din tine insuti, parte integranta in cultura si civilizatia europeana, componenta a acesteia de cand lumea, ca si cum dramatica istorie recenta nu ar fi existat. Ungaria nu a reusit a transmite o astfel de stare de spirit, fiindca a pus acent pe anumite traditii, prin care crede ca sensibilizeaza (asemeni romanilor) publicul. Se stie ca o mancare specifica unei natiuni este mai gustoasa in spatiul ei, astfel se intampla si cu traditiile care in exterior nu pot fi percepute ca in spatiul in care s-au dezvoltat. Este ca si cum am vrea sa scoatem sufletul din trup, fara sa tinem cont ca spiritul este imaterial si se descopera in intimitate. Lituania a inteles acesta „chichita", pe care a si marjat cu suces. Celor care se ocupa cu imaginea tarii in afara, pe care o prezinta numai prin folclor, asemanator cu intreaga zona balcanica, le recomand sa nu omita ca traim totusi in secolul XXI, in care starea de spirit a europenilor este cu totul alta. Fac aceasta remarca deoarece in Martie 2002, la Leipzig, reprezentantii M.C. marjau pe folclorisme audio-vizuale, creand o atmosfera de nunta taraneasca, nici decum a unui Targ de Carte, in care s-ar fi incadrat excelent un George Enescu sau Ciprian Porumbescu.

Sa incheiem cu Lituania prezentand totusi cateva date. Este ca marime cat Bavaria. O populatie de cca 3,475 milioane. Moneda: 1 litas = 1 euro. Religia: 79 % catolici. PIB-ul 13,4 miliarde euro. Inflatia 2%.

Standul Germaniei a fost redus cu peste 8%, datorat acestui „teuro”. In afara de Harry-Potter, show-uri de prost gust cu Peter Boehm, nu prea am avut ce aprecia cu exceptia unor edituri micute din Estul Germaniei, care nu au abdicat de la misiunea lor in favoarea kitschului comercial. In acest sens Rusia, Franta, Italia au incantat ochiul si retinut atentia pe standurile lor. Ajunsi prin zona Asiei, cu exceptia Chinei, foarte bine prezentata, ne confruntam cu traditionalisme arhicunoscute, predominante in spatiul arab, ca si cum aceasta parte a lumi este lipsita de literatura pentru a atrage vizitatori si edituri ce ar fi dorit sa le contacteze in a prelua unele lucrari. Asemanator este si in ograda noastra, adica Romania, pe care daca te incumeti „sa-i" critici, te-ai ars, antiroman sadea ramai pe viata! Si pentru a te invata minte sa nu mai critici „tara", in cazul nostru de fata pe cei ce o reprezinta in afara, am sa va prezint un exemplu.

Dupa scandalul de la Leipzig, in care nu s-a intreprins nimic pentru a intra si Romania, gratuit, in Biblioteca Mobila Internationala, cu cele mai frumoase exemplare de carte, actiune exclusiva a Targului de Carte de la Leipzig, practicata cu suces de 4 ani, ajungand azi a se bucura de numeroase aprecieri si prestigioase premierii internationale. La vremea respectiva scriam ca un anume reprezentant al M. C, nu a catidicsit sa contacteze organizatorii, cum de altfel intra in atributiile d-sale. In urma acelui scandal, respectiva persoana a fost pusa pe tusa. Noii reprezentantii ai M.C, in cel de al treilea an, habar nu aveau de existenta acestei actiuni! Aveau insa cunostinte despre scandal, in care ma recunosteau ca autor in urma articolelor publicate. Sustineau ca prin sertarele ministerului se gasesc articolele mele, dar in acelasi timp ei habar nu aveau de respectiva actiune!? In articolul numit „Mai mare rusine nu se putea!" am redat cu exactitate si cu martorii oculari pe care i-am dus la organizatoarea Bibliotecii si care faceau parte dintre reprezentanti oficiali ai Romaniei, recunoscand cu totii ca asa ceva este inadmisibil si ca vor recupera greseala. Ce s-a intamplat! Acel reprezentant cum am spus a fost pus pe tusa, adusi alti reprezentanti, dar schimbati in fiecare an si, care sutineau ca nu aveau cunostinta de acesta actiune. Timp in care Kosovo sta bine mersi cu lucrari expuse alaturi de cele mai frumoase si valoroase carti ale lumi, iar Romania ioc! Ma repet, nu costa absolut nici un leu, decat a se oferi o donatie de carti, respectivei Biblioteci. In cadrul Targului de la Leipzig si nu numai, aceasta Biblioteca se afla in centrul atentiei tuturor, de unde si numeroasele premii obtinute, constand in medalii de aur, in care una apartine Bulgariei..!

Asadar dupa o pauza-concediu prin Anglia, pe care a „bine-meritat-o" in urma acelui scandal, reintalnim acel persoanj-reprezentant in acest an la Fr./M, in a ne invata minte sa mai „criticam" tara, adica pe „ei". Prevad ca anul viitor isi va aroga meritul de necontestat, marile eforturi depuse, lupta feroce cu puterile oculte in a introduce Romania in circuitul Bibliotecii mobile de la Leipzig. Presa, TVR-ul o vor intervia ca pe un mare salvator si, numai de acest eveniment se va palavragi la nesfarsit!

Nu voi aminti prezenta altor edituri, desi poate ar merita, constiinta ma obliga sa mentionez un alt aspect.

Este vorba de d-l Emil Constantinescu, care sufera la nesfarsit de entorse. Si-a publicat memoriile, na, are dreptul sa o faca si d-sa, cu toate ca tacerea intelept il facea, da de unde..., vai de entorse! D-sa dintr-o singura miscare de deget, asemeni vrajitoarelor din Chitila, scrie patru volume format A4, totalizand peste 3000 de file. O monumentala opera, care ii lasa mult in urma pe un Eliade, Eminescu, Caragiale. Dovada sunt unele texte preluate din cunoscute opere literare, prelucrate in lozincute. Nu stim daca autorul sau autorii acestei monumentale „opere" au plagiat, nu avem caderea de a ne pronunta, supunem insa atentiei specialistilor, pentru ca am dori sa ne lamurim, daca Eliade, Caragiale si Eminescu mai pot fi consdierati drept genii ale romanilor dupa aparitia monumentalei opere a d-lui C-“escu", care ne surprinde. Cu atat mai mult cu cat ea nu poate fi furata, cum a incercat un cunoscut jurnalist prezent si, care a doua zi a dus-o inapoi la stand, plangandu-se ca greutatea acestora i-au rupt mainile. Asa zisa hotie a respectivului jurnalist, a fost provocata de scuza d-lui Constantinescu, privind entorsa pe care a su-ferit-o, cauza care a contramandat lansarea programata, cand respectivul jurnalist care este citat de d-l Constantinescu intr-un volum, astepta cu dedicatie un exemplar. Pentru a confirma ca d-l Constantinescu sufera acut de entorse, subsemnatul deschizand unul din volume, a dat exact peste o astfel de scuza a d-sale, intr-o imprejurare descrisa in respectiva „opera"

In rest despre standul Romaniei, putem spune ca a fost bine prezentat datorita Grupului de Editori.

Octavian Mihaescu

Le roi é mort, vive le roi!

Fara a fost din adins amanata, revederea fostilor colegi de serviciu s-a intamplat abia dupa vreo zece ani dela plecarea noastra din Romania. Si pare firesc in acest rastimp ca gandul sa ne fi purtat deseori in anii petrecuti impreuna. Multe momente din viata au devenit amintiri comune si multe imagini si dialoguri au ramas nesterse in memorie… A fost o zi fierbinte de august, o zi de luni. Ajuns in fata cladirii in care intrasem aproape un deceniu in fiecare dimineata, m-a cuprins un fel de emotie, un soi de retinere si am ramas cateva clipe blocat acolo in fata intrarii. Ma intrebam (mirandu-ma) daca pot sa intru. Ceva dinlauntrul fiintei ma urni din loc si am apasat clanta usii.

Odata intrat, privirile mele cautau febril repere de alta data, chipuri de alta data, iar gandul nume de alta data. „… Dumneavoastra? Ce doriti, pe cine cautati?…“, vocea (acra a) portarului rasuna straniu in urechile mele, de multa vreme obisnuite cu un altfel de ton, cu un alt mod de a fi intampinat. Si poate ca, instinctiv, eu, cel de alta data, trezit iarasi la viata, am replicat cu acelasi ton sigur de sine: „Merg la Biochimie”, ignorand teatral propria mea mirare si descumpanire. De la o secunda la alta memoria mea reactualizase drumul spre laborator, reconstruind coridoarele si scarile pe care urma sa le parcurg. Cateva clipe am avut senzatia ca visez, pentru ca mai apoi, revazand sala de asteptare cu aceleasi „flintice“ de draperie decolorate de soare acoperind stinghiile lor de lemn, sa ma trezesc socat de trista realitate, pe care o resimtisem si cu un an in urma, vizitandu-mi o matusa operata intr-o alta clinica… „universitara”. Am continuat sa strabat acea mare de trecut si prezent, asteptand (!) revederea celor care mi-au ramas atat de aproape in gandul meu nu arareori insingurat. La fel ca pe vremuri am ciocanit in usa ritmul acela inventat de mine, semn ca eu sunt, si am asteptat apoi sa aud invariabilul raspuns: „Intrati boieri dumneavoastra!“. Dar n-a fost asa, de dincolo de usa (cu vopseaua veche de cand lumea) s-a auzit doar un vag: „Da!“. Bineinteles ca am priceput imediat absenta celor care si-ar fi amintit traznitul meu fel de a-mi anunta venirea si am intrat.

Intampinat de priviri mirate, nici nu putea fi altfel, mi-am declinat fara intirziere identitatea de „fost coleg” si am intrebat direct daca din fosta „echipa“ mai este cineva acolo si mare mi-a fost mirarea sa regasesc doar o singura colega, care si ea venise doar cu vreo doi ani inainte de a pleca eu. Revazandu-ma, fosta mea colega rosti cateva fraze de evocare a persoanei noastre, care, de fapt si de drept, impreuna cu doamna Ing. F., era unul dintre intemeietorii laboratorului, atmosfera s-a incalzit si a facut loc bucuriei revederii. Cu toata criza noastra de timp am reusit totusi sa punem cap la cap o jumatate de ora de conversatie si promisiunea de a reveni dupa orele pranzului, cand in programul nostru nu mai erau nici un fel de vizite anuntate prin redactii ori asezaminte universitare.

Luandu-mi doar „la revedere“, in drum spre redactia revistei Orizont am derulat in memorie cele discutate cu fosta mea colega si noile mele colege. Apoi am simtit, asa cum simt si acum cand scriu randurile de fata, un sentiment ingrozitor de amar revazind aceeasi aparatura de laborator de acum douazeci de ani, straveche si inca de pe vremea „dezvoltarii mutilant umane“, tehnologic antediluviana si in nici un caz capabila sa puna la dispozitia cadrelor universitare (pentru a caror stiinta de carte si simt diagnostic la nivelul elitelor medicale europene, putem, fara doar si poate, garanta) diversitatea si actualitatea investigatiilor necesare unei medicini moderne. Si in acest sens ne inclinam cu deosebit respect si admiratie inaintea tuturor (de la profesor pana la infirmiera) celor care se straduiesc (a se citi: chinuiesc) sa scoata sanatate din piatra seaca, si mai spunem un sincer: „Dumnezeu sa va aiba in paza!“

Ajuns in redactie a trebuit sa frang firul gandurilor triste, facand iarasi loc bucuriei de a revedea oameni care au ramas la fel ca si pe vremuri, poate ceva mai tomnateci si ceva mai marcati de ani, tot la fel de plini de energie. Sigur ca nici aici n-am fost socat de te miri ce ultim model al IBM–ului ori HP-ului, am fost totusi deosebit de placut surprins de prezenta in birouri a ecranelor de monitoare, de computere si imprimante, intr-un cuvant a acelei atmosfere care da incredere si speranta intemeiata. Am avut sentimentul ca aici oamenii indraznesc si se trudesc sa imprime o anume orientare (noua) muncii, a cotidianului si asta m-a surprins tare placut si m-a bucurat mult. Discutiile avute mi-au dezvaluit impliniri, proiecte, aducand cu ele (si noua) satisfactii. Satisfactia aparitiei in Romania a multor opere capitale, si as aminti doar editia operelor complete Nietzsche la editura Hestia din Timisoara, in traducerea din germana a lui Simion Danila. Deschiderea, efortul si munca dusa pana la capat m-au convins; asa e bine, oamenii acestia vor reusi sa lase „ceva” in urma lor, mi-am spus in vreme ce coboram scarile din marmura rosie a cladirii redactiei.

In drum spre clinica am avut ragazul sa pun in paralel cele vazute de dimineata si cele vazute mai apoi. Ma grabesc sa ajung cat mai repede si ma bucur la gandul ca discutia inceputa de dimineata va continua si voi fi iarasi, ca pe vremuri, intre colegi. Intru din nou pe poarta clinicii, la fel ca si de dimineata ma intampina aceeasi voce lapidara si aceasi privire apatica: „Dumneavoastra?“ Raspund sec: „Laborator!“ si dau sa iau viteza, cum as fi spus cu ani in urma, dar cu toata graba mea mai apuc sa-l aud pe portar ingaimand: „La laborator nu mai e nimeni!“ Ca lovit de traznet ma opresc in loc si-mi privesc instinctiv ceasul de pe mana. Si ma aud replicand: „Poftim?, dar acum e abia doua fara zece!“ Intorcandu-mi privirea inspre portarul care ma privea de data asta mirat, am avut senzatia invinsului. Am ridicat apoi din umeri si am iesit mut pe poarta clinicii. Ceea ce mai stiu este reactia mea de atunci, repetasem de cateva ori: „Nu, nu se poate, asa ceva nu se poate, refuz sa cred!“. Imi revin din stupoare si nu capitulez spunandu-mi: „Nu pot sa cred ca asa ceva a mai ramas viu din vremea comunismului!!!“ De peste un deceniu stiu exact cate minute „de munca“ sunt in opt ore, asa ca nu voi capitula si voi veni maine din nou.

Si a fost iarasi dimineata, si zi, si amiaza si am fost mai devreme acolo, la jumatate la doua… si tot n-a mai fost nimeni si nici la telefon n-a mai raspuns nimeni, dar nimeni…, telefonul unei clinici universitare (de urgenta) era…, culmea, deranjat!

„Mon Dieu, le roi est mort, vive le roi!!!“

Eugen D. Popin (Bad Tölz)

PRIN HATISURILE ARTERELOR SPRE INIMA

Un aer racoros cu usor miros de alcool camforat si o lumina care acoperea totul uniform, fara umbre, stapanea sala de operatie. In mijloc trona masa imbracata cu o mantie vernil ce isi astepta pacientul. In jur aparate electronice cu ecrane de sticla, ochi uriasi de computere, asteptau pregatite pentru a primi comanda. Nichelul stralucitor se infratea cu mesele pe roti acoperite cu panze sterile, sub care se ascundeau, la descoperirea lor, instrumente care-l impresionau pe necunoscator, iar pe acela care trebuia sa fie asezat pe masa de operatie il inspaimantau. O spun ca pacient si semnatarul acestui reportaj, stiind ca tot ce se vedea in jur, si-mi ingheta inima, participa la „tortura" de a ma face bine. Asteptam cu fata in sus, acoperit cu o imbracaminte vernil in care era o deschizatura care permitea patrunderea doar a mainilor doctorului si a instrumentelor care isi aveau drumul lor tainic prin corpul meu. In jurul mesei pe care stateam culcat, suflete femenine, care mergeau ca o plutire, tacute si atente, executau actiuni pregatitoare, cu gesturi care marcau siguranta profesionala, pe care presupun, le puteau efectua pasind si prin intuneric.

Deodata miscarea lor lua sfarsit, in sala de operatie intra doctorul Serban Dacian, o cunoscuta somitate medicala, imbracat cu un pieptar ca o armura rezistenta la radiatiile de care avea nevoie la operatia ce avea sa o faca. Doctorul, tinand mainile de la cot in sus, sa nu intre in contact cu un mediu nesteril, primi de la personalul ajutator un halat ce completa acel peisaj vernil. Cand isi trase manusile de cauciuc, acest Goliat al cateterismului - cum i se spune - caci in aceasta consta operatia mea, ma privi cu o figura zambitoare care trebuia sa-mi dea curaj, spunandu-mi cu blandete cateva cuvinte in acest sens, pe care le-am auzit, dar nu le-am inteles, de emotia care ma stapanea, alungandu-mi roseata din obraji, ce se transformara in scurt timp din portocaliu in galben ceara.

Cu o seringa cu un ac lung si groscior, cum pareau la spaima mea, mana doctorului mi-a injectat cu siguranta piciorul drept in trei puncte aproape de imbinarea cu fesa, anesteziind locul respectiv, facandu-l insensibil suitei celorlalte operatiuni. Astfel a inceput epopeea cateterului, acel fir elastic peste un metru lungime, care, dirijat cu pricepere, a reusit sa ajunga pana la ingrosarea din capatul unei artere ce iriga muschiul inimii. Chin datorat colesterolului, aceasta „fiara" ce umbla prin hatisul arterelor noastre pe care pune stapanire si se baricadeaza acolo unde este mai greu de invins. Priveam cu atentie ecranul camerei de televizor, cum o numesc eu, care printr-un sistem complicat priceperii mele, reprezenta traiectul firului elastic. Pentru ochiul sigur al specialistului, acel drum era clar, dar la priceperea mea parea un drum nebulos, ce imi tulbura gandirea stiind ca el este prin corpul meu. Ca sa nu-l mai vad inchideam ochii, imaginand acel traiect ca mersul printr-o grota, in care lumina nu patrunde si cel intrat acolo se chinuie sa-i strabata adancurile pipaind configuratia peretilor. Si ca sa-mi reprezint mai bine ceea ce nu intelegeam, m-am substituit acelui intrat in grota, si in felul acesta am patruns si am inceput sa avansez prin propria-mi fiinta, incercand cu imaginatia sa-mi inchipui tainele unui univers necunoscut.

Daca pentru mine deslusirea situatiei era ca atunci cand incerci sa descifrezi o realitate dupa conturul unei umbre proiectate pe o perdea, pentru doctorul Dacian situatia era clara, dar stradania sa era blocata de o ingustare, mai precis de infundarea terminatiei arterei ce nu voia sa se lase strapunsa. Efortul doctorului de a invinge obstacolul il citeam in privirea sa concentrata cum urmarea firul elastic pe suprafata ecranului, cautand punctul cel mai propice de a-l strabate.

Si, pentru a nu mai privi ecranul de pe a carui suprafata nu intelegeam nimic si nici fata doctorului, al carui efort nu puteam sa-l ajut, am inchis ochii incercand sa-mi desprind gandurile de la realitatea pe care o traiam si, mintindu-ma, am fugit cu mintea la anii copilariei, la varsta in care curiozitatea te impinge sa faci nebunii, de care, cand afla, cei mari isi fac semnul crucii. Mi-am amintit cum am intrat sub daramaturile unei cetati ruinate, unde era un fel de tunel prin care, dupa cum se povestea, la nevoie se puteau strecura cei din cetate, ca sa iasa la o anumita distanta in afara zidurilor ei. Cu inca alti doi copii „curajosi" ca si mine, ne-am gandit sa strabatem acel adanc, parcurgand drumul pe care il faceau odata cei asediati de dusmani. In maini cu lumanari aprinse si inarmati de lupta cu bete, am intrat in acel hau surpat, umed, cu miros puternic de mucegai. Treptele, peretii si mai ales bolta, construite din bolovani, pe alocuri ruinate, descopereau goluri care in lumina tremuratoare a lumanarilor noastre pareau guri imense pregatite sa ne inghita. Inghesuiti unii in altii, parasiti din ce in ce mai mult de voinicia de la inceputul expeditiei, la un semn plin de spaima al celui mai curajos dintre noi, am rupt-o la fuga indarat.

Asa ca acel tunel ruinat, imi inchipuiam, stand pe masa de operatie cu ochii inchisi, ca arata interiorul arterelor mele, imbatranite si roase de rugina intemperiilor vietii, de dusmanul neiertator, colesterolul. Cand imi mai faceam curaj si deschideam ochii, privind fata incordata a doctorului, imi dadeam seama ca firul elastic nu reusea sa strapunga punctul infundat din artera mea. Voiam sa-l ajut pe doctor! Dar cum sa-l ajut? Ca un stimulent nevazut rosteam in gand mecanic: Trebuie! trebuie! si priveam ochii in a caror sclipire incercam sa citesc sansa de-a izbuti. Cu miscari precise, doctorul rotea firul elastic, apoi nemultumit il tragea afara si incerca un altul, poate cu un alt cap de penetratie, nu intelegeam, dar imi dadeam seama de efortul depus de-a invinge obstacolul. Se dadea o lupta intre tenacitatea doctorului dublata de pricepere si experienta si perfidia acelui nod ce-mi strangula artera. Cu glasul ca o soapta, doctorul rostea fraze scurte, precise, ce se materializau prin mainile celor din jur, personal activ care ii secunda munca. Un nou fir elastic, o noua forare, din nou privirea concentrata a doctorului cu adancirea veului dintre sprancene care exprima truda de a invinge obstacolul urzit de caracatita din artere, colesterolul.

Traiam dezamagirea neizbandei, sa fii invins de taria unei boli, sa pleci dupa masa de operatie ducand in suflet regretul nereusitei!

Necajit, priveam ochii doctorului, in concentrarea lor aparu o licarire, mesajul izbandei. Firul elastic razbatuse, trecuse dincolo creand din nou drum sangelui catre zona ce trebuia irigata prin capatul arterei.

Manusile au fost scoase, mana doctorului Dacian a strans-o prieteneste pe a mea, transmitandu-mi ce asteptam cu atata emotie: Victoria!!!

Dan PLATON (München)

OBSERVATOR IN LUMEA CARTII

Roman:

Alexandru Ecovoiu, SIGMA, ed. Cartea romaneasca, ISBN 973-23-1376-5, Bucuresti, 2002, 376 pag.

Aparut anul acesta la editura bucuresteana Cartea romaneasca, romanul Sigma, de Alexandru Ecovoiu marcheaza un nou punct de varf al creatiei literare a unuia dintre scriitorii de varf ai micii elite a literaturii romane actuale.

Retras, quasi taciturn, retinut in contactul direct cu contemporanii sai (cel putin pana in momentul in care realizeaza autenticitatea sinceritatii conlocutorului), Alexandru Ecovoiu a debutat in 1984 cu romanul Fuga din Eden (Ed. Albatros), caruia i-a urmat in 1987 volumul Calatoria (doua microromane, Ed. Albatros). Abia in 1995 revine pe rampa literara cu romanul Saludos (Ed. EST, Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Revistei Observator-München), iar in 1997 ii apare romanul Statiunea (Ed. Est, Premiul Academiei Romane). In 2000 apar primele editii in limba germana (Ed. Radu Barbulescu, München, ed. II-a 2002) si franceza (Ed. Fundatiei Culturale Romane) ale romanului Saludos, iar in 2001 volumul de proza scurta Cei trei copii Mozart (Ed. Cognitum) a carui traducere in germana, Die drei Mozart-Kinder a aparut in 2002, din nou la München, in editura noastra.

Impresionanta, la Ecovoiu, sunt si dedicatia cu care isi urmareste vocatia scriitoriceasca, dedicatie care-l impinge la marginea abstinentei in alte domenii, si autenticitatea trairii in exil interior: cu exceptia aparitiilor din 1984 si 1987, pentru supravietuire, scriitorul a fost obligat sa faca munci diverse, prost retribuite, dupa revolutie dedicandu-se complet scrisului. Un alt aspect al izolarii sale in societatea scriitoriceasca este acela ca nu se considera aliniat la vreo grupare literara, nu e nici „saptezecist" si nici „optzecist”.

Este, de altfel, bine asa, fiindca, singularizandu-se, Alexandru Ecovoiu reuseste sa fie si sa ramana el insusi, in aceasta solitudine aflandu-se, credem, capacitatea sa de a accesa literatura universala. Si nu doar „credem” in aceasta capacitate a scrisului sau, ci, avand in vedere propria experienta de editare (si traducere in germana) a unei parti din cartile sale, suntem absolut siguri ca Ecovoiu este unul dintre rarii scriitori romani, din scurta istorie a literaturii romane, care poate fi intuit si ingerat de cititorul de literatura universala, indiferent de limba sa materna. Este de altfel parerea altor reputati traducatori ai sai, ca Joaquin Garrigós (spaniola) sau Michel Wattremez (franceza), sau „cititori profesionisti” (a se citi: critici literari): R. Märzhäuser, E. Reichmann, W. Fromm, care s-au exprimat in acest sens in presa de prestigiu: Le Monde, Allgemeine Zeitung, Literatur in Bayern.

Acelasi calitati majore ale prozei lui Alexandru Ecovoiu, a carui excelenta ne-a entuziasmat (punandu-ne la lucru!) la lectura prozelor scurte din Cei trei copii Mozart si a romanelor precedente, Saludos si Statiunea: marea sa acuitate la absurditatile vietii de zi cu zi (si ale vietii in general), posibilitatea de a urmari, in planuri diferite, in acelasi text, mai multe conflicte si chiar mai multe comploturi, fara a pierde firul nici unuia dintre acestea, apetenta ludic-intelectuala pentru zone, ordine si organizatii misterioase, veridicitatea demitizarii acestora si veridicitatea creerii altor mituri, cautarea cu obstinatie, in interiorul psihicului uman, a raului, a rautatilor si duritatilor chiar „mai” ancestrale decat binele „ancestral mostenit” (filiatia din Cain a omenirii actuale), flair-ul de om umblat prin lume al autorului care a a calatorit, pana in 1996, enorm de mult… pe harta, prin carti si prin albume etc. -, ne inampina, iata, din paginile celui mai recent roman al sau.

In Sigma – un roman creat parca anume pentru a speria timizii, speriosii si babele literare de ambe sexe -, Ecovoiu antameaza cu rar curaj o tema majora a literaturii universale, si anume doctrina religioasa. Si nu o doctrina religioasa oarecare, ci dogma religioasa crestina.

Complotul fictional, are drept nucleu pe Mentor, care atenteaza la mitul nou-testamentar privindu-l pe Isus construind, cu ajutorul (conditionat si circumspect al) Caligrafului si in baza existentei unui cuplu de gemeni instrumentalizati (cei doi Isusi) antimitul potrivit careia el nu ar fi murit pe cruce, reinviind ulterior, ci ar fi raposat mai tarziu, in urma cangrenei provocata de rani. Ucenicilor le-ar fi aparut fratele lui Isus, Toma. Complotul este intretesut in canavaua pseudoautobiografiei autorului contemporan ce-si discuta tema romanesca cu o serie de semeni: un preot ortodox, un prieten ateu si apatrid (Hardmut) si o iubita redusa la rolul de obiect de satisfacere a dorintelor carnale (Icsa). Canavaua „autobiografica” si relatarea tentativei eretice si sinucigase a Mentorului, plasata in epoca lui Columb (o tema preferata a lui Ecovoiu fiind calatoria, fie cea din jurul lumii, din Saludos sau in infinit, din „Strada”, fie cea pe loc, din Statiunea), constituie cele doua planuri principale ale romanului. Reintalnim, de asemenea, personajul Caligrafului, cunoscut cititorilor fideli ai autorului din proza cu acelasi nume si alte teme preferate:: alienarea personajului/autorului (din „Spleen”, „Sindromul G”, Saludos), moartea pentru o idee, pentru opera („Strada”).

Revenirea lui Ecovoiu in acest recent roman al sau, asupra temelor si personajelor sale preferate, ne face sa credem ca avem de a face cu un autor ce lucreaza, cu minutia unui Ceasornicar (alt personaj al sau) si cu eleganta unui mare Caligraf, la orfevraria unei opere omnia de repunere in discutie a (dez)ordinii actuale a lumii, opera de iluminare in care fiecare roman (regret ca, aflat in exil din 1981, n-am citit pana acum Fuga din Eden si Calatoria), fiecare povestire, fiecare schita au scopul lor bine determinat, de rotita, resort sau parghie in masinaria cu care autorul urmareste sa biruie timpul (al sau si al) „nostru”, ca ele sunt, in definitiv, doar capitole sau foi, care, abia puse una langa alta, vor reflecta, candva, totalitatea constructiei ideale.

Este oare o blasfemie, o erezie, sa arati inadvertentele, sa construiesti scenarii paralele dogmelor considerate imuabile? In timpul nostru, cand, vorba unui stimat amic inspaimantat de consecinte, s-a descoperit existenta in Univers a Marelui Zid, conglomerat ce cuprinde nenumarate galaxii de dimensiunea galaxiei in care se roteste in jurul unui astru de marime mijlocie, plasat periferic, minuscula nostra planeta, devine intr-adevar chinuitoare intrebarea daca adevarurile biblice nu au fost formulate intr-un limbaj prea simplist si nu sunt aparate intr-un mod si mai simplist. Poate ca „blasfemiile” lui Ecovoiu, plasarea Mentorului eretic (si a autorului creator) intre Alfa si Omega – Sigma - ar putea fi socotite mai degraba o invitatie la regandirea, de catre teologi si practicanti, a mesajelor Vechiului si Noului Testament, la reformularea lor pentru credinciosi aflati mai departe, in cunostinte, decat cei din Evul Mediu si Antichitate. Poate ca ar trebui sa se caute mai departe, intru salvarea credintei si a echilibrului uman, in directia uluitoarei „forte morale din mine” si a uluitorului „cer instelat de deasupra”, poate chiar in lumea cuantelor de energie.

Sigma, un roman blasfemic? Ecovoiu, un eretic? Un jurnalist occidental afirma, vorbind despre Cioran, ca „In sfarsit, a sosit! Filosoful menit sa-i inspaimante pe burgheji!” Filosoful a venit, si-a scris opera, a plecat, burghejii au ramas asa cum au fost. Dar cata „burghezie” interna iti trebuie pentru a te inspaimata lectura unui roman, cat de mica si tremuratoare trebuie sa fie credinta care se zguduie inaintea unei opere literare!!!

Sa-l citez, in sprijinul afirmatiei mele, chiar pe Ecovoiu:

„…Tu pentru ce bulversezi credinta lumii? a racnit, de credeam ca se ineaca.

„N-ai inteles nimic”, am zis. „E un roman. Chiar te-ai tampit?”

„Si Werther-ul lui Goethe a fost un roman, ai vazut ce-a iesit! S-a sinucis aproape o generatie!..

„Cateva sute… cei mai slabi… am zic, cinic, mai mult sa-l agasez. Imi place uneori sa-i necajesc pe cei apropiati. Cred ca fac asta mai mult pentru a-i incerca, nu-mi dau seama prea bine. […]” (p. 110).

In rest, pot recomanda perfect linistit lectura Sigmei: din nou un roman reusit, foarte reusit, citibil pe nerasuflate, incitant, o proza excelenta. „Violentele verbale“, disonante poate pentru gusturile pudice ale domnisoarelor de pension, si chiar „incorectitudinile politice”, abundente in masura necesitatii, mai ales in partea „autobiografica”, sunt absolut justificate literar si pentru redarea mediului descris: este greu de crezut (mai ales in coloratul „peisaj lingvistic“ al Romaniei – lumii - de azi) ca o prostituata sau un alcoolic ar folosi un limbaj academic in discutii menajere… Pentru mine, cel putin, expresiile acestea dure apartin culorii localizante a trecerii de la un mileniu la altul: nu de mult, studiindu-se frecventa cuvantului „c…at” in circa 100 de filme americane si europene, s-a ajuns la statistica uimitoare ca el a fost folosit cu o frecventa incepand cu O data pe… MINUT! Filmul in care cuvantul, devenit alocutiune pentru o intreaga gama de sentimente (de la admiratie, la uimire, peste teama, tristete si, in fine, scarba) a survenit o singura data a fost un film despre… viata lui ISUS!

Proza scurta

Marius Tupan, Vamile depresiunii, ed. Fundatia Luceafarul, Bucuresti, 2002, 339 p.

Substantialul volum aparut la finele lui 2002 contine 42 de proze, schite si povestiri. Parte dintre ele aparute, in alte versiuni, in volumele Mezareea (1974) si Noaptea muzicantilor (1978), majoritatea fiind insa la prima editare, prozele lui Marius Tupan, dovedesc nu doar marea capacitate de lucru a prozatorului, ci si calitatile intrinseci ale scrisului sau, cunoscut si cititorilor Observator-ului (prozele “Naufragii” si “Orbirea”), aparute in numere precedente.

Avand in vedere ca, in lungul timpului, o intreaga serie de condeie critice si-au dat in mai multe randuri verdictul asupra prozei lui Marius Tupan, vom apela la sprijinul lor, noi marginindu-ne, conform obiceiului, sa consemnam noua aparitie drept una dintre cele mai interesante din anul editorial 2002 in Romania.

Care sunt, in acest sens, argumentele criticii?

Marian Popa - ca sa incepem cu un critic traitor dincolo de frontierele de stat si dincolo de ”centralismul” damboviteano-carpatin -, afirma ca:

“De la Marius Tupan trebuie retinute capacitatea de sugerare a abisalului in conditii limita si in contextul unei mitologii cunoscute pana acum numai printr-o parte a operei lui D. R. Popescu: aceea a regiunii Severinului, unde drama terifianta si grotesca are, se parte,forme inedite de manifestare”.

Pentru regretatul Laurentiu Ulici, autorul “… a dovedit o remarcabila forta de transfigurare cu o mare economie de mijloace: caci Mezareea, dincolo de unitatea de program a schitelor ce o compun, dincolo chiar de cele doua calitati despre care am vorbit, promite o evolutie a prozatorului pe spatii epice mai mari.” (romanele, aparute ulterior, ale lui Marius Tupan confirmand, intre timp, pe deplin, mai vechea “suspiciune”, indreptatita, a criticului, R. B.), iar pentru Nicolae Manolescu, “Expresivitatea limbii e primul lucru ce se constata la Marius Tupan (Mezareea), povestitor din familia lui V. Voiculescu, Stefan Banulescu sau, mai ales, Fanus Neagu. Frazele au curgere poetica si sunt de o bogata senzorialitate. (…) Substanta insasi a povestirilor e poetica, nutrita de mituri folclorice, eresuri si magii.”. Si, in ce-l priveste, Nicolae Balota noteaza: “Povestiri enigmatice, mai mult descrieri ale unor stari decat relatare a unor peripetii. Enigmele sunt insa cand ale unei naturi salbatice, cand ale unei tari vechi, niciodata simple speculatii abstracte ale mintii”.

Obligati de spatiul redus al paginilor noastre, la scurtime, tinem sa marcam, din Vamile depresiunii, una din prozele care ne-au atras mai mult, prin ineditul rezolvarii literare a “cazului”, si, pur si simplu, prin apropierea de ceea ce (re)gasim “aproape noua”, in ele.

In “Steaua de cumpana” (p. 95-99), ne seduce jocul de planuri secunde care mascheaza, pana in final, o dedublare de constiinta morbida. Inserarea unui dialog (quasi!) normal este, in cadrul unei povestiri in care virtualitatea predomina, invioratoare:

“- N-ar fi bine sa-mi spuneti mai exact unde se afla localiatea aceea? il intreba soferul.

Desi se gasea in strada, unde lumea acelrei dfimineti era in plina agitatie, Ric crezu ca numai el e treaz.

- Totusi, ridica insotitorul glasul, sper ca n-ati ras de mine? Incotro, daca nu-s prea insistent?

- In mine nu mai locuiesc doi! exclama Ric, condus de o alta obsesie.

- Dumneavoastra puteti crede ce vreti, mie insa trebuie sa-mi spuneti clar: aveti sau nu nevoie de un transport?

- Unde vrei sa ma duci?se interesa Ric, ca si cum nu el facuse comanda.

- Pai, din cate m-a avertizat doamna de la dispecerat, acasa la dumneavoastra, acolo unde v-a murit fratele. Exista vreo nelamurire in aceasta privinta?

- Cum adica, doamna de la dispecerat mi-a ucis fratele? Doamne, cati criminali sunt in libertate! Si, daca nu deranjez, cum se numeste individa?

Soferul il cerceta tot mai curios.

- Chiar va bateti joc de mine?

- Domnule, altcineva trebuie sa te fi chemat. Cu mine, recunoaste si dumneata, nu poate fi nimic grav, fiindca nu am si nu am avut vreodata un frate. Dar, daca tii neaparat sa faci o cursa, care, inteleg, iti e absolut necesara pentru a-ti acoperi salariul, treaca de la mine: demareaza! […]”.

In fine, le uram cititorilor Vamilor depresiunii, lectura placuta. O vor avea, desigur.

Radu Barbulescu

Album:

Paul Filip: BATRANUL CISMIGIU, album foto

Insusi titlul pe care-l poarta acest alt album ce ni-l daruie domnul Paul Filip, neobositul cercetator a nenumarate aspecte culese din bogatia de frumuseti a Capitalei Romaniei, ne umple sufletul de o duioasa nostalgie.

Nu cred sa existe cineva, fie ca a locuit, locuieste sau numai a strabatut in trecere orasul si sa nu se fi abatut cat de fugar pe aleile sale. Suntem doara atat de multi acei pe care pasii copilariei, ai adolescentei, cat si ai anilor de mai tarziu ne-au purtat prin acest minunat parc din inima Bucurestiului.

O oaza de liniste si verdeata in mijlocul zgomotosului zbucium al trairii zilnice a marelui nostru oras.

Minunatele fotografii care ilustreaza lucrarea domniei sale nu sunt doar o deosebita incantare pentru ochi si suflet ci si foarte interesante marturii ale aparitiei si dezvoltarii acestei uriase gradini publice. Incitandu-ne sa ne abatem prin toate cararile care inconjoara minunatul lac ne vorbeste si de cladirile care o inconjoara sau invecinate cu tot istoricul lor: Primaria Capitalei – nelipsind si o insiruire cronologica a tuturor primarilor de la cel dintai pana la cel mai recent inscaunat - si sfinte lacasuri precum bisericile Schitu Magureanu si Sf. Ilie din Gorgani.

Un loc de seama in aceste pagini il ocupa prezentarea si descrierea celuilalt vecin, Colegiul National Gh. Lazar de la inceputuri pana in zilele noastre, cuprinzand si o insiruie a tuturor directorilor ce i-au stat la carma precum si o impresionanta lista a unor mari personalitati ce-au ilustrat cultura si arta romaneasca odata iesiti de pe bancile acestui prestigios liceu, regretand doar ca spatiul nu-i ingaduie sa mentioneze si numele multor vestiti dascali care s-au perindat la catedrele claselor sale de-a lungul anilor. Toate acestea insa nu inainte de a ne fi dat si un succint istoric al orasului de cand – sub domnia lui Vlad Tepes – a devenit capitala Tarii si pana in zilele noastre.

Aflam deasemenea cine a fost arhitectul peisagist care a conceput planul Cismigiului si a carui infaptuire a dus-o la bun sfarsit pe vremea domniei lui Gheorghe Bibescu. Este vorba de Carl Friederich Wilhelm Meyer – specialist in acest domeniu – adus de la Viena in 1843.

Sunt apoi imagini si relatari care au surprins felurite si rare aspecte din viata de toate zilele a parcului: copii care se joaca, oameni mai varstnici care s-au oprit pentru scurt timp sa se odihneasca, sa respire un aer mai curat sau poate chiar sa inchege unele prietenii care sa-i fereasca de singuratate si sa asculte orchestra din chioscul anume plasat cam pe la mijlocul gradinii unde tinerii indragostiti gasesc atmosfera prielnica nu numai dansului ci si tainicelor marturisiri atunci cand nu prefera o plimbare cu barca pe lac sau o incursiune la restaurantul Monte Carlo de pe malul acestuia.

Desigur nu lipseste nici prezentarea statuilor cu care este presarata gradina si a subteranelor acesteia despre existenta carora putini au cunostinta.

Nu trebuie omisa maiestria imaginilor care surprind cum se ilustreaza feluritele momente ale fiecarui anotimp al anului; Cismigiul fiind tot atat de frumos vara, primavara, iarna sau toamna. Varietatea si bogatia florilor si copacilor - fie ca sunt autohtoni sau exotici adusi din indepartate colturi ale lumii si implantati aici – surprinse si surprinse in feluritele ipostaze ale zilei: dimineata, la amiaza, pe inserat sau catre apusul soarelui de ochiul unui fotograf de mare talent - constituie o desfatare si o bucurie pentru ochii care le privesc. Un capitol aparte este inchinat si celorlalte gradini publice bucurestene.

Ajungand la ultima pagina a acestui album nu putem decat sa-i multumim inca odata daruitului autor si sa asteptam cu nerabdare aparitia celorlalte volume fagaduite si pe care le are in pregatire pe masa sa de lucru.

Poezie

Dinu Ianculescu: Un ganD, un chip stiut, un viS, un timp…, rondeluri

Suflet deosebit de ales si slujitor credincios pe altarul Caliopei atat de talentatul si cunoscutul actor Dinu Ianculescu si-a lansat de curand la Bucuresti, cu mult si binemeritat succes, noul sau volum de versuri: Un gand, un chip stiut, un vis, un timp…, o minunata culegere de rondeluri.

Gasesc ca regretatul poet Gheorghe Pitut, citat pe ante-coperte, a spus esentialul in aceasta caracterizare a domniei sale si de aceea o citez:

”Ma gandesc adesea la mare, la ”miscatoarea marilor singuratate”, imaginandu-mi spectaculoasele furtuni ce bantuie intinsul pustiu de ape cutremurand afundele palate de margean, fara ca vreun ochi sa vada fenomenul: si de fiecare data cand valurile ravasesc tarmul sau ling lenese plaja, nu mi le pot inchipui decat acompaniate de vocea profunda a lui Dinu Ianculescu, artistul care pare a le descanta sau biciui cu blandetea glasului sau, la fel cum numai dangatele clopotelor din copilarie spulberau norii amenintatori impingandu-i departe de munti. Poet de rara discretie, Dinu Ianculescu slujeste poezia nu numai ca inspirat interpret al marilor opere, dar mai cu seama prin propria-i creatie aureolata de meditatia si de un calm dinamism al imaginii.

Cizelandu-si rondelurile cu voluptate de bijutier, poetul reuseste de atatea ori totusi sa ne dea senzatia ca, fiind posibil sa cuprinzi cu maini imaginare trupul inefabil al poeziei, ar curge must ca din struguri.

La Dinu Ianculescu timpul este un drum de la nastere spre totdeauna, intr-un peisaj al melancoliei in care fiinte si lucruri luneca intr-o liniste neasemuita ”.

Intr-adevar cine nu a auzit la teatru cat si la televiziune ”vocea de aur” a lui Dinu Ianculescu? Daruit de Parce cu trei minunate haruri el isi merita cu prisosinta un loc ales nu numai in Istoria Teatrului Romanesc, ci si in acea a Literaturii Romane.

Eliza Cantaragiu: De vorba cu mine insumi si Padurea in flacari

In ziua de astazi cand poezia de pretutindeni tot atat cat si cea de limba romana a degenerat in asa masura incat o mare parte din volumele de versuri care se tiparesc pot face concurenta continutului revistelor de cuvinte incrucisate si cand adevarati poeti, ca Dinu Ianculescu de pilda, sunt tot mai rari nu poti sa nu fii placut impresionat descoperind ca totusi mai exista si altii care pe langa un real talent respecta si structura normala a acestui gen literar si care – referindu-ne la critica eminesciana pe tema similara – au ce spune.

O astfel de surpriza placuta a fost pentru mine descoperirea intamplatoare si tarzie a celor doua volume scrise de Doamna Dr. Eliza Cantaragiu, intitulate: ” De vorba cu mine insumi ” si ” Padurea in flacari ”.

Ele sunt o marturie de netagaduit a unei rare sensibilitati, impletita cu alese simtaminte romanesti ale acestei prea modeste poete. Doamna Dr. Eliza Cantaragiu trebuie sa continuie sa scrie pentru a ne incanta sufletele si a dovedi ca in pofida hipermodernismului si cosmopolitismului care sufoca actualele scrieri din tara noastra, mai exista si condeieri care stiu sa cinsteasca atat limba cat si traditiile noastre. Pentru exemplificare redau doua dintre poeziile sale:

”Cautari ”

Sa ne pastram templul

Cu coloane strabune

De Carpati,

Lasat prin legamant!

”Sa ne pastram templul”

Din mormant,

Din somn de veci,

Sa strig sa fiu auzit:

Un popor fara trecut

N-are nicidecum prezent.

Un popor fara prezent

Nu are nici viitor...

Nu va lasati jefuiti!

Oameni buni, opriti incultii!

Pe cei buni doar de legat!

Pe cei ce distrug trecutul,

Sfantul nostru si bogat!

”Glasul lui Mutu ”

Fragment din poezia inchinata zugravului Mutu care, dupa ce s-a clugarit, a murit la manastirea Robaia, in 1735.

Nu pot incheia aceste randuri fara a aminti si de sugestivele ”transfigurari grafice” cum sunt denumite ilustratiile pictorului Nicolaie Maniu care infrumuseteaza aceste volume.

Si, mai cu seama nu ma pot opri de a nu cita un scurt fragment din prefata scrisa de Victor Frunza la volumul Padurea in flacari caruia i-a fost si editor, pentru a arata ca nu sunt singura care gandesc asa cum am spus mai sus, cu privire la datoria noastra de a pastra integritatea limbii romane:

”Epoca moderna a creat deci fenomenul abandonarii limbii romane – care in pofida faptului ca mult e dulce si frumoasa – pentru unii scriitori, din pricina ca fiind in afara curentilor mondiali de cultura, reprezenta sau reprezinta o frana in afirmare. Numarul celor adoptati de alte literaturi, fara neaparat a fi ajuns niste celebritati acolo unde si-au aruncat ancorele existentei, s-a inmultit in ultimele decenii, datorita conditiilor politice cunoscute, pana la a crea un fenomen: aparitia scriitorului elvetian, belgian, francez, englez, german etc., de origine romana, din randul celor care cu numai cativa ani mai inainte mai publicau la Bucuresti. La baza ghetarului al carui varf este el, scriitorul strain de origine romana, se afla o masa imensa de emigranti, care inca de la generatia zero au reflexul romanofob, fara cel putin sa ajunga vreodata sa vorbeasca asa cum se cuvine (necum sa scrie) limba tarii pe care si-au proclamat-o drept noua patrie.

Pierderea si celei de-a doua patrii – limba romana – pentru aceasta masa de oameni care in dorinta de a se asimila cat mai repede, vor sa uite cat mai repede, este intr-un fel reflectata de abandonarea, din lipsa unui public de cititori, a limbii de acasa de catre multi dintre cei care in exil continua sa ramana fideli scrisului.

Iata insa ca rar de tot se intampla si altfel: aparitia unor oameni care se descopera ca poeti sau prozatori anume aici, printre straini, si asta nu numai pentru ca au ceva de spus, ci pentru ca simt romaneste. Iar simtind romaneste descopera in mediul inconjurator al unui alt idiom, ca limba romana le este mai mult decat oriunde si decat in oricare alt timp necesara pentru exprimarile „de taina” ale sufletului. Celelalte considerente de audienta, de acces la editorii comerciali, trec pe planul al doilea fata de aceasta nevoie imperioasa de identitate nationala. Limba de acasa devine in sine un manifest al fidelitatii fata de tara natala si cultura ei, legatura – pentru unii destructibila, dar pentru aceasta categorie nu – cu trecutul si cu tara reala de care-i leaga o punte de matase pe care niciodata nimeni nu o va putea taia.

Pentru cantarirea si dramuirea creatiei acestor pastratori de limba romana in exil, criteriile care functioneaza de obicei in tara isi pierd valoarea, precum bancnotele care circula numai intre hotarele interne, intrucat limba romana in sine sfinteste cartea si aprioric pacatele ei se convertesc alaturi de calitati in fapt de lauda, prin simplul miracol al actului de cultura romanesc. Ma refer – se intelege – exclusiv la scrierile literare.

In aceasta categorie de scriitori, pentru care limba romana este patria luata cu sine, pastrata si cultivata ca o gradina de flori, intra si Eliza Cantaragiu, autoarea cartii de fata.”

Virginia Serbanescu

Impresii dupa lectura volumului Cantece de mahala, de Florentin Smarandache

LIBERTATEA S-A NASCUT LA MAHALA

Motto: „Pentru un singur poet mare, limbile nu supravietuiesc”

C. Noica

Recunosc, din ipostaza ipocritului lector, ca, descoperind in mirificul spatiu virtual al Internetului Cantece de mahala, ale lui Florentin Smarandache, mi-am soptit in barba: „Ce-ar mai putea aduce nou in poezia mahalalei acest autor, cand, in trecut, ne-au incantat cu artisticele lor productii un Garcia Lorca, un Miron Radu Paraschivescu? Vom trai si vom vedea sau, in pur spirit paradoxist, vom muri si vom vedea!” Ma asteptam sa descopar, rob al acelorasi prejudecati estetice, date de purtarea celebrilor ochelari kantieni, un soi de deconstructivist postmodern, care se deda la savuroase farse ludice. si cam atat! Dar asteptarile mi-au fost, spre placuta mea surprindere, inselate.

Cred ca Florentin Smarandache a inceput sa-si scrie Cantecele de mahala de cum a pus piciorul pe pamant american, in lungile nopti de singuratate, de incertitudine si disperare ale emigrantului auto-exilat in pustiul Arizonei. Cu siguranta ca pe ecranul mintii i s-au derulat atunci scene din copilaria traita in spatiul edenic al Balcestilor Valcii (copilaria insasi, ca stare de spirit, este un adevarat Eden) sau din adolescenta petrecuta prin saracacioasele, dar atat de pline de farmec, mahalale ale Baniei Craiovei. M-am convins, lecturandu-i poemele, ca romanul incearca sa se vindece de singuratate, de nostalgie dupa o lume lasata in urma, rememorand, mai mult pentru sine, aceste Amintiri din copilarie, aidoma unui sugubat Creanga oltean.

Romanul, oricat ar vrea sa se ascunda dupa masti estetizante, se dovedeste a fi un sentimental incurabil. Logosul ii este taxat, vrand-nevrand, de lestul amintirilor din perioada romaneasca a existentei lui. In coltul ochiului ii simt o lacrima si-n gat ii simt nodul acela premergator izbucnirii in plansul eliberator de tensiuni. Sentimentalii, la noi, in plina domnie postmodernista, fracturista, sunt priviti ca vietati ciudate, cu handicap. De fapt, mahalaua autorului nostru este mult mai apropiata, ca existentialitate si risipa sarbatoreasca a trairilor, de mahalaua lui Creanga, cel din Amintiri din copilarie, decat de dubiosul, scufundat in promiscuitate, Ferentari bucurestean, ca sa numesc, la intamplare, un actual cartier rau famat din Romania.

Daca am incerca sa urmarim procesul de istoricizare a mentalitatilor la romani( ce studiu insolit ar iesi!), a stratificarilor socio-culturale, am constata ca mahalaua lui Florentin Smarandache, ca matrice spirituala, isi gaseste corespondente si-n Isarlikul lui Ion Barbu dar si-n mahalaua lui Marin Sorescu, din Bulzestii Doljului, autorul ciclului „La Lilieci”. El stie ca sub ultimul strat, cel dat de mahala, eventualul cercetator ar gasi acel izvor de curatie, apartinand filonului folcloric, pur romanesc. De altfel, chiar Noica, intr-o scrisoare adresata lui Cioran, decreta: „...aproape tot ce e reusita culturala, la noi, tine de cultura de tip folcloric.“ si poate ca avea dreptate marele filozof.

Din acest punct de vedere, demersul romanului Smarandache trebuie privit ca un barometru socio-cultural al societatii romanesti din anii `70-`80 ai secolului trecut, in zona ei cea mai gri, mahalaua. Aceasta scriere are valoare de document, dar nu numai sub aspect istorico-literar! Ea zugraveste mahalaua anilor `70-`80, o lume din ce in ce mai amorfa, demascand primele semne ale invaziei kitsch-ului.

In anii `70, ani ai dictaturii proletariatului, s-a accentuat migratia satului spre oras, o extensie artificiala data de acea aberanta industrializare, creand acei hibrizi suburbani, nici tarani, nici oraseni, care-si ineaca milenarele virtuti ale romanilor in vicii, ca un reflex al instinctului de supravietuire. Mahalaua incepe sa devina, in aceasta perioada de trista amintire, un spatiu al dezradacinatilor, alungand treptat acel aer de dolce farniente patriarhal. Insasi firea zeflemista a romanului nu este altceva decat sus-pomenitul reflex.

Este neindoios faptul ca autorul a intalnit (poate ca a si convietuit in preajma lor) tigani. E mai mult ca sigur ca acestia l-au impresionat, cu aura lor de mister si magie, cu trairile lor pitoresti, uneori violente. Tiganii lui Smarandache (si nu numai) au un cult al libertatii. Fostii robi ai mosiilor de pe malul Oltului sau al Jiului, s-au reintalnit, prin timp, in tolerantele mahalale romanesti. Pentru ei, ca sa-l parafrazam pe Blaga, libertatea s-a nascut la mahala!

De aici poate ca i-a venit ideea sa dea o replica literara, prin timp, celebrelor Cantice tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu, care sunt, intre noi fie vorba, mai mult o traducere personalizata a romantelor lui Lorca. Sunt sigur ca Florentin Smarandache a sesizat ca volumul Cantice tiganesti al lui Miron Radu Paraschivescu nu e un punct de referinta in poezia argotica, datorita unei idilizari fortate, artificiale, a limbajului poetic si, din acest motiv, incearca o spalare de „idilic” a scriiturii, o improspatare a acestui limbaj obosit. Mie, ca un fost traitor in spatiul mahalalei, imi suna destul de fals unele versuri ale lui Miron Radu Paraschivescu. Citez din memorie: „Boarfo, nu ti-a fost sucar / Sa bagi mana-n buzunar?“ Nici un fante de mahala n-ar fi folosit, in contextul dat, cuvantul „sucar”. Pentru ca acest cuvant n-are sensul de „rusine”, „jena”, „teama”, sens pe care-l cere aici logica frazei. Fantele, ca traitor real la mahala, nu contrafacut literar, ar fi zis ceva de genul: „Boarfo, nu ti-a fost tarsala sa bagi vastu-n caraiman?“ dar „tarsala” e cu totul altceva decat „sucar”! Dar nu mai insist. Eu il retin, totusi, pe Miron Radu Paraschivescu ca pe un agreabil poet proletcultist, autorul unui celebru discurs mobilizator, in 1962, numit „Catre cei tineri“. si vorba aceea, despre morti, numai bine!

Argoul, perceput in teoria comunicarii ca o bariera de limbaj, are, intr-adevar, un iz de artificialitate. In mediile in care se foloseste, este un limbaj codificat. Infractorii, de exemplu, stiu ca acest cod nu-l cunosc toti „fraierii”! Argoul este, cum ar zice un Gerard Genette, „o abatere de la norma, de la uzul comun al limbii, o extensie a sensului lexical.” Pai, fie-mi iertat, ce cititor american poate descifra codul folosit de Florentin Smarandache in scrierea poemului „In audienta”? Poate numai unul care a trait in Romania anilor `80, cand, cu un „cartus” de Kent, puteai deschide usa oricarui functionar public. Pare hilar acum, dar este tristul adevar! Nu cred ca presupusul cititor stie sa inlocuiasca substantivul propriu „Kent” cu adverbul de timp „cand”, pentru a da o logica versurilor: „- Kent mai vii? - Peste o saptamana.” Dar, in limbajul argotic, paradoxal, nu logica are intaietate ci codul folosit. Iata si o posibila traducere: Prin „ciudata” intrebare, functionarul il atentioneaza pe solicitant ca, daca vrea sa-i rezolve cererea, asteapta ca acesta sa-i aduca un ”cartus” de tigari Kent. Solicitantul, dorind sa-si rezolve problema, transmite ca a inteles mesajul si-I promite functionarului, folosindu-se de recunoscuta ambivalenta a cuvintelor romanesti, un peste proaspat, prins la braconaj, probabil. Doar in lumea argoului romanesc prepozitia „peste” se poate transforma, semnificand, in mod paradoxal, substantivul „peste”!!! Acesta este limbajul codificat, aceasta e povestea tarii de la Dunare, Romania, „o tara destarata cu nemiluita” cum, cu tristete, constata poetul Florentin Smarandache.

Uneori, mi se pare ca autorului nostru i-e frica (sau lehamite?) de marea poezie, care, da semne ca i-ar fi accesibila, chiar cand acesta mimeaza nevinovate jocuri de cuvinte: „Sunt cu corespondenta la zi, sunt cu iubirea la moarte“ (Bagaboanta)

Ca sa mai uite de suparare, mai plaseaza ici-colo, cu tenta satirica la adresa regimului comunist, cate-un distih paradoxist, din cele care i-au adus notorietatea: „Solutionati problema, problematizati solutia” (Oracaiala) sau, auto ironic: „Fac si eu ce nu pot: literaturizez neliterarul… Distrugand tipare creez de fapt alte tipare” (Bleomangri cu picatele) Savuros mi se pare poemul „Tovarase popa”, scris intr-un registru ludic, amintindu-mi de timisoreanul serban Foarta. Pitipoanca si Gorobetele sunt Adam si Eva in aceasta mahala cu personaje vii, neliteraturizate, zugravite in fuga de autor. Aforismele, trecand peste accentele lor parodice, amintesc de filozofia omului simplu de la tara, atat de drag noua, pentru ca l-am cunoscut: „Dintre toate zemurile cea mai buna-i carnea fripta.”

Autorul refuza acea solemnitate gaunoasa a discursului poetic, migrand spre zona marginala a ludicului, a rostirii de tip argotic. Femeia fatala din mahala este:

„o iapa de femeie

de scapara scanteie!

… E o parasuta

suta
…Cu fundul obraznic,

trainic.” (Puslamaua)

„Are femeia pe dracu-n ea. si craci si sani lunecand printre maini“ (Fleortotina) El pune intreaga miza pe ambivalenta lexicului romanesc, pe expresivitatea lui (aici are de castigat si Florentin Smarandache, au de castigat, mai ales, cititorii sai) si intreaba arghezian, cu gravitatea unui poet major: „Cine ma zbate in zbatere la gatere?“ (Criza de criza) Eu raman la concluzia avansata putin mai inainte: daca ar vrea cu tot dinadinsul, Florentin Smarandache ar putea sa scrie o poezie mare!

Tudor Negoescu

(Craiova, Romania

SCRIITORI ISRAELIENI DE LIMBA ROMANA: ASPECTE

PROTEST

Am primit ultimul numar din revista TRIBUNA, revista de cultura editata la Cluj-Napoca, nr 316-31, octombrie, 2002.

La acest numar colaboreaza multi scriitori din Tara Sfanta, cum ar fi: Al. Mirodan, Andrei Fishof, Solo Juster, Sesto Pals, subsemnata, Victor Rusu si alti colaboratori ai revistei. Intalnim pagini de interviu (Al. Mirodan) reluate din „Ultima Ora", despre „vocatia publicisticii" a lui I. Aurescu, o recenzie a cartii scriitorului Siman Tov, totul incununat de articolul „Un tezaur de spiritualitate – argument despre „Scriitorii din Tara Sfanta", al poetului si criticului Ion Cristofor. Revista apare bilunar, cu sprijinul „Fundatiei Culturale Romane si al Ministerului Culturii, Cultelor si Patrimoniului Culturii Nationale”.

De ce dau aceste date atat de minutios este pentru ca intre paginile revistei, atat de frumoase si splendid editata am gasit o SCRISOARE:

„Iubita Poeta, drag Prieten,

Va trimitem aici ultimul numar al revistei Tribuna, cu bucuria de a vedea realizat (partial) un proiect la care, oleaca, am contribuit si noi. E un motiv de bucurie, pentru noi, aparitia sa. In acelasi timp, un prilej de mahnire caci astazi, 30 octombrie a. c. editorul (Consiliul Judetean Cluj) solicita concedierea lui Ion Cristofor. Fara cuvinte".

Semneaza Ion Cristofor si Maria Pal.

aRog sa se faca publica aceasta incalificabila concediere dupa editarea numarului dedicat noua si nu numai noua, dar si admiratorilor creatiei noastre literare! Rog sa fiu prima care deschid Lista de Protest impotriva acestei infamii!

Bianca MARCOVICI,

Haifa

Lichidari de conturi

Aceasta face Marin Mincu, profesor de literatura italiana, poet modern, autorul, printre altele, al volumului Critice, aparut in 1969, in articolul sau „Frumusete morala", aparut in revista Luceafarul, din care newsletterul „Buna dimineata Israel", numarul 250 din ultima vinere a lunii noiembrie, da fragmente.

Intentia colegului nostru Uli Valureanu era salutara avand in vedere dorinta sa de a pune in relief laudele semnatarului articolului la adresa poetei Riri Silvia Manor cu ocazia aparitiei volumului ei de debut, autotradus din limba ebraica, intitulat Privind.

Pana aici, toate bune si frumoase. Dar articolul lui Marin Mincu nu are doar scopul benefic de a saluta aparitia unui poet si a primei carti a acestuia. Marin Mincu lichideaza conturile din Israel si Romania la un mod dizgratios si nedemn de un intelectual.

E de neinteles de ce intr-un articol laudativ privind o poeta din Israel, era necesar sa loveasca in miscarea literara de limba romana de la noi si in evreii originari din Romania. Vorbind de scriitorii de expresie romaneasca de la noi si comparand limba folosita de ei toti, si cea folosita de poeta Riri Silvia Manor, iata ce spune in articolul „Frumusete morala": „Mi se pare ciudat ca tocmai evreii romani sa fie cei mai retardati in produsele lor literare de expresie romaneasca." Sau: „Toti evreii care au plecat din Romania folosesc limba carpatina mai ales pentru a-si rememora spatiul auroral si limba lor a ramas la stadiul „mitic": este armonioasa si dulce, voit „eminesciana", dar aceasta nu mai conteaza acum in competitia literara". Sau: „Nu stiu de ce ma obisnuisem cu „bastinasii" nostri ce se mutasera in patria originara si, acolo, nefiind in posesia limbii ebraice continuau sa scrie in limba romana, fara sa observe evolutia discursului poetic."

Deci, lichidam conturile cu miscarea literara care a „intarziat" sa-l invite pe Marin Mincu in Israel. Articolul acesta inca nu era scris pe vremea aceea dar noi intuiam gandurile omului despre noi. Oare Alexandru Sever, Al. Mirodan, Virgil Duda, Iosif Petran, Mircea Saucan, Bianca Marcovici, Andrei Fischof, Zoltan Terner, Luiza Carol si inca altii, scriu intr-o limba voit „eminesciana"? Sunt retardati? Scriu in limba romana pentru ca nu si-au insusit limba ebraica? Nu cumva un scriitor format, care profeseaza scrisul, se exprima in limba in care respira, in care gandeste, in care simte, in care traieste? Criticul de la Bucuresti nu stie acest lucru? Sau afirmatiile sale denigratoare sunt simple lichidari de conturi?

Apropo de lichidari de conturi: Articolul despre cartea de debut a poetei-profesor Riri Silvia Manor a fost un bun prilej pentru Marin Mincu de a lovi in marea poeta care este Ana Blandiana. Iata cum lovim prin ricoseu intr-o poeta si valoroasa ei opera: „...versuri de o lapidaritate exemplara (ale poetei Manor, n.m.), ce ar trebui sa trezeasca invidia Anei Blandiana sau a altor poetese actuale." Ce s-ar mai putea adauga la o asemenea aberatie monumentala?

Asemenea ineptii ca cele puse pe hartie de Marin Mincu sunt descalificante pentru un critic literar. M-am exprimat oare in aceste randuri intr-o limba „voit eminesciana", sau „neobservand evolutia discursului poetic"? Dar despre „evolutia discursului poetic" sau involutia lui actuala, cu alta ocazie.

Shaul CARMEL

Herzlia

Primul dictionar biblic original in limba romana.

Corespondenta de la Lucian-Zeev Herscovici. Lansarea lucrarii "Dictionar de personaje biblice si reprezentarea lor in arte", de Viorica S. Constantinescu si Baruch Tercatin (Bucuresti, Hasefer, 2002) a avut loc la Tel Aviv, la 22.12.02, la Beit Hasofer.

Au vorbit despre carte un reprezentant al lumii academice - prof. univ. Andrei Strihan; un reprezentant al lumii Torei si invataturii iudaice - rabinul Mordehai Burstein; un reprezentant al lumii literelor si presei - scriitorul I. Schechter, director al ziarului "Ultima Ora".

Care este importanta acestui dictionar? Raspunsul subsemnatului este ca acesta e primul dictionar biblic aparut in mod original in limba romana: toate celelalte dictionare aparute pana acum au fost traduceri din alte limbi. De asemenea, acest dictionar se refera numai la Biblia Ebraica (ceea ce crestinii numesc "Vechiul Testament") si nu se refera la Noul Testament crestin. Totusi, numele personajelor apar in transcrierea existenta in traducerea romaneasca a Bibliei. Dictionarul este deosebit de util pentru cunoasterea iudaismului si se bucura de o larga circulatie in Romania, mai ales in randul tineretului studios: studenti de la teologie, literatura, arte, istorie. Cititorul parca simte ca traieste alaturi de personajele mentionate, care sunt prezente si in ilustratii (88 planse color). Nivelul dictionarului este academic, dar este scris intr-o limba literara populara, fiind inteligibil tuturor. […]

Din buletinul electronic Buna dimineata, Israel,

Haifa, 29.12. 2002

EVOCARI

LUNA LAURENTIU

...Teii de pe Unten den Linden si din Bucuresti, copacii de pe Leopold Straße zgarie norii intunecati cu degete negricioase, subtiri, agresive, ascutite ca i-ul din i. O patura de aer rece, perforata de lancii de ger polar pare a se fi asezat pe calota de nord a planetei. Sau este, poate, doar o parere? Poate ca, de fapt, peste pomii desfrunziti se inalta un cer stralucitor de albastru si gerul si cenusiul norilor vin nu dinspre ghetarii Arcticei ci din locul gol si intunecat lasat, intr-un colt pana atunci cald, de suflet, de acel 16 noiembrie 2000, de la ruperea secolelor si mileniilor?

Or, poate, intunecimea si frigul vin din senzatia unei pierderi irecuperabile nu doar pentru mine, din senzatia unui gol de neumplut lasat in randurile mult/putinora oameni de bine, strict necesari pentru iesirea natiei din care ne tragem, din impasul vremurilor proaste de azi? O senzatie stranie, un gand, mai degraba, care extrapoleaza evenimente disparate, care ma face sa ma intreb, interzis, cum oare pier, in Romania, oamenii necesari, la momente atat de nepotrivite: Laurentiu, cu zece zile inainte de alegerile in care se supunea, primul pe lista partidelor democrate, pentru senat, presedintele Clubului Roman de Presa, anul acesta, cu cam tot atatea zile inainte de desfasurarea discutiilor pe marginea proiectului de nou cod penal, atat de importante pentru restul de presa „care nu se lasa deloc controlata”?!!

... Aflat de partea aceasta a existentei, ma lovesc, violent, de impenetrabilitatea zidului dinspre starea despre care vorbea, la Berlin, cu nici doua saptamani inainte de trecerea sa, de imposibilitatea comunicarii dincolo, cu el, de la care as avea, azi, atata nevoie de un sfat, de o consiliere. Ii impartasesc starea din ce in ce mai multi din cei de care am nevoie, pentru calauzirea cu siguranta a gandurilor, sentimentelor, faptelor. In solitudinea din ce in ce mai mare, in frigul din ce in ce mai penetrant, de aici, le-am dat nume, neajungandu-mi, de luni ale anului: ianuarie – tata si Alexandru Pana; martie, Alexandru Banu, iunie – Vasile Manuceanu si Alessandro Cifarelli; iulie – Carmen Demea; Noiembrie: luna neagra Laurentiu...

Radu Barbulescu

Paul DUGNEANU

Bucuresti

NICHITA STANESCU

(1933-1983)

70 de ani de la nastere – 20 de la moarte

Se naste la Ploiesti, in 31 martie 1933 si urmeaza in orasul natal liceul „Sf. Petru si Petru“. Studiile superioare le face la Facultatea de Filologie a Universitatii Bucuresti si chiar in anul in care termina facultatea (1957), debuteaza cu versuri in revista Tribuna.

A activat ca redactor la Gazeta literara, Romania literara si, pentru o perioada, redactor-sef adjunct la Luceafarul. Opera sa poetica a fost distinsa cu mai multe premii importante, intre care Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Cununa de aur a Festivalului de poezie de la Struga (Iugoslvaia, 1971) si Premiul Herder in 1975. A fost propus in 1980 pentru Premiul Nobel de catre Academia suedeza, alaturi de Sengor, Borges si Elitis. Moare la 13 decembrie 1983. Volume de versuri si eseuri: Sensul iubirii, 1960; O viziune a sentimentelor, 1964; Dreptul la timp, 1965; 11 elegii, 1966; Rosu vertical, 1967; Alfa, 1967; Oul si sfera, 1967; Laus Ptolomei, 1968; Un pamant numit Romania, 1969; Necuvintele, 1969; In dulcele stil clasic, 1970; Poezii, 1970; Belgradul in cinci prieteni, 1972; Maretia frigului. Romanul unui sentiment, 1972; Clar de inima, Versuri de dragoste, 1973; Starea poeziei, 1975; Epica magna, 1978; Operele imperfecte, 1979; Carte de citire, carte de iubire, eseuri in colaborare cu Gh. Tomozei, 1980; Noduri si semne, 1982; Respirari, 1982; Strigarea numelui (editie bilingva romano-sarba), 1983; Antimetafizica, Nichita Stanescu insotit de Aurelian Dumitrescu, 1985; Ordinea cuvintelor, 1985; Amintiri din prezent (selectie de texte de Gh. Tomozei), 1985; Fiziologia poeziei (proza si versuri 1957-1983), editie ingrijita de Al. Condeescu, cu acordul autorului, 1990; Argotice, 1992. /P. D./

MAGICIAN AL CUVANTULUI

Nichita Stanescu este unul dintre putinii poeti contemporani, creatori de limba si mitologie poetica proprie. Parafrazand o cunoscuta afirmatie critica despre Tudor Arghezi, s-ar putea spune ca intr-un fel s-a scris si s-a gandit poezia pana la Nichita, si altfel dupa el. Sau, dintr-un scrupul de exactitate ar trebui sa nuantez ideea astfel: intr-un anumit mod s-a scris pana la aparitia generatiei sale, in anii ’60 ai secolului trecut, cuprinzand nume de prim rang, ca Marin Sorescu, Gheorghe Pitut, Ioan Alexandru, Mircea Ivanescu sau Cezar Baltag, si altfel dupa aceea, dar si in acest caz numele sau gireaza reusita. La fel de adevarat este insa ca poietica si poietica sa au provocat nu numai adeziune ci si reactii de respingere si contestare, in special in randurile generatiei urmatoare, consacrata in anii ’80.

Este stiut insa ca rezistenta, viabilitatea si prestigiul unui model sunt verificate si de atitudinile adverse generate in raport cu un canon literar sau altul. In ceea ce ma priveste voi schita unele dintre coordonatele limbajului poetic stanescian, care au influentat evolutia liricii noastre contemporane atat pentru corifei, cat si printre contestatari.

Principiul fundamental al discursului sau poetic – si nimeni de la Arghezi incoace nu l-a ilustrat mai convingator – este acela al limbajului ca „ars combinatoria”. Sintagma ne trimite, indubitabil, la terminologia barocului sau manierismului, unde initial avea un sens precis nelimitat, joc fiziologic si filosofic al literei, dar si la acceptia mai generala de asocieri si convergente neasteptate, de orice fel, dupa cum teoretiza André Breton, in Les Vases communicants, care cerea metaforei sa stabileasca un punct de contact intre ramurile cele mai departate ale cunoasterii si limbajului. Sunt sigur ca un demers critic aplicat asupra autorului Necuvintelor si Maretiei frigului, ca mare poet manierist – despre barochismul lui s-au facut si se fac frecvente referiri – ne-ar aduce surprinzatoare revelatii. Eu ma limitez in aceste succinte consideratii la a observa ca la niciunul dintre poetii romani nu vom intalni o mai persistenta izotopie a literei, constituita atat ca ipostaza ludica, intr-o ingenioasa algoritmie, cat si intr-un discurs reflexiv, ca in poezia impotriva cuvintelor, in care joaca un dublu rol, de grafem si semantem: „Ah, cuvintele, tristele / ele curg in ele insele, / desi sensul lor este static. // Ce tragedie cuvantul „iubito” I / (Dupa litera I urmeaza litera U, dupa litera B, litera I, apoi T, apoi O… / Si asta-i ca si cum ar trece un timp / intre I si O / desi „Iubito” nu are timp, / ci este tot si dintr-o data. / Sau nu a fost… Sau nu: va fi / sau este pur si simplu”. Numai despre semiotica si estetica literei in lirica lui Nichita s-ar putea concepe un veritabil studiu.

Trecand acum la a doua acceptie, globala, a expresiei „ars combinatoria”, ca principiu asociativ, vom distinge si aici o paradigma semnificativa. Dintre multiplele valorizari posibile, cea mai frapanta este convergenta contrariilor, manifestata in nu putine izotopii poetice, si care, metaforic, a luat forma intrata aproape in limbajul uzual, memorabilei sintagme „rasu-plansu”. Este una dintre multele creatii lexicale stanesciene ce, datorita fortei lor plastice, au devenit un soi de bun comun al limbii, pierzandu-si intr-o masura intensitatea si impactul initial.

O alta particularitate a discursului sau poetic este senzatia de modificare a starii fizice a elementelor sub incidenta cuvantului si interactiunilor sale; obiectele isi pierd greutatea si plutesc, aerul ajunge fluid ca apa sau sculptural ca marmura, materia se volatilizeaza si, dimpotriva, imponderabilul ia infatisarea obiectuala etc.: „Ochi mare, nu te vezi decat tu, / sculpturi in relief de aur, / si tarmul pleoapei reci si grea / ne-nfige furci de gene verzi” („marele ochi al iernii”). Doar intr-un univers lingvistic prodigios, cutreierat de miracolele cuvantului, aerul se naste ca forma „in relief”, iar genele – splendid si deconcertant salt mortal al imaginatiei – ca „furci” ale privirii. Si, totusi, acest inegalabil poet al materiei si elementelor, in sens bachelardian, este si o inteligenta abstracta, la timpul sau, volumul Laus Ptolomei starnind consternare prin limbajul liric-notional. Desi termenii par si chiar la un anumit nivel sunt incompatibili, poetul reuseste gratie indicibilei sale „artei combinatorii” sa scoata efecte de lirism pur din concepte fizico-matematice si teorii geometrice. A vorbi insa de plasticizarea ideilor este inadecvat, deoarece eul poetic nu sensibilizeaza printr-o imagine vizuala axiome, numere, concepte logico-matematice sau cosmologice, ci elibereaza prin nu stiu ce magie a cuvantului, o incarcatura lirica mult prea comprimata, asa cum dintr-un arc bine incordat tasneste sageata „inscriind” curba ideala a zborului. Citez dintr-un text al carui titlu este, el insusi, un enunt poetic (Despre firile contemplative, despre ce spun ele si despre unele sfaturi ce am a le da): „Firile contemplative iubesc ratiunea / Ratiunea a mutat pamantul / din mijlocul existentei / si l-a facut sa se roteasca / in jurul soarelui. / Ratiunea a demonstrat aceasta cu cifre / dar nu si cu infatisari ale cifrelor. / (…) Dau sfat: / cei care au pus pamantul sa fie sluga soarelui, / sa-i caute justificare // Altfel e trist pe pamant. / Firile lipsite de timp / au lasat pamantul in mijlocul universului / si asta e bine / pentru ca acesta este adevarul”.

Desigur ca o experienta de asemenea anvergura implica si cautari infructuoase, indecizii si uneori esecuri, dar coplesitoare ramane exemplaritatea si amploarea revolutiei poetice, ca si efectele ei asupra evolutiei ulterioare a poeziei romane.

Cornelia Vissarion-Manuceanu

München

Calin Gruia

Scriitor pentru copii, nascut la 21 martie 1915 in satul Trifesti (Iasi). A murit la Bucuresti in ziua de 9 iulie 1989.

„In usa izbucni un glas inspaimantat:

- Parinte, moare mama! Vino si ne ajuta.

Preotul nu raspunse. Omul batu prelung cu pumnii si striga din nou:

- N-auzi? Moare mama! Ce faci, parinte, dormi?

Preotul nu raspunde. Cineva il indemna sa taca. Sa nu se duca. Cei care mor n-au nevoie de nimeni, ii soptea un gand in urechi. Cei ce vegheaza se tem. Nimeni nu-i poate ajuta pe cei care mor. Preoteasa il rugase cu lacrimile deznadejdii s-o scape, era sotia lui, dragostea lui, si n-a putut-o ajuta. Isi frangea mainile, isi smulgea parul, iar ea s-a stins ca o candela…

Omul de la usa mai striga o data si apoi se departa pe ulita".

… Acestea era Nenea Calin, cum ii spuneam noi, cei cativa prieteni. Iata s-a implinit un termen: au trecut 10 ani de la disparitia acestui scriitor si literatura noastra contemporana sufera o grea lipsa. Copii, dintre care azi unii sunt mai batrani, altii tineri cu studii sau cu meserii de inceput, nu l-au uitat, deoarece el le-a leganat somnul cu povestiri, fie citite la Rdaio Bucuresti, fie de parinti, fie de ei insisi, fiind inca scolari…

Cine ar fi putut uita povestirile fantastice si fanteziile La Drumurile Lumii (aparute in anul 1959) sau Domnita de roua (1969) sau Moartea lui Elisei (1980)? Dar cate alte carti a lasat Calin Gruia copiilor tarii!… Scenare radiofonice, peste 50 si cele de televiziune cu Vlad Tepes, Corbea, Ospatul si scenariul filmului Balada pentru Mariuca… Era ascultat la Radio Bucuresti aproape in fiecare seara, mereu cerut de ascultatori, impreuna cu alti scriitori ca Vasile Manuceanu, Vladimir Colin, Viorica Huber, Mihai Jemaneanu, Sabareanu si multi altii.

Cand ne intalneam in vacante, fie la mare sau la munte, Calin Gruia ne spunea povesti adevarate: cum suferise in timpul razboiului (in ultimul razboi mondial: cum isi vazuse camarazii cazand in santuri sfartecati de obuze sau cum schijele si gloantele ii suierau in auz venind din toate partile!) si mai ales ca prizonier in URSS…

Tot razboiul cu toate ororile lui, cu crime indescriptibile, n-a reusit sa-i schimbe sufletul, sa-l abrutizeze. Ramasese cu gandul curat ca al unui copil, cu toata opresiunea instaurata in tara noastra dupa 1944… Scriitorii, cei care mai scapasera cu viata, fie din puscarii, fie din razboi, au fost „indemnati" sa se incadreze noului regim - metodele de convingere erau diferite „de la caz la caz".

Aceasta era explicatia data celor care cutezau sa intrebe… Parte din ei n-au devenit niciodata membri de partid (in partidul PCR), ci au muncit cu constiinta curata ca ei nu erau nici tradatori de tara, nici banditi, nici hoti de drumul mare, nici criminali, nici nu doreau sa-si ascunda identitatea sub umbrela partidului, ci doreau sa vada tara refacuta si poporul capabil de munca cinstita sa repare distrugerile razboiului care trecuse pustiind Romania.

Nenea Calin nu se mai temea aproape de nimic. El ne spunea ca, „daca am dat mana cu moartea de atatea ori, inseamna ca trebuie sa ma bizui pe ajutorul lui Dumnezeu, ca sunt teafar". Acest teafar era un cuvant cu care se incuraja singur, dar adevarul era ca pastra in trupul sau multe modificari datorate timpului cand cauta in gunoi coji de cartofi si ierburi, pentru a mai rezista in timpul celor trei ani de prizonierat in URSS. Iar psihic era destul de refacut, desi, sensibilitatea crescuta, ii aducea lacrimi in ochi cand reveneau amintirile… Noi il incurajam si incercam sa-i schimbam gandurile.

Intr-o seara venise cu sotul meu de la Uniunea Scriitorilor si eu am deschis aparatul de radio. Era la vremea aceea la moda „pretinia" cu China, care era facuta cunoscuta prin toate mijloacele de propaganda. Cantecele chinezilor, sclavi si ei, erau mereu in program. Muzica aceea tipata strident, fortata, gatuita, era atat de obositoare, incat simteai cum iti ia creierul foc… Si nenea Calin incepe sa cante: „LII-LIIII-LA, ce fericiti suntem ca tata Mao azi, ne-a adus tarate, li-li-li-laaaa!"

„Naluciri, prietene, naluciri, turnati in cani sa ne veselim…. Cu adevar suntem umbra si vis"…

In memoriam

LA DESPARTIREA DE GEORG SCHERG

Imi vine foarte greu sa vorbesc la trecut despre Georg Scherg: nu numai pentru ca s-a scurs asa de putina vreme de la moartea lui si de la ultima noastra intalnire, ci fiindca ar trebui sa scriu despre el o poezie foarte lunga care acum nu e inca posibila, poate pentru ca prea sunt inconjurat de cartile, scrisorile, desenele, caligramele, fotografiile si chiar vocea lui, conservata pe CD si banda video. Toate acestea, simboluri spirituale, iar cei care il cunosteau mai bine, dar si cei care il intalneau pentru prima data nu puteau sa nu observe ca in cazul lui spiritul stapanea fragilitatea trupului, fiind structura lui de rezistenta, asa cum, vai, prea rar ne e dat sa vedem la semenii nostri. Iar spiritul nu se supune legilor timpului...

Ne incanta pe toti cu lecturi si recitari electrizante, unele improvizate ad-hoc, pentru prieteni sau vecini care veneau sa il viziteze, altele de pe scena, in aulele centrelor universitare sau in fata salilor arhipline, dar fara sa devina niciodata „oficial", si nu era invitatie la care sa nu raspunda cu placere, fiindca se simtea la fel de bine intre elevi, studenti sau seniori - avea multe de povestit si povestea cu placere. Te fermecau eruditia lui, generozitatea, umorul discret si natural, uneori ironic sau autoironic, memoria prodigioasa, cu lux de detalii despre lucruri petrecute uneori cu peste sase decenii in urma, ospitalitatea exemplara, optimismul si increderea in arta si cultura, sesizate ca secventele noastre pozitive si inalte, mereu in nevazuta lupta cu celelalte, mai joase si mai terne, dar inevitabil incluse structurii umane. Era o fire extraordinar de senina, de aceea urmele anilor de restriste, ai prigoanei comuniste si ai inchisorilor ramasesera cicatrizate discret, undeva intr-o provincie ascunsa a sufletului; eu nu l-am vazut niciodata nervos sau irascibil, in schimb stia sa rada cu lacrimi.

Avea casa deschisa tuturor, iar talentele culinare ale Marianei (ea insasi artist plastic cautat, cu numeroase expozitii), erau tentatii suplimentare de a reveni; cine cunostea casa Scherg, venea cu placere si a doua oara. Il cautau fosti studenti sau elevi, prieteni mai vechi si mai noi, scriitori, artisti plastici, reporteri sau persoane oficiale care doreau neaparat sa il cunoasca, intr-un pelerinaj neintrerupt, incat ma intrebam uneori cand mai gasea timpul si linistea necesare creatiei si re-creatiei.

Pe langa scris, tradus si desenat, stiu ca avea o corespondenta bogata, iar scrisorile lui, adevarate opere de arta, cu litere minuscule, caligrafiate minunat, erau dintre putinele pe care le primeam si care mai puteau sa imi farmece ochiul, in lumea masinilor de scris, a imprimantelor laser si a postei electronice.

Acum, la despartire, cand cuvintele sunt neputincioase, au ramas in urma lui oamenii care il iubesc, cartile lui, locurile pe care le-a indragit si speranta noastra ca fluxul spiritual va vietui mai departe si ca ne vom reintalni mereu, pe planuri nebanuite inca.

Fara Georg Scherg, lumea este mult mai saraca.

Dan Danila,

Leonberg

GEORG SCHERG, cel mai prolific scriitor de limba germana din Romania, s-a nascut la 19 ianuarie 1917 in Brasov, fiind al treilea fiu al carausului Peter Kurmes.

Tatal moare cu cateva luni inaintea nasterii lui, pe front. La nastere decedeaza si mama, iar cei trei copii sunt preluati de orfelinatul evanghelic din Brasov. In 1922 Georg este adoptat de pielarul brasovean Ernst Scherg. Urmeaza anii de scoala (1923-1927) si gimnaziul Honterus (1927-1934), unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer. Din anii de liceu dateaza primele scrieri, dar razboiul, greutatile postbelice si situatia locala specifica au amanat debutul literar. Tanarul studiaza in paralel si muzica, iar in anii 1934 si 1935 activeaza ca profesor particular de vioara si limbi straine.

In anii 1935-1937 studiaza in Germania si Franta romanistica, muzica si filosofie, in Gießen, Berlin si Paris. Intre 1938-1941 este inrolat in armata, la Targu Mures. Din 1941 pana in 1944 isi continua studiile de filologie in Tübingen si Strassbourg. In anul 1942 se casatoreste cu Erma Teindel, o tanara din Transilvania natala, iar in 1943 se naste fiul Cornelius. In anii 1944 si 1945, preda germana, latina si istoria la liceul din Reutlingen, activand in paralel ca translator si traducator. In februarie 1947, Georg Scherg pleaca spre Brasov, pe jos; desi fusese prevenit ca va avea de suferit intr-o tara atrasa in sfera de influenta a Rusiei comuniste, intra clandestin in tara, cu un pasaport romanesc deja expirat si se stabileste in orasul natal.

Intre 1948 si 1953 este profesor de limba germana in Brasov, Codlea si Halchiu. In 1948 se pronuntase divortul, iar in 1949 urmeaza a doua casatorie cu Ditta Kummer, profesoara de gimnastica si muzica din Brasov. In 1950 li se naste o fiica, Konstanze. In 1952, tatalui, Ernst Scherg, i se confisca averea, in urma unei perchezitii la care se gasisera 23 $ ramasi dintr-o calatorie in strainatate. Batranul este arestat dar eliberat curand din motive de boala si varsta inaintata. In acesti ani, Scherg isi prezinta primele creatii literare in cadrul bisericii (o piesa de Pasti, recitari si lecturi cu public) si in cadrul cercului literar local.

In 1954 debuteaza cu volumul de teatru Giordano Bruno. In acelasi an se nasc gemenii Christian si Sibille, Scherg devine membru al Asociatiei scriitorilor din Romania si incepe sa publice volume de teatru, (Ovid. Trauerspiel) povestiri si un prim roman Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957. In acelasi an este numit sef de catedra la Universitatea Victor Babes din Cluj, specialitatea germanistica.

In 1958 publica volumul Die Erzählungen des Peter Merthes. La 30 septembrie 1958 este arestat, iar dupa un an de arest preventiv si perindari prin inchisori, este condamnat la 20 de ani de munca silnica, intr-un proces public, pentru ca ar fi instigat impotriva statului comunist. A trecut prin inchisorile din Codlea (1959-1960), Jilava (1960), Gherla (1961-1962) si lagarele de munca silnica de la Gradina (Balta Brailei), Stoenesti si Periprava (Delta Dunarii). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neasteptate, in anul urmator isi castiga existenta ca lucrator la canalul Tömösch din Brasov, iar din 1963 pana in 1968 reuseste sa se angajeze ca violonist la Filarmonica brasoveana. In 1968 este reabilitat, dupa ce are ocazia sa-si prezinte situatia la o masa rotunda pe care Ceausescu o organizase pentru a cunoaste comunitatea germana. Este repus integral in drepturi si i se restituie o buna parte din bunurile si manuscrisele confiscate. In acest an ii apar volumul de poezii Die Silberdistel si romanele Das Zünglein an der Waage si Der Mantel des Darius. Intre 1968 si 1970 a fost profesor de germana si literatura universala la liceul Honterus din Brasov, iar din 1970 este chemat ca sef de catedra la noua Facultate de filologie din Sibiu, sectia literatura germana. In 1971 apare romanul Penelope ist anderer Meinung.

In toti acesti ani, inclusiv cei de inchisoare (a scris si purtat prin inchisori carti intregi, in memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proza (Baß und Binsen, 1973) si teatru, a tradus si transpus lirica si proza, mai ales din limba romana. I s-a permis sa calatoreasca in Cehoslovacia, DDR si BRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima casatorie. In 1975 se casatoreste pentru a treia oara cu profesoara de arte plastice Mariana Ferastrau, originara din Brasov, care i-a nascut un fiu, pe Sachs Walter. In 1976 apare romanul Paraskiv, Paraskiv. In 1978 publica volumul de versuri Im Lande Ur, in 1979 Die Axt im Haus iar in 1981 romanul Der Sandkasten. In 1984 este distins cu titlul de profesor emerit. In 1985, un nou volum de poezii, Gastfreundschaft. Intretine relatii cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivanescu, etc. si cu numerosi scriitori din DDR si RFG. In 1987 publica volumele Die verhohlene Münze si Die Schuldbürger; in acelasi an cere emigrarea in RFG, impreuna cu sotia si fiul cel mic, dar deabia in martie 1990, dupa caderea lui Ceausescu, reuseste sa plece si se stabileste intr-o zona foarte pitoreasca din apropiere de Tübingen, orasul studiilor din tinerete, la Mössingen-Belsen si de curand, la Bodelshausen. Calatoreste prin lume (Grecia, Turcia, Franta, Italia, etc) in cautarea unor locuri istorice si culturale cruciale; in 1997 ii apare un vast roman-parabola, Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit iar in acelasi an este numit Doctor honoris causa al Universitatii Lucian Blaga din Sibiu. In 1997 publica un volum de poezii Schriftbild und Bilderschrift iar in 1998, apare in editie bilingva, Sommerliches Divertimento / Divertisment estival, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor si transpuse in romaneste de Dan Danila. Editia bibliofila Piranda, reproducand un ciclu mai vechi de poezii in manuscris, ornate cu miniaturi, apare in 1999 la o editura de arta. A tradus mult din literatura romana, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amanuntite privind viata si opera lui Georg Scherg recomand dizertatia filosofica, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg, aparuta in 1999 la editura Saeculum din Sibiu.

Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, in urma unei fracturi de femur si a operatiei.

OVIDIU VUIA

Docent, doctor in medicina, scriitor, poet, critic literar, fost cercetator al Academiei Romane.

Martie 1929 Arad, Romania, Septembrie 2002, Giessen, Germania.

Ti-ai dorit sa te intrupezi, inaltandu-te sus, la cer, ca turla din lemn a unei biserici crestin ortodoxe romane.

Neinfricat exilat, ai indraznit sa redai stralucirea Luceafarului prin opera ta: Spre adevaratul Eminescu.

Din scrierea ta: Piscul tau inalt, poleit cu aur, il sfinteste Raiul.

Sufletul tau se scalda in azururi celeste; asa cum faclia eruditiei tale lumineaza Literatura Romaneasca.

Rugati-va pentru pacea sufletului sau.

In numele tuturor ce te-au cunoscut, inteles, apreciat, iubit si iertat,

Tiberiu Klug Miscovici

Neutraubling, Germania

„PATRIE SE CHEAMA NORODUL,

IAR NU TAGMA JEFUITORILOR.“ *

Deputatii Partidului Popular Crestin Democrat au reluat pe 19 ianuarie, in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, protestele anticomuniste, suspendate in aprilie anul trecut. Miile de demonstranti care au rãspuns chemãrii PPCD vor sa atraga atentia asupra refuzului comisiei electorale centrale de a inregistra grupul de initiativa pentru organizarea unui referendum privind aderarea „Republicii“ Moldova la structurile euro-atlantice.

Iurie Rosca, presedintele PPCD, a demascat decizia comisiei electorale centrale drept o simpla comanda politica a guvernarii comuniste, pentru a impiedica poporul sa se pronunte intr-o problema de stringent interes national. Potrivit liderului crestin-democrat, protestele se vor desfasura initial in fiecare duminica, iar daca ele nu vor avea efect, demonstratiile se vor permanentiza pana la demisia definitiva a comunistilor si instaurarea democratiei in R. Moldova. El a apelat la celelalte formatiuni politice extra-parlamentare, cerandu-le solidaritatea.

Conform deputatilor PPCD, spre deosebire de anul trecut, de data aceasta ei nu vor mai accepta nici o oferta de dialog din partea guvernantilor. Raportorii Consiliului Europei pentru „R. Moldova” declarasera ca, in urma unor evenimente de ultima ora de la Chisinau si dupa cererea procurorului general de a ridica imunitatea parlamentara a lui Iurie Rosca, nu este exclus ca „R. Moldova” sa intre intr-o criza politica similara celei din 2002.

Facem, la randul nostru, apel la romanii pretutindeni sa se solidarizeze cu protestele fratilor de la Chisinau si sa-i demaste, prin orice mijloace au la indemana, inaintea Consiliului Europei, a sefilor de state si guverne din lumea civilizata pe comunistii din Basarabia drept ceea ce sunt: agenti ai Moscovei, care n-au renuntat deloc la naravul dictatorial si pericliteaza grav nu doar libertatea de optiune politica a romanilor de peste Prut ci insasi pacea Europei. Mai ales ca romani traitori in Occident nu avem dreptul sa lasam peste 3 milioane de romani in afara Europei Unite si a NATO, la cheremul unei maini de rusofili, ciraci cu Lukasenka, Jirinovski, Smirnov etc.

Radu Barbulescu

1 Realitatea este ca “apropierea” de Axa, sub guvernul Antonescu, ne-a costat, daca nu pierderea intregii Transilvanii, pierderea Nord-Vestului acesteia, prin cel de-al doilea “arbitraj” (a se citi: dictat) de la Viena. Din fericire, “doar” pe durata razboiului... Nota R. B.

2 Sau de amutiti: vezi, in 2002, reinvigoratele tentative ale Dumei de a sufoca putinele libertati ale unei prese quasi-libere, infiripata dupa jumatatea anilor ’80. Nota R. B.

³, 4 Cititorului de azi, cunoscator al realitatilor nu doar din Rusia, tarista sau sovietica, citatele de mai sus ar putea sa-i trezeasca senzatia ca marchizul de Custine ar fi vizitat, in 2002, Romania post-decembrista! Nota R. B.

5 O stare asemanatoare de lucruri şi spirit cu cea descrisa de Pamfil Şeicaru caracterizeaza şi perioada post-decembrista din Romania. Nu este de mirare ca, in asemenea conditii, PSD-ul d-lor Iliescu şi Nastase tinde pe zi ce trece sa devina un partid-stat, profitand de debusolarea majoritatilor romanilor, mai ales a celor ce mai confunda inca guvernul cu Tara şi partida de la Putere cu purtatoarea intereselor nationale. R. B.

6 5 In 2002, Zidul Berlinului, daramat intre timp, mai este o realitate in multe minti germane, din Est şi Vest. Incapacitatea, coruptia şi ineficienta Rusiei post-sovietice n-au reuşit sa-l mentina aici, mutandu-l, insa, in Romania, pe Prut. Separarea provinciei Basarabia, aflata sub partidul comuniştilor – un partid RUSESC -, de Tara-Mama, este continuarea unei nedreptati de peste 5 decenii. Vina principala o poarta “clasa politica” romaneasca a finalului şi inceputului de mileniu: ne-patriotica, clientelara (inclusiv Moscovei), prost instruita, lacoma şi corupta, dupa “modelul” impus de sovietici in tarile-satelit. Revenirea la imnul şi insemnele militare bolşevice, repunerea pe soclu, la Moscova, inaintea sediului fostului KGB, a statuii lui “Felix otelitul”, fondatorul politiei politice sovietice, re-inasprirea cenzurii asupra presei şi televiziunii, declaratiile a diverşi politicieni ruşi, inclusiv cele recente ale lui Putin, care işi doreşte revenirea la statutul de “Mare Putere”, care sa “contrabalanseze” in Asia (şi eventual in Europa) actiunea Statelor Unite, starea mizerabila a economiei ultimului imperiu-mamut al lumii moderne (cu parametri egali cu ai Olandei, o tara de 15 milioane de locuitori!), dovedesc, la 163 de ani de la scrierile Marchizului de Custine şi la 30 de ani de la scrierea articolului lui Pamfil Şeicaru ca Statul rus, batranul bolnav de pe Neva, este incapabil de schimbare. Singurul lucru care il va schimba realmente, va fi implozia inerenta a unei başici mentinuta umflata, din interior, doar pe varfuri de baioneta şi bastoane de politişti. Nu va fi, pentru civilizatia lumii, nici o pierdere. R. B.

1 Dialogul acesta a avut loc, in limba germana, pe 5 noiembrie 2002, la Viena, cu ocazia serii de lectura a scriitorilor Alexandru Ecovoiu şi Peter Sragher la Centrul cultural romanesc “Aula Romaniae”, pentru publicare in revista „archenoah“, singura, pana in prezent, revista de cultura in limba germana editata de un roman, in Germania. Ulterior ne-a venit ideea de a-l traduce in romana, şi pentru uzul cititorilor Observator-ului. Radu Barbulescu

Atitudini: Gheorghe Mocuta: Reflexe conditionate (p. 5);

Opinii: Octavian Mihaescu: Praga, NATO si Havel (p. 5);

Cronologie 2002: Radu Barbulescu: Lupul nu si-a schim­bat nici macar parul. Din cronologia razboiului neono­men­cla­turii contra libertatii presei (p. 13-17), si: Despre liber­tatile si obligatiile presei libere in Europa (18-20);

Radu Barbulescu

Q.E.D:

Ministerele si ministrii Germaniei Federale

ATITUDINI

Octavian MIHAESCU

CONFLUENTE

Portretul lui Draghici sa fie scos din Parlamentul Romaniei!

Dancu ia bani de la buget pentru un ziar pro-PSD

La petrecerea lui Nea Nicu, invitatii au discutat afaceri

2002: LUPUL NU SI-A SCHIMBAT NICI MACAR PARUL

Din cronologia razboiului neonomenclaturii contra libertatii presei

3 Ianuarie 2003. A raposat Dumitru Tinu

Radu Barbulescu

Art. 1 Dreptul la exprimare libera: libertatea presei

Articolul 2 Infiintarea de edituri si intreprinderi de presa

Articolul 3 Rolul presei

Articolul 5. Redectorul responsabil

Articolul 6. Tiparituri, periodice, ziare si reviste

Articolul 7. Mentionarea tipografiului si a editurii in tiparituri

Articolul 9. Evidentierea anunturilor si a textelor

de reclama

Articolul 10. Dreptul la replica

Articolul 11. Responsabilitatea pentru acte pedepsibile prin lege

Articolul 12. Incalcarea prevederilor legale

Articolul 13 Prevederi penale

Art. 14. Prescrierea

Articolul 15. Confiscarea, retragerea temporara a tipariturilor

Articolul 16. Volumul confiscarii

Articolul 17. Agentii de stiri, birouri de presa s.a.m.d

Articolul 18 Intrarea in functiune

Presa si Codul Penal elvetian

Radu Barbulescu

RUSIA, „DUsMANUL NATURAL”

Continuare din nr. trecut

OBSERVATORUL SI CULTURA

STUDIU

UN TEXT RECUPERAT

IMPRESIE

Amaraciune

Extrem de periculos

Ar fi de-ajuns

Zadarnic scormonesti

Hiroshima

Scrisoare catre Ulise

CRIZA

VIZIUNE SI PLOAIE

PAS SI STINGERE

CONSTIINTA

ALFABET SI NU NUMAI

NEPUTINTA SAU TEAMA

NICI UN NUME

DESTAINUIRE

SIMBOLURI SI ATAT

Rondul de noapte

Constanta

Cumpana

NOU IN EDITURA RADU BARBULESCU: CARTI IN LIMBA GERMANA

Idem

Idem

Piesa in trei tablouri

T A B L O U L I

T A B L O U L II

REVELATIA

T A B L O U L III

CORTINA

Luiza CAROL

Dr. Dionisie Ghermani a fost distins cu Crucea de Merit a Germaniei Federale

Nascut la 29 iulie 1922 in Govora, judetul Valcea, Dr. Di­o­­nisie Ghermani este una dintre personalitatile intelec­tu­ale de frunte ale romanilor din München.

Radu Barbulescu

Asociatia Scriitorilor Romani si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellerver­eini­gung ASRG/DRSV Bayern.

Virginia Serbanescu

SCRIITORI ISRAELIENI DE LIMBA ROMANA: ASPECTE

Cronologie 2002: Radu Barbulescu: Lupul nu si-a schimbat nici macar parul. Din cronologia razboiului neonomenclaturii contra libertatii presei (p. 13-17), si: Despre libertatile si obligatiile presei libere in Europa (18-20);

Nascut la 29 iulie 1922 in Govora, judetul Valcea, Dr. Dionisie Ghermani este una dintre personalitatile intelectuale de frunte ale romanilor din München.

Asociatia Scriitorilor Romani si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung ASRG/DRSV Bayern.